DOCUMENTAŢIE

TEHNICO-ECONOMICĂ DE INFIINŢARE
PLANTAŢIE VITICOLĂ-VUTCANI suprafață de 6 Ha

Beneficiar: Georgescu Cristiana

ELABORAT PROIECT:

Ing: Georgescu Cristiana

Suprafața plantaţiei: 6 ha

Investiţie totală:
Identificarea beneficiarului
Beneficiarul investiției inginer Georgescu Cristiana ,persoană fizică.
Vutcani este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Vaslui, Moldova,
România. Se află în partea central-estică a județului Vaslui , si gaseste la coordonatelel
geografice: 46°28′0″N 27°48′0″E
Necesitatea și oportunitatea investiției.
Conform reglementărilor europene în materie de organizare comună a pieței viti-vinicole,
există suprafețe viticole a căror producție nu este adaptată cererii, dar ar putea să fie mai bine
adaptată cu ajutorul unei restructurări a plantațiilor sub forma reconversiei soiurilor, a
replantării, plantării din rezervă sau a îmbunătățirii tehnicilor de gestionare a producției.
În perspectivă, pentru a avea o piață sigură se impune creșterea calității coroborată cu
scăderea producției de struguri pe hectar și înființarea de suprafețe viticole compacte care să
pună în evidență condițiile edafo-climatice și tehnico-materiale ale producătorilor, dar și cu o
vinificare pe măsură care să scoată în valoare vinuri de înaltă calitate și rafinament oenologic.
Amplasamentul investiției
Substratul litologic formează un înveliş destul de variat tipologic. În distribuţia lor se poate
urmări o zonalitate altitudinală de la molisolurile stepei şi silvostepei(cernoziomuri,
cernoziomuri levigate, solurile cenuşii) la argiluvisolurile etajului forestier(soluri brune,
brune podzolite şi insular podzolice). Cernoziomurile levigate şi solurile cenuşii – cele mai
răspândite în Depresiunea Huşiului sunt şi cele mai valoroase pentru plantaţiile viticole,
textura lor nisipo-lutoasă care îmbunătăţeşte proprietatăţile fizice prin caracteristicile lor bio-
chimice de bază: intensa activitate biologică, conţinut apreciabil de humus, capacitate mărită
de schimb cationic, reacţie neutrală slabacidă, grad ridicat de saturaţie în baze şi elemente
nutritive.
Relieful este format dintr-o succesiune de coline larg rotunjite, orientate NV-SE. Dealurile au
orientări, caracteristici morfologice şi pante diferite. Declivitatea variază între 50 şi 250 ,
valorile mai mari de 100 -200 fiind frecvente pe coastele structurale). 2 În aceast areal viticol
se pun în contact subunităţi distincte: una deluroasă în jur de 300 m alt. abs. şi una colinară
depresionară cu o medie altitudinală de 150 m, albia Prutului din sectorul la care ne referim
coborând insesizabil de la 29 m la 22 m alt. abs. Dealurile au orientări, caracteristici
morfologice şi pante diferite ca fundal pentru unele dintre plaiurile podgoriei. Dealurile
menţionate ne interesează în special prin declivitatea lor care variază sectorial între 5° şi 25°,
în special pe Coasta Lohanului şi Coasta Crasnei. Depresiunea Huşiului, limitată de rama
înaltă a dealurilor din S, V şi N, respectiv de valea Prutului la E, adăposteşte peste 70% din
plantaţiile viticole ale Podgoriei. Văile de separaţie ale colinelor din această regiune cu
versanţi uşor asimetrici, îşi împing obârşiile în planul costier al coronamentului deluros,
modelând înlănţuirea de golfuri depresionare (Voloseni, Huşi, Epureni, Novaci, Diuca,
Fundătura, Arsura, Ghermăneşti), care împreună cu colinele mai înalte ale depresiunii, deţin
cele mai valoroase suprafeţe viticole.
 Solurile: formează un înveliş destul de variat tipologic. În distribuţia lor se poate
urmări o zonalitate altitudinală de la molisolurile stepei şi silvostepei(cernoziomuri,
cernoziomuri levigate, solurile cenuşii) la argiluvisolurile etajului forestier(soluri brune,
brune podzolite şi insular podzolice). Cernoziomurile levigate şi solurile cenuşii – cele mai
răspândite în Depresiunea Huşiului sunt şi cele mai valoroase pentru plantaţiile viticole,
textura lor nisipo-lutoasă care îmbunătăţeşte proprietăţile fizice prin caracteristicile lor bio-
chimice de bază: intensa activitate biologică, conţinut apreciabil de humus, capacitate mărită
de schimb cationic, reacţie neutrală slabacidă, grad ridicat de saturaţie în baze şi elemente
nutritive.
Climatul. este de tip temperat continental, cu nuanţă moderat continentală la nivelul
dealurilor înalte şi excesiv-continentală. Radiaţia solară globală este în jur de
120kcal/cmp/an, cu variaţii între 110 pe versanţii slab însoriţi şi 130 pe versanţii cu o bună
expoziţie solară. Aceleaşi variaţii se constată şi în ceea ce priveşte durata medie de strălucire
a soarelui: sub 2000 de ore pe dealurile înalte şi peste 2100 de ore în Depresiunea Huşiului şi
în Valea Prutului. Urmărind regimul mediu anual al valorilor radiative şi heliotermice,
constatăm că ele se menţin ridicate pe toată perioada de vegetaţie, fapt ce permite o bună
dezvoltare vegetativă, fructificarea şi maturarea strugurilor. Frecvenţa, intensitatea şi durata
