 Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un

anumit bun pe care un vânzător intenţionează

să o vândă într-o perioada determinata, la un
anumit preţ.
 Oferta se defineşte în raport cu o anumită
marfă, pe o piaţă concretă, în funcţie de
purtătorii ei. Astfel, oferta individuală
desemnează oferta unui producător individual,
iar oferta de piaţă (oferta totală) rezultă din
însumarea ofertelor producătorilor individuali
ai unui bun material sau serviciu:

 O(p) = Σ ofertelor individuale

a) Cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe care
vânzătorii doresc să o vândă la un anumit preţ unitar:
b) Preţul unitar minim pretins de vânzători pentru
vânzarea unei cantităţi dintr-un anumit bun.
c) Comportamentul economic al agentului producător.

Ofertantul urmăreşte un nivel optim al producţiei, care

îi maximizează profitul şi care corespunde unei cereri
anticipate de el pe piaţa avută în vedere.

 In funcţie de nivelul cererii, cantitatea vândută poate fi

diferită de cantitatea oferită. Numai cererea efectivă va
determina producţia vândută în final, opţiunile
producătorului putând duce şi la o ofertă excedentară.
a) oferta de bunuri independente (de exemplu,
oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii
etc);
b) oferta complementară, când din producţia
unor bunuri principale (de exemplu, producţia
de carne, de miere etc.) rezultă unele bunuri
secundare;
c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite
satisfac aceeaşi cerere (de exemplu, cafea, ceai,
lapte).
 costul de producţie,
 preţurile altor bunuri,
 numărul firmelor care produc acelaşi bun,
 taxele şi subsidiile,
 previziunile privind evoluţia preţului,
 evenimentele social-politice şi condiţiile
naturale.
 Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o
relaţie negativă. Reducerea costului de producţie a
unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar
creşterea costului, determină scăderea ofertei.
Modernizarea tehnologiilor, înlocuirea celor
învechite cu altele noi, determină creşterea
eficienţei utilizării resurselor economice, iar
creşterea producţiei obţinute cu acelaşi volum de
resurse, va avea ca rezultat reducerea costului pe
unitatea de produs.
 Creşterea preţului unui factor de producţie sau al
mai multora (salarii, materii prime, materiale,
energie etc.) va determina creşterea costului de
producţie şi implicit reducerea ofertei.
 O cantitate determinantă de resurse economice
poate fi utilizată în aceleaşi condiţii de eficienţă
pentru obţinerea a două bunuri, de exemplu x şi y.
Dacă preţul bunului x se reduce, o parte mai mare
din volumul de resurse sau chiar întreaga cantitate
va fi folosită pentru producerea bunului y al cărui
preţ nu s-a schimbat;
 Din producţia altor bunuri principale (de bază)
rezultă o serie de produse secundare din a căror
vânzare rezultă venituri care pot avea o pondere
importantă în veniturile totale încasate. Dacă
preţul bunului principal creşte, celelalte condiţii
rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa bunului
secundar va spori, şi invers, dacă preţul se va
reduce, oferta de pe piaţa bunului respectiv va
scădea.
 Într-o anumită industrie îşi pot desfăşura
activitatea mai multe firme. Dacă se consideră
constantă producţia acestor firme, într-o
anumită perioadă, apariţia de noi firme în
industria respectivă, va determina creşterea
ofertei. În situaţia în care unele dintre firmele
respective vor da faliment, oferta se va reduce.
 Majorarea taxelor pe profitul firmelor dintr-o
anumită industrie va determina o reducere a
ofertei, iar reducerea taxelor, o creştere a
ofertei. Totodată unele firme şi industrii pot
beneficia de subsidii din bugetul statului,
rezultând astfel o creştere a ofertei, celelalte
condiţii rămânând neschimbate.
 Orice firmă îşi desfăşoară activitatea atât pe o
piaţă prezentă, cât şi pe o piaţă viitoare. În
situaţia în care se preconizează creşterea
preţului de piaţă al bunului produs, oferta de
pe piaţa prezentă va creşte, celelalte condiţii
rămânând constante.
 Cadrul social-politic şi juridic prezintă o
importanţă deosebită pentru asigurarea
oricărei activităţi economice.
 În unele domenii de activitate (agricultură,
construcţii, industria minieră etc), importante
sunt şi condiţiile naturale. În condiţii naturale
şi social-politice favorabile, ceilalţi factori
rămânând neschimbaţi, oferta creşte, iar o
înrăutăţire a unora sau altora dintre aceste
