Violul

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE DREPT
DISCIPLINA: ŞTIINŢE PENALE
TEMA: ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND

INFRACŢIUNEA DE VIOL
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof.univ.dr. Gheorghe NISTOREANU
ABSOLVENT:
BUCUREŞTI
2005
ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OCROTIREA

PERSOANEI ÎN DREPTUL CIVIL
SECŢIUNEA 1: Viaţa sexuală, obiect al protecţiei penale
1.1. Consideraţii generale privind valorile ocrotite
1.2. Relaţiile sociale ocrotite în special
SECŢIUNEA A 2-A: Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală
a persoanei
2.1. Persoana şi drepturile acesteia
2.2. Precedentele legislative
2.3. Situaţii tranzitorii
SECŢIUNEA A 3-A: Elemente de drept comparat
3.1. Privire generală asupra infracţiunilor contra
persoanei în legislaţiile penale ale altor state
3.2. Reglementarea violului şi a unor infracţiuni
privitoare la viaţa sexuală în legislaţia penală europeană
CAPITOLUL II: CONŢINUTUL ŞI ANALIZA ELEMENTELOR

CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII DE VIOL
SECŢIUNE 1: Conţinutul legal şi caracterizarea infracţiunii de viol
SECŢIUNEA A 2-A: Condiţiile preexistente ale infracţiunii de viol
SECŢIUNEA A 3-A: Conţinutul constitutiv
2
3.1. Latura obiectivă
3.2. Latura subiectivă
SECŢIUNEA A IV-A: Modalităţile normative agravante
4.1. Violul comis de două sau mai multe persoane
împreună
4.2. Violul comis asupra unei persoane care se află
în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului
4.3. Violul comis asupra unui membru al familiei
4.4. Violul comis asupra unei persoane care nu a
împlinit vârsta de 15 ani
4.5. Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii
4.6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei
CAPITOLUL III: ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL

SECŢIUNEA 1: Formele infracţiunii şi regimul sancţionator
1.1. Formele infracţiunii
1.2. Regimul sancţionator
SECŢIUNEA A 2-A: Aspecte procesuale specifice
2.1. Plângerea prealabilă în cazul violului
2.2. Competenţa de urmărire şi de judecată
SECŢIUNEA A 3-A: Aspecte criminologice
3.1. Atitudini şi acţiuni ale societăţii referitoare la
infracţiunea de viol
3.2. Factori criminogeni declanşatori ai rezoluţiei
interne a violatorilor
3
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OCROTIREA
PERSOANEI ÎN DREPTUL PENAL
Secţiunea 1
Viaţa sexuală, obiect al protecţiei penale
1.1. Consideraţii generale privind valorile ocrotite
În Capitolul VII, Titlul I din partea specială a noului Codului Penel

sunt incriminate crime şi delicte contra libertăţii sexuale, subsumate
ca crime şi delicte contra persoanei, spre deosebire de Codul Penal
mai vechi care le prevedea separat ca infracţiuni contra pudorii.
Acestea sunt grave manifestări contra persoanei, cu profunde
semnificaţii antisociale şi vizează în primul rând libertatea şi inviolabilitatea
vieţii sexuale ca aspecte ale libertăţii individuale ce îşi găsesc expresia în
dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în
relaţiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului şi ale moralei.
Realizarea acestui drept presupune existenţa unor relaţii sociale de respect
necondiţionat faţă de atributele esenţiale ale persoanei şi în primul rând faţă
de libertatea acesteia în diversele ei manifestări.
4
Libertatea sexuală este un atribut important al personalităţii umane
şi o importantă valoare socială. Pericolul social pe care îl generează
infracţiunile privind viaţa sexuală constă în primul rând în răul pe care îl
provoacă direct persoanei victimei. Dar în afara răului provocat direct
persoanei, ele pot avea consecinţe profund dăunătoare pe care le
antrenează pe plan social, contra desfăşurării normale a vieţii sexuale a
oamenilor ca bază a existenţei societăţii, încălcarea libertăţii sexuale
creează o stare de nesiguranţă socială, un dezechilibru deosebit de
primejdios pentru existenţa societăţii. De aceea, reprimarea
infracţiunilor menţionate este o necesitate, societatea fiind interesată în
crearea cadrului de desfăşurare normală a raporturilor sexuale1.
Actul sexual, nefiind socialmente periculos şi nici măcar imoral prin
natura lui, devine periculos numai pentru că este exercitat împotriva voinţei
persoanei, adică prin nesocotirea libertăţii acesteia de a dispune de sine în
relaţiile sexuale, instinctul sexual, fiind înnăscut, având o bază naturală, e
considerat cel mai puternic dintre instinctele pe care le posedă omul,
urmând instinctului de a mânca şi de a bea pentru a trăi. Numai că
conştiinţa, care este proprie oamenilor, face ca acest instinct să nu se
poată manifesta în forma sa animalică, pur naturală, intelectul înnobilând
acest instinct şi transformându-l în sentiment uman.
Pentru a produce plăcere, relaţiile dintre sexe trebuie să satisfacă
un minim de cerinţe morale şi etice, iar raporturile sexuale trebuie
satisfăcute astfel încât să nu contrazică demnitatea umană şi simţul estetic.
Actul sexual nu poate fi separat de toate realizările culturii omeneşti, de
condiţiile de viaţă ale omului, de noţiunea de frumos. La animale, care-şi
satisfac instinctul sexual în mod natural, nu există desfrâu, la om însă,
1
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, C-tin Bulai, Victor
Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol.III, ed.a II-a, Editura Academiei române şi
Editura All Beck, Bucureşti, 1971, p.328
5
satisfacerea instinctului sexual tinde totdeauna spre desfătare şi capătă
uneori forme dintre cele mai nejustificate1.
Prin incriminarea crimelor şi delictelor contra libertăţii sexuale îşi
găsesc ocrotirea şi alte valori sociale legate de persoană şi care pot fi
lezate prin săvârşirea acestora, inviolabilitatea sexuală fiind inseparabil
legată de inviolabilitatea fizică, aceste fapte pot avea drept consecinţă şi
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii şi chiar moartea. Se
ocroteşte deci şi sănătatea fiziologică fără de care viaţa sexuală nu-şi poate
realiza finalitatea sa firească.
1.2. Relaţiile sociale ocrotite în special
Forma tipică de încălcare a libertăţilor sexuale o constituie

infracţiunea de viol. Obiectul ei juridic special îl constituie relaţiile sociale
privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, relaţii ce se găsesc
ameninţate sau vătămate prin constrângerea la act sexual. Alături de
acestea sunt ocrotite relaţiile sociale privind viaţa şi sănătatea, precum şi
demnitatea persoanei.
În cazul infracţiunii de act sexual cu un minor (art.218 din noul Cod
Penal) pericolul social al faptei rezultă din urmările nefaste pe care această
faptă le poate avea pentru dezvoltarea fizică şi morală a minorului aflat la o
vârstă fragedă. Obiectul ocrotirii penale îl constituie relaţiile sociale privind
libertatea şi inviolabilitatea actelor sexuale contra unor manifestări abuzive
care implică constrângerea. La această vârstă, a minorităţii, minorul nu are
suficientă experienţă şi nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva
celui care ar încerca să-i exploateze naivitatea2.
1
Rădulescu Sorin M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p.12
2
Gh. Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea specială, Editura All Beck Bucureşti 2005,op.cit. p.137
6
În cazul infracţiunii de seducţie (art.219 din noul Cod Penal), relaţiile
sociale ocrotite sunt cele ce privesc buna-credinţă şi loialitatea în
desfăşurarea raporturilor sexuale, libertatea femeii de a avea raporturi
sexuale, fără a i se obţine consimţământul prin inducere în eroare.
Legea penală incriminează şi actele de perversiune sexuală care au
produs scandal public (art.220 di noul Cod Penal). Acestea sunt acte
nefireşti în legătura cu viaţa sexuală, care urmăresc satisfacerea instinctului
sexual prin procedee artificiale, excitaţii nefireşti, respingătoare.
Obiectul ocrotirii penale îl constituie relaţiile sociale prin
desfăşurarea normală şi sănătoasă a raporturilor sexuale, asigurarea unui
minim de moralitate şi decenţă în practica acestora 1.
În art.221 din noul Cod Penal este incriminată infracţiunea de
corupţie sexuală care constă în acte cu caracter obscen săvârşite asupra
unui minor sau în prezenţa unui minor. Sunt ocrotiţi minorii de corupţia
sexuală, de contactul brutal şi intempestiv şi de cinismul cu care sunt
dezvăluite aspectele intime ale vieţii sexuale, ceea ce le pune în primejdie
gravă dezvoltarea, îi incită la practici sexuale nefireşti şi chiar la săvârşirea
de infracţiuni în legătură cu viaţa sexuală2.
Făptuitorii sunt de regulă perverşi sexuali, exhibiţionişti de tip vulgar,
senili sau alcoolici. Legea penală ocroteşte relaţiile sociale privind
desfăşurarea normală a actelor sexuale, un climat de pregătire şi
dezvoltare a minorilor pentru o viaţă sexuală normală.
În art.222 din noul Cod Penal este incriminată infracţiunea de incest,
care constă în săvârşirea raportului sexual între rude în linie directă sau
între fraţi şi surori. Sunt relaţii între rude de sânge care prezintă pericol
social din punct de vedere biologic pentru degenerarea speciei umane şi
1
T.Vasiliu, G.Antoniu, D.Pavel, V.Papadopol, D.Lucinescu, V.Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat, partea
specială, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.230
2
C.Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al României, Editura Scrisul Românesc, Craiova, p.217
7
din punct de vedere moral pentru că admiterea lor ar constitui o distrugere
a bazelor morale ale familiei şi societăţii.
Legea penală ocroteşte relaţiile sociale privind viaţa sexuală,
sănătatea fiziologică şi morală a persoanelor fără de care viaţa sexuală
nu-şi poate realiza finalitatea firească.
Sunt totodată ocrotite conservarea fondului biologic al societăţii
omeneşti, sănătatea naţiunii şi moralitatea vieţii sexuale 1.
Alături de obiectul juridic, în toate cazurile, infracţiunile enunţate au
şi un obiect material care este corpul persoanei asupra căreia se exercită
actul sexual. El este expresia materială a atingerii aduse libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale a persoanei, a acelor valori etico-sociale inseparabile
de corpul persoanei2.
1
V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.375
2
C.Barbu, op.cit., p.218
8
Secţiunea a 2-a
Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a
persoanei
2.1. Persoana şi drepturile acesteia
Ocrotirea omului prin norme juridice răspunde în primul rând unui

interes manifestat totdeauna în drept faţă de atributele persoanei ca valori
general umane. Apărarea omului este o trăsătură constantă comună tuturor
sistemelor de drept, indiferent de orânduirea socială, deşi pericolul
împotriva căruia s-a acţionat, şi mai ales tratamentul juridic aplicat
făptuitorilor, nu a fost acelaşi pentru toate clasele societăţii.
Fără îndoială, latura principală a dreptului o constituie ocrotirea
personalităţii şi această latură, reflectând fenomene sociale în continuă
mişcare şi schimbare calitativă, va trebui să prezinte şi ea, de la o etapă la
alta, o anumită mobilitate. Crearea şi aplicarea dreptului implică pentru a fi
eficiente, cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, a structurilor şi caracteristicilor
care cârmuiesc dezvoltarea relaţiilor sociale. Pentru aceasta, instituţiile
dreptului trebuie mereu regândite, trebuie confruntate în permanenţă, sub
aspectul rolului, funcţiilor şi interesului lor, cu multiplele aspecte ale
realităţii, în scopul adoptării unor soluţii juridice care să corespundă
exigenţelor1.
Dacă în cadrul relaţiilor sociale noţiunea de personalitate exprimă
posibilităţile persoanei de a da urmare deplină aspiraţiilor sale fireşti prin
dezvoltarea şi punerea în valoare a tuturor capacităţilor sale, în viaţa
juridică ea dobândeşte caracterul unor drepturi care decurg din calitatea de
1
9
subiect de drept, singura limită pentru exercitarea lor fiind aceea a legii,
care impune respectul datorat aceloraşi drepturi recunoscute semenilor săi.
Cele mai importante dintre aceste atribute sunt capacitatea de folosinţă, de
exerciţiu şi drepturile subiective care, alături de calitatea de subiect de drept
configurează conceptul de personalitate în drept. Totalitatea acestor
drepturi împreună cu obligaţiile corespunzătoare, pe care societatea le
recunoaşte sau le pretinde de la fiecare individ în parte în conformitate cu
legislaţia în vigoare, formează statutul juridic sau situaţia juridică a
cetăţeanului. Cele mai importante dintre aceste drepturi sunt enumerate şi
consacrate chiar din Constituţia României în Titlul II (art.22-53), fiind în
acelaşi timp şi drepturi fundamentale: dreptul la viaţă şi la integritatea fizică
şi psihică, la apărare, la libera circulaţie, la viaţa intimă familială şi privată,
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, la
învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul de vot, de asociere, dreptul la
muncă şi protecţia socială a muncii, secretul corespondenţei, alte drepturi şi
libertăţi1.
Sunt fundamentale pentru că sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea
şi demnitatea omului, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii
sale.
Prin consacrarea şi garantarea drepturilor omului, Constituţia ţării
noastre se integrează în coordonatele atenţiei mereu crescânde de care se
bucură ideea afirmării personalităţii umane şi a recunoaşterii drepturilor sale
fundamentale în cadrul evoluţiei sociale şi politice a lumii contemporane2.
În desfăşurarea ei, istoria multimilenară a societăţii a înregistrat
lupta neîncetată a omului de a crea pentru om cadrul social-politic şi juridic
favorabil unei vieţi mai bune, mai libere şi mai drepte. Astfel, în orânduirea
1
Constituţia României, cu modificările aduse prin Legea de revizuire a Constituţiei României, publicată în M.Of.
nr.669/22 septembrie 2003
2
10
sclavagistă, sclavii, deşi oameni, nu erau subiecte de drept, nu aveau
capacitate de folosinţă a drepturilor ci erau consideraţi animale de muncă
sau simple lucruri, obiecte ale dreptului de proprietate al stăpânului de
sclavi. Sclavia a însemnat negarea totală a libertăţii pentru o întreagă clasă
socială, precum şi dreptul de viaţă şi de moarte exercitat de stăpânul de
sclavi asupra sclavilor1.
Drepturile şi libertăţile omului au devenit un element al ordinii de
drept odată cu apariţia primelor constituţii, cum ar fi: Magna Carta
Libertatum din 1215 şi Petiţia Drepturilor din 1627; Declaraţiile de
independenţă Americane din anii 1774-1776, toate acestea ca urmare a
luptei burgheziei în ascensiune împotriva absolutismului monarhic. Aceste
acte ce dădeau expresie concepţiei reprezentanţilor dreptului natural
(H.Grotius, J.J. Rousseau), considerau drepturile omului ca având izvorul în
raţiunea umană, ca fiind inerente fiinţei umane, drepturi declarate sacre şi
inviolabile, opozabile statului, superioare legilor şi convenţiilor.
După numeroase eforturi individuale şi colective, la 10 decembrie
1948, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat şi
proclamat „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", un act de valoare
internaţională şi cu caracter universal, destinat să asigure protecţia
internaţională a "drepturilor naturale şi inalienabile de care bărbaţii şi
femeile se pot prevala în orice loc".
Victoria revoluţiei române din anul 1989 a scos ţara din coşmarul
totalitarismului, a deschis noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind
o realitate a vieţii noastre, iar îmbogăţirea lui în conţinut o perspectivă a
viitorului acestei ţări2.
1
Idem
2
I.M.Zlătescu, Drepturile omului, Editura Andre, Bucureşti, 1993, p.5
11
Noua Constituţie a României, publicată în M.Of. nr.669 din 22
septembrie 2003, acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, cuprinzând principii care au fost
consacrate şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 dar şi
în constituţiile unor state europene, cu o bogată experienţă în acest
domeniu.
Respectarea acestor principii precum garantarea dreptului la viaţă şi
la integritatea fizică şi psihică a persoanei (art.22), libertatea individuală şi
siguranţa persoanei (art.23), inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei
(art.27) şi alte drepturi şi libertăţi enumerate anterior este asigurată de toate
ramurile dreptului potrivit cu specificul lor.
Astfel, o contribuţie importantă în acest domeniu o aduce şi legea
penală.
Dreptul nostru penal asigură protecţia persoanei umane prin aceea
că stabileşte un cadru foarte larg şi variat de incriminări, pe baza cărora
instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite prin care se aduce
atingere, direct sau indirect, drepturilor şi intereselor persoanei.
Ştiinţa dreptului penal şi legislaţiile penale fac distincţie între faptele
prin care sunt atinse sau ameninţate nemijlocit atributele inerente
persoanei, drepturile sale absolute la existenţa, integritatea fizică şi psihică,
la libertatea şi faptele prin care sunt periclitate celelalte drepturi şi interese
ale persoanei1.
Primele formează o categorie distinctă de infracţiuni cuprinse în
Titlul I din partea specială a noului Codului Penal sub denumirea: „Crime şi
delicte contra persoanei”. Prin acestea este ocrotit omul în sine, ca valoare
socială fundamentală, şi implicit imensa majoritate a relaţiilor sociale ce se
formează prin om şi în jurul său.
1
Oliviu Augustin Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.17
12
Deosebirea de celelalte constă în faptul că în acest caz
personalitatea omului este ocrotită direct, nemijlocit, pe când în cadrul
celorlalte grupe de infracţiuni ocrotirea este numai indirectă.
În cadrul Titlului I, privitor la crime si delicte contra persoanei,
fiecărui atribut al acesteia îi corespunde un capitol distinct.
Primul capitol este consacrat crime contra umanităţii, cap.II crime şi
delicte contra vieţii personale, cap.III delicte contra integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanei, cap.IV crime şi delicte privind manipularea genetică,
cap.V delicte prin care se pune în pericol viaţa,integritatea corporală şi
sănătatea persoanei, cap.VI crime şi delicte contra libertăţii persoanei,
cap.VII crime şi delicte contra libertăţii sexuale, cap.VIII delicte contra
demnităţii, cap.IX delicte contra familiei, cap.X crime şi delicte contra
bunelor moravuri, cap.XI delicte conta protecţiei muncii si cap.XII delicte
contra cultelor şi a respectului datorat morţilor.
Afirmarea personalităţii umane, a libertăţii şi demnităţii omului
presupune în mod necesar, printre altele şi garanţia apărării fiinţei umane,
fapt ce constituie una dintre îndatoririle fundamentale ce revine atât
cetăţenilor cât şi statului, prin reglementările ce vin în întâmpinarea acestei
cerinţe, specifice unei societăţi democratice.
2.2. Precedente legislative
Codul Penal de la 1865 incrimina fapta de viol în art.264 (modificat

