158

pe care le considerăm fundamentale: pe de o parte rolul resurselor

energetice ca instrumente de putere, implicațiile geopolitice ale
necesității de resurse, iar pe de altă parte elementele de cooperare
și coordonare internațională, relația cu Rusia, asigurarea accesului
la resursele din proximitatea comunității, cooperarea cu NATO și
conceptul de „smart dependency”.

Resursele energetice ca instrument de putere și impactul

asupra securității energetice

Începând cu anii 1960, logica strategică americană a utilizat

diplomația, informația, resursele militare și economia ca fiind cele
patru instrumente ale puterii naționale. Cu toate acestea, după
încheierea Războiului Rece, globalizarea economică, modernizarea
industrială și revoluția tehnologică au dus la apariția unui element al
puterii unei națiuni care le stă la baza tuturor: energia. Caracteristicile
unice ale energiei au un impact distinctiv asupra geopoliticii. Pur și
simplu definită, energia este derivată din utilizarea resurselor fizice
sau chimice, cu precădere pentru a furniza lumină și căldură sau
pentru a pune în mișcare utilaje.
Resursele de energie sunt de obicei finite, dacă este să discutăm
despre ele în termeni ce aparțin mediului de apărare strategică.
Energia diferă de economie prin faptul că este mai dificil de obținut
și mai puțin flexibilă decât puterea economică furnizată de industrie.
De exemplu, energia solară necesită teren și o climă adecvată pentru
a construi o fermă productivă de energie solară. Astfel, realitatea
geografică a unei națiuni determină în cele din urmă cât de multă
energie potențială este disponibilă pe plan intern. Aceste resurse
naturale reprezintă coloana vertebrală a puterii economice a unei
națiuni. În consecință, energia are un impact direct asupra dependenței
statului de importurile de energie și de resurse. Această dependență
implică un dezechilibru de putere; dezechilibre semnificative ce au
risc de conflictualitate. Cu toate acestea, dacă abilitatea de a utiliza

• 158 •
 159
energia poate constitui o pârghie de acțiune externă, atunci trebuie să
fie considerată o măsură a puterii unei națiuni, ca atare fiind nevoie să
fie comparată cu instrumentele naționale de putere stabilite: militară,
economică etc.
Charles P. Schleicher definește puterea ca fiind „capacitatea de
a exercita control pentru a-i face pe alții să facă ceea ce altfel nu ar
face, prin recompensarea sau promisiunea de recompensare sau prin
privare, respectiv amenințare”248. Definiția sa a evoluat în continuare
în două categorii de putere „hard” și „soft”249. Puterea hard este acea
putere care implică constrângere, în timp ce puterea soft este puterea
de a atrage. În ultimele opt decenii, energia a servit ambelor tipuri de
putere, atât la nivel geopolitic local, cât și internațional.
Michael Klare definește puterea energetică după cum urmează:
„puterea energetică este reprezentată de exploatarea avantajelor unei
națiuni în producerea de energie și tehnologie pentru a-și promova
interesele globale și pentru a submina pe cele ale rivalilor săi. Aceasta
ar putea însemna, de exemplu, furnizarea de energie prietenilor și
aliaților care au devenit foarte dependenți de aprovizionarea furnizată
de o putere ostilă, precum acțiunea Statelor Unite de a reduce
dependența europeană de resursele rusești. Mai poate însemna și
implementarea unei platforme petroliere în apele contestate, ca
mijloc de afirmare a controlului, precum cazurile de foraj ale Chinei
din Marea Chinei de Sud. Puterea energetică poate fi utilizată pentru
a consolida legăturile cu un partener geostrategic, exemplu fiind
acordul nuclear încheiat între Statele Unite și India, sau pentru a
pedepsi un vecin recalcitrant, ca în cazul sistării repetate a livrărilor
de gaze naturale rusești către Ucraina. Deși nu este la fel de eficientă

248
Charles P. Schleicher, Introduction to international relations, Prentice Hall,
Londra, 1955, p. 322.
249
Michael Klare, „Hard Power, Soft Power and Energy Power – The new foreign
policy tool”, în Foreign Affairs, disponibil la adresa https://www.foreignaffairs.
com/articles/united-states/2015-03-03/hard-power-soft-power-and-energy-
power, accesat 08.09.2017.