condiţii va determina o reducere a ofertei.
 Costul producţiei.
 Posibilităţile de stocare a bunurilor.
 Costul stocării.
 Perioada scursă de la modificarea preţului.
 Producţia agricolă prezintă o serie întreagă de
caracteristici care particularizează aplicarea
marketingului în acest domeniu, dintre care
cele mai importante sunt:
• sezonalitatea producţiei agricole;
• perisabilitatea producţiei agricole;
• variabilitatea cantitativă şi calitativă a
producţiei agricole;
• dispersia geografică şi economică a producţiei
agricole;
• caracterul rigid al ofertei de produse agricole
 Caracterul sezonier al producţiei agricole se referă
la oscilaţiile periodice, de obicei anuale, pe care le
prezintă nivelul cantitativ al producţiei.
 Producţia vegetală înregistrează o sezonalitate
accentuată, consecinţă a variaţiilor ce se
înregistrează la nivelul factorilor climatici, ca
urmare a succesiunii anotimpurilor şi a ciclurilor
biologice legate de ajungerea la maturitate a
culturilor.
 Producţia animală înregistrează oscilaţii sezoniere
de o amplitudine mult mai redusă, înspecial
datorită ciclurilor de reproducere şi ajungere la
maturitate a animalelor (excepţie: producţia de
lână).
 În urma cercetărilor din domeniul biologiei şi
ingineriei genetice s-a realizat o atenuare a
sezonalităţii producţiei vegetale prin crearea de
noi specii şi soiuri ce prezintă cicluri biologice
reduse. În cazul legumelor se practică
desezonalizarea producţiei şi prin intermediul
sistemelor de cultură forţată (sere, solarii).
 Consumul produselor vegetale, atât industrial cât
şi uman, prezintă un relativ caracter de
continuitate. Armonizarea sezonalităţii producţiei
cu caracterul relativ continuu al consumului se
realizează prin intermediul stocurilor.
 Durata comercializării produselor vegetale este
diferenţiată în funcţie de produs, intervalul de
timp aferent recoltării şi capacitatea de păstrare în
stare proaspătă.
 Astfel, în cazul unor produse vegetale, a căror producţie
are un caracter sezonier accentuat, oferta este practic
desezonalizată, fiind prezente pe piaţă tot timpul anului:
cereale, cartofi, morcovi, ceapă, usturoi, mere, pere etc.
 Alte produse au o prezenţă sezonieră pe piaţă,
limitată doar la câteva luni, care poate fi prelungită
prin intermediul importurilor (mai ales pentru
căpşuni).
Legume şi fructe Durata prezenţei pe piaţă
(cultură liberă)
Tomate 6 luni
Fasole verde 3 luni
Piersici 3-3.5 luni
Struguri 3-3.5 luni
Cireşe 2-2.5 luni
Caise 2 luni
Căpşuni max. 2 luni
 Perisabilitatea reprezintă o caracteristică a produselor
agricole de a-şi pierde calităţile iniţiale şi de a se
deprecia în timp.
 Menţinerea calităţii produselor vegetale, în cadrul
circuitului de valorificare, din momentul recoltării şi
până la transformarea industrială sau consumul
populaţiei, este influenţată de natura biologică şi de
condiţiile de depozitare. Procesele metabolice, ce au loc
în timpul creşterii şi ajungerii la maturitate, continuă şi
în perioada de păstrare, iar viteza de desfăşurare a
acestora este influenţată de condiţiile realizate la
nivelul spaţiilor de depozitare (temperatură, umiditate
relativă a aerului, compoziţia atmosferei, lumină,
igienă etc). Păstrarea în stare proaspătă a produselor se
realizează prin reducerea intensităţii acestor procese.
 Dispersia economică a producţiei agricole este
dată de numărul mare de producători, a căror
exploatare agricolă variază în limite foarte
largi.
 Dispersia economică plasează producătorii
agricoli într-o situaţie de de inferioritate din
punct de vedere al forţei de negociere în
tranzacţiile comerciale sau în implementarea
diverselor politici macroeconomice. Adesea, şi
pentru a atenua poziţia nefavorabilă deţinută
pe piaţă, producătorii agricoli se asociează.
 Producţia agricolă prezintă un nivel ridicat de
dispersie în teritoriu (geografică), datorită
dimensiunilor relativ reduse ale exploatărilor
agricole şi a faptului că pământul este principalul
factor de producţie. Fiecare exploatare, considerată
ca entitate, chiar dacă este una dintre cele mâi
mari, nu furnizează decât o parte mică din
producţia globală realizată pe teritoriul naţional.
 Dispersia geografică agravează poziţia
nefavorabilă a producătorilor agricoli, datorită
costurilor suplimentare necesare colectării
producţiei obţinute. Această operaţiune conduce la
o creştere a costurilor şi la o diminuare
substanţială a profiturilor agricultorilor.