prin Legea din 17.02.1974) sub denumirea de "atentat contra pudorii, cu
violenţă": "Oricine va comite un atentat contra pudorii, îndeplinit sau cercat,
cu violenţă, în contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc, se va
pedepsi cu maximum închisorii ( 5 ani, conform art.8 pct.1 din Codul Penal
1865 modificat prin Legea din 17.02.1974). Dacă crima s-a comis în contra
13
persoanei unui copil mai mic de 15 ani împliniţi, culpabilul se va pedepsi cu
maximum recluziunii" (10 ani conform art.7 pct.3 din Codul Penal 1865).
După cum se poate observa, subiectul activ este necircumstanţiat
("Oricine va comite") putând fi deci atât bărbatul cât şi femeia. Totodată,
subiectul pasiv al infracţiunii poate fi un "individ de sex bărbătesc sau
femeiesc".
Cât priveşte înţelesul noţiunii de "atentat contra pudorii, cu violenţă"
acesta trebuie descifrat cu ajutorul altor articole din acelaşi cod: Ultrajul
public în contra pudorii - art.262; Atentatul contra pudorii fără violenţă -
art.263; Corupţia tinerilor -art.267; Adulterul - art.269-270 şi Bigamia -
art.271. Cel mai preţios indiciu ne este oferit însă de art.265 unde
legiuitorul, referindu-se la atentatul contra pudorii, foloseşte termenul de
siluire: "dacă culpabilii sunt ascendenţii persoanei asupra căreia s-a comis
siluirea sau sunt dintre aceia care au autoritate asupra-i".
Prin atentatul contra pudorii, legiuitorul a înţeles aşadar o siluire, o
vătămare a libertăţii sexuale care se produce fie fără violenţă, însă profitând
de imaturitatea unei persoane (asupra unui copil de sex bărbătesc sau
femeiesc de vârsta mai mică de 14 ani) -art.263, fie prin folosirea violenţei -
art.264. În ambele cazuri, această siluire presupune un act sexual
("îndeplinit sau cercat"), în sensul cel mai larg al noţiunii. Sunt incluse aici
atât raporturile sexuale fireşti, cât şi relaţiile homosexuale şi perversiunile.
Rezultă aşadar că în sfera infracţiunii de atentat contra pudorii comis cu
violenţă intră şi fapta sancţionată în prezent în art.217 din noul Cod Penal
sub denumirea de viol1.
O modalitate mai gravă a infracţiunii care avea în vedere
împrejurarea că victima era mai mică de 15 ani, ca şi existenţa unor
1
V.Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, op.cit., p.39-40
14
anumite raporturi între făptuitor şi victimă. Dacă fapta avea ca urmare
moartea victimei pedeapsa era munca silnică pe viaţă.
Într-o mai bună sistematizare, deşi într-un mod mai complicat şi
având încă imperfecţiuni în definirea noţiunii de viol, Codul de la 1936
incrimina fapta de viol sub denumirea proprie de infracţiune de viol, în titlul
XI intitulat "infracţiuni contra pudorii şi bunelor moravuri" şi în capitolul 1 din
acest titlu sub denumirea de "infracţiuni contra pudorii", prin art.419 care
avea următorul conţinut: "Comite delictul de viol şi se pedepseşte cu
închisoare corecţională de la 2 la 5 ani şi interdicţie corecţională de la 3 la 5
ani:
- bărbatul care, prin violenţă sau ameninţare, constrânge o persoană
de orice sex, să aibă cu el raport sexual.
- bărbatul care, profitând de starea de inconştienţă a unei persoane
de orice sex, sau de neputinţa acesteia de a-şi exprima voinţa, ori de a se
apăra, are cu ea un raport sexual, în afară de căsătorie, indiferent dacă el
sau altcineva a produs această stare.
În ambele cazuri, dacă victima este mai mică de 14 ani, sau dacă a
rămas gravidă, ori i s-a transmis o boală venerică, pedeapsa este
închisoarea corecţională de la 5 la 10 ani şi interdicţia corecţională de la 3
la 5ani."
Se observă că în această reglementare, deşi bărbatul figurează ca
subiect pasiv, este exclusă femeia din sfera subiectului activ.
Redactarea acestui text provenea, după toate aparenţele, din
combinarea unor surse de inspiraţie diferite, pe de o parte Codul Penal
italian, iar pe de altă parte, Codurile transilvănean şi bucovinean. În Codul
Penal italian ca şi în Codul Penal român de la 1865, reglementarea violului
nu prevedea circumstanţierea subiecţilor, atât cel activ cât şi cel pasiv
putând fi orice persoană. Codurile transilvănean şi bucovinean (art.232 şi
15
125) sancţionau violul ca fapta comisă numai de bărbat asupra persoanei
de sex femeiesc. În acest fel textul hibrid al art.419 sancţiona, pe lângă
violul propriu-zis şi actele de homosexualitate masculine realizate prin
violenţă, care intrau de fapt sub incidenţa articolului următor - 420, în care
era reglementat "Delictul de violenţă contra pudorii'" şi unde erau
sancţionate actele de inversiune sexuală1. Prin dispoziţiile din art.422 şi 425
erau prevăzute modalităţi mai grave ale infracţiunii de viol, avându-se în
vedere numărul participanţilor la infracţiune şi a raporturilor speciale dintre
făptuitori şi victimă.
Prin dispoziţiile art.426 se prevedea pentru violul care a avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa muncii silnice pe viaţă.
Codul Penal de la 1936 mai prevedea ca circumstanţe agravante
împrejurarea că victima a rămas gravidă sau i s-a transmis o boală venerică
pe când în noul Codul Penal, nu mai prevede ca circumstanţe agravante
aceste împrejurări. Sub raportul sancţiunii, Codul de la 1936 prevedea
pentru infracţiunea de viol în modalitatea simplă pedeapsa închisorii de la 2
la 5 ani, spre deosebire de noul Codul Penal care prevede o pedeapsă cu
închisoare strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. În ceea ce,
priveşte plângerea prealabilă spre deosebire de noul cod care a prevăzut-o
numai pentru infracţiunea de viol simplu (alin.1 al art.217 noul cod penal),
Codul de la 1936 prevedea necesitatea unei asemenea plângeri şi pentru
unele modalităţi mai grave ale violului cum ar fi cele legate de împrejurarea
că fapta a fost săvârşită de un tutore, curator, învăţător, educator,
supraveghetor, medic curant ori de către mai multe persoane. În ceea
priveşte căsătoria făptuitorului cu victima, această dispoziţie a fost
prevăzută şi de Codul Penal din 1936, în noul Codul Penal această
dispoziţie nu este prevăzută.
1
V.Cioclei, op.cit., p.41
16
2.3. Situaţii tranzitorii
Prin Legea nr.197 din 15.11.2000 şi O.U.G. nr.89 din 26.06.2001

aprobată prin Legea nr.61 din 03.01.2002 pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii din Codul Penal, s-a dat o nouă reglementare
infracţiunii de viol. Astfel, noţiunea de "raport sexual" a fost înlocuită cu cea
de "act sexual de orice natură",care se află şi în noul Cod Penal dispus
prin legea nr.301 din 29.06.2004.
Deşi legiuitorul nu a dat o explicaţie acestui termen se pare că s-a
avut în vedere lărgirea sferei de cuprindere a acestei infracţiuni, o nouă
concepţie despre viol, incriminându-se şi perversiunile sexuale la care sunt
supuse persoanele "până la săvârşirea actului sexual propriu-zis."
De asemenea, se poate observa că în noua reglementare atât
subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt necircumstanţiaţi, putând să fie
atât un bărbat cât şi o femeie. Acest lucru nu reprezintă ceva inedit în
reglementarea violului în ţara noastră întrucât aşa cum am prezentat, nici
noul Cod promulgat 2004 nu face distincţie în privinţa subiecţilor infracţiunii,
iar în Codul din 1936 bărbatul figurează ca subiect pasiv însă femeia este
exclusă din sfera subiectului activ.
Tot în reglementarea anterioară era prevăzută în alin.5, ca şi o
cauză de nepedepsire, căsătoria dintre autor şi victimă. Această prevedere
se aplică atât pentru fapta comisă în condiţiile de la alin.1, cât şi în cele de
la alin.2 lit. "b" şi "c" şi alin. 3 Teza 1, respectiv : când victima se afla în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; s-a cauzat
victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; victima nu
împlinise vârsta de 15 ani, în comparaţie cu noul Cod aceste prevederi nu
sunt amintite si nici nu se aplică.
17
Prin noua modificare a noului Cod penal, acest ultim aliniat al
art.197 respectiv art.217 a fost abrogat, soluţie se pare justă, pentru că
oricât de mult s-ar dori încurajarea "celulei de bază" şi creşterea natalităţii,
legea nu are dreptul moral de a încuraja uniuni aberante, singurul interes ce
se "proteja" prin această cauză de nepedepsire era al unui infractor care a
comis o faptă gravă şi care are într-adevăr, tot "interesul" să nu-şi
primească pedeapsa. De asemenea este greu de crezut că victima unui viol
calificat ar ajunge să aibă o sinceră afecţiune pentru agresorul său,
căsătoria trebuind să aibă la bază o relaţie de afecţiune şi nu de
agresiune1.
Dincolo de perfecţiunile sau imperfecţiunile acestei noi reglementări
se remarcă dorinţa de aliniere a legislaţiei noastre la legislaţia europeană,
preocupare lăudabilă în condiţiile eforturilor de integrare în Comunitatea
Europeană.
Secţiunea a 3-a
Elemente de drept comparat
3.1. Privire generală asupra infracţiunilor contra persoanei în

legislaţiile penale ale altor state
Infracţiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol (titlu)

distinct în legislaţiile tuturor statelor. În cadrul acestui capitol persoana este
ocrotită prin normele penale privind viaţa persoanei, integritatea corporală
şi sănătatea, libertatea, onoarea sau demnitatea persoanei.
1
18
Astfel, în Codul Penal italian infracţiunile împotriva persoanei sunt
prevăzute în Titlul VII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în
capitolul I „Delictele contra vieţii si integrităţii sau sănătăţii”, în capitolul II,
„Delictele contra onoarei”, iar în capitolul III sunt prevăzute „Delictele contra
libertăţii individuale". Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic,
al inviolabilităţi domiciliului şi al secretului.
Codul Penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în
Capitolul XVI, unde este incriminată: uciderea unei persoane în condiţii
agravante (paragraful 211), uciderea unei persoane în condiţii neagravante
(paragraful 212), uciderea unei persoane în condiţii atenuante (paragraful
213), omorul la cererea victimei (paragraful 216), pruncuciderea (paragraful
217), întreruperea sarcinii (paragraful 218). În Capitolul XVII sunt
incriminate faptele contra integrităţii corporale (vătămare simplă,
periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire,
vătămare din culpă).
În Capitolul XIII sunt incriminate faptele contra libertăţii personale.
În Capitolul XIV sunt incriminate faptele de insultă, calomnia,
atingerea adusă memoriei unei persoane decedate.
În Capitolul XV sunt incriminate faptele contra secretului vieţii private
şi a secretului corespondenţei.
Codul Penal modern american incriminează omorul în art.201-1-
art.210-4 atât în cazul în care făptuitorul a acţionat cu intenţie directă
(Murder), cât şi cu intenţie indirectă (Manslaughter) sau din neglijenţă
(Negligente). De asemenea, incriminează ajutorul dat victimei să se
sinucidă (art201-5).
19
Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art.211-1, art.211-
3, începând cu simplele loviri până la vătămări foarte grave şi la
ameninţarea în scopul terorizării victimei (violenţa psihică)1.
În Codul Penal al Federaţiei Ruse 2, secţiunea consacrată
infracţiunilor contra persoanei a fost împărţită de legiuitorul rus în 5 capitole,
rezultând o structura interesantă, deosebită întrucâtva de Codul Penal
român în vigoare. Primul capitol al acestei secţiuni este dedicat infracţiunilor
contra vieţii şi sănătăţii: omorul (art.105), unde este menţionat omorul
săvârşit în scopul folosirii pielii sau organelor victimei.
Capitolul următor este consacrat infracţiunilor contra libertăţii, cinstei
şi demnităţii persoanei, răpirea (art.126), lipsirea ilegală de libertate
(art.127), internarea ilegală a unei persoane într-un stabiliment psihiatric
(art.128), calomnia (art.129) şi insulta (art.130).
În Capitolul III sunt reglementate infracţiunile contra imunităţii
sexuale a persoanei (art.131-135).
Urmează un capitol cuprinzând infracţiunile contra drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului (art.136-149).
În sfârşit, ultimul capitol consacrat protecţiei penale a persoanei
vizează infracţiunile contra familiei şi minorilor (art.151-157).
3.2. Reglementarea violului şi a unor infracţiuni privitoare la

viaţa sexuală în legislaţia penală europeană
Analiza comparativă a legislaţiei penale europene indică existenţa

multor puncte comune în reglementarea infracţiunilor contra vieţii sexuale 3.
Există, bineînţeles, legislaţii ce conţin şi unele reglementări originale, spre
1
A.Boroi,G.Nistoreanu, Drept Penal, partea specială, ediţia 3 Editura All Beck, Bucureşti, 2005,op.cit. p.132
2
Tudor Avrigeanu, Noul Cod Penal al Federaţiei Ruse, partea specială, RDR, anul V, nr.3, p.160
3
Valerian Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1994, p.42-43
20
exemplu art.422 din Codul Penal turc, „Simplul fapt pentru un bărbat
deghizat în femeie, de a intra într-un loc rezervat femeilor, va fi pedepsit cu
închisoarea de la 3 luni la un an".
În unele legislaţii subiectul activ al infracţiunii de viol este în mod
exclusiv bărbatul, în alte legislaţii subiectul activ poate fi orice persoană. În
primul caz însă, este incriminat aparte, atentatul contra pudorii cu violenţa,
unde subiecţii nu sunt circumstanţiaţi.
În Codul Penal suedez, spre exemplu, violul este reglementat în
art.1 din Capitolul VI şi are următorul conţinut: "Dacă prin violenţă sau prin
ameninţări implicând pericol iminent exercitat împotriva ei, un bărbat
constrânge o femeie la un raport sexual, acesta va fi condamnat pentru viol
la închisoare între doi şi zece ani. Este asimilat violenţei faptul de a aduce o
femeie într-o stare de pierdere a cunoştinţei sau în orice altă stare
asemănătoare".
În majoritatea cazurilor, însă, în codurile penale europene, violul
este înţeles ca un raport sexual obţinut prin violenţă, fără ca să existe vreo
delimitare din punct de vedere sexual, a agresorului sau a victimei. Este şi
cazul Codului Penal belgian care prevede: „Atentatul la pudoare, comis cu
violenţe sau ameninţări, asupra unor persoane de un sex sau celălalt, va fi
pedepsit cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani; „Va fi pedepsit prin recluziune
oricine va comite crima de viol, fie cu ajutorul violenţelor şi ameninţărilor
grave, fie prin viclenie, fie abuzând de o persoană care, prin efectul unei
boli, prin alterarea facultăţilor sale sau prin orice altă cauză accidentală,
avea pierdut auzul simţurilor sau fusese lipsit de acestea prin orice artificiu".
Şi noul Cod Penal francez, intrat în vigoare în 1994, concepe violul,
dar şi celelalte agresiuni sexuale ca fapte ce pot fi comise de „oricine"
asupra „oricui". Violul, în modalitatea simplă, este reglementat în art.222-23
care prevede: "Orice act de penetraţie sexuală, de orice natură ar fi, comis
21
asupra persoanei altuia prin violenţă, constrângere, ameninţare ori surpriză
reprezintă viol. Violul este pedepsit cu 15 ani de recluziune criminală" 1.
În Codul Penal rus, violul (art.131) este incriminat în termeni similari
celor din legea penală română subiecţii infracţiunii nefiind circumstanţiaţi.
Este incriminată şi infracţiunea de violenţă sexuală (art.132) care se
realizează prin violenţă ori ameninţare cu aplicarea violenţei faţă de victimă
sau de alte persoane, în vreme ce în cazul constrângerii sexuale (art.133)
autorul impune victimei acceptarea acţiunilor cu caracter sexual prin şantaj,
prin ameninţarea victimei cu distrugerea sau sustragerea averii ori folosind
starea de dependenţă materială sau de orice alt fel în care se află victima în
raport cu el2.
În ceea ce priveşte infracţiunea de act sexual cu un minor 3,
incriminată în art.218 din noul Codul Penal român, în marea lor majoritate,
codurile penale române nu operează nici o distincţie din punct de vedere
sexual, în cazul protecţiei acordate persoanelor minore.
Infracţiunea de seducţie este incriminată în Codul Penal italian în
art.326 sub denumirea "Seducerea cu promisiuni de căsătorie făcută de un
bărbat însurat"; "Acela care, prin promisiuni de căsătorie, seduce o femeie
minoră, inducând-o în eroare asupra situaţiei de bărbat căsătorit, este
pedepsit cu recluziune de la 3 luni la 2 ani. Există seducţie atunci când au
avut loc raporturi sexuale."
În ceea ce priveşte subiectul pasiv, unele legislaţii au pus condiţii
vizând moralitatea minorei sau au stabilit că aceasta trebuie să fi fost
virgină la momentul comiterii faptei, aşa cum este cazul Codului Penal turc,
unde în art.423 , se prevăd următoarele:
1
2
Tudor Avrigeanu, op.cit., p.163
3
Modif. Prin Legea nr.197/2000 şi O.U.G. nr.89/2001 (aprobată prin Legea nr.61/2002)
22
"Acela care a sedus o virgină în vârstă de peste 15 ani prin
promisiuni de căsătorie va fi pedepsit cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.
Dacă a avut loc căsătoria, acţiunea şi pedeapsa vor fi suspendate. Dar
dacă, într-un interval de 5 ani, o hotărâre de divorţ intervine din vina soţului,
acţiunea publică este redeschisă şi pedeapsa va fi executată, în cazul în
care aceasta a fost deja pronunţată".
Indiferent de particularităţile fiecărei reglementări, se poate sesiza,
fie şi numai din textele citate că seducţia îşi propune, în primul rând,
protejarea integrităţii sexuale a minorei sau a virginei.
În acelaşi timp însă, cel puţin indirect, se acordă protecţie căsătoriei,
mai exact spus laturii formale ale acesteia. În concordanţă cu modificările
intervenite în structurile socio-morale, cu evoluţia însăşi a ideii de căsătorie,
legislaţiile penale europene actuale nu mai incriminează seducţia ori fapte
echivalente; exemplul cel mai recent ce poate fi invocat îl reprezintă noul
Cod Penal francez.
Modul în care sunt reglementate aceste infracţiuni în diferite legislaţii
penale evidenţiază încă o dată importanţa şi complexitatea pe care o
impune ocrotirea vieţii sexuale a persoanei.
23
CAPITOLUL II
CONŢINUTUL ŞI ANALIZA ELEMENTELOR
CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII DE VIOL
Secţiunea 1
Conţinutul legal şi caracterizarea infracţiunii de viol
Infracţiunea de viol este prevăzută de art.217 din noul C.pen. şi

este structurată pe patru aliniate. Conform alin.1, constituie viol: „Actul
sexual, de orice natură, cu o altă persoană, de sex diferit sau de acelaşi
sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa”. Alin.2 şi alin.3 conţin modalităţi agravante.
Astfel, pedeapsa este mai gravă dacă:
a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună;
b) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în
tratamentul făptuitorului;
c) victima este membru al familiei;
d) victima era un minor care nu împlinise vârsta de 15 ani.
e) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii.
Potrivit alin.3, dacă fapta a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei. Alin.4 prevede că acţiunea penală pentru fapta
prevăzută în alin.1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
24
Prin noua reglementare, legiuitorul a urmărit să asigure o apărare
mai completă a persoanei sub aspectul libertăţii şi al integrităţii fizice şi
psihice în legătură cu viaţa ei sexuală, noţiunea de „act sexual de orice
natură” incluzând pe cea de „raport sexual” deoarece are o sferă mai largă
decât a acestuia1.
Violul este una dintre cele mai grave infracţiuni contra persoanei
având o profundă semnificaţie antisocială. El constituie cea mai brutală
atingere adusă libertăţii sexuale care constituie un important atribut al
personalităţii umane. Actul sexual săvârşit prin constrângerea persoanei
loveşte în inviolabilitatea sexuală, în inviolabilitatea fizică, în demnitatea şi
libertatea persoanei. El poate avea drept consecinţe vătămarea integrităţii
corporale sau sănătăţii ori chiar moartea persoanei, echilibrul moral al
acesteia ca soţie şi mamă ori ca viitoare soţie şi mamă, poate provoca
grave atingeri în sfera relaţiilor privitoare la filiaţie şi familie2.
Pericolul social pe care îl reprezintă infracţiunea de viol constă în
primul rând în răul pe care îl produce direct contra persoanei victimei,
considerată individual, adică prin prisma atributelor şi intereselor ei.
Violul, ocupând locul principal printre infracţiunile privitoare la viaţa
sexuală, trebuie privită ca infracţiunea caracteristică pentru acest grup de
infracţiuni, el constituind cea mai gravă formă de încălcare a relaţiilor
sociale şi a valorilor etico-sociale a căror ocrotire constituie scopul
incriminării şi sancţionării infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală3.
Secţiunea a 2-a
Condiţiile preexistente ale infracţiunii de viol
1
Decizia curţii constituţionale nr.211/01.11.2000, în M.Of. nr.568/15.11 2000, p.5
2
3
Ibidem
25
2.1. Obiectul juridic al infracţiunii
Atunci când punem în discuţie obiectul infracţiunii vom avea în