gerurilor din această regiune(temperaturi mai mici de -20°C), avertizează asupra riscului de
reducere drastică a numărului de ochi la viile neîngropate. Vânturile predominante sunt cele
din V, NV şi N, care însumează anual peste 60% din frecvenţă şi care la coborârea pe
versanţii dealurilor spre depresiune manifestă caractere foehnice. Vânturile din NE, în special
crivaţul, accentuează fenomenul de îngheţ iar cele din E şi SE sunt fierbinţi şi uscate în
sezonul cald, accentuând fenomenul de secetă – ambele fiind intens resimţite atât în
Depresiunea Huşiului cât şi în lunca Prutului. Temperatura medie anuală pentru arealul este
de 9,5º, ca valoare fiind egală cu media ţării. Cea mai ridicată temperatură pentru oraşul Huşi
s-a înregistrat la 3 iulie 1938, fiind de 40,2ºC, iar cea mai scăzută, la 1 februarie 1937, fiind
de – 29,1ºC. Cantitatea medie anuală de precipitaţii pentru oraşul Huşi este de 524, 08 mm.
Hidrografia. Regiunea este tributară râului Bârlad prin Crasna şi Lohan din zona deluroasă
vestică – văi cu scurgere permanentă dar cu debite modeste şi oscilante în timpul anului – şi
Prutului prin totalitatea pârâurilor care drenează Depresiunea Huşiului, între care cele mai
mari şi aproape permanente sunt Valea Grecului – Gura Văilor, ce colectează toate pârâurile
semipermanente( Voloseni, Huşi unit cu Recea şi Valea lui Ivan) din sud-vestul depresiunii,
pârâul Şopârleni(cu Ruginosu şi Barahoi) care împreună cu micile pârâuri temporare Barbosi,
Luncani şi Valea Lupului drenează partea de nord-est a acesteia. De remarcat sunt debitele
reduse, variabile sezonier şi chiar episodice, fapt ce a condus la necesitatea amenajării a
numeroase iazuri din care prea puţine se mai păstrează în prezent. 3 Reţeaua hidrografică, ce
drenează teritoriul oraşului este constituită din două artere mai importante: Drăslăvăţul, în
sud şi Răieşti, format din Turbata şi Şara, în nord. Aceste artere se unesc la est de oraş
formând râul Huşi. Regimul hidrografic al pâraielor Drăslăvăţ şi Răieşti are un caracter
torenţial. Primăvara, când topirea zăpezilor se face în ritm rapid, în urma creşterii bruşte a
temperaturii, sau vara, în urma ploilor torenţiale, pâraiele acestea transportă mari cantităţi de
apă, ieşind uneori din matcă.
 Memoriu tehnic
II. PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII
PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ DE VIE RODITOARE
II.1. Organizarea și amenajarea terenurilor destinate plantării viței de vie
Proiectul de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare se întocmeşte pe baza unei
documentaţii speciale. Aceasta însumează soluţii tehnologice care urmează a fi utilizate în
organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor noi până
la intrarea pe rod. Documentaţia se sprijină pe informaţia ştiinţifică şi constă în adoptarea de
soluţii diferenţiate în funcţie de tipul de plantaţie, direcţia de producţie, sistemul de cultură
preconizat ş.a.
Proiectul de organizare a terenului constă în alegerea terenului, proiectarea
tehnologică şi transpunerea în teren. După alegerea terenului se realizează harta topografică
şi se delimitează provizoriu, rectificându-se limitele terenului cu contururi neregulate. Prin
rectificarea limitelor se tinde spre forma generală de dreptunghi sau pătrat, cu unităţi
teritoriale cât mai regulate şi mai asemănătoare ca formă şi mărime. După rectificarea
limitelor se trece la fixarea definitivă a bornelor şi la ridicarea nivelmetrică a terenului.
Pentru ca planul de situaţie să poată constitui baza de proiectare a organizării
terenului trebuie să cuprindă şi pădurile, izvoarele naturale apele mari învecinate, arboretele,
pâlcurile de copaci, plantaţiile viticole şi pomicole, lucrările antierozionale şi construcţiile de
pe teritoriul ales. Ogaşele, ravenele şi torenţii se trasează pe plan şi se întocmesc profile
longitudinale (Olteanu I., 2000).
Harta topografică este însoţită de o hartă agropedologică care cuprinde şi cartarea
agrochimică a terenului în fază iniţială. Pe lângă acestea mai sunt necesare studii ecologice de
evaluare a gradului de favorabilitate a biotopului, studii hidrologice, studii privind eroziunea
şi gradul de favorabilitate şi pretabilitate a terenului pentru categorii noi de folosinţă
justificate tehnic şi economic.
Calitatea plantaţiilor viticole nou înfiinţate depinde de proiectarea tehnologică care
va prevedea: captarea şi evacuarea dirijată a eventualului exces de umiditate, stabilirea şi
amplasarea lucrărilor de ameliorare a factorilor de vegetaţie (combaterea eroziunii şi a
alunecărilor de teren, captarea şi evacuarea excesului de umiditate, captarea şi dirijarea
curenţilor reci, reducerea vitezei vânturilor). Organizarea raţională a terenului asigură crearea
unor condiţii optime de mecanizare, înlesnirea transporturilor etc.
 Proiectul de organizare şi de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare se parcurge în
următoarea succesiune:

-parcelarea terenului în unităţi de exploatare;

-amplasarea perdelelor de protecţie atunci când ele devin necesare;
-amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere pentru agregatele de lucru;
-asigurarea necesarului de apă pentru consum, pentru tratamentele fitosanitare,
eventual pentru irigare cu posibilităţi de aducţiune şi de distribuire a acesteia;
-amplasarea construcţiilor tehnice şi social-economice;
-precizarea şi amplasarea pe teren a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, de prevenire
şi combatere a eroziunii solului;
-precizarea direcţiei de producţie a sortimentului de soiuri altoi-portaltoi şi
amplasarea lor pe parcele;
-stabilirea tehnologiei de pregătire a terenului şi de înfiinţare a plantaţiilor;
-precizarea tehnologiei de întreţinere a plantaţiilor tinere până la intrarea pe rod;
-întocmirea devizelor de cheltuieli necesare realizării investiţiei în ansamblu şi pe
capitole de lucrări;
-întocmirea graficului de eşalonare şi de realizare etapizată a investiţiei (Olteanu I.,
2000).
Parcelarea terenului în unităţi de exploatare
Unităţile de exploatare a plantaţiilor de viţă de vie sunt: trupul, tarlaua şi parcela.
Tarlaua, ca subunitate teritorială a trupului, este delimitată de unităţi naturale,
drumuri de acces etc. Pe terenurile plane sau cu pante uniforme, sub 14 % mărimea acestora
este cuprinsă între 30-50 ha (Olteanu I., 2000). Lungimea tarlalei este delimitată de zonele de
întoarcere. Pentru asigurarea condiţiilor de mecanizare se recomandă ca tarlaua să aibă
lungimea de 500-1000 m şi forme geometrice regulate .
La orientarea şi dimensionarea tarlalelor pe terenurile plane sau cu pantă mai mică
de 8-10 %, trebuie avut în vedere ca pentru folosirea eficientă a condiţiilor de mediu, în
special a luminii, lungimea tarlalei trebuie să fie orientată pe direcţia nord - sud.
Parcela este subunitatea de exploatare cea mai mică a plantaţiilor. Forma şi
orientarea parcelelor este dependentă de cea a tarlalei, unde ele se încadrează, având
dimensiuni relativ egale şi forme regulate (dreptunghiulară). Parcelele sunt delimitate pe
direcţia amonte-aval prin poteci sau alei, iar pe direcţia curbelor de nivel de drumuri de acces.
 În arealele cu pantă de până la 14 % parcela poate avea 1-5 ha, iar pe dealurile cu
pantă de peste 14 % mărimea acesteia oscilează între 1-3 ha.
Lungimea parcelei este de 100  20 m. Lăţimea acestora este variabilă (100 - 300
m), în funcţie de dimensiunile tarlalei, orografia terenului, modul de amenajare antierozională
şi reţeaua căilor de acces (figura 1 ).În cazul plantaţiilor de viţă de vie irigate forma tarlalei şi
a parcelelor este dependentă şi de reţeaua de irigare.