• 159 •
 160
ca și puterea hard, puterea energetică poate implica politici și practici
care se ridică deasupra nivelului puterii soft”250.
Există puține revoluții și schimbări considerabile în ceea ce
privește impactul energiei asupra relațiilor internaționale, dar trebuie
să ne gândim cum influențează energia instrumentele de putere.
De exemplu, încă din perioada celui de-al doilea Război Mondial,
impactul negativ asupra resurselor energetice (de obicei petroliere) a
fost cheia reducerii capacității militare a adversarului. Disponibilitatea
energiei stabilește în mare măsură accelerarea logistică pentru ritmul
operațiunilor și, ca atare, este esențială pentru proiectarea puterii
militare. Mai recent, politica energetică coercitivă a avut efecte
economice și diplomatice semnificative, atât asupra abordărilor
naționale, cât și asupra relațiilor dintre actori251.
În 1967, ca răspuns la sprijinul american acordat Israelului în
timpul Războiului de șase zile, o coaliție de state arabe a adoptat primul
embargou asupra petrolului prin intermediul Organizației Statelor
Exportatoare de Petrol (OPEC). Embargoul de 87 de zile a avut un
impact redus, parțial datorită deficiențelor de implementare. În 1973,
însă, sprijinul SUA pentru Israel în timpul războiului de Yom Kippur
s-a transformat într-un al doilea embargo. De data aceasta, aplicarea
strictă a embargoului timp de patru luni de către Organizația țărilor
arabe exportatoare de petrol (OAPEC) a obținut rezultate drastice,
profund diferite. Prețul benzinei din SUA a crescut de patru ori,
expunând dependența americană față de importurile de petrol dintr-o
regiune cu interese care se abat din ce în ce mai mult de la politicile
promovate de către Statelor Unite. Câteva acte legislative au urmărit
ulterior să atenueze impactul potențial al embargourilor petroliere
viitoare. După mai bine de patruzeci de ani, efectele secundare ale
politicilor adoptate la nivel intern în acea perioadă sunt încă vizibile:
limitele de viteză (Actul privind Conservarea de urgență a Energiei
250
Ibidem.
251
Mike Benitez, Prichard Keely, Mark Nexon, Energy: the dominant element of the
national instruments of power, 2017 (https://othjournal.com/2017/05/18/
energy-national-power/).

• 160 •
 161
din 1974), crearea rezervei strategice de petrol (1975), înființarea
Departamentul Energiei (1977) și emiterea National Energy Act în
1978. Astfel, acesta este doar unul dintre multiplele exemple privind
utilizarea energiei ca instrument de putere, fiind unul ce a produs
rezultate dramatice și durabile252.
Din perspectivă europeană, cel mai proeminent actor care are
capacitatea de a folosi resursele energetice ca elemente de putere
internațională este Rusia. Totuși, e important de observat faptul că
această instrumentare a puterii se poate petrece doar în cazul în care
apare o dependență energetică de acel actor. Iar în cazul Uniunii
Europene aceasta este mai mult decât relevantă.

Dependența de resurse – configurații și implicații geopolitice

– cazul Europei

Din punct de vedere al energiei, de cele mai multe ori discutăm

despre relațiile de dependență care se transformă în interdependențe.
Definită în mod simplu, interdependența reprezintă dependență
reciprocă. Trebuie avută în vedere diferența dintre interdependență
și interconectare. Interdependența presupune tranzacții intense, cu
efecte importante de ambele părți și costuri sau valori ridicate, pe
când interconectarea presupune tranzacții neimportante din punctul
de vedere al impactului larg și al costurilor253. Robert O. Keohane și
Joseph S. Nye propun conceptele de senzitivitate și vulnerabilitate ca
fiind termeni cheie în cadrul interdependenței.
Interdependența senzitivă este definită de cei doi autori ca
fiind gradul de reacție într-un cadru politic, respectiv cât de repede
aduc transformările dintr-un stat modificări costisitoare în alt stat și
cât de mari sunt efectele costisitoare. Interdependența senzitivă nu se
măsoară doar prin volumul fluxurilor, ci și prin efectele costisitoare
252
Ibidem.
253
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, Putere și Interdependență, Iași, Polirom,
2009, p. 17.