vedere valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei
valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al
infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea
acesteia.
Obiectul juridic generic al infracţiunii de viol, din noul Cod Penal,
nu se aminteşte.
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale care se referă la libertatea sexuală a oricărei persoane de a
întreţine relaţii sexuale după propria sa voinţă.
Faptele menţionate lezează nu numai valori sociale importante ale
persoanei, cum ar fi libertatea şi inviolabilitatea sexuală, ci pot aduce
atingere şi altor valori sociale referitoare la persoană, cum ar fi: viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea victimei, care pot constitui obiectul
juridic secundar al infracţiunii1
Rezultă deci că obiectul juridic special principal al infracţiunii de
viol îl constituie relaţiile sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a
persoanei, relaţii şi valori ameninţate prin constrângerea persoanei la act
sexual.
În acelaşi timp însă sunt ocrotite şi alte relaţii sociale privitoare la
alte valori legate de persoana umană cum ar fi viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea victimei, relaţii sociale care pot constitui obiectul juridic
1
26
secundar al infracţiunii de viol, ocrotirea lor realizându-se paralel cu
ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale1.
2.2. Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul unei
persoane asupra căreia se săvârşeşte actele cu caracter sexual2.
Prin săvârşirea infracţiunii de viol sunt lezate valori etico-sociale
inseparabile de corpul persoanei care va fi în mod inevitabil atins prin
manifestarea fizică ce constituie latura obiectivă, materială a infracţiunii de
viol.
Întrucât actuala reglementare a infracţiunii de viol nu distinge cu
privire la sexul persoanei împotriva căreia se exercită constrângerea în
vederea realizării actului sexual, obiectul material îl va reprezenta corpul
persoanei indiferent de sexul acesteia.
Actul sexual asupra cadavrului unei persoane nu va constitui
infracţiune de viol ci infracţiunea de profanare de morminte(art.247 noul
Cod Penal).
Dacă un asemenea act sexual ar fi săvârşit asupra victimei după
ce aceasta a încetat din viaţă ca urmare a constrângerii la care a fost
supusă prin săvârşirea sau încercarea de săvârşire a violului sau ca urmare
a suprimării vieţii victimei de către infractor care voia să ascundă
infracţiunea sau să împiedice descoperirea sau prinderea sa, infracţiunea
de profanare de morminte va exista în concurs real fie numai cu
infracţiunea de viol calificat care a avut ca urmare moartea victimei, fie cu
tentativa de viol şi cu infracţiunea de omor calificat 3.
1
G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.238
2
3
27
2.3. Subiecţii infracţiunii
Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei

infracţiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a
răului cauzat prin săvârşirea ei1.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, atât de
sex masculin, cât şi de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, o supune
unui act sexual2.
Subiectul activ al infracţiunii este necircumstanţiat, putând să fie
atât un bărbat cât şi o femeie, spre deosebire de vechea reglementare, în
care, subiect activ al infracţiunii de viol nu putea să fie decât un bărbat.
Astfel s-a exclus orice formă de discriminare, iar noua reglementare se
conformează normelor actuale de convieţuire socială şi legislaţiei europene
privind drepturile omului.
Participaţia penală, datorită modului de comitere este posibilă în
toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.
Modificările succesive făcute de Legea nr.197/2000 şi O.U.G.
nr.89/2001, prin care a fost înlocuită noţiunea de „raport sexual” cu cea de
„act sexual de orice natură”3, au condus la aprecierea că violul poate fi
comis şi sub forma coautoratului, care era exclus, întrucât în forma veche
infracţiunea se săvârşea prin întreţinerea unui raport sexual. Acesta
presupunea un act sexual firesc, între două persoane de sex opus, orice
intervenţie sau ajutor extern, reprezentând instigare sau complicitate.
Având în vedere că actul sexual de orice natură presupune o mare
varietate de acţiuni prin care se poate realiza elementul material al laturii
1
C.Bulai, op.cit., p.48
2
Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea specială, ed.a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,op.cit p.132
3
Decizia Curţii Constituţionale, nr.211/01.11.2000, publicată în M.Of. nr.568/15.11.2000
28
obiective, considerăm că în formularea actuală, este posibilă săvârşirea de
acte de natură sexuală concomitent de mai mulţi autori, asupra aceleiaşi
persoane, coautoratul devenind astfel posibil 1.
Este posibilă şi participaţia penală sub forma instigării sau
complicităţii, aceşti participanţi putând fi de asemenea bărbaţi sau femei.
Actele de complicitate pot fi realizate în forme diferite, inclusiv acte de
constrângere cum ar fi imobilizarea sau paralizarea rezistenţei victimei.
În speţă2, instanţa a reţinut că inculpatul D.F. a pus la dispoziţia
altor tineri apartamentul său, la care a fost invitată şi partea vătămată. Unul
dintre tineri i-a cerut părţii vătămate să întreţină acte sexuale şi la refuzul
acesteia, prin violenţă, după ce a fost dezbrăcată şi, cu ajutorul inculpatului
D.F., a fost violată de unul dintre tineri, iar altul a întreţinut act sexual
nefiresc. După consumarea acestor relaţii, pentru că cei doi tineri au
continuat să exercite violenţe asupra părţii vătămate, inculpatul a scos-o din
mâinile acestora ajutând-o să iasă din apartament şi a însoţit-o până în
staţia de autobuz.
Fapta inculpatului D.F. întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de complicitate la viol prevăzută de art.40 noul C.pen. cu referire
la art.217, alin.2 noul C.pen., chiar dacă ulterior consumării violului,
inculpatul a ajutat-o să plece pentru a nu fi violată din nou3.
Discuţii contradictorii pot să apară în legătură cu aptitudinea
fiziologică necesară realizării raportului sexual aşa cum era prevăzut în
legislaţia anterioară, care presupunea pătrunderea organului genital
bărbătesc în cavitatea vaginală a femeii. Deoarece noţiunea de act sexual
nu presupune doar un raport sexual propriu-zis, normal, apare întrebarea
1
.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea specială, ed.a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,op.cit p.132
2
Al.Boroi, Sorin Corlăţeanu, Drept penal, partea generală, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002, p.44
3
Curtea de Apel Bacău, secţiunea penală, Decizia nr.175/11.06.1998, nepublicată
29
dacă mai este necesară existenţa acestei condiţii în toate cazurile de viol.
Dacă avem în vedere motivarea făcută de Curtea Constituţională că prin
folosirea noţiunii de act sexual se incriminează şi perversiunile sexuale
„până la săvârşirea raportului sexual propriu-zis”, fiind vorba deci şi de un
raport sexual, condiţia aptitudinii fiziologice sexuale se impune, cel puţin
atunci când el s-a săvârşit printr-un raport sexual.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este acea persoana căreia i s-a
adus atingere prin săvârşirea faptei penale. Din analiza aspectelor
prezentate anterior se poate constata că subiectul pasiv al infracţiunii de
viol poate fi orice persoană indiferent de sexul acesteia, reglementarea
anterioară incluzând în categoria subiectului pasiv doar persoana de sex
feminin. Nu interesează vârsta victimei pentru existenţa infracţiunii. Dacă
însă persoana este mai mică de 15 ani, infracţiunea îmbracă forma
agravantă prevăzută prin dispoziţia din aliniatul 3.Nu are relevanţă dacă
subiectul pasiv a mai avut vreo relaţie sexuală cu făptuitorul sau nu, ori cu o
altă persoană. Subiectul pasiv poate fi chiar şi soţul făptuitorului, în
modalitatea în care acesta îl constrânge pentru a întreţine o relaţie
sexuală1.
Dacă victima este o persoană de sex feminin nu interesează faptul
că aceasta este o femeie căsătorită, văduvă sau divorţată sau dacă a mai
întreţinut sau nu acte sexuale cu făptuitorul sau cu alţi bărbaţi.
Chiar o femeie care s-a făcut vinovată sau a fost condamnată
pentru infracţiunea de prostituţie poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol
atunci când fapta s-ar săvârşi asupra ei2.
Deoarece şi bărbatul poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol,
nici în privinţa acestuia nu interesează aspectele privitoare la starea sa
1
Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea specială, ed.a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,op.cit p.132.
1
V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.332cit p.133
2
30
civilă sau eventuale acte sexuale anterioare între el şi subiectul activ. Opinii
diferite au existat şi cu privire la violul comis între soţi.
Astfel, după unii autori soţia nu putea fi subiect pasiv al infracţiunii
de viol deoarece existenţa căsătoriei presupune consimţământul tacit al
femeii la raport sexual1.
Alţi autori respingeau această părere întrucât căsătoria nu poate şi
nu trebuie să transforme femeia într-un "obiect neînsufleţit" aflat în orice
moment la dispoziţia bărbatului în vederea satisfacerii nevoilor trupeşti 2.
Deşi actul căsătoriei implică raporturi sexuale pentru soţi, este
vorba de acte sexuale normale între soţi, liber consimţite, pe baza bunei
convieţuiri, iar nu de raporturi sexuale impuse prin constrângere 3.
Aceasta mai ales în noua viziune de reglementare a violului când
este incriminat şi violul comis asupra unui membru al familiei, în această
noţiune incluzându-se şi soţul.
Este foarte adevărat că femeia căsătorită are la îndemână calea
divorţului, în cazul în care consimţământul ei cu privire la raporturile sexuale
nu mai este menţinut dar şi bărbatul poate la rândul său să ceară
desfacerea căsătoriei în loc să-şi constrângă soţia pentru a realiza un act
sexual.
Secţiunea a 3-a
Conţinutul constitutiv
1
G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.208; O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.172; V.Dongoroz şi colab.,
op.cit.,p.332
2
Gh.Mateuţ, Consecinţele abrogării art.200 Cod penal asupra noii reglementări a infracţiunii de viol, în „Dreptul”,
anul XIII, seria a III-a, nr.11/2002, p.158
3
Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea specială, ed.a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,op.cit p.133
31
3.1. Latura obiectivă
a) Elementul material
Elementul material al infracţiunii de viol constă într-o acţiune sub
formă de act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de
acelaşi sex.
Legea are în vedere atât raportul sexual normal între două
persoane de sex opus, dar şi orice alte acţiuni de satisfacere a nevoilor
sexuale cu o altă persoană, indiferent de sexul acesteia, adică orice alte
modalităţi, excluzând perversiunile sexuale, prin care subiectul activ îşi
satisface impulsurile sexuale.
Prin raport sexual, susceptibil să constituie elementul material al
infracţiunii de viol, legea înţelege acea conjuncţie a sexelor în care organul
bărbătesc, care realizează procreaţia, pătrunde în organul corespunzător al
femeii, chiar dacă actul nu a continuat până la finalizarea condiţiilor care pot
realiza procreaţia1.
Nu există viol dacă nu a avut loc un act sexual, ci numai un simplu
contact al organelor sexuale; în acest caz,fapta,,dacă subiectul pasiv este o
minoră” constituie infracţiunea de corupţie sexuală 2
În lipsa unei definiri legale a actului sexual, se poate considera că
această noţiune include raportul sexual normal între un bărbat şi o femeie,
dar şi actele sexuale nefireşti, dintre persoane de acelaşi sex, prin care se
urmăreşte satisfacţia sexuală a persoanei. Acestea din urmă, reprezentând
substitutive sau înlocuitoare ale unui raport sexual normal, se circumscriu
homosexualităţii masculine sau pederastiei homosexuale, indiferent dacă
1
2
V.Dobrinoiu, op.cit.,p.157
32
apetitul sexual este satisfăcut pe cale anală sau bucală, iar între femei,
aceste relaţii de homosexualitate feminină se prezintă sub forma amorului
lesbian (safismul), a folosirii unui organ sexual artificial sau sub forma
imitării actului sexual normal (tribadismul)1.
Decizia Curţii Constituţionale prevede că nu se poate considera că
„actul sexual de orice natură” ar avea înţelesul de relaţie sexuală între
persoane de acelaşi sex, ci în sensul că autor al actului sexual poate fi nu
numai o persoană de sex masculin, ca în redactarea anterioară a textului,
dar şi o persoană de sex feminin. Considerăm că această opinie este
criticabilă, întrucât noţiunea de „act sexual de orice natură” are o sferă largă
de cuprindere, incluzând aici atât raportul sexual, relaţiile sexuale între
persoane de acelaşi sex, dar şi orice alte acte de satisfacere sexuală 2.
Curtea Constituţională a statuat că se foloseşte noţiunea de act
sexual „pentru a incrimina şi perversiunile sexuale la care sunt supuse
persoanele şi care au loc până la săvârşirea actului sexual propriu-zis”.
În practica judiciară s-a pus problema dacă actele sexuale nefireşti
(sodomie, act sexual oral şi altele)3 realizate prin constrângere sau
profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
se încadrează la infracţiunea de viol sau la infracţiunea de perversiune
sexuală în forma agravată (alin.6).
Studiile care au urmat modificărilor succesive a infracţiunii de viol
concluzionează că relaţiile sexuale nefireşti, fie că este vorba de relaţii
sexuale între persoane de acelaşi sex, fie că este vorba de perversiuni
sexuale, vor fi încadrate în prevederile art.217 noul C.pen. în măsura în
care sunt realizate prin constrângere sau profitând de imposibilitatea
persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Apare astfel ca
1
Ioan Vasile Brisc, Infracţiuni privind viaţa sexuală, în „Dreptul”, anul III, seria a 3-a, nr.11/2002, p.175
2
3
A se vedea V.Beliş, Medicină legală, Ediţia a III-a
33
nejustificată menţinerea în cuprinsul art.220 noul C.pen. privind
perversiunea sexuală a formei agravate prevăzute în alin.6, care în realitate
este absorbită în conţinutul violului 1.
În practica judiciară s-a considerat că în urma modificărilor
succesive amintite, nu au fost golite de conţinut prevederile art.220, alin.6
noul C.pen. Astfel, actele sexuale contrare obişnuinţei, nefireşti, altele decât
relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, exercitate prin constrângere,
continuă să fie incriminate de art.220, alin.6 noul C.pen.
În speţă, inculpatul a invitat pe partea vătămată la domiciliul său
unde, prin constrângere, a întreţinut cu aceasta raporturi şi acte de
perversiune sexuală („sex anal şi oral”), între orele 03.30-07.00 dimineaţa.
În primă instanţă inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea
infracţiunii de viol (art.217, alin.1), perversiune sexuală (art.220, alin.6) şi
pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art.201, alin.1). În
apel s-a dispus numai menţinerea art.217, alin.1 şi a art.201, alin.1. În urma
admiterii recursului Parchetului s-a dispus încadrarea juridică în infracţiunea
de viol (art.217, alin.1) şi infracţiunea de perversiuni sexuale (art.220,
alin.6), înlăturând aplicarea art.201, alin.12.
Având în vedere criticile din literatura de specialitate, privitor la
această problemă, consider că ar trebui delimitate exact noţiunile de „act
sexual de orice natură” de perversiunile sexuale, îndeosebi în forma
agravată (alin.6), printr-o intervenţie legislativă.
În sfârşit, pentru existenţa violului nu are nici o importanţă dacă
persoana de sex feminin a fost sau nu deflorată, ori dacă persoana de sex
1
A se vedea Gh.Mateuţ, op.cit., în „Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.11/2002, p.158 şi P.Cioia, Modificarea
conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr.197/2000, în „Dreptul”, anul XII, seria a 3-a, nr.3/2001, p.5
2
Decizia penală a Curţii de Apel Braşov, nr.258/R/04.04.2002, nepublicată, în „Dreptul”, anul XIV, seria a 3-a,
nr.12/2003, p.151
34
masculin a ejaculat, fiind suficientă introducerea organului sexual masculin
în cavitatea vaginală a femeii.1
Cerinţa esenţială
Pentru ca actul sexual cu o persoană să întregească conţinutul
infracţiunii de viol este necesar ca el să aibă loc fără consimţământul
persoanei respective şi anume să fie săvârşit prin constrângerea acelei
persoane sau profitându-se de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa.
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii de viol se realizează,
aşadar, prin două modalităţi alternative de înfrângere a libertăţii sexuale a
victimei. Constrângerea poate să fie fizică sau morală.
În cazul violului, constrângerea fizică constă în folosirea forţei
fizice asupra persoanei pentru a înfrânge rezistenţa fizică a acesteia şi
pentru a fi posibil actul sexual (lovirea victimei, imobilizarea braţelor şi a
întregului corp, legarea ei etc.). Este necesar să se constate că forţa fizică
exercitată asupra victimei a fost suficient de intensă pentru a o constrânge
la realizarea actului sexual. Nu este necesar ca ea să fie absolut irezistibilă.
Aptitudinea forţei fizice de a constrânge la act sexual se apreciază în
fiecare caz ţinându-se seama de împrejurările în care a fost exercitată
această forţă, precum şi de posibilităţile reale de rezistenţă pe care le-a
avut victima. Nu are relevanţă împrejurarea că rezistenţa victimei a fost sau
nu uşor înfrântă. Cerinţa legii referitoare la exercitarea constrângerii este
îndeplinită şi atunci când victima în condiţiile concrete în care s-a aflat,
dându-şi seama că orice rezistenţă ar fi zadarnică şi că, eventual, i-ar putea
agrava situaţia nu a opus nici o rezistenţă făptuitorului. Ceea ce interesează
este ca din comportarea ei să fi rezultat refuzul categoric la actul sexual cu
1
Gh Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea specială, ed.a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,op.cit p.133
35
făptuitorul. Dacă opunerea persoanei a fost numai de circumstanţă şi nu
categorică, constrângerea fizică nu poate fi reţinută şi în consecinţă nici
infracţiunea de viol1.
În cazul constrângerii morale este vorba de o ameninţare a victimei
cu producerea unui rău acesteia, soţului sau unei rude apropiate, în sensul
art.164 noul C.pen, rău care nu poate fi înlăturat decât prin acceptarea
actului sexual. Aptitudinea ameninţării de a constrânge se va aprecia, de
asemenea, în fiecare caz, în raport cu rezistenţa morală a victimei, precum
şi în raport cu gravitatea pericolului la care aceasta a fost expusă. Ca şi în
cazul constrângerii fizice, nu este necesar ca victima să opună rezistenţă,
expunându-se producerii răului cu care a fost ameninţată; dacă a ajuns la
convingerea că acest rău nu poate fi evitat decât prin acceptarea actului
sexual, cerinţa legii referitoare la exercitarea constrângerii este îndeplinită
şi atunci când victima nu a opus nici o rezistenţă făptuitorului.
Jurisprudenţa franceză a considerat, de pildă, că ar exista violenţă morală,
ca element al violului în cazul abuzului de autoritate comis de către un
poliţist, care a obţinut actele sexuale sub ameninţarea de încarcerare a
victimei2. Totodată, s-a stabilit că sunt realizate elementele constitutive ale
violului atunci când făptuitorul ameninţă că o va abandona în frig, pe timp
de noapte şi departe de locuinţele oamenilor, în scopul obţinerii unor acte
sexuale3. Şi de data aceasta este suficient ca actul sexual să fi avut loc
împotriva voinţei victimei4.
Atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală trebuie să fie
exercitate pentru a determina persoana la realizarea actului sexual. Dacă
constrângerea nu a fost exercitată în acest scop, fapta constituie o altă
1
O.Loghin, Avram Filipaş, Drept penal român, partea specială, Casa de Editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti,
1992, p.174
2
Chambre Criminelle, 29 aprilie 1960, în Gazette du Palais, 1960, nr.215
3
Chambre Criminelle, 11 februarie 1992, Droit penal, (Editions de juris – classeur), 1992, nr.174
4
O.Loghin, A.Filipaş, op.cit., p.174
36
infracţiune contra persoanei (lovirea sau alte violenţe, vătămare corporală,
ameninţare). Nu interesează dacă constrângerea, fizică sau morală a fost
exercitată asupra victimei de către autor sau de către o altă persoană în
calitate de complice.
În speţă1, s-a reţinut că inculpatul a întreţinut cu victima raporturi
sexuale, prin constrângerea victimei, la diferite intervale de timp. Raportul
sexual iniţial s-a realizat prin acte de constrângere fizică, iar raporturile
sexuale ulterioare s-au realizat prin acte de constrângere morală.
Infracţiunea de viol a fost săvârşită în formă continuată. Pentru
aceasta este necesar a se stabili că atât primul raport sexual, cât şi cele
ulterioare au avut loc prin constrângerea victimei sau profitându-se de
imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Această
condiţie este realizată şi în cazul în care raportul sexual iniţial s-a realizat
prin constrângerea fizică iar raporturile sexuale ulterioare s-au realizat prin
constrângere morală2.
Violenţa sau ameninţarea trebuie să preceadă sau să fie
concomitente cu actul sexual3.
Elementul material al violului se mai poate realiza şi profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În literatura
juridică această împrejurare este caracterizată ca fiind o constrângere
implicită4.
Şi în acest caz actul sexual are loc fără consimţământul victimei
dar, spre deosebire de actul sexual realizat prin constrângere, când victima,
manifestându-şi dezacordul opune rezistenţă făptuitorului, de data aceasta,
ea nu-şi manifestă dezacordul şi nu opune rezistenţă pentru că se află în
1
Tudorel Toader, Drept penal, partea specială, „Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenţilor”,
2
Trib. Mun. Bucureşti, secţia penală, Decizia nr.495/1989, „Dreptul”, nr.5/1998, p.93
3
4
C.Antoniu, op.cit., vol.I, p.209
37
situaţia de a nu se putea apăra sau de a nu-şi putea exprima voinţa.
Neputinţa victimei de a se apăra se poate datora unei infirmităţi fizice, unei
stări maladive, unei oboseli excesive sau datorită altor împrejurări care fac
o persoană incapabilă să opună rezistenţă făptuitorului. Este în neputinţă
de a-şi manifesta voinţa persoana care datorită vârstei, datorită unei boli
sau altor împrejurări (de exemplu se află în stare de beţie completă, de
leşin, de somn hipnotic etc.), nu-şi dă seama de ceea ce se petrece şi nu-şi
poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acţiunea făptuitorului.
De regulă, o persoană care nu-şi poate exprima voinţa este în acelaşi timp
şi în imposibilitatea de a se apăra.
În speţă1, inculpatul a încercat să întreţină raport sexual cu victima
în vârstă de 6 ani. Trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol,
acesta a motivat în faţa instanţei de judecată că nu a exercitat nici o
măsură coercitivă asupra copilului, acesta din urmă nemanifestând nici un
act de opunere.
Atâta vreme cât inculpatul a încercat să întreţină relaţii sexuale cu
o fetiţă în vârstă de numai 6 ani, constrângerea prin care s-a încercat
realizarea actului sexual este implicită, inculpatul profitând de împrejurarea
că la această vârstă victima nu se putea apăra şi nu-şi putea manifesta
voinţa, nedându-şi seama de ceea ce i se întâmplă2.
Sunt însă şi situaţii când o persoană, deşi lipsită de posibilitatea de
a-şi exprima voinţa are totuşi capacitatea fizică de a se apăra ( de exemplu
o persoană aflată în stare de alienaţie mintală). Întrucât imposibilitatea
victimei de a-şi exprima voinţa presupune, după cum s-a arătat, lipsa
aptitudinilor de a înţelege şi de a voi, fapta nu constituie infracţiune de viol,
1
Al.Boroi, V.Radu-Sultănescu, Norel Neagu, Drept penal, partea specială, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor,
2
Curtea de Apel Bucureşti, secţiunea a 2-a penală, Decizia nr.196/A/1998
38
în cazul în care victima suferă de debilitate mintală, dar are totuşi
semnificaţia faptelor pe care le împlineşte1.
b) Urmarea imediată
Săvârşirea actului sexual care constituie elementul material al
infracţiunii de viol are ca urmare imediată o stare de fapt contrară aceleia
care ar fi rezultat din desfăşurarea normală a relaţiilor sociale privind
libertatea sexuală a persoanei. Această stare constituie o vătămare efectivă
a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei ca şi a relaţiilor sociale
privitoare la aceste valori. Pe lângă această urmare, fapta poate avea şi
alte urmări: vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, o
contaminare venerică şi chiar moartea sau sinuciderea victimei.
În speţă2, deşi partea vătămată a suferit vătămări corporale cu
ocazia comiterii infracţiunii de viol, infracţiunea prevăzută de art.186 noul
C.pen. este absorbită în latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.217,
alin.1 noul C.pen3.
Producerea unui anumit rezultat nu constituie însă o cerinţă
obligatorie pentru existenţa infracţiunii de viol dar ea determină, potrivit
dispoziţiilor legale, o formă agravantă a infracţiunii.
În speţă4, victima infracţiunii era o femeie în vârstă de 73 de ani şi
suferindă de mai multe boli. Inculpatul i-a aplicat victimei multiple lovituri în
zona capului, aducând-o în stare de inconştienţă, după care a avut cu
aceasta raport sexual. În timpul realizării raportului sexual, victima a
decedat.
1
Decizia nr.1210/1954 a Curţii Supreme, C.D. pe anii 1996-1998, vol.II, p.109
2
T.Toader, op.cit., p.38
3
Trib.Constanţa, Decizia penală nr.63/28.02.1993, „Dreptul”, nr.2/1994, p.89-90
4
39
Fapta constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută de
art.179, lit.d) şi h) noul C.pen., în concurs cu infracţiunea de viol prevăzută
de art.217, alin.1 noul C.pen1.
c) Legătura de cauzalitate
Existenţa legăturii de cauzalitate între fapta care constituie
elementul material al violului şi urmarea imediată este dovedită prin însăşi
stabilirea faptei.
Dacă s-a produs însă şi un rezultat, pentru reţinerea acestuia în
sarcina făptuitorului este necesar să se stabilească existenţa legăturii de
cauzalitate între fapta care constituie elementul material al infracţiunii şi
rezultatul produs2.
3.2. Latura subiectivă
Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă. Intenţia

directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei
şi urmăreşte producerea lui prin comiterea acesteia3.
Astfel, făptuitorul îşi dă seama că realizează actul sexual împotriva
voinţei persoanei şi urmăreşte realizarea acestui act sexual. Intenţia rezultă
atât în cazul în care făptuitorul a folosit constrângerea fizică sau morală
pentru a înfrânge rezistenţa victimei, cât şi atunci când a profitat de starea
de imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, în care se găsea
victima; intenţia făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării
constrângerii. Dacă făptuitorul a luat hotărârea de a avea acte sexuale cu
victima mai târziu şi independent de constrângerea pe care a exercitat-o
1
Curtea Suprema, secţia penală, Decizia nr.3059/1998, p.333
2
3
40
asupra acesteia anterior, va exista concurs între infracţiunea de viol şi
infracţiunea realizată prin exercitarea constrângerii (lovirea sau alte
violenţe, vătămare corporală) în afară de cazul în care constrângerea
exercitată anterior asupra victimei a adus-o pe aceasta în stare de
neputinţă de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare de care a profitat
făptuitorul pentru a realiza actul sexual. Eroarea asupra acestei împrejurări
înlătură incidenţa legii penale1.
Latura subiectivă a violului nu include vreun motiv sau scop
special.
1
Idem
41
Secţiunea a 4-a
Modalităţile normative agravante
4.1. Violul comis de două sau mai multe persoane împreună
a) Condiţii generale
În afară de cele două modalităţi normative prezentate: viol prin

constrângere şi viol prin profitarea de starea în care se află victima,
infracţiunea de viol este susceptibilă, în realizarea ei concretă, de o serie de
variaţiuni ţinând de modul sau mijloacele prin care s-a realizat
constrângerea victimei, de împrejurările prin care s-a produs şi s-a profitat
de situaţia în care s-a aflat victima, de timpul şi locul săvârşirii etc. Astfel,
de exemplu, brutalitatea cu care victima a fost constrânsă, faptul că i s-a
cauzat o vătămare corporală, că s-a folosit o armă pentru ameninţarea cu
moartea în caz de rezistenţă, că s-a abuzat ,de o boală mintală a victimei,
ori că aceasta a fost adusă în stare de a nu se putea apăra, prin folosire de
substanţe ebriante sau narcotice etc., sau dimpotrivă, faptul că nu s-au
folosit astfel de metode sau mijloace, toate aceste împrejurări, şi altele de
acest fel sunt de natură a imprima faptei un anumit grad de pericol social
concret şi ele trebuie avute în vedere la aprecierea faptei săvârşite şi la
stabilirea reacţiunii penale necesare.
Legea a considerat ca circumstanţă agravantă, prevăzută de
art.217, alin.2 lit. "a-e" C.pen., săvârşirea faptei de două sau mai multe
persoane împreună.
42
Într-adevăr, săvârşirea faptei de cel puţin două persoane
constituie, uneori, o condiţie necesară pentru reuşirea acesteia, autorul
neavând posibilitatea să imobilizeze singur victima, iar prezenţa mai multor
persoane contribuie totdeauna la intimidarea victimei. La toate acestea,
trebuie adăugat pericolul social sporit care rezultă, în genere din
cooperarea mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii 1.
Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane presupune în
cazul infracţiunii de viol, aşa cum este prevăzut în noua reglementare,
existenţa coautoratului, instigării sau a complicităţii concomitente.
Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă
prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două
sau mai multe persoane. Activitatea autorilor cât şi a coautorilor trebuie să
fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, adică relaţiile sociale
privitoare la viaţa sexuală a persoanei, iar participanţii să săvârşească în
mod nemijlocit fapta prevăzută de lege, cu alte cuvinte să efectueze acte de
săvârşire nemijlocită, de executare directă. De asemenea se cere ca toţi
participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică cu intenţie în
cazul violului, realizându-se astfel între aceştia o legătură subiectivă2.
În reglementarea anterioară, problema participaţiei la viol a
generat multiple discuţii în doctrina de specialitate. Astfel, unii autori 3,
susţineau că infracţiunea de viol este o infracţiune cu autor unic, care se
săvârşeşte în „persona proprio” sau „manu proprio”, neputând fi comisă
decât de către o singură persoană. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat
şi de practica judiciară. Astfel, într-o speţă, instanţa de judecată a
condamnat pentru complicitate la viol pe inculpatul care a ţinut victima de
1
V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.337-338
2
3
V.Dongoroz şi colab., op.cit., vol.III, p.350; G.Antoniu, Participaţia, în practica judiciară penală, partea generală,
vol.I, 1988, p.88; M.Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, în
„Dreptul”, nr.12/1991, p.64; O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.172 etc.
43
mâini, pentru ca celălalt inculpat să întreţină raport sexual cu ea 1. Or,
conform reglementării actuale, este vorba de participare concomitentă de
natură a contribui la înfrângerea voinţei victimei, deci de coautorat.
În concluzie, în noua reglementare se poate susţine că este posibil
coautoratul, întrucât legiuitorul face referire la „actul sexual de orice natură”,
deci atât cele fireşti (raportul sexual), cât şi cele nefireşti, acte ce pot fi
realizate simultan de către mai mulţi făptuitori.
Noţiunea de instigare rezultă din dispoziţiile art.39 noul Cod Penal
care prevede că instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă
persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Între obiectul
juridic al faptei săvârşite de autor şi obiectul juridic al instigării trebuie să
existe identitate. Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii, iar instigat
poate fi de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte
sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii. Activitatea
instigatorului de determinare trebuie să fie săvârşită cu intenţie şi să fi avut
drept urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta, în cazul nostru
violul2.
Aşa de exemplu, cel care instigă două sau multe persoane să
comită împreună o faptă de viol, cât şi cel care a cunoscut că ajutorul şi
sprijinul dat se referă la săvârşirea violului de două sau mai multe persoane
împreună, vor fi traşi la răspundere penală pentru instigare şi, respectiv,
pentru complicitate, în conformitate cu prevederile art.39, respectiv art.40,
raportate la art.217, alin.2, lit.a) noul C.pen3.
1
Curtea Supremă, col.pen., Decizia nr.170/1966, C.D. pe anul 1998, p.426
2
V.Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.209
3
V.Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol.I, Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.209
44
Complicitatea constă în activitatea persoanei care, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea violului. Complicitatea
concomitentă constă în contribuţia dată concomitent cu săvârşirea violului
şi anume acte de ajutor în cursul executării, fie pentru a asigura reuşita
materială a acestuia, fie acţionând asupra psihicului autorului pentru a
menţine hotărârea infracţională1.
În speţă2, inculpatul a pus la dispoziţia celorlalţi inculpaţi
apartamentul, proprietatea sa, în care s-a desfăşurat întreaga activitate
infracţională. Inculpatul nu a participat la săvârşirea violului, nu a participat
la reţinerea obiectelor de îmbrăcăminte ale victimei şi nu a împiedicat-o în
nici un mod să plece din apartament după consumarea faptei. În sarcina
inculpatului s-a reţinut complicitate la infracţiunea de viol 3.
Într-o altă speţă4, unul dintre inculpaţi, la semnul celuilalt, a părăsit
încăperea, încuind uşa şi lăsând pe cel de-al doilea inculpat şi victima
împreună, însă raportul sexual nu a avut loc datorită ţipetelor şi opunerii
victimei.
Inculpatul care l-a ajutat pe al doilea plecând de la locul unde urma
să se consume fapta şi încuind uşa, va răspunde pentru complicitate la
infracţiunea de viol, prevăzută de art.40, raportat la art.34, privind tentativa
şi la art.217, alin.1 noul C.pen5.
b) Condiţiile existenţei agravantei