Figura 1 Dimensiunile modulelor de exploatare a plantaţiilor (Olteanu I., 2000):

De- drum de exploatare;Pt- potecă; Zî - zonă de întoarcere

Pentru uşurarea şi uniformizarea tehnologiei de cultură se recomandă ca fiecare

parcelă să cuprindă o singură unitate pedologică, aceleaşi soluţii tehnice de amenajare
antierozională, o singură direcţie de producţie, un singur biosistem altoi-portaltoi, acelaşi
sistem de cultură şi o singură formă de conducere a butucilor.
Stabilirea şi amplasarea perdelelor de protecţie. Perdelele de protecţie diminuează
influenţele negative ale unor factori de mediu în exces (vânturi, apa din amonte ş.a.),
determină stăvilirea pierderilor de sol şi ajută la fixarea ravenelor.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere se realizează
în concordanţă cu lucrările de amenajări antierozionale şi cele de evacuare a surplusului de
apă. Reţeaua de drumuri asigură condiţiile pentru transportul materialelor necesare producţiei
şi a recoltei obţinute şi asigură circulaţia tractoarelor maşinilor şi oamenilor. La amenajarea
lor se urmăreşte ca să fie bine construite şi racordate la drumurile existente în zonă.
Pentru realizarea obiectivelor urmărite drumurile se vor amenaja corespunzător
(panta de înclinare a acestora nu trebuie să depăşească 8 %) şi vor fi racordate la reţeaua de
circulaţie din zonă.
Pentru folosirea raţională a terenului destinat înfiinţării plantaţiilor viticole suprafaţa
drumurilor nu trebuie să ocupe mai mult de 4-5 % din suprafaţa totală. Drumurile folosite
pentru circulaţie în plantaţii viticole pot fi: drumuri principale, secundare şi poteci sau alei.
Drumurile principale sunt amplasate la baza şi vârful pantei, bine profilate, cu
lăţime de 6-8 m şi pantă până la 3 %.
Drumurile secundare . Pe terenurile în pantă acestea sunt orientate pe direcţia
curbelor de nivel şi au lăţimea de 4-5 m. Ele delimitează tarlalele şi parcelele . Acestea se
amplasează la distanţe de 100 - 300 m.
Aleile şi potecile întrerup rândurile pe direcţia deal - vale, perpendicular pe direcţia
rândurilor. Aleile se amplasează pe terenurile care nu se terasează. Ele au lăţimeade 3-4 m
(multiplu al distanţei dintre viţe pe rând) şi permite circulaţia cu vehicule. Potecile se
amplasează pe terenurile care se terasează. Ele au laţimea egală cu distanţa dintre rânduri,
care permite circulaţia oamenilor. Distanţa între alei (poteci) este de 10020 m.
Zonele de întoarcere se amenajează la capătul tarlalelor, care includ pe lungimea lor
mai multe parcele. Distanţa dintre două zone de întoarcere nu poate să fie mai mare de 300 -
400 m. Aceasta este impusă de capacitatea rezervoarelor pompelor de stropit şi a agregatelor
de fertilizare. Lăţimea zonelor de întoarcere trebuie să fie de 6 m pentru a se putea manevra
utilajele folosite.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor. Apa provenită din precipitaţii
nu se infiltrează în totalitate în sol. Apa neinfiltrată formează torenţi şi determină grave
eroziuni de adâncime. De aceea, se impune evacuarea dirijată a surplusului de apă.
Evacuarea dirijată a surplusului de apă se face printr-o reţea de evacuare compusă
din canale de coastă, şanţuri de drumuri, debuşee şi colectoare de pe firul văilor. Apa care
nu se poate infiltra este captată de canalele de coastă, de şanţurile drumurilor secundare şi
este dirijată în colectoarele de pe firul văilor, prin intermediul debuşeelor.
Canalele de coastă se execută în lungul platformei teraselor, la baza fiecărui taluz,
sau pe platformă şi pe terenul neterasat, de-a curmezişul pantei, la distanţe de 5-20 m unul de
altul. Aceste canale de coastă înclinate sunt necesare în regiuni cu precipitaţii de peste 600
 mm, cu soluri mijlocii şi grele, unde există pericol de alunecări de teren, pentru evacuarea