• 161 •
 168
Dependența Uniunii Europene – perspective punctuale
Europa este o zonă cu resurse de naturale puține. Ele sunt
dispersate, iar cea mai mare concentrație o au în partea europeană
a Rusiei. Între diversele resurse ale subsolului, cele generatoare de
energie (uraniu, gaz, petrol, cărbune etc.) au o pondere scăzută.
Rezultatul evident este că Uniunea Europeană (care nu înglobează
Norvegia) nu dispune de resurse care să-i satisfacă nevoile de energie.
În fapt singurele state care pot face față penuriei de resurse sunt
statele-continent (SUA, Rusia, China)270.
UE nu produce nici măcar jumătate din energia pe care o
consumă, ca atare trebuie să importe mai mult de 54% de energia
de care are nevoie271. Statele Membre ale UE se pot împărţi, din
punctul de vedere al surselor de energie primară, în trei categorii: net
producători, net importatori şi categoria specială a ţărilor coeziunii272.
Ţările net producătoare sunt Olanda, Danemarca şi Marea
Britanie.
Ţările net importatoare sunt Germania, Franţa si Italia.
Odată cu descoperirea zăcământului de la Groningen în anul
1959, Olanda a devenit cel mai mare producător de gaz dintre ţările
UE. Consumul de gaz, care depăşeşte 20% din consumul total de
energie primară în spaţiul comunitar, este acoperit în mare parte de
doi mari furnizori, Rusia şi Norvegia, pe locurile următoare situându-
se Olanda şi Algeria.
Danemarca este un exportator net de gaz natural, dar într-o
cantitate mult mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol şi-l acoperă
în proporţie de 98 % din resurse interne273.
270
Ibidem.
271
Michel Labori, Simion Costea, Le management des politiques de l’Union
Europeenne, Editions Prodifmultimedia, Paris, 2011, p. 113.
272
Arianna Checchi, La politica energetica dell’Unione Europea, Istituto Affari
Internazionali, 2009, p. 10.
273
Despre politica de energie a Uniunii Europene (document pe http://beta.ier.ro/
documente/formare/Politica_energie.pdf).

• 168 •
 169
Marea Britanie este un alt mare producător şi exportator de
energie. Resursele sale sunt însă limitate, astfel că anul 2005 devine
primul an în care Marea Britanie importă mai mult decât exportă.
Ca unul dintre actorii principali în politica europeană, alături de
Germania, Franţa şi Italia, Marea Britanie necesită o privire mai
atentă asupra sectorului său de energie. Între anii 1980-1990, acest
sector, ca de altfel întreaga economie, au suferit schimbări majore.
Industria de petrol, gaze şi cea producătoare de energie electrică au
intrat într-un vast program de privatizare, în ciuda opoziţiei extrem de
puternice manifestate de companiile de stat sau publice care deţineau
monopolul absolut al acestor activităţi. O demonopolizare totală,
urmată de înfiinţarea instituţiilor de reglementare, au creat cea mai
liberă piaţă a energiei din Europa. Singurul domeniu care a rămas
încă în monopolul statului este energia nucleară. Obiectivul politicii
guvernamentale în domeniul energiei a fost încurajarea competiţiei,
iar guvernul a intervenit numai pentru a stabili regulile jocului.
Germania este un mare importator de gaz (78% din necesar în
1994) adus mai ales din Rusia, şi petrol (99% din necesar). Germania
este, în acelaşi timp, un important producător şi un transportator de
energie în UE. Producţia de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp
ce producţia de energie nucleară creşte relativ încet. Aceasta crestere
a ponderii energiei nucleare ar putea înceta în condițiile în care
cancelarul german Angela Merkel a anuntat restructurarea acestui
domeniu. Diversificarea surselor de energie şi siguranţa în alimentare
sunt două din preocupările majore ale statului german. Politica de
energie nu este uniformă în ce priveşte organizarea şi implicarea
autorităţilor guvernamentale. În sectorul cărbunelui şi al energiei
nucleare, statul are un rol major, în timp ce sectorul petrolului este
guvernat de regulile pieţei libere. În domeniul gazului, piaţa este
împărţită pe secţiuni dominate de diferite companii (aşa numita
piaţă organizată). Energia nucleară nu este privită cu prea mult
entuziasm, iar industria cărbunelui, care se bucură încă de subvenţii
aspru criticate de oficialii CE, este în continuu declin. Începând cu
anii `80, protecţia mediului a devenit obiectiv prioritar a guvernului