Aşa cum rezultă din prevederea legală, pentru a se reţine această
agravantă, o primă condiţie impune ca această faptă să fie săvârşită de
1
2
Al.Boroi, V.Sultănescu, N.Neagu, op.cit., p.47
3
Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, Decizia nr.27/29.01.1998
4
„Dreptul”, anul III, seria a 3-a, nr.4/1997, p.136
5
Curtea de Apel Constanţa, Decizia penală nr.114/18.09.1996
45
două sau mai multe persoane, iar o a doua condiţie presupune ca aceste
persoane să acţioneze "împreună"
Existenţa acestei circumstanţe presupune cel puţin două persoane
care au săvârşit violul asupra aceleiaşi victime, fie că fiecare dintre ele a
întreţinut acte sexuale cu victima, fie că numai unul sau numai unii dintre
făptuitori au întreţinut acte sexuale de orice natură, iar ceilalţi au participat
în calitate de complici concomitenţi la săvârşirea faptei. Când numai unul
dintre făptuitori a întreţinut acte sexuale de orice natură cu victima,
existenţa acestei circumstanţe agravante presupune cel puţin un complice
care a contribuit prin imobilizarea sau ameninţarea victimei, ori prin
prezenţa sa activă la săvârşirea faptei. Dacă întâmplător s-au săvârşit de
doi sau mai mulţi inşi violuri asupra aceleiaşi victime, dar fără o înţelegere
între ei şi fără a-şi fi dat sprijin reciproc, fiecare va răspunde ca autor al
infracţiunii de viol fără aplicarea circumstanţei săvârşirii faptei de mai multe
persoane, între făptuitori neexistând un raport de participaţiune 1.
În ceea ce-i priveşte pe instigatorii şi pe complicii care n-au
participat la executarea violului, incidenţa agravantei este condiţionată de
faptul că ei au cunoscut sau au prevăzut că fapta se va săvârşi de două
sau mai multe persoane (art.42 alin.2 noul Cod Penal). Astfel, instigatorul
care a determinat să se săvârşească violul asupra aceleiaşi victime sau
complicele care a ştiut că-şi dă contribuţia la violul care va fi săvârşit de
două sau mai multe persoane, vor răspunde pentru instigare sau
complicitate la infracţiunea de viol săvârşită în condiţiile acestei agravante.
Dacă n-au cunoscut sau n-au prevăzut această împrejurare, ei vor
răspunde numai pentru instigare sau complicitate la viol simplu.
Agravanta prevăzută de art.217 alin.2 lit "a" noul C.pen. nu este
realizată atunci când autorul a fost ajutat de un complice care nu s-a aflat la
1
V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.358-359
46
locul infracţiunii în momentul comiterii acesteia şi a cărui participare a
constat doar în acte de ajutor anterior săvârşirii violului 1.
În speţă2, inculpaţii au condus-o pe partea vătămată în pădure cu
intenţia de a întreţine relaţii sexuale. Ajunşi într-o poieniţă, şoferul a părăsit
maşina, ascunzându-se în pădure, la o oarecare distanţă, iar celălalte
inculpat a comis violul. După aceea, rolurile s-au schimbat, şoferul
nereuşind însă consumarea raportului sexual, datorită opoziţiei victimei.
Cum nici în timpul consumării actului sexual de către primul inculpat şi nici
în timpul încercării celui de-al doilea, făptuitorii nu s-au aflat împreună în
preajma victimei pentru a-i înfrânge voinţa, nu ne găsim în ipoteza
prevăzută de art.217, alin.2, lit.a) noul C.pen.
Violul se consideră comis de două sau mai multe persoane
împreună chiar dacă în timpul săvârşirii actului sexual de fiecare inculpat,
celălalt inculpat se afla în altă încăpere, atâta vreme cât ambii inculpaţi au
acţionat în baza unei înţelegeri prealabile şi amândoi au comis acte
conjugate la intimidare şi de înfrângere a voinţei şi a opunerii victimei 3.
Există agravantă menţionată şi dacă inculpaţii au săvârşit fapte de
viol asupra unei persoane aflate în stare de inconştienţă; împrejurarea că
victima aflată în această stare nu ar mai putea fi sensibilă la prezenţa a
două sau mai multe persoane care să o constrângă la viol, nu are nici o
relevanţă, aplicarea agravantei nefiind legată de o atare condiţie 4. De
asemenea faptele a două persoane de a întreţine ambele în mod repetat
acte sexuale cu victima, fiecare fiind sprijinită în realizarea acestora de
cealaltă, prin imobilizarea victimei, nu constituie un concurs de infracţiuni -
viol săvârşit de două sau mai multe persoane împreună (art.217 alin.2 lit."a"
1
M.Petrovici, op.cit., în „Dreptul”, nr.12/1991, p.66
2
Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, 1997-1998, Curtea de Apel Suceava, Decizia penală
nr.99/17.06.1998
3
Trib.Mun.Bucureşti, secţia a 2-a penală, Decizia nr.71/2003 (nepublicată)
4
G.Antoniu, C.Bulai şi colab., „Practică judiciară penală”, vol.III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.90
47
noul C.pen., cu aplicarea art.55 alin.2, noul C.pen.) şi complicitate la viol
săvârşit de două sau mai multe persoane împreună (art.40 raportat la
art.217 alin.2 lit."a" noul C.pen., cu aplicarea art.55 alin.2 noul C.pen.),ci o
singură infracţiune de viol comisă de două sau mai multe persoane
împreună. Actele prin care doi inculpaţi s-au ajutat reciproc la imobilizarea
victimei nu pot constitui o activitate infracţională autonomă -de complicitate
la viol şi este de principiul că autoratul absoarbe complicitatea1.
Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii sporeşte
gravitatea faptei, însă o asemenea cooperare este necesar să fie
concomitentă, cerinţă pe care legiuitorul a stipulat-o fără echivoc prin
folosirea expresiei "săvârşire...împreună".
Poate exista această agravantă şi în cazul în care fapta a rămas în
stadiul tentativei. Astfel, va exista tentativă de viol calificat, atunci când
două sau mai multe persoane au încercat să săvârşească infracţiunea, dar
executarea activităţii infracţionale a fost întreruptă din cauze exterioare
voinţei făptuitorilor sau chiar determinată de voinţa acestora.
În situaţia în care infracţiunea de viol este comisă de către cel
puţin trei persoane împreună, agravanta prevăzută în art.217, lit.a) noul
C.pen., intră în concurs cu agravanta generală prevăzută în art.89, lit.a)
noul C.pen. (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună), iar
situaţia se soluţionează prin aplicarea numai a agravantei speciale (art.217,
alin.2, lit.a), noul C.pen.), potrivit regulei că specialul primează faţă de
general2.
1
Trib.Mun.Bucureşti, secţia a 2-a penală, Decizia nr.5671/2004 (nepublicată)
2
Curtea Supremă, secţia penală, Decizia nr.1777/1982, RRD nr.6/1983, p.63
48
4.2. Violul comis asupra unei persoane care se află în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului
a) Consideraţii generale
A doua agravantă, prevăzută de dispoziţia de la lit.b), decurge din
raporturile speciale dintre infractor şi victimă, şi anume că victima se află
sub îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.
Existenţa acestei circumstanţe agravante presupune deci preexistenţa unei
situaţii speciale privitoare la raporturile dintre infractor şi victimă. În virtutea
acestor raporturi, făptuitorul avea faţă de victimă anumite obligaţii de a o
îngriji, ocroti, educa, supraveghea sau îngriji medical, obligaţii ce decurg fie
din contractul de muncă, fie dintr-un contract de prestaţii sau din raporturi
de rudenie. Îndeplinirea corectă a acestor obligaţii reprezintă o îndatorire în
acelaşi timp socială şi morală, cu profunde semnificaţii în ceea ce priveşte
moralitatea şi securitatea socială. Faţă de această situaţie, săvârşirea de
către persoana învestită cu asemenea responsabilităţi, a infracţiunii de viol
asupra persoanei care tocmai trebuie să se bucure de prezenţa făptuitorului
şi de sprijinul său, constituie dovada unei sporite periculozităţi sociale a
faptei şi a făptuitorului. De aceea legiuitorul a considerat atingerea adusă
situaţiei preexistente amintite, ca o circumstanţă agravantă 1.
Violul în acest caz constituie o faptă mai gravă, deoarece este
săvârşita de o persoană care se află într-o situaţie specială în raport cu
victima, şi anume, are o calitate (părinte, tutore, profesor, medic curant,
gardian etc.) care îi oferă posibilitatea să preseze psihologic asupra victimei
spre a o determina la un act sexual.2
1
I.Gh.Brădet, Dreptul penal, partea specială, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, p.123
2
49
Nu are relevanţă izvorul acestor raporturi (contract de muncă,
rudenie şi nici dacă victima s-a aflat de mult timp sau o scurtă perioadă în
situaţia de mai sus, important este ca la data comiterii faptei să se verifice
raportul de„dependenţă” a victimei. Nu are însemnătate nici dacă în fapt
autorul a folosit sau nu autoritatea pe care o avea asupra victimei sau dacă
a avut sau nu o asemenea autoritate asupra acesteia. Legea creează o
prezumţie legală cu privire la această împrejurare, neadmiţând proba
contrarie1.
b) Modalităţi de realizare
Dispoziţia de la lit.b) prevede o serie de modalităţi în care se poate
realiza situaţia preexistentă privind raporturile dintre infractor şi victimă şi
anume:
Victima se află sub îngrijirea făptuitorului. Are obligaţii de
îngrijire persoana care, în virtutea funcţiei pe care o îndeplineşte în baza
contractului de muncă (de exemplu: personalul de îngrijire din spitale,
aşezăminte sociale etc.) sau în temeiul vreunui contract de prestări de
servicii (persoane angajate de particulari) sau în virtutea relaţiilor de
rudenie, are îndatorirea legală, contractuală sau morală de a îngriji o
persoană.
Victima se află sub ocrotirea făptuitorului. Au asemenea
obligaţii persoanele care, în calitate de tutori sau curatori, sunt îndatorate la
ocrotire faţă de persoanele aflate sub tutelă sau curatelă, ca şi persoanele
care şi-au asumat în fapt sarcina de a ocroti şi îngriji un minor. Tutela
minorului reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care se înfăptuieşte
ocrotirea acestuia când este lipsit de ocrotire părintească în sensul că ambii
părinţi sunt morţi, declaraţi morţi, necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din
1
G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.211
50
drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie (art.113 Codul Familiei). Curatela
este o instituţie de ocrotire juridică a intereselor unei persoane care poate fi
capabilă, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sau lipsită de capacitate de
exerciţiu1.
Victima se află în educarea făptuitorului. Se găsesc în
asemenea raporturi şi au obligaţii de educare, persoanele care, în temeiul
funcţiei lor sau pe bază de convenţie, desfăşoară o muncă educativă cu
persoana asupra căreia au săvârşit infracţiunea de viol. Este vorba de
personalul didactic şi pedagogic din şcolile de orice fel şi din instituţiile de
învăţământ, de meşterii care au în îndrumarea şi educarea lor ucenici sau
practicanţi, precum şi persoanele angajate de particulari pentru educarea
sau instruirea copiilor, pentru lecţii sau meditaţii etc.
Victima se află sub paza făptuitorului. Există astfel de raporturi
între personalul de pază şi supraveghere a persoanelor deţinute sau
arestate preventiv, sau condamnate la privare de libertate, internate în
instituţii de reeducare etc. şi persoanele aflate în această situaţie 2.
Victima se află sub tratamentul făptuitorului. Se află în raporturi
de acest fel şi au obligaţii speciale persoanele din personalul medical care,
în virtutea îndatoririlor lor de serviciu sau prin profesia lor (medici, personal
sanitar) au persoane în tratamentul lor medical, în instituţia medico-sanitară
sau la domiciliu.
La stabilirea oricăreia dintre modalităţile circumstanţei agravante
trebuie să se ţină seama de natura raporturilor existente în fapt între
infractor şi victimă. Este posibil, în funcţie de fiecare caz în parte, să existe
mai multe categorii de raporturi între făptuitor şi victimă, adică să se
constate mai multe situaţii care constituie circumstanţe agravante. O
1
Adrian Pricopi, Căsătoria în Dreptul român,Dreptul Familiei,Ediţia I, Lumina Lex 1998,p.166-167
2
51
asemenea situaţie va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, în
sensul că, în cadrul agravării unice posibile, se va adăuga întregul spor
prevăzut de lege.
Sunt realizate trăsăturile agravantei dacă inculpatul a săvârşit
infracţiunea de viol asupra fiicei din altă căsătorie a soţiei sale, care locuia
în domiciliul comun şi se afla în îngrijirea lor1.
În speţă2, inculpatul a fost condamnat pentru întreţinerea de
raporturi sexuale prin violenţă, cu fiica concubinei sale în vârstă de 16 ani.
Inculpatul convieţuieşte de 10 ani în concubinaj cu mama părţii vătămate,
cu care are patru copii. Partea vătămată a locuit toată perioada în aceeaşi
casă, fiind întreţinută de mama sa şi de inculpat. Se îndeplinesc condiţiile
legii ca victima să se afle în îngrijirea, ocrotirea sau educarea făptuitorului 3.
Nu s-ar putea reţine agravanta prevăzută la lit.b) în cazul actului
sexual al tatălui cu fiica sa în vârstă de 13 ani, dacă inculpatul nu a folosit
violenţa, în acest caz operând prevederile articolului 218 şi ale art.222 noul
Cod Penal4. De asemenea fapta inculpatului, de a avea raport sexual, prin
constrângere cu fiica sa minoră, aflată în îngrijirea, ocrotirea şi educarea
sa, constituie infracţiune de viol în modalitate agravată şi de incest
prevăzută de art.222 noul Cod penal, aflate în concurs ideal 5.
În speţă6, instanţa a reţinut că inculpatul, prin constrângere, a
întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa, în vârstă de 16 ani. Având în vedere
că victima se afla în îngrijirea, ocrotirea şi educarea făptuitorului, fapta
1
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizia 2843, Repertoriu alfabetic de practică judiciară pe anii 1996-
1998.
2
„Dreptul”, anul XII, seria a 3-a, nr.10/2001, p.88
3
Trib. Suceava, sentinţa penală nr.194/13.12.2003
4
G.Antoniu, C.Bulai şi colab., op.cit., p.90
5
Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, C.D. pe anul 2001, p.175
6
52
inculpatului constituie infracţiunea de viol prevăzută de art.217, alin.2, lit.b)
şi de incest, prevăzută de art.222 noul C.pen., aflate în concurs ideal1.
Făptuitorul va răspunde pentru violul agravat în condiţiile oricăreia
dintre modalităţile circumstanţei agravante exprimate mai sus, indiferent că
a contribuit la săvârşirea infracţiunii ca autor, instigator sau complice.
Raporturile sale cu victima constituie însă o circumstanţă personală care nu
se răsfrânge asupra altor participanţi 2.
4.3. Violul comis asupra unui membru al familiei
a) Necesitatea agravantei
Această agravantă prin care se incriminează violul comis asupra
unui membru al familiei este introdusă in noul Codului Penal prin Legea
nr.301/2004, fiind prevăzută la litera b) a articolului 217: "victima este
membru al familiei".
Necesitatea introducerii acestei agravante a apărut în condiţiile în
care în ultimii ani a crescut în mod îngrijorător numărul cazurilor de violenţă
în familie, inclusiv constrângerea la acte sexuale.
Această variantă de agravare se bazează pe relaţia dintre autor şi
victimă, care, pe de o parte, poate facilita săvârşirea infracţiunii, iar pe de
altă parte, s-a urmărit prin incriminarea respectivă protejarea obligaţiilor
morale şi legale pe care autorul le are faţă de victimă, în acest fel
intervenindu-se pentru împiedicarea actelor de violenţă în familie 3.
b) Noţiunea de membru al familiei
1
Curtea Supremă de Justiţie., secţia penală, Decizia nr.87/20.01.2002
2
3
„Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.11/2002, p.175
53
Prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată dacă
aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul 1.
Conform art.164 din noul Codul Penal, prin rude apropiate cu
făptuitorul se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere potrivit legii, astfel de
rude.
Prin descendenţii autorului trebuie să înţelegem, potrivit art.669
Cod Civil, copiii acestuia şi urmaşii lui în linie dreaptă la infinit, fără
deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din
căsătorii diferite. Prin ascendenţi înţelegem tatăl, mama, bunicii şi
străbunicii.
Pentru a fi realizată această agravantă este necesar ca soţul sau
ruda apropiată să locuiască şi să gospodărească împreună cu făptuitorul.
„A locui împreună” înseamnă a folosi aceeaşi locuinţă în întregime sau
parţial, permanent sau o perioadă de timp limitată, dar având o durată care
să-i imprime stabilitate2.
A gospodări împreună presupune a realiza împreună activităţile
gospodăreşti specifice unei familii, a folosi bunurile comune, a participa la
deciziile care se iau cu ceilalţi membri ai familiei care împart acelaşi spaţiu
de locuit.
De remarcat este faptul că prin introducerea acestei agravante în
cazul violului s-a incriminat şi violul comis asupra soţului, întrucât, aşa cum
am arătat, în noţiunea de membru de familie se include şi cea de soţ. Astfel
se consideră că, prezumţia de consimţământ la raporturile sexuale instituită
de Codul Familiei este relativă, nu absolută, ţinând doar de îndatorirea
1
Art.149 introdus prin Legea nr.197/2000
2
54
conjugală de a întreţine raporturi sexuale, care funcţionează între soţi şi
care, în caz de nesocotire, este de natură să atragă desfacerea căsătoriei,
constituind motiv de divorţ.
Această reglementare se corelează perfect cu abrogarea alin.5 al
art.197 din actualul Cod penal, care nu se regăseşte nici în art. 217 nin noul
Cod Penal, fiind înlăturată de la impunitate intervenirea căsătoriei dintre
autor şi victimă. Ea reflectă noua concepţie a legiuitorului în privinţa
sancţionării violului sub toate formele, indiferent de calitatea subiectului
activ al infracţiunii, fără nici o discriminare1.
În raport de noua reglementare a violului, se pune problema dacă
infracţiunea de incest, aşa-zis „agresiv”, se va absorbi sau nu în aceea de
viol2.
Ori de câte ori rudele în linie directă sau fraţii şi surorile locuiesc şi
gospodăresc împreună cu făptuitorul iar raportul sexual a fost întreţinut cu
aceştia prin constrângere sau profitând de imposibilitatea lor de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa, suntem în prezenţa unei singure infracţiuni,
aceea de viol în modalitatea agravată a art.217, alin.2, lit.c) noul C.pen.
care o absoarbe pe aceea de incest prevăzută în art.222 noul Cod Penal 3.
În speţă, a primit atare calificare, fapta inculpatului care a întreţinut raport
sexual cu mama sa firească, împotriva voinţei acesteia 4.
În măsura în care victima, rudă apropiată cu făptuitorul, este
majoră şi nu îndeplineşte cerinţa de a locui sau gospodări împreună cu
făptuitorul, nu se poate prevala de prevederile art.217, alin.2, lit.c), iar
răspunderea făptuitorului va fi stabilită în condiţiile concursului de infracţiuni
1
„Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.11/2002, p.158-160
2
3
„Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.12/2002, p.193
4
Jud.Botoşani, sentinţa penală nr.2319/18.09.2001
55
între incest şi viol în forma simplă sau agravată, în funcţie de urmările mai
grave pe care le-ar putea avea.
Această problemă naşte şi o contradicţie, în sensul că se creează
o situaţie discriminatorie sub raport sancţionator atunci când victimele de
sex masculin, rude apropiate cu făptuitorul, nu locuiesc sau gospodăresc
împreună cu acesta. În acest caz, răspunderea făptuitorului va fi stabilită în
varianta simplă a violului, bineînţeles dacă fapta nu are alte urmări mai
grave, fără să se aplice şi prevederile concursului de infracţiuni între viol şi
incest, deoarece în condiţiile unui viol incestuos victima nu poate fi decât o
persoană de sex diferit1.
4.4. Violul comis asupra unei persoane care nu a împlinit

vârsta de 15 ani.
a) Raţiunea agravării
Circumstanţa agravantă prevăzută în art217 lit.d) din noul Cod

Penal, se referă la victima infracţiunii de viol care trebuie să fie o persoană
în vârstă de sub 15 ani.
Gravitatea sporită a faptei este determinată de vârsta fragedă a
victimei, constituie o mare primejdie pentru dezvoltarea ei ulterioară fizică şi
psihică. La aceasta se adaugă şi pericolul social sporit al făptuitorului, care
neţinând seama de vârsta victimei, săvârşeşte asupra ei fapta, punându-i în
primejdie astfel dezvoltarea ei ulterioară.
1
Raluca Glăvan, Violul săvârşit asupra unei rude apropiate şi incestul agresiv, „Dreptul”, anul XII, seria a 3-a,
nr.6/2001, p.98
56
b) Condiţiile realizării agravantei
Pentru existenţa acestei agravante se cere, din punct de vedere

obiectiv, ca victima să fi fost mai mică de 15 ani: în momentul comiterii
violului, iar din punct de vedere subiectiv se cere ca făptuitorul să fi
cunoscut această împrejurare1. Eroarea făptuitorului cu privire la vârsta
victimei atrage aplicarea dispoziţiilor art.33, alin.2 noul Cod Penal care
prevede că "nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care
infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii".
În acest caz, fapta săvârşită îşi păstrează caracterul penal, dar va
fi reţinută în configuraţia ei tipică, nu calificată, prin înlăturarea
circumstanţei agravante.
Astfel, eroarea de fapt cu privire la vârsta victimei posibilă în
anumite cazuri speciale şi în împrejurări concrete specifice în care
făptuitorul şi-a putut eventual, forma convingerea că victima ar depăşi 15
ani, atunci când este temeinic dovedită, duce la inexistenţa acestei
agravante. Dovada împrejurărilor concrete care au determinat eroarea
incumbă autorului violului.
În speţă2, inculpatul a fost condamnat pentru tentativă la
infracţiunea de viol prevăzută de art.34 raportat la art.217, alin.1 noul
C.pen., reţinându-se că acesta a încercat să întreţină raporturi sexuale cu o
minoră în vârstă de 13 ani şi 4 luni, fără consimţământul acesteia. Din
probele administrate, a rezultat că partea vătămată era dezvoltată
corespunzător vârstei, că se găsea la o discotecă, având acordul părinţilor
1
V.Dongoroz şi colab, op.cit., p.337
2
Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, 1997-1998, C.A.Suceava, Decizia nr.30/04.03.1998, p.45
57
şi că inculpatul era venit dintr-o altă localitate, elemente care nu pot forma
convingerea că făptuitorul a avut reprezentarea vârstei reale a victimei.
Dacă făptuitorul a avut îndoieli cu privire la vârsta minorei, această
împrejurare nu înlătură incidenţa agravantei, cunoaşterea nesigură a vârstei
victimei, urmată de săvârşirea faptei reprezintă, din punct de vedere al
formelor vinovăţiei, intenţie indirectă, ceea ce înseamnă că, acţionând în
aceste condiţii, făptuitorul a acceptat eventualitatea producerii rezultatului
socialmente periculos al acţiunii sau inacţiunii sale 1. Acest lucru este
suficient pentru existenţa circumstanţei agravante.
În practica judiciară s-a reţinut viol în această formă agravată,
într-un caz, săvârşirea faptei asupra unei persoane de sex feminin în vârstă
de sub 15 ani, prin folosirea violenţei. În raport cu vârsta victimei, 9 ani, la
data consumării actului sexual cu inculpatul, nu se poate considera că
acesta ar fi avut măcar reprezentări vagi în legătură cu ceea ce semnifică,
biologic şi moral, un act sexual, pentru a fi putut să ia o hotărâre în deplină
cunoştinţă; din acest punct de vedere nu se poate reţine deci că minora şi-a
exprimat în mod liber voinţa, consimţind la practicarea unor acte sexuale.
În consecinţă, fapta inculpatului constituie infracţiunea de viol
(art.217, lit.d), titlil I,capitolul VII,din noul Cod Penal) iar nu infracţiunea de
act sexual cu un minor .
Criteriul distinctiv dintre infracţiunea de viol în materie agravantă
prevăzută în art.217 lit.d) noul C.Pen. şi infracţiunea de act sexual cu un
minor prevăzut în art.218 noul C.Pen. este lipsa sau dimpotrivă, existenţa
acordului subiectului pasiv al infracţiunii.
În cazul săvârşirii violului cu participaţie, această circumstanţă, se
răsfrânge, potrivit art.42, alin.2 noul Cod Penal asupra participanţilor care
au cunoscut-o sau prevăzut-o.
1
58
Dacă fapta de viol s-a comis în condiţiile mai multor agravante, va
exista o singură agravantă, însă, la individualizarea pedepsei se va avea în
vedere numărul agravantelor.1
4.5. Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii
Circumstanţa agravantă prevăzută de art.217 alin.2, lit.e) din noul

Codul Penal se referă la producerea, în afara urmării specifice violului, a
unui alt rezultat, constând într-o vătămare gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii victimei. Este vorba de oricare dintre consecinţele prevăzute de
art.187 noul Cod Penal care defineşte vătămarea corporală gravă ca fiind
"fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare
care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau
care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau
organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori
psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei." 2
Prin pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării
acestuia se înţelege pierderea unuia din cele 5 simţuri ale omului ori lipsirea
persoanei de o parte a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie sau de
situaţia în care, deşi organul respectiv se păstrează, acesta nu-şi mai poate
îndeplini funcţia. Sluţirea constă în cauzarea unui grav prejudiciu estetic,
schimbarea înfăţişării normale a persoanei într-o înfăţişare neplăcută,
1
2
Al.Boroi,Gh.Nistoreanu,Dr.Pen. Partea Specială, Ediţia 3, p.136
59
respingătoare. Punerea în primejdie a vieţii persoanei are în vedere situaţia
când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca
victima să înceteze din viaţă. În această situaţie făptuitorul nu urmăreşte
moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, altfel fapta constituie
tentativă de omor1.
Rezultatul produs -vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii victimei - sporeşte gravitatea violului, prin săvârşirea faptei fiind
încălcate nu numai relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea
sexuală a persoanei ci şi relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la
integritate corporală şi sănătate2.
Dacă vătămarea corporală nu este gravă, nu se poate vorbi de
această agravantă, dar vătămarea corporală, lovirea sau violenţele vor fi
avute în vedere la individualizarea pedepsei pentru violul în modalitatea lui
simplă.
b) Condiţiile existenţei agravante
Existenţa agravantei este condiţionată, în primul rând de stabilirea

raportului de cauzalitate dintre faptă de viol şi vătămarea corporală gravă
produsă victimei. Cu alte cuvinte este necesar ca vătămarea corporală
gravă să fie consecinţa violenţelor exercitate asupra victimei pentru a o
constrânge la act sexual.
În speţă3, inculpatul a săvârşit o tentativă de viol care a avut ca
urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale a victimei, infracţiune
1
2
O.Loghin, T.Toader, Drept penal, partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1999, p.174
3
Tudorel Toader, op.cit., p.36
60
prevăzută şi pedepsită de art.34, raportat la art.217, alin.2, lit.e) noul C.pen.
În cauză, pedeapsa nu se stabileşte potrivit art.35, noul C.pen, ci este cea
prevăzută de art.217, alin.2 C.pen, nefiind relevant dacă fapta, care a
produs un atare rezultat, a rămas în faza tentativei, ori a fost consumată 1.
Dacă această legătură cauzală lipseşte, dispoziţiile art.217, lit.e)
nu sunt aplicabile. Astfel, agravanta nu poate fi reţinută - de exemplu, în
cazul inculpatului care, încercând să comită un viol, dar nereuşind din
cauza opunerii victimei, i-a aplicat mai multe lovituri, producându-i o
vătămare corporală gravă. În acest caz, vătămarea corporală gravă nu este
consecinţă a faptei de viol, ci o consecinţă a unei activităţi posterioare
tentativei de viol.
Astfel, răspunderea făptuitorului se va stabili pentru tentativa de
viol în forma simplă în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală
gravă.
Existenţa agravantei este condiţionată în al doilea rând, de
stabilirea intenţiei depăşite a făptuitorului (a praeterintenţiei). Putem defini
praeterintenţia ca fiind o formă mixtă de vinovăţie care reuneşte în latura
aceleiaşi infracţiuni intenţia şi culpa şi care se realizează atunci când
făptuitorul, prin săvârşirea faptei prevede, urmăreşte sau acceptă un anumit
rezultat socialmente periculos, dar în realitate, se produce un rezultat mai
grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar nu l-a
acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut deşi
putea şi trebuia să-l prevadă. Ceea ce caracterizează activitatea
infracţională în cazul intenţiei depăşite este împrejurarea că, urmărind
producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie
elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau
1
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizia nr.2187/24.09.1986, în RRD, nr.9/1998, p.79
61
în plus, care particularizează o infracţiune mai gravă sau o variantă
agravată a aceleiaşi infracţiuni.
Astfel, această condiţie este îndeplinită dacă făptuitorul, săvârşind
violul, a prevăzut vătămarea corporală a victimei, dar a crezut fără temei că
această urmare nu se va produce, sau dacă nu a prevăzut vătămarea
corporală a victimei, ca rezultat al activităţii sale, deşi putea şi trebuia să o
prevadă.
În practica judiciară, agravanta a fost reţinută spre exemplu într-un
caz când victima, după ce a fost violată, a sărit pe fereastră de la etajul II,
suferind leziuni care au necesitat îngrijiri medicale timp de 80 de zile.
Această împrejurare nu este de natură să caracterizeze fapta inculpaţilor pe
lângă viol în modalitatea agravantă şi ca tentativă de omor, atâta vreme cât,
în condiţiile stării de fapt, ei n-au prevăzut posibilitatea ca persoana
vătămată să sară pe fereastră şi să se accidenteze în mod grav 1.
Această agravantă se reţine şi dacă victima, spre a se salva, după
ce a fost violată, a escaladat balconul voind să coboare la un etaj inferior,
s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni ce au necesitat mai mult de 60
de zile de îngrijiri medicale2.
Dacă vătămarea corporală gravă a fost anume urmărită de
făptuitor, ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni alcătuit din
infracţiunea de viol şi infracţiunea de vătămare corporală gravă (de
exemplu, după săvârşirea violului, făptuitorul loveşte victima pentru a nu-l
denunţa, provocându-i o vătămare corporală gravă). Agravanta există în
cazul tentativei de viol, dacă vătămarea corporală gravă s-a produs ca
urmare a violenţei folosite pentru constrângerea victimei să întreţină acte
sexuale, acte sexuale care însă nu au avut loc datorită unor împrejurări
1
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizia nr.2422/1981, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985,
p.203
2
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizia nr.1482/1985, în C.D., 1985, p.306
62
independente de voinţa sa. Astfel, în cazul în care, fiind ameninţată cu un
cuţit de către un inculpat care voia să aibă raporturi sexuale cu ea,
persoana vătămată s-a aruncat pe fereastră de la etajul II, suferind leziuni
ce au necesitat, pentru vindecare, îngrijiri medicale timp de 80-90 de zile,
fapta săvârşită constituie tentativă la infracţiunea de viol, în variantă
agravantă prevăzută în art.217 alin.2, noul Cod Penal 1.
4.6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei
Agravanta prevăzută de art.217, alin.3, se referă tot la producerea,