dirijată a surplusului de apă. Au panta longitudinală de 3 %. Nu se recomandă a se executa pe
teren nisipos sau puternic frământat.
Debuşeele au rolul de a colecta apele din canalele de coastă şi din şanţurile
drumurilor secundare şi de a dirija pe linia de cea mai mare pantă spre colectoarele de pe firul
văilor. Ele trebuie să urmărească depresiunile naturale ale terenului ; traseele reprezentând
ogaşe pe unde apele se colectează natural.
În cazuri speciale şi pe versanţi uniformi debuşeele se pot executa şi în săpătură; în
acest caz secţiunea de scurgere va fi cât mai deschisă şi pantele mai mici (pentru o viteză de
scurgere mică).
Debuşeele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să colecteze apele de pe o suprafaţă cât mai mare de teren;
- - să fie amplasate pe terenuri rezistente la eroziune şi să nu determine eroziunea solului;
- să nu împiedice mecanizarea lucrărilor agricole sau a altor lucrări (de combaterea
eroziunii, de pregătirea plantării);
- să fie economice, adică să nu necesite lucrări complicate de consolidare;
- să transporte toată apa ce o colectează de pe o anumită suprafaţă;
- să reducă la maxim săpăturile.
Debuşeele naturale au pante relativ mici (6-8 %) şi trebuie consolidate fie biologic
(cu ierburi perene sau brazde de iarbă), fie cu piatră şi beton, fie cu piatră, beton şi ierburi
perene. Ele dirijează apele spre colectori naturali (de exemplu un pârâu care are cursul
regularizat). Dacă panta e mare ea se reduce prin căderi din beton sau zidărie de piatră.
Stabilirea şi asigurarea reţelei de aprovizionare cu apă. Prin proiectul tehnologic
de înfiinţare se prevăd resursele şi posibilităţile de aducţiune până la locul de consum. La
evaluarea necesarului se ţine seama de nevoile de apă potabilă folosită pentru consumul
gospodăresc şi în procesul tehnologic de vinificare, de necesarul de apă pentru tratamentele
fitosanitare, erbicidare, fertilizare foliară şi irigare (dacă este cazul). Necesarul poate fi
asigurat din apele curgătoare nepoluate, bazinele de reţinere, forajele de adâncime.
Stabilirea şi amplasarea lucrărilor de amenajare antierozională
În ţara noastră condiţii favorabile dezvoltării viticulturii se întâlnesc în zona
colinară, pe terenuri mai puţin favorabile pentru cultura plantelor de câmp, unde se impun o
serie de măsuri ameliorative menite să prevină şi să oprească procesele de eroziune, să permită
ridicarea stării de fertilitate a solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor.
 Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu sunt necesare lucrări deosebite de
amenajare deoarece procesul de eroziune este foarte redus. În cazul terenurilor cu pantă de 6-
12% se folosesc ca lucrări: orientarea rândurilor paralel cu direcţia curbelor de nivel,
măsuri curente de agrotehnică antierozională (lucrări adânci ale solului, subsolaj), biloane,
benzi înierbate, canale de evacuare a apelor ş.a.
Soluţiile tehnologice folosite în amenajarea terenurilor în pantă pentru viţa de vie
variază şi în funcţie de condiţiile ecopedologice specifice pentru fiecare zonă viticolă din ţara
noastră Olteanu I.,2000).
În podgoriile şi centrele viticole din centrul şi nordul Moldovei (jud. Vrancea, Bacău,
Vaslui, Iaşi, Botoşani) terenurile cu pantă până la 15 % nu se amenajează în terase. La
plantare, rândurile de viţe se orientează pe direcţia curbelor de nivel, iar acolo unde regimul
precipitaţiilor este satisfăcător se poate folosi şi sistemul cu benzi înierbate. Terenurile cu
pantă mai mare de 15 % (până la 24 - 25 %) vor fi amenajate după sistemul de terase în
trepte. Pe solurile uşoare platforma teraselor va fi înclinată în aval cu pantă de până 5 - 6 %,
iar pe solurile mijlocii poate să ajungă până la 8 % şi taluzul cu înălţime nu mai mare de 2 m.