• 169 •
 170
şi o preocupare majoră în domeniul energiei. Aşadar, Germania nu
urmează o politică de energie articulată şi omogenă, una din motivele
importante fiind structura sa federală, care acordă landurilor o largă
autonomie.
Franţa este un importator net de energie. Importă aproape în
totalitate petrolul şi gazul de care are nevoie şi peste 75 % din cărbune.
Dezvoltarea puternică a sectorului nuclear a fost rezultatul firesc al
dependenţei excesive faţă de importul de combustibili clasici. Deşi
Franţa deţine rezerve de petrol şi gaz, producţia internă se menţine
la un nivel scăzut. Sursele de importuri sunt Rusia şi Algeria, urmate
de Norvegia. Franţa are o veche tradiţie în ce priveşte companiile
de stat în domeniul energiei. Electricite de France şi Gaz de France
sunt companii monopoliste prin tradiţie. Privatizarea sectorului de
energie se află pe agenda politicii guvernamentale, dar ei i se opun,
fără vehemenţa celei înregistrate în Marea Britanie, sindicatele şi
companiile însele. Protecţia mediului, ca o componentă integrată a
politicii de energie, este încă la început.
Italia este săracă în resurse energetice şi importă din Algeria
si Rusia cea mai mare parte din gazul necesar, fiind de altfel şi ţara
de tranzit a gazului algerian spre Europa. Nu există sector nuclear, ca
rezultat al moratoriului impus prin referendumul din 1987. Sectorul
de energie este tradiţional de stat ca şi în Franţa. Holdingul energetic
ENI a început să fie privatizat pe componente, iar ENEL, compania
de electricitate, este şi ea pe cale de a fi complet privatizată, pe baza
unui plan de restructurare pe activităţi. Fiind foarte dependentă de
importurile energetice (importă 93% din gazul pe care îl consumă,
Societatea Algeriană satisface 37,7% din nevoile de gaz, iar Gazprom
- 31,7%), Italia este preocupată în special de creşterea eficienţei
energetice, dar şi de protecţia mediului.
Ţările mici net importatoare de energie (Austria, Belgia,
Finlanda, Suedia şi Luxembourg etc.). Ţările mai mici, net
importatoare de energie, ar fi favorizate de o politică de energie
condusă de la Bruxelles, mai degrabă decât să rămână la latitudinea