în afara urmării specifice violului, a unui rezultat care, de data aceasta
constă în moartea sau sinuciderea victimei.
Temeiul agravării faptei îl constituie gravitatea deosebită a
rezultatului socialmente periculos al violului, faptul că el aduce atingere în
acest caz celui mai important atribut al persoanei, viaţa. Fără respectarea
vieţii persoanei nu poate fi concepută existenţa paşnică a colectivităţii cât şi
convieţuirea membrilor acesteia.
Se ştie că încercarea de sinucidere, neconstituind o încălcare a
dreptului de viaţă al altuia, (sinuciderea este o autolezare fără să dea
naştere unui conflict juridic) nu constituie infracţiune, însă violul care a avut
ca urmare sinuciderea victimei va constitui o variantă agravantă incriminată
ca atare de legea penală.
1
Trib.Mun.Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul 1999, p.276
63
b) Analiza condiţiilor existenţei agravantei
Ca şi în cazul violului care a cauzat o vătămare corporală gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei, este necesar să se stabilească,
pe de o parte, raportul de cauzalitate dintre fapta de viol şi moartea sau
sinuciderea victimei iar pe de altă parte, în plan subiectiv, existenţa
praeterintenţiei în provocarea morţii victimei.
Rezultatul mai grav, praeterinteţionat, se va reţine in sarcina
autorului numai dacă acesta, deşi nu la prevăzut, putea şi trebuia să-l
prevadă sau dacă prevăzându-l, autorul a sperat, fără temei, că el nu se va
produce.1
Examinarea atitudinii psihice a făptuitorului trebuie făcută cu mare
atenţie, deoarece tocmai această atitudine psihică, de forma vinovăţiei
depinde calificarea faptei ca infracţiune unică complexă de viol agravat, în
condiţiile modalităţii pe care o examinăm, sau ca un concurs de infracţiuni
între viol şi infracţiunea de omor.
În speţă2, inculpatul a întreţinut raporturi sexuale cu victima după
ce i-a aplicat mai multe lovituri puternice în regiunea feţei şi a capului,
pentru a-i înfrânge rezistenţa. Fiind abandonată, în frig, victima a decedat,
la scurt interval de timp, în sarcina inculpatului reţinându-se concurs de
infracţiuni3.
Va exista viol agravat atunci când făptuitorul n-a prevăzut, deşi
trebuia şi putea să prevadă că fapta sa va putea provoca moartea victimei,
sau a prevăzut această posibilitate dar a sperat în mod neîntemeiat că
acest rezultat nu se va produce4. Faptele inculpaţilor care au violat o
1
2
3
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizia nr.2036/07.11.1980; RRD nr.7/1981, p.63
4
64
persoană de sex feminin, minoră şi bolnavă de schizofrenie, împrejurările în
care au fost comise, au produs victimei o puternică tulburare, sub
stăpânirea căreia aceasta a luat hotărârea de a se sinucide, ceea ce a şi
făcut, aruncându-se de la etaj, există raport de cauzalitate între violul
săvârşit de inculpaţi şi moartea victimei, ceea ce determină încadrarea
juridică dată faptelor în art.217, alin.3, noul Cod Penal.
În speţă1, minora, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, a
fost acostată şi violată de către inculpaţi. După consumarea faptei, victima
a ajuns la domiciliul său agitată şi vorbind incoerent, nefiind capabilă să
relateze părinţilor cele întâmplate. Faţă de starea în care se afla victima,
părinţii au închis-o într-o cameră, de unde aceasta s-a aruncat pe geam şi a
decedat. Din actele medico-legale aflate la dosar, rezultă că victima suferea
de schizofrenie. Fapta a fost încadrată la agravanta amintită, deoarece
schimbarea substanţială în comportamentul victimei, concretizată într-o
stare de agitaţie şi nervozitate excesivă, a apărut numai după ce inculpaţii
au violat-o2.
Dimpotrivă, violul va exista în concurs cu infracţiunea de omor
dacă făptuitorul a prevăzut şi a dorit sau a acceptat eventualitatea morţii
victimei.
În speţă, se ajunge la concluzia că inculpatul, în raport cu modul în
care a acţionat, a voit să ucidă victima, ceea ce s-a şi produs ca urmare a
asfixiei mecanice prin ştrangulare şi sufocare cu corpuri mari şi late cum ar
fi mâna sau obiecte moi de îmbrăcăminte. Rezultă deci că, în cauză, pentru
realizarea violului, acţiunile violente folosite faţă de victimă au fost de
natură să pună în primejdie gravă viaţa acesteia, iar autorul a prevăzut
acest rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. În consecinţă,
1
2
Curtea Supremă, secţia penală, Decizia nr.968/20.04.1981; RRD nr.1/1994, p.68
65
fapta constituie atât infracţiunea de omor calificat prevăzut de art.179, lit.h)
noul Cod Penal cât şi infracţiunea de viol prevăzută în art.217, alin.1 noul
Cod Penal, în concurs1.
Puncte de vedere diferite au fost exprimate în legătură cu tentativa
la această formă agravantă a violului. Astfel, după o opinie exprimată în
literatura de specialitate, dacă moartea sau sinuciderea victimei este
rezultatul unui viol rămas în faza tentativei, există tentativă la forma
agravantă a violului2.
În practica judiciară s-a exprimat opinia că, în cazul în care
inculpatul nu a reuşit să comită violul, care a rămas în faza tentativei, însă
s-a produs moartea ori sinuciderea victimei, pedeapsa aplicabilă
inculpatului este cea prevăzută în art.217, alin.3 noul Cod Penal (închisoare
de la 7 şi 6 luni la 12 şi 6 luni ani), iar nu cea care rezultă din raportarea
prevederilor art.35 noul Cod Penal la dispoziţiile art.217, alin.3 Cod Penal
(închisoare de la 7 ani şi 6 luni până la 10 ani).
Într-adevăr, în art.217, alin.3 noul Cod Penal se prevede că în
cazul în care "fapta" a cauzat moartea sau sinuciderea victimei, iar noţiunea
de "faptă la care se referă acest text, cuprinde, aşa cum rezultă din
prevederile art.158 noul Cod Penal - potrivit cărora prin "săvârşirea
infracţiunii" se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,precum şi
participarea acestora ca autor,instigator sau complice – atât infracţiunea
consumată cât şi tentativa infracţiunii de viol. 3
Temeiul agravantei prevăzute în art.217, alin.3 noul Cod Penal îl
constituie, aşa cum s-a arătat, gravitatea deosebită a rezultatului
socialmente periculos al violului sau al tentativei de viol.
1
Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr.216/1992, op.cit., p.61
2
3
Noul Cod Penal,Legea 301,29 iunie 2004, Publicat în M.OF.
66
Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai este relevantă forma în
care s-a realizat activitatea intenţionată (viol consumat sau tentativă de viol)
ci întreaga activitate infracţională trebuie raportată la rezultatul final,
moartea sau sinuciderea victimei, care aşa cum s-a arătat, constituie
temeiul agravării răspunderii penale.
În speţă1, s-a reţinut că inculpatul a încercat să întreţină raporturi
sexuale cu victima, iar aceasta, pentru a scăpa, s-a aruncat de la balconul
dormitorului inculpatului, situat la etajul 5, urmarea fiind decesul victimei.
Întrucât rezultatul mai grav s-a produs – sinuciderea victimei – nu mai are
relevanţă forma în care s-a realizat activitatea infracţională (viol consumat
sau tentativă)2.
Alţi autori însă consideră că acest punct de vedere nu poate fi
totuşi acceptat pentru că este lipsit de o bază legală; dacă pe de o parte,
normele penale generale au menirea de a completa normele penale
speciale, iar pe de altă parte, dispoziţiile art.217, alin.3 noul Cod Penal nu
conţin nici o derogare de la această regulă, ori de câte ori o infracţiune a
rămas în faza tentativei trebuie aplicate dispoziţiile generale referitoare la
sancţionarea tentativei. Aceşti autori recunosc însă că aplicarea dispoziţiilor
generale referitoare la sancţionarea tentativei, în cazul violului agravat,
conduce la o pedeapsă aplicabilă făptuitorului mai uşoară decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită.
Pentru înlăturarea acestui neajuns care nu este de acceptat, ei
susţin necesitatea unei intervenţii legislative. Aceasta ar putea consta în
primul rând, în stabilirea pentru infracţiunea de viol în forma agravantă a
unei astfel de pedepse încât, prin aplicarea dispoziţiilor generale referitoare
la sancţionarea tentativei, să nu se ajungă la o pedeapsă aplicabilă
1
2
C.A.Bacău, secţia penală, Decizia nr.64/1995; RRD, nr.1/1998
67
făptuitorului mai uşoară decât pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea absorbită. Ei propun şi o altă soluţie şi anume legiuitorul să
prevadă, în cazul violului în forma agravantă, o derogare de la dispoziţiile
generale referitoare la sancţionarea tentativei prin precizarea făcută în text
ca infracţiunea în forma agravantă există chiar dacă violul nu s-a consumat.
Moartea sau sinuciderea victimei constituie un rezultat
praeterintenţionat al acţiunii de viol şi această împrejurare se va răsfrânge
asupra tuturor participanţilor la infracţiune, în măsura în care fiecare dintre
ei a trebuit şi a putut să prevadă eventualitatea producerii acestui rezultat.
În ipoteza în care moartea a fost provocată în afara activităţii specifice
infracţiunii de viol, din cauze care depăşeau posibilitatea de prevedere a
participanţilor, aceştia nu vor răspunde pentru infracţiunea de viol în
această modalitate.
Dimpotrivă, ei vor răspunde în cazul în care au cunoscut sau au
prevăzut că se vor putea ivi cauzele care au condus la moartea victimei (de
exemplu, participanţii au prevăzut că autorul violului este în stare să ucidă
victima în caz de rezistenţă)1.
1
68
CAPITOLUL III
ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL
Secţiunea 1
Formele infracţiunii şi regimul sancţionator
1.1. Formele infracţiunii
Formele infracţiunii reprezintă acele modalităţi pe care le poate

îmbrăca o infracţiune intenţionată în raport cu stadiul până la care a fost
dusă ori oprită activitatea infracţională în funcţie de fazele de desfăşurare
ale acesteia.
În cazul infracţiunii de viol vom avea următoarele forme
infracţionale: actele pregătitoare (preparatorii), tentativa, consumarea şi
epuizarea.
a) Actele pregătitoare
În principiu, orice infracţiune intenţionată, pentru a fi comisă în

condiţii optime, presupune o pregătire prealabilă care poate consta în
diferite activităţi, în funcţie de natura şi împrejurările în care se săvârşeşte
infracţiunea.
Prin acte pregătitoare înţelegem acele acte efectuate în vederea
realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o
comită. Ele pun în pericol aceleaşi valori sociale ca şi infracţiunea
consumată, însă oricât de mare ar fi contribuţia lor în procesul producerii
rezultatului, actele de pregătire nu pot să producă ele însele, prin propria lor
69
acţiune, acel rezultat, putând fi delimitate în timp şi spaţiu de actele de
executare.
În cazul violului, aceste acte pot consta în culegerea de informaţii
cu privire la locul sau timpul în care victima s-ar putea afla singură,
procurarea unui spaţiu de locuit (apartament, garsonieră, cameră etc.) unde
urmează să fie violată victima , atragerea victimei într-un asemenea loc,
procurarea sau prepararea unor băuturi sau substanţe în vederea încercării
de a îmbăta sau narcotiza victima şi de a o aduce în stare de imposibilitate
de a se împotrivi la un act sexual cu făptuitorul.
Actele preparatorii la infracţiunea de viol nu sunt incriminate ca
atare, dar ele pot constitui acte de complicitate la această infracţiune atunci
când sunt săvârşite de o altă persoană în înţelegere cu autorul şi când
acesta din urmă a trecut la executarea faptei 1.
b) Tentativa
Noul Cod Penal român defineşte tentativa în art.34, alin. 1, arătând

că aceasta constă în "punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost întrerupta sau nu şi-a produs efectul."
Obiectul său social juridic va fi acelaşi cu al faptei consumate. Deosebirea
esenţială dintre tentativă şi infracţiunea consumată, în ce priveşte obiectul
său social juridic, constă tocmai în aceea că prin infracţiunea consumată se
vatămă obiectul infracţiunii, în timp ce prin comiterea tentativei se creează
un pericol direct pentru acesta.
Fiind o formă, deşi atipică, de activitate infracţională, tentativa este
o infracţiune pentru că aşa cum rezultă din prevederile art.158 noul Cod
Penal, ori de câte ori foloseşte expresia "săvârşirea unei infracţiuni" sau
1
70
"comiterea unei infracţiuni", legea penală se referă la "săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea penala le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă". Din această caracterizare decurge, ca o
consecinţă, constatarea că tentativa trebuie să întrunească toate cele trei
trăsături esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art.17 noul Cod Penal şi
anume: pericolul social, vinovăţia şi prevederea sa în legea penală.
Dacă bărbatul nu are aptitudinea biofiziologică de a realiza raport
sexual nu va răspunde pentru tentativă la infracţiunea de viol, ci pentru o
altă infracţiune consumată contra persoanei (loviri sau alte violenţe,
vătămare corporală, ameninţare etc)1.
Potrivit art.34 din noul Cod Penal, după modul de realizare a
executării actului material şi al cauzelor neproducerii urmărilor, tentativa se
poate prezenta sub următoarele modalităţi: tentativa întreruptă, tentativa
perfectă sau fără efect, tentativa relativ improprie şi tentativa absolut
improprie. Dintre toate aceste modalităţi, în cazul violului doar tentativa
întreruptă este posibilă, adică atunci când s-a pus în executare hotărârea
de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, din motive
independente de voinţa făptuitorului.
Tentativa la infracţiunea de viol este pedepsită de lege (art.224
noul Cod Penal). Infracţiunea în această formă există în primul rând, atunci
când autorul a folosit violenţa sau ameninţări, dar datorită unor împrejurări
independente de voinţa sa nu a putut realiza actul sexual. Vor intra deci în
compunerea elementului material al tentativei de viol toate actele de
executare premergătoare actului sexual, ori de câte ori activitatea
infracţională a fost oprită înainte de consumarea acestui act sexual.
1
O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.164; I.Gh.Brădet, op.cit., p.122; V.Cioclei, op.cit., p.34
71
În speţă1, activitatea inculpatului constând în ameninţarea victimei
cu lovirea, în împingerea acesteia spre locul unde era prevăzută
consumarea actului sexual şi în imobilizarea ei, spre a i se înfrânge
opunerea a fost întreruptă de intervenţia altei persoane care a ajutat victima
să scape. Deşi inculpatul a motivat în faţa instanţei că a săvârşit acte de
pregătire, acestea au semnificaţia unor acte de constrângere, săvârşind
tentativă la infracţiunea de viol2.
În cazul constrângerii fizice vor constitui acte de tentativa de viol:
imobilizarea braţelor victimei, legarea acesteia, dezgolirea corpului sau
ruperea veşmintelor ei, trântirea la pământ etc., adică orice act de
constrângere fizică prin care se urmăreşte paralizarea rezistenţei fizice a
victimei şi punerea ei în imposibilitatea de a cere ajutor. În cazul
constrângerii morale, vor constitui acte de tentativă: ameninţarea cu
moartea sau cu vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii, cu darea în
vileag a unor fapte compromiţătoare etc., toate acestea fiind săvârşite
într-un mod susceptibil de a paraliza voinţa victimei şi de a-i crea
constrângerea că pericolul cu care este ameninţată nu va putea fi înlăturat
fără riscuri pentru ea, decât prin cedare în faţa agresiunii autorului. În
practica judiciară s-a reţinut ca tentativă la infracţiunea de viol, spre
exemplu, fapta inculpatului care, a încercat prin violenţă să imobilizeze
victima, în scopul realizării actului sexual3.
Tentativă de viol s-a reţinut, în alt caz, fapta inculpatului care,
încercând să aibă raport sexual cu victima, faţă de opunerea ei, a început
să o ameninţe, să o lovească şi să-i smulgă îmbrăcămintea.
Dacă făptuitorul a luat numai hotărârea de a întreţine act sexual cu
victima, fără a recurge la mijloace de constrângere iar la opunerea
1
2
C.A.Bucureşti, secţia a II-a penală, Decizia nr.48/A/1995; RRD nr.1/1996
3
Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr.1545/1982, C.D., p.271, RRD nr.4/1983, p.76
72
categorică a acesteia a renunţat de îndată la hotărârea luată, nu există
tentativă la infracţiunea de viol1.
Tentativa de viol intră în concurs cu infracţiunea de vătămare
corporală gravă sau cu infracţiunea de omor daca prin violenţele exercitate
asupra victimei în scopul de a avea acte sexuale cu ea, acte pe care nu a
reuşit să le realizeze, făptuitorul i-a produs acesteia o vătămare corporală
gravă, rezultat pe care l-a dorit sau doar l-a acceptat.
În speţă2, inculpatul, în timp ce transporta victima cu autoturismul
său, a încercat să întreţină relaţii sexuale cu aceasta prin constrângere.
Victima opunându-se, a cerut inculpatului să oprească autoturismul pentru
a coborî, dar acesta a accelerat ca să nu dea acesteia posibilitatea să
coboare, situaţie în care victima a deschis portiera şi a sărit din mers
suferind vătămări corporale care i-au pus în primejdie viaţa. În sarcina
inculpatului s-a reţinut atât tentativă la infracţiunea de viol, cât şi tentativă la
infracţiunea de omor săvârşit cu intenţie indirectă.
Dacă făptuitorul, după folosirea violenţelor sau ameninţărilor
renunţă de bună voie la realizarea actului sexual, tentativa nu se
pedepseşte (art.36 noul Cod Penal). Într-un asemenea caz, făptuitorul va
răspunde numai pentru infracţiunea realizată până în momentul desistării,
prin întrebuinţarea violenţelor sau ameninţărilor.
Există tentativă la infracţiunea de viol, în al doilea rând, atunci
când făptuitorul pune victima în stare de neputinţă de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa, pentru a avea cu ea acte sexuale, pe care însă nu le
poate realiza datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, precum şi
atunci când victima, aflându-se într-o astfel de stare, făptuitorul încearcă să
1
V.Dobrinoiu, op.cit., p.207
2
„Dreptul”, anul XI, seria a III-a, nr.7/2000, p.169
73
profite de aceasta pentru realizarea actului sexual, act care, şi de data
aceasta, nu are loc.
În speţă1, inculpatul a dezbrăcat-o pe partea vătămată, în vârstă
de 3 ani şi 8 luni, s-a dezbrăcat şi el de la brâu în jos şi, urcându-se
deasupra ei, a încercat să întreţină relaţii sexuale, introducându-i în acelaşi
timp degetul în vagin. Instanţa a reţinut în sarcina inculpatului tentativă la
infracţiunea de viol prevăzută de art.34 raportat la art.217, lit.d) noul C.pen.,
întrucât actele obscene (dezbrăcatul în faţa minorei şi introducerea
degetului în vagin) au fost săvârşite în realizarea intenţiei de a întreţine
raport sexual.
În concluzie, limita inferioara a tentativei de viol va fi marcată de
începerea actelor de constrângere sau a actelor prin care, profitându-se de
imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, se
încearcă efectiv realizarea actului sexual cu aceasta, iar limita superioară a
tentativei de viol o va constitui întreruperea acţiunii de executare înainte de
realizarea actului sexual2.
c) Consumarea
Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care este încălcată

libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei prin realizarea actului
sexual cu ajutorul constrângerii sau profitând de imposibilitatea victimei de
a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
În cazul repetării actului sexual cu aceeaşi ocazie, fără a se
exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde
pentru infracţiunea simplă de viol -unitate naturală -iar dacă s-au exercitat
1
Buletinul de Jurisprudenţă, Culegere de practică judiciară, 1997-1998, C.A.Suceava, Decizia nr.139/17.12.1997,
p.44
2
74
acte repetate de constrângere vor fi aplicabile dispoziţiile privind
infracţiunea continuată.
În speţă1, inculpatul, folosind forţa, a dus-o pe minora de 12 ani
într-un lan de porumb şi a întreţinut cu ea două raporturi sexuale, la
intervale de câteva minute, fapt ce a dus la concluzia că făptuitorul a
acţionat în baza aceloraşi acte de violenţă ce au înfrânt iniţial voinţa
victimei, deci este vorba de o unitate naturală de infracţiune.
Această soluţie se impune şi atunci când actul sexual iniţial s-a
realizat prin constrângere fizică, iar actele subsecvente s-au înfăptuit prin
constrângere morală2.
În cazul în care s-a produs moartea sau sinuciderea victimei,
inculpatul răspunde pentru viol consumat chiar dacă actul sexual nu s-a
consumat3.
d) Epuizarea
Aşa cum s-a arătat, dacă făptuitorul repetă actul sexual asupra
aceleiaşi victime şi în exercitarea aceleiaşi rezoluţii, violul prezintă forma
continuată de săvârşire, epuizându-se în momentul comiterii ultimului act
sexual. Astfel rezultatul specific, realizarea actului sexual prin constrângere
se amplifică datorită prelungirii acţiunii tipice şi după atingerea momentului
consumativ.
Săvârşirea faptei de viol poate avea ca rezultat nu numai o stare,
ci şi o vătămare. Acest rezultat poate apărea, în unele cazuri la început,
odată cu consumarea infracţiunii, iar, alteori, chiar înainte de epuizare,
adică în faza executării, ca urmare a actelor de violenţă săvârşite asupra
1
Buletinul de Jurisprudenţă, op.cit., C.A.Suceava, Decizia nr.127/05.11.1997, p.44
2
O.Loghin, A.Filipaş, op.cit., p.161
3
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., p.91
75
victimei. Uneori însă, acest rezultat poate apărea şi ulterior momentului
consumativ sau se poate agrava ulterior (de exemplu, o vătămare corporală
gravă sau chiar moartea victimei). În astfel de cazuri, trebuie avut în vedere
nu numai momentul consumării infracţiunii, ci şi acela al epuizării
rezultatului fiindcă numai în acel moment gravitatea faptei poate fi
cunoscută şi apreciată în totalitate1.
1.2. Regimul sancţionator
Săvârşirea infracţiunii de viol atrage după sine răspunderea penală

pe care o putem defini ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale
subiecţilor raportului juridic penal, care se realizează în principal prin
constrângerea exercitată de stat faţă de infractor, în condiţiile şi în formele
prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de drept şi a resocializării
infractorului2.
Sancţiunile penale, ca forme de realizare a răspunderii penale
ocupă un loc deosebit de important deoarece ele reprezintă mijloace
esenţiale de realizare a scopului legii penale, şi anume acela de a apăra
valorile sociale fundamentale ale societăţii împotriva infracţiunilor.
În legislaţia penală românească există trei categorii de sancţiuni de
drept penal şi anume: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de
siguranţă. Art.57 din noul Cod Penal prevede că "pedeapsa este o măsură
de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni ."
1
2
I.Mircea, Temeiul răspunderii penale în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p.83
76
Pedeapsa principală care se aplică în cazul infracţiunii de viol este
închisoarea strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru
violul comis în formă simplă. În cazul în care fapta a fost săvârşită de două
sau mai multe persoane împreună, victima se află în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, dacă victima este membru de
familie, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani sau dacă s-a cauzat
victimei o vătămare grava a integrităţii corporale, pedeapsa este
închisoarea severă de la 15 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pedeapsa este închisoarea severă de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
De asemenea, în cazul săvârşirii infracţiunii de viol instanţa poate
aplica şi unele pedepse complementare, prevăzute în art.75 noul Cod
Penal, cum ar fi: interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârşirea violului etc. Această pedeapsă complementară se poate aplica
spre exemplu: în cazul medicului, a personalului didactic, a personalului de
pază şi supraveghere a persoanelor deţinute precum şi în cazul altor
persoane care aveau atribuţii de îngrijire, educare, pază sau tratament al
victimei. În cazul în care violul a fost comis, spre exemplu, de un părinte
asupra unui copil, instanţa va putea aplica pedeapsa complementară de
interzicere a drepturilor părinteşti sau, atunci când violul a fost comis de
tutore sau curator asupra unei persoane aflate sub tutela sau curatela sa,
pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator.
Măsurile educative care se pot lua faţă de un infractor minor, autor
al infracţiunii de viol sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea
într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.
Se impune precizarea că măsurile educative se aplică numai minorilor care
răspund penal, adică celor care au vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani (cu
77
condiţia să aibă discernământ în momentul săvârşirii faptei penale, adică
are capacitatea de a înţelege caracterul antisocial al faptei sale şi de a-şi
manifesta în mod conştient voinţa1 şi cei după 16 ani care răspund
întotdeauna din punct de vedere penal.
În cazul în care autorul violului este bolnav mintal sau toxicoman şi
se afla într-o stare care prezintă pericol pentru societate, instanţa
judecătorească poate aplica măsura de siguranţă a internării medicale. Se
înţelege prin aceasta că măsura de siguranţă este o sancţiune de drept
penal care se dispune în raport cu persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al
preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală 2.
Dacă sunt întrunite condiţiile mai multor circumstanţe agravante
(de exemplu victima se afla în îngrijirea făptuitorului, iar violul a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea acesteia), încadrarea juridică a faptei se
va face potrivit textului care prevede pedeapsa cea mai mare, iar de
această împrejurare se va ţine seama la individualizarea juridică a
pedepsei.
Dacă violul a fost comis în concurs cu alte infracţiuni, potrivit art.48
noul Cod Penal, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte
iar din acestea se aplică pedeapsa după cum urmează:
- dacă s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă alături de
pedeapsa închisorii prevăzute pentru viol, se aplică pedeapsa detenţiunii pe
viaţă;
- când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică
pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar
1
G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.524-525
2
O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.183
78
când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor de până la 5
ani;
- când pe lângă pedeapsa cu închisoarea prevăzută în cazul
violului s-a stabilit şi o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii,
la care se poate adăuga amenda, în total sau în parte.
Tentativa la infracţiunea de viol se sancţionează cu o pedeapsă
cuprinsă între jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată (art.35 noul Cod Penal).
Ca o excepţie, aşa cum am arătat anterior, în practica judiciară s-a
reţinut faptul că, în cazul tentativei de viol care a avut ca urmare moartea
sau sinuciderea victimei, pedeapsa aplicabilă inculpatului este cea
prevăzută în art.217, alin.3 noul Cod Penal, iar nu cea care rezultă din
aplicarea dispoziţiilor art.34 noul Cod Penal.
De asemenea, limitele pedepsei se reduc la jumătate în cazul în
care violul a fost comis de un minor (art.123 noul Cod Penal), cu menţiunea
că, potrivit art.114, alin.2 noul Cod Penal, pedeapsa închisorii se poate
aplica numai în măsura în care se apreciază de către instanţa de judecată
că luarea unei masuri educative este insuficientă pentru îndreptarea
minorului.1
1
Prevederile Noului Cod Penal, Legea 301,Publicat la 29 iunie 2004/Monitorul Oficial
79
Secţiunea a 2-a
Aspecte procesuale specifice
2.1. Plângerea prealabilă în cazul violului
Pentru soluţionarea cauzei penale referitoare la infracţiunea de viol

se aplică în general normele de drept procesual penal obişnuite. Legea
prevede însă o regulă specială în ceea ce priveşte punerea în mişcare a
acţiunii penale în cazul infracţiunii de viol simplu, prevăzută în alin.1 al
art.217 noul Cod Penal. Astfel, potrivit dispoziţiilor din alin.4 al art.217 noul
Cod Penal, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Plângerea prealabilă apare ca fiind atât o condiţie de
pedepsibilitate, cât şi una de procedibilitate. Privită din prisma dreptului
penal, plângerea prealabilă apare ca o condiţie de pedepsibilitate, lipsa
acesteia fiind considerată ca o cauză care înlătură răspunderea penală
(art.143 noul Cod Penal). De pe poziţia dreptului procesual penal,
plângerea prealabilă apare ca o condiţie de procedibilitate, lipsa ei
reprezentând o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale (art.10, lit.f) C.pr.pen.). În acest caz, plângerea prealabilă
reprezintă un mod special de sesizare a organelor judiciare relativ
asemănător plângerii propriu-zise reglementate de art.222 C.pr.pen. ca
modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală1.
Plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de persoana
vătămată prin infracţiunea de viol. Dacă persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea
prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul său legal (părinte, tutore,
1
N.Volonciu, Drept procesual penal, vol.II, Editura Paideea, Bucureşti, p.111
80
curator). Când cel vătămat este un minor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă plângerea trebuie introdusă de acesta cu încuviinţarea
reprezentantului său legal1.
Potrivit prevederilor art.143, alin.5 noul Cod Penal, în situaţia în
care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă acţiunea penală se pune în mişcare şi din
oficiu. Această situaţie apare numai când cei îndrituiţi de lege nu au
introdus plângerea prealabilă la organul competent.
Plângerea prealabilă produce efecte "in rem " şi nu "in personam".
Datorită acestui aspect în cazul în care infracţiunea de viol în
forma simplă a fost săvârşită asupra mai multor persoane, şi numai una
dintre aceste persoane a făcut plângere prealabilă, aceasta este suficient
pentru a subzista răspunderea penală (art.143, alin.3 noul Cod Penal); de
asemenea, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la
săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu
privire numai la unul dintre ei (art.143, alin.4 noul Cod Penal) 2.
Plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de două luni din
ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, iar în situaţiile
când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de două
luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama, a ştiut cine este
făptuitorul (art.284 C.pr.pen.).
Termenul de introducere a plângerii are un caracter procedural,
nerespectarea lui atrăgând decăderea din exerciţiul dreptului de introducere
a plângerii cu excepţia cazului în care persoana vătămată a fost
împiedicată de o cauză de forţă majoră sau de caz fortuit să introducă
plângerea în termen.
1
Petre cotu, Plângerea prealabilă…, RRD nr.11/1983, p.37-44
2
Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Editura Augusta, Timiloara, 1999, p.411
81
Plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea
autorului, arătarea mijloacelor de probă, adresa părţilor şi a martorilor,
precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă
(art.283,C.pr.pen.). Evident, astfel de date vor fi menţionate în conţinutul
plângerii în măsura în care sunt cunoscute de persoana vătămată la data
introducerii plângerii.
În cazul infracţiunii de viol în formă simplă plângerea prealabilă se
adresează organului de cercetare penală sau procurorului care, primind
cererea, dispune după caz începerea sau neînceperea urmăririi penale.
Dacă urmărirea penală începe, procesul penal se desfăşoară în
mod normal, existând totuşi posibilitatea încetării lui prin retragerea
plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile trebuie să se refere la
toţi participanţii. De asemenea, ea trebuie să îmbrace forma unei
manifestări de voinţă exprese, explicită, reală şi să nu fie determinată de
dol sau violenţă; de asemenea, trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică
să privească ambele laturi ale procesului1.
În practica judiciară penală s-a decis ca, din moment ce acţiunea
penală pentru infracţiunea de viol prevăzută în art.217, alin.1 noul Cod
Penal nu s-a pornit din oficiu, ci în urma plângerii prealabile adresate de
partea vătămată - care, fiind în vârstă de 15 ani, a fost asistată de tatăl său
-organelor de urmărire penală, iar acestea au dispus prin rezoluţie
începerea urmăririi penale, retragerea plângerii prealabile în faţa instanţei
de judecată, de către partea vătămată, asistată de tatăl ei, are ca efect
înlăturarea răspunderii penale a inculpatului, conform art.143, alin.2 noul
Cod Penal astfel că urmează a se pronunţa încetarea procesului penal,
potrivit art.11, pct.2, lit.b C.pr.pen.
1
C.S.Paraschiv, op.cit., p.409
82
Dimpotrivă, într-o speţă1, în absenţa unei plângeri prealabile a
victimei, aceasta având capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală a
fost pusă în mişcare din oficiu. Declaraţia părţii vătămate, în sensul că îşi
retrage plângerea prealabilă, nu poate produce nici un efect în cauză,
întrucât nu a fost depusă o astfel de cerere2.
Dacă minorul, victimă a infracţiunii de viol s-a adresat organului de
urmărire penală cu o plângere, fără respectarea art.222, alin ultim C.pr.pen.
raportate la art.9 din Decretul nr.31/1954, neavând încuviinţarea în acest
sens din partea părinţilor, acţiunea penală trebuie considerată a fi fost pusă
în mişcare din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art.131, alin. ultim C.pr.pen.,
astfel că retragerea reclamaţiei făcută de minorul persoană vătămată, chiar
cu acordul părinţilor săi, nu are nici o eficienţă şi nu poate produce vreo
consecinţă juridică.
De asemenea, dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare de
către procuror, din oficiu, retragerea plângerii prealabile, dacă s-a făcut şi o
asemenea plângere, nu conduce la încetarea procesului penal 3.
În cazul violului comis în modalităţile agravante, acţiunea penală
se pune în mişcare din oficiu, nefiind necesară plângerea prealabilă a
victimei.
2.2. Competenţa de urmărire şi judecată
În literatura juridică, competenţa a fost definită ca fiind "sfera

atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de
1
Al.Boroi, S.Corlăţeanu, op.cit., p.164
2
Curtea.Supremă de.Justiţie., secţia penală, Decizia nr.2067/1995, „Dreptul”, nr.6/1996, p.117
3
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., p.91
83
organe judiciare în cadrul procesului penal" sau "capacitatea unui organ de
a se ocupa de o anumită cauză penală".
Competenţa materială de urmărire în cazul infracţiunii de viol
revine organelor de cercetare penală ale poliţiei, organelor de cercetare
penală speciale şi procurorului. Astfel, potrivit art.207 C.pr.pen., cercetarea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală ale poliţiei,
pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa
altor organe de cercetare. Competenţa organelor de cercetare penală
speciale are în vedere în special infracţiuni săvârşite de către militari.
Potrivit art.209 C.pr.pen., procurorul exercită supravegherea asupra actelor
de urmărire penală, iar în exercitarea acestor atribuţii procurorii conduc şi
controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe.
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe
care le supraveghează. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.27
pct.I lit.b) şi art.209, alin. 3 C.pr.pen., în cazul violului urmat de moartea sau
sinuciderea victimei, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror.
În ce priveşte competenţa teritorială a acestor categorii de organe,
sunt aplicabile dispoziţiile art.30 şi 31 C.pr.pen. şi cele ale art.45 C.pr.pen.
Astfel, potrivit art.30, alin.1 C.pr.pen., competenţa după teritoriu
este determinată, pentru infracţiunile de viol săvârşite în ţară de locul unde
a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde
locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată. Dacă au fost
sesizate simultan mai multe organe judiciare, prioritatea se stabileşte în
ordinea enumerării din art.30, alin.1 C.pr.pen., operând aşa-numita
preferinţă legală1.
1
N.Volonciu, op.cit., p.137
84
În cazul în care mai multe organe judiciare au fost sesizate în
momente diferite, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat
operând în această situaţie o preferinţă cronologică1. Totodată, în art.45
alin.2 C.pr.pen., se prevede că atunci când nici unul din locurile indicate în
art.30, alin.1 nu este cunoscut, va fi competent organul care a fost mai întâi
sesizat.
Pentru infracţiunile de viol săvârşite în străinătate şi care intră sub
incidenţa legii penale române, competenţa se stabileşte conform art.31
C.pr.pen. Astfel, sunt competente, după caz, instanţele civile sau militare în
a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă
făptuitorul nu are domiciliul sau nu locuieşte în ţară, competenţa de
judecată revine judecătoriei sectorului II din Municipiul Bucureşti, iar dacă
fapta nu e de competenţa judecătoriei, competenţa aparţine, după materie
şi după calitatea persoanei, celorlalte instanţe din Municipiul Bucureşti.
Dacă violul a fost comis în afara teritoriului ţării, pe o navă, competenţa
revine instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care
ancorează nava, iar dacă a fost săvârşită pe o aeronavă, primul loc de
aterizare pe teritoriul român.
Competenţa de judecată a infracţiunii de viol revine judecătoriei.
Excepţie face modalitatea prevăzută de dispoziţiile din alin.3 al art.197 Cod
Penal (fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei), care este
de competenţa tribunalului (art.27, pct.1 lit.b) C.pr.pen.).
Dispoziţiile în materie de competenţă teritorială se aplică în cursul
urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii (art.45 alin 1 C.pr.pen.).
Dacă autorul violului deţine o anumită calitate, cum ar fi aceea de
militar, magistrat, senator, deputat, se aplică dispoziţiile legate de
competenţa personală.
1
N.Volonciu, op.cit., p.138
85
Astfel, potrivit legii, calitatea de militar atrage competenţa
personală a organelor judiciare militare. Violul comis de un magistrat sau
notar va fi urmărit şi judecat de un organ judiciar de rang superior celui în
care (sau pe lângă care) funcţionează acesta - spre exemplu, o infracţiune
comisă de un judecător de la Judecătorie va fi judecată de Curtea de Apel.
Conform prevederilor constituţionale (art.69, 84, 108), calitatea de
Preşedinte al României, senator, deputat şi membru al guvernului atrag
competenţa personală a Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, potrivit
art.24 din Legea nr.56/1993, şi alte calităţi şi funcţii atrag competenţa de
judecată a Curţii Supreme cum ar fi: judecătorii Curţii Constituţionale,
membrii Curţii de Conturi, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari de la
Curtea de Conturi etc1.
Dispoziţiile prin care este reglementată competenţa personală sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute; la fel şi cele privind competenţa
materială, spre deosebire de cele privind competenţa teritorială care sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative, excepţia de necompetenţă
teritorială putând fi invocată numai până la citirea actului de sesizare în faţa
primei instanţe de judecată (art.51, alin.2 noul Cod Penal, privind pedeapsa
în caz de recidivă).
Partea vătămată, prin infracţiunea de viol prevăzută în art.217,
alin.1 noul Cod Penal are din punct de vedere legal dreptul şi posibilitatea
de a declara apel şi recurs în privinţa laturii penale a cauzei (potrivit art.362
şi 385 C.pr.pen., partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă, are acces la căile de atac ale
apelului şi recursului în ceea ce priveşte latura penală).
1
C.S.Paraschiv, op.cit., p.134-135
86
Secţiunea a 3-a
Aspecte criminologice
3.1. Atitudini şi acţiuni ale societăţii referitoare la infracţiunea