II.2. Precizarea direcţiei de producţie a sortimentului de soiuri altoi-portaltoi

şi amplasarea lor pe parcele
În conformitate cu Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei
vitivinicole nr. 164/2015 înfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie se face în areale viticole
delimitate, cu soiuri ce aparţin speciei Vitis vinifera sau cu soiuri care provin din încrucişări
complexe între soiurile de Vitis vinifera şi soiuri aparţinând altor specii ale genului Vitis.
La alegerea direcţiilor de producţie şi a soiurilor recomandate în vederea înfiinţării
plantaţiilor viticole cu soiuri de vin se va ține cont de reglementările legislative în vigoare
(Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole nr. 164/2015;
O.M. nr. 273/ 17 septembrie 2020 pentru aprobarea Listei soiurilor de struguri de vin care
pot fi plantate, replantate, altoite pe teritoriul României în scopul producerii vinului; O.M.
225 din 31 martie 2006 privind aprobarea Zonarii soiurilor nobile de viță-de-vie roditoare
admise în cultura în arealele viticole din România și Caietele de sarcini pentru obținerea
vinurilor cu DOC din România-https://www.onvpv.ro/ro/content/caiete-de-sarcini-pentru-
obtinerea-vinurilor-cu-denumire-de-origine-controlata-doc-0).
Alegerea Portaltoilor
În cazul unor raporturi de convieţuire favorabile cu soiurile altoi şi o capacitate bună de
adaptare la condiţiile ecopedologice date, portaltoiul contribuie la realizarea unui potenţial
de producţie cantitativ şi calitativ ridicat, şi la o longevitate mare în producţie a plantaţiilor.
De aceea, este necesară alegerea judicioasă şi amplasarea corespunzătoare pe teren a
soiurilor portaltoi în funcţie de condiţiile pedologice, climatice şi de sortimentul de soiuri
vinifera. Portaltoiul ales este SO4.
De asemenea, în alegerea sortimentului de soiuri V.vinifera și de portaltoi pretabile
pentru plantare, se va ține cont de studiile efectuate de unităţile de cercetare de profil
(I.C.D.V.V., stațiuni de cercetare-dezvoltare viti-vinicole din zonă, universități și facultăți
de profil).
În vederea valorificării specificității și tradițiilor viti-vinicole a arealelor
viticole, în țările viticole cu tradiție și renume din viticultura mondială, un mare
accent se pune pe valorificarea sortimentului autohton, local, sau a celui tradițional
zonei. De aceea, se
recomandă ca și în România să acordăm o mai mare importanță în recuperarea,
promovarea și valorificarea sortimentului viticol autohton.
La înfiinţarea plantaţiilor se va folosi numai material săditor viticol cu valoare
biologică ridicată din categoria "standard" și categoria "certificat".

Distanța de plantare este de 2,2 m între rânduri și 1,0 m între vițe pe rând,
rezultând o densitate medie la Ha de 4.545 vițe/Ha.

D x d = 2,2x 1= 2,2
2
10000 m : 2,2 = 4545 vițe/Ha
 Suprafețele alocate fiecărui soi și necesarul de vițe la plantare sunt:

Nr. Soi Suprafață Necesar vițe

Crt. (Ha) altoite* buv

1. Fetească Albă 1 4.590

Busuioacă de
2. Bohotin 2 9.180
Tămâioasă
3. Românească 1 4.590
4. Băbească Neagră 2 9.180
TOTAL 6 27540
*Se va calcula inclusiv rezerva de vițe (1-2 %)

Portaltoiul ales este BERLANDIERI X RIPARIA SELECŢIA

OPPENHEIM 4 (SO4)