de viol
În România de după 1989 a avut loc o adevărată explozie a

criminalităţii şi nu întâmplător acest lucru este în strânsă corelaţie cu ideea
de libertate extinsă până la libertinaj. O democraţie ale cărei atribuţii au fost
valorizate greşit şi unde liberul arbitru este conştiinţa şi raţiunea de a trăi a
unor persoane care cu siguranţă îngroaşă cifra neagră a criminalităţii într-o
măsură mai mică sau mai mare.
Modificările din societate au influenţat fără echivoc creşterea
numărului infracţiunilor de viol. Consider că aceste cazuri sunt urmarea
înţelegerii greşite a libertăţii, a informaţiilor agresive şi traumatizante, a
proliferării pornografiei în toate mediile; desigur complexul cauzal este mult
mai larg, dar aceşti factori sunt în opinie proprie baza catalizatoare.
Pornografia este unul dintre mesajele informaţionale larg
răspândite în toate societăţile contemporane care descriu în mod explicit şi
chiar pervers sexualitatea umană, determinând diferite reacţii individuale şi
sociale. Pentru reprezentantele mişcării feministe, dar şi pentru unii
specialişti, pornografia este similară, în multe privinţe, cu violul, deoarece în
majoritatea cazurilor ilustrează un fel de agresivitate dominatoare şi chiar
violenţa asupra femeii, ce creează în mod automat anumite stereotipuri,
clişee eronate asupra unei relaţii sexuale normale care clonate pe diferite
tipuri comportamentale sau culturale pot duce la devianţa sexuală, deci la
un pas de viol.
87
Actualmente, o problemă foarte gravă este prezenţa materialelor
pornografice în orice colţ de stradă, la orice chioşc de ziare, expuse
ostentativ şi fără logică, chiar şi în preajma grădiniţelor, şcolilor, liceelor,
fără o deosebire clară între presa scrisă care are ca informaţie ştirile,
noutăţile şi aceste poze necenzurate. Se impune urgent o astfel de „lege
ferenda”, o reglementare în acest sens cât mai clară şi mai precisă pentru a
stabili anumite locuri amenajate (la fel ca sex-shop-urile) ferite de ochii
tuturor copiilor, deoarece în toate studiile şi statisticile, influenţa pornografiei
asupra creşterii şi dezvoltării psihice a indivizilor este evidentă prin corelaţia
dintre aceasta şi agresiunile şi chiar tulburările serioase de comportament.
Acţiunea societăţii îşi pune serios amprenta asupra perceperii
rezultatului violului de către infractori. Majoritatea explicaţiilor sociologice
sunt bazate pe ideea că normalitatea sau anormalitatea şi caracterul
deviant al unui act de viol sunt noţiuni labile care se schimbă în timp şi
spaţiu sau diferă în funcţie de mentalitatea şi valorile oamenilor în diverse
grupuri sociale. Violul este de fapt – aprecia E.Goode – o exacerbare a
relaţiilor tradiţionale şi convenţionale între sexe. El se dezvoltă chiar din
structura societăţii noastre.
Violul este compatibil cu o multitudine de stereotipuri şi mentalităţi
culturale care domină societatea contemporană şi conform cărora rolurile
sexuale şi nu numai, învăţate de femei şi bărbaţi, sunt privite adeseori ca
un fapt normal. Băieţii învaţă, de pildă, că principalele atribute ale bărbăţiei
sunt forţa fizică, agresivitatea, competenţa şi îndemânarea sexuală, iar
fetele învaţă că printre cele mai apreciate „calităţi” ale femeii se numără
gradul de atracţie fizică, vivacitatea, abilitatea de a exercita controlul asupra
eventualelor raporturi sexuale1. J.S.Hyde consideră că întreaga socializare
a femeii creează victimizarea ei. C.păunescu, în „Agresiunea şi condiţia
1
Zendren Vonder, J.W., 1988, p.70-71
88
umană” arată că violul este una dintre infracţiunile în care autorul se simte
nevinovat, iar victima prejudiciată, iar între faptă şi receptarea ei de către
făptuitor se interferează anumiţi factori de natură socială.
Toate acestea susţin că violul nu este un act izolat de contextul
general al societăţii, ci un produs al acesteia, o expunere a unor atitudini
învăţate (la colţul străzii, în baruri, discoteci, la TV, din mass-media şi din
tot ceea ce reprezintă cotidian) care sunt manifestate atât de violator cât şi
de victimă.
3.2. Factori criminogeni declanşatori ai rezoluţiei interne a

violatorului
Înainte de a analiza factorii criminogeni determinanţi în luarea

deciziei infracţionale, trebuie relevate tipurile şi cauzele care determină
raporturile sexuale între sexe.
Deşi unele studii au stabilit că violul nu este un comportament
impulsiv ci unul planificat, se menţine încă imaginea violatorului ca fiind un
bărbat copleşit de nevoile sale sexuale pe care normele morale şi legale nu
îi permit să şi le satisfacă. Bărbatul e victima propriilor sale necesităţi
sexuale. Convingerea că bărbaţii au nevoi sexuale mai mari şi că
satisfacerea lor e mai urgentă decât cea a femeilor, determină la rândul ei
convingerea că violul este justificat fiziologic, el este un dat cu care femeia
trebuie să se obişnuiască. De aceea aceste convingeri generalizate
determină un bărbat să acţioneze aşa cum societatea se aştepta să
acţioneze şi violurile comise de bărbat asupra femeii sunt cele mai
numeroase şi diversificate sub aspectul modalităţilor faptice. Într-o relaţie în
care bărbatul şi femeia sunt puşi în iminenţa unui raport sexual, bărbatul se
89
simte îndreptăţit să acţioneze chiar dacă femeia nu îşi dă consimţământul.
Societatea hrăneşte mitul conform căruia femeile doresc în secret să fie
violate. Faptul că ele încearcă să se facă atractive nu poate însemna decât
că ele se declară pregătite pentru un raport sexual.
O pondere impresionantă în cadrul relaţiilor homosexuale îl ocupă
violul asupra copiilor băieţi de diferite vârste, începând de la cele mai
fragede, rezultatul fiind fatal pentru victime, producând traume şi dereglări
comportamentale sau perceperea eronată a raporturilor sexuale normale
(insatisfacţii după actul sexual, creşterea posibilităţii de a deveni
homosexual etc.).
De asemenea, nu este de neglijat faptul că, hărţuirea sexuală a
bărbaţilor este o realitate, plecând de la constatarea că, în ultimele decenii,
s-au produs mutaţii în structura psihocomportamentală a femeilor, în sensul
creşterii tendinţelor spre masculiniate1.
Referindu-ne la factorii criminogeni declanşatori ai rezoluţiei
infracţionale, identificăm caracteristicile individuale ale personalităţii
violatorului, cum sunt: propensiunea spre violenţă, incapacitatea de control
asupra impulsurilor brutale, tendinţa de dominare asupra altor persoane,
sentimentul de dispreţ şi ostilitate faţă de femeie, caracteristici dobândite
după educaţia primită, status material, contactul cu diferite modele
infracţionale, caracteristici care pot declanşa involuntar, faţă de alte
motivaţii psihopatologice sau psihiatrice, rezoluţia internă a făptuitorului,
determinându-l să ia act şi poziţie prin comiterea violului.
Din punct de vedere psihiatric, agresivitatea este o componentă
esenţială normală a personalităţii. Konmad Lorencz susţine caracterul
înnăscut al agresivităţii şi afirmă că la toate speciile comportamentul este
comandat de patru impulsuri: foamea, frica, sexualitatea şi agresivitatea.
1
Rădulescu Sorin M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p.62
90
Agresivitatea şi sexualitatea trebuie privite ca fiind caracteristici
înnăscute ale individului, care se află nediferenţiate în perioade de formare
a personalităţii, urmând ca pe parcursul dezvoltării autogenetice să capete
o tendinţă specifică, prin refularea energiilor şi impulsurilor sexuale
acumulate în continuu. Acest tip de violatori sunt persoane anormale,
patologice, definite de profunde perturbări psihice, clinice care au la bază
boli precum debilitate, imbecilitate, schizofrenie, paranoia şi multe altele1.
Aceste dereglări psihopatologice sunt completate de unele
tulburări de comportament sau unele psihopatii înnăscute ori dobândite,
precum şi de cauze psihosociale ca rezultat al culturii sau al subculturii
grupurilor de influenţă, toate acestea constituind principalii factori
criminogeni care declanşează rezoluţia infracţională şi trecerea la act.
Săvârşirea infracţiunii de viol constituie manifestarea unei
conştiinţe profund înapoiate, a unei personalităţi caracterizate prin grave
deficienţe morale şi printr-o agresivitate extrem de primejdioasă. Printre
componentele conştiinţei înapoiate care generează o asemenea conduită
antisocială se întâlneşte cel mai adesea mentalitatea retrogradă, concepţia
inumană, primitivă şi josnică care consideră femeia ca pe o fiinţă inferioară,
ca pe un obiect al posesiunii de care bărbatul poate abuza folosind forţa sa
fizică2.
În concluzie, infracţiunea de viol trebuie analizată nu numai din
punct de vedere al conţinutului, dar şi din punct de vedere criminologic,
având în vedere rolul deosebit al societăţii în prevenirea şi combaterea
acestor fapte antisociale, dar şi aspectele legate de factorii care stau la
baza formării rezoluţiei infracţionale, pentru determinarea cauzelor şi
motivelor care au condus la săvârşirea infracţiunii de viol.
1
C-tin Păunescu, Agresiunea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p.89
2
91
BIBLIOGRAFIE
1. LEGISLAŢIE
1. Constituţia României, cu modificările aduse prin Legea

de revizuire a Constituţiei României, publicată în M.Of.
nr.669 din 22 septembrie 2003
2. Legea nr.301/2004 privind adoptarea Noul Cod Penal
Român, publicată în M.OF. nr.575 din 29 iunie 2004.
3. Codul penal român, cu modificările şi completările ce i
s-au adus până la data de 10 septembrie 2003.
4. Codul de procedură penală, modificat prin Legea
nr.281/2003.
5. Codul penal francez.
6. Codul penal german.
7. Codul penal italian.
8. Criminal Law S.U.A.
9. Legea nr.197/2000 pentru modificarea şi completarea
unor dispoziţii din Codul penal (M.Of. nr.568/15
noiembrie 2000).
10. Legea nr.169/2002 privind modificarea şi completarea
Codului penal, a Codului de procedură penală şi a
unor legi speciale (M.Of. nr.261/18 aprilie 2002).
11. Legea nr.281/2003 privind modificarea şi completarea
Codului de procedură penală şi a unor legi speciale
(M.Of. nr.468/1 iulie 2003).
92
12. O.U.G. nr.89/2001 pentru modificarea unor dispoziţii
din Codul penal referitoare la viaţa sexuală (M.Of.
nr.338/26 iunie 2001) cu modificări prin Legea
nr.61/2002 (M.Of. nr.65/30 ianuarie 2002).
13. Decizia Curţii Constituţionale nr.211/01.11.200 privind
constatarea constituţionalităţii unor dispoziţii din Codul
penal (M.Of. nr.568/15.11.2000).
2. DOCTRINĂ
1. George Antoniu, C-tin Bulai, Gh.Chivulescu, Dicţionar

juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
2. C.Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al
României, Editura Scrisul Românesc, Craiova.
3. Vladimir Beliş, Medicină legală, ediţia a III-a, Editura
Juridică
4. Al.Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999
5. I.Gh.Brădet, Drept penal. Partea specială, vol.I, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1993
6. C-tin Bulai, Drept penal. Partea generală, vol.I, Editura
Şansa, Bucureşti, 1992.
7. Valerian Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală:
exerciţiu de criminologie judiciară, Editura Holding
Reporter, Bucureşti, 1994.
8. Gh.Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol.I,
Bucureşti, 1994.
93
9. V.Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, vol.I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
10. V.Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea specială,
vol.II, Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
11. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea,
Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, C-tin
Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea specială, vol.III, ediţia a II-a,
Editura Academiei Române şi Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
12. Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal român.
Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 1992.
13. O.Loghin, T.Toader, Drept penal român. Partea
specială, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Casa de
Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2001.
14. I.Mircea, Temeiul răspunderii penale în România,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
15. C-tin Mitrache, Drept penal. Partea generală şi partea
specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995.
16. Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal. Partea specială,
ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
17. Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal. Partea generală,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005
94
18. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, Ioan Molnar,
I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal. Partea specială, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 2000.
19. Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996.
20. P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura
Academiei Române, Bucureşti.
21. Ion Oancea, Drept penal. Partea specială, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
22. V.Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale
în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1992.
23. Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal,
Editura Augusta, Timişoara, 1999.
24. C-tin Păunescu, Agresiunea şi condiţia umană, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994.
25. Iulian Poenaru, Problemele legislaţiei penale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
26. Sorin Rădulescu, Sociologia şi istoria
comportamentului sexual deviant, Editura Nemira,
Bucureşti, 1997.
27. Rodica Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1997.
28. Oliviu Augustin Stoica, Drept penal. Partea specială,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
29. T.Vasiliu, G.Antoniu, D.Pavel, V.Papadopol,
D.Lucinescu, V.Rămureanu, Codul penal comentat şi
95
adnotat. Partea specială, vol.I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
30. N.Volonciu, Drept procesual penal, vol.II, Editura
Paideea, Bucureşti.
31. I.M.Zlătescu, Drepturile omului, Editura Andre,
Bucureşti, 1993.
32. Maria Zolyneak, Drept penal. Partea specială,
Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1973.
33. Al.Boroi, Gh.Nistoreanu,Drept Penal, Partea Specială,
Ediţia 3, revizuita conform noului Cod Penal. Editura
All Beck, Bucureşti 2005
3. PRACTICĂ JUDICIARĂ ŞI REVISTE DE SPECIALITATE
1. G.Antoniu, Practica judiciară penală. Partea generală,

vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1988.
2. G.Antoniu, C-tin Bulai, R.Stănoiu, A.Filipaş, C-tin
Mitrache, V.Popovici, C.Filişanu, Practică judiciară
penală, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992.
3. Al.Boroi, Sorin Corlăţeanu, Drept penal. Partea
generală. Culegere de speţe pentru uzul studenţilor,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
4. Al.Boroi, Valentin-Radu Sultănescu, Norel Neagu,
Drept penal. Partea specială. Culegere de speţe pentru
uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
5. Gh.Mateuţ, Drept penal. Partea specială. Sinteză de
teorie şi practică judiciară, vol.I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
96
6. Vasile Papadopol, Culegere de practică judiciară
penală pe anul 1998 a C.A. Bucureşti, 1999.
7. Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială.
Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul
studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
8. C.S.J., Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 1993
9. C.A. Suceava, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de
practică judiciară pe anii 1997-1998, Editura Lumina
Lex, 1999.
10. Trib.Mun.Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe
anul 1991.
11. Ioan Vasile Brisc, Infracţiuni privind viaţa sexuală, în
„Dreptul”, anul XIII, seria a III-a, nr.11/2002.
12. C-tin Buga, Petre Marica, Mihail Mayo, Doru Pavel,
Aspecte speciale ale infracţiunii de profanare de
morminte, în RRD nr.3/1983.
13. Pantilimon Cioia, Modificările conţinutului infracţiunii de
viol prin Legea nr.197/2000, în „Dreptul”, anul XII, seria
a III-a, nr.3/2001.
14. Petre Cotu, Plângerea prealabilă, în RRD, nr.11/1983.
15. H.Diaconescu, Structura juridică şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii de viol, în „Dreptul”,
nr.10/2001.
16. V.Dobrinoiu, I.Pascu, Viol agravat. Incest, în RDP,
nr.4/1995.
17. Ion Dumitru, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală.
Modificări recente, în RDP, nr.3/2002.
97
18. O.Gâdei, Doru Pavel, Cu privire la încadrarea juridică a
tentativei de viol, în RRD, nr.3/1982.
19. Raluca Glăvan, Violul săvârşit asupra unei rude
apropiate şi incestul agresiv, în „Dreptul”, nr.6/2001.
20. Gelu Maravela, Mihai Gh., Discuţii în legătură cu
calificarea faptei soţului de a întreţine raporturi sexuale
cu soţia sa împotriva voinţei acesteia, în „Dreptul”,
nr.7/1995.
21. Gh.Mateuţ, Consecinţele abrogării art.200 Cod penal
asupra noii reglementări a infracţiunii de viol, în
„Dreptul”, anul XIII, seria a III-a, nr.11/2002.
22. Ionel Mureşan, Încadrarea juridică a faptei de viol
săvârşită prin constrângere morală, în RRD, nr.6/1995.
23. Mihai Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită
de două sau mai multe persoane împreună, în
„Dreptul”, nr.12/1991.
98

Violul

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Violul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

DISCIPLINA: ŞTIINŢE PENALE

TEMA: ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OCROTIREA

CAPITOLUL II: CONŢINUTUL ŞI ANALIZA ELEMENTELOR

4.5. Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a

CAPITOLUL III: ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL

1.1. Consideraţii generale privind valorile ocrotite

În Capitolul VII, Titlul I din partea specială a noului Codului Penel

1.2. Relaţiile sociale ocrotite în special

Forma tipică de încălcare a libertăţilor sexuale o constituie

2.1. Persoana şi drepturile acesteia

Ocrotirea omului prin norme juridice răspunde în primul rând unui

2.2. Precedente legislative

Codul Penal de la 1865 incrimina fapta de viol în art.264 (modificat

Prin Legea nr.197 din 15.11.2000 şi O.U.G. nr.89 din 26.06.2001

3.1. Privire generală asupra infracţiunilor contra persoanei în

Infracţiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol (titlu)

3.2. Reglementarea violului şi a unor infracţiuni privitoare la

Analiza comparativă a legislaţiei penale europene indică existenţa

Infracţiunea de viol este prevăzută de art.217 din noul C.pen. şi

Atunci când punem în discuţie obiectul infracţiunii vom avea în

2.2. Obiectul material

Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei

3.2. Latura subiectivă

Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă. Intenţia

4.1. Violul comis de două sau mai multe persoane împreună

În afară de cele două modalităţi normative prezentate: viol prin

b) Condiţiile existenţei agravantei

4.3. Violul comis asupra unui membru al familiei

b) Noţiunea de membru al familiei

4.4. Violul comis asupra unei persoane care nu a împlinit

Circumstanţa agravantă prevăzută în art217 lit.d) din noul Cod

Pentru existenţa acestei agravante se cere, din punct de vedere

4.5. Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii

Circumstanţa agravantă prevăzută de art.217 alin.2, lit.e) din noul

b) Condiţiile existenţei agravante

Existenţa agravantei este condiţionată, în primul rând de stabilirea

4.6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei

Agravanta prevăzută de art.217, alin.3, se referă tot la producerea,

Ca şi în cazul violului care a cauzat o vătămare corporală gravă a

1.1. Formele infracţiunii

Formele infracţiunii reprezintă acele modalităţi pe care le poate

În principiu, orice infracţiune intenţionată, pentru a fi comisă în

Noul Cod Penal român defineşte tentativa în art.34, alin. 1, arătând

Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care este încălcată

1.2. Regimul sancţionator

Săvârşirea infracţiunii de viol atrage după sine răspunderea penală

2.1. Plângerea prealabilă în cazul violului

Pentru soluţionarea cauzei penale referitoare la infracţiunea de viol

2.2. Competenţa de urmărire şi judecată

În literatura juridică, competenţa a fost definită ca fiind "sfera

3.1. Atitudini şi acţiuni ale societăţii referitoare la infracţiunea

În România de după 1989 a avut loc o adevărată explozie a

3.2. Factori criminogeni declanşatori ai rezoluţiei interne a

Înainte de a analiza factorii criminogeni determinanţi în luarea

1. Constituţia României, cu modificările aduse prin Legea

1. George Antoniu, C-tin Bulai, Gh.Chivulescu, Dicţionar

3. PRACTICĂ JUDICIARĂ ŞI REVISTE DE SPECIALITATE

1. G.Antoniu, Practica judiciară penală. Partea generală,

S-ar putea să vă placă și