• 170 •
 171
Statelor Membre. În acest grup de state există însă contraste
importante. Ţările nordice din acest grup pun un accent puternic
pe protecţia mediului şi pe energia nucleară (fiind sărace în resurse
în comparaţie cu vecinele lor mai bogate, Danemarca şi Norvegia),
în timp ce Austria are o poziţie privilegiată datorită potenţialului
hidroelectric, care asigură circa 70% din producţia internă de energie.
Utilizarea biomasei ocupă locul doi, cu 11% din producţia internă
de energie. Belgia, total lipsită de combustibili fosili, se bazează pe
importuri şi pe energie nucleară, deşi nu există planuri de dezvoltare
a acestui sector în viitor. Belgia este una din susţinătoarele puternice
ale politicii de energie în UE.
Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia sunt ţări care au
beneficiat de un masiv suport financiar din partea statelor mai bogate
ale UE prin Fondul de Coeziune Socială, sunt net importatoare de
energie. Ele au o infrastructură energetică mult mai slabă decât a
celorlalte state. Sectorul energetic este relativ slab dezvoltat, eficienţa
tehnologiilor este redusă, iar sistemele de transport pentru gaz şi
electricitate nu sunt suficient dezvoltate. De exemplu, Portugalia, care
se bazează mai ales pe potenţialul său hidroelectric, poate ajunge să
importe în anii secetoşi până la 90 % din energia consumată. Grecia a
înregistrat o creştere spectaculoasă a consumului de energie - dublu
în 1992 faţă de 1973 - tendinţa de creştere în viitor fiind chiar mai
accentuată. Aproape 80 % din consumul de energie este asigurat din
import. Spania importă peste 80 % din gazul metan, tot petrolul şi
aproape jumătate din cărbune. Moratoriul asupra energiei atomice a
stopat dezvoltarea sectorului nuclear în această ţară. In Irlanda, peste
70 % din consumul de energie primară este importat, iar procentul
va creşte odată cu epuizarea resurselor interne de gaz. De aceea,
orientarea este către construcţia de magistrale de transport pentru
gaz274.

274
Viorica Antonov, Uniunea Europeană și politica energetică, Strategikon,
disponibil la http://www.strategikon.ro/files/analize/EU___energy_policy.
pdf, accesat 23.11.2017.

• 171 •
 172
Trebuie remarcat că țări ca Estonia, Letonia, Slovenia sau
Luxemburg nici măcar nu dispun de rafinării propri, ceea ce
accentuează dependența lor față de exterior. În timp ce o serie de
state (în special estice și intrate în UE după 2000) sunt dependente
în cea mai mare măsură de un singur stat exportator - Rusia: Slovacia
(100%), Ungaria (98%), Letonia (97%), Polonia (95%), Finlanda
(81%) etc275.
România dispune de o gamă diversificată, dar redusă cantitativ
de resurse de energie primară: țiței, gaze naturale, cărbune, minereu
de uraniu, precum și un potențial semnificativ de resurse regenerabile.
Zăcămintele de hidrocarburi au un caracter limitat, având în
vedere că are loc un declin al producției interne, în condițiile în care
nu au mai fost descoperite noi zăcăminte cu potențial important.
Rezervele actuale de țiței sunt estimate la 73,7 milioane tone.
Producția de țiței a scăzut de la 14,7 milioane tone în 1976 (anul cu
producția de vârf) la 5,2 milioane tone în 2005. Rezervele actuale
de gaze naturale sunt estimate la 184,9 miliarde mc. Producția de
gaze naturale a scăzut la 12,9 miliarde mc în anul 2005, ceea ce a
reprezentat 71,4% din consumul anual total de gaze naturale. Având
în vedere producția actuală și cotele de extracție, se estimează că atât
gazul natural, cât și petrolul sunt asigurate pentru încă 14 ani.
Rezervele de cărbune aflate în evidența națională sunt
următoarele: huilă 721 milioane tone; cărbune brun 65 milioane tone;
lignit 3.400 milioane tone. În anul 2005, producția netă de cărbune a
fost de circa 31 milioane tone, din care circa 28 milioane tone lignit
și circa 3 milioane tone huilă. Se estimează că rezervele de huilă sunt
pentru 240 de ani, în timp ce lignitul va ajunge pentru încă 121 de ani.
Rezervele de uraniu prezintă interes deosebit pentru economia
națională, având în vedere programul nuclear în derulare. În prezent,
producția de minereu este de 61 mii tone/an, procesat la Uzina de la
Feldioara pentru combustibil nuclear și utilizat pentru funcționarea
Unității I a CNE Cernavodă. Rezervele de minereu de uraniu se
275
Despre politica de energie a Uniunii Europene, p. 10;

• 172 •
 173
estimează la circa 7,5 milioane tone, corespunzând pentru circa 120
de ani.
România dispune de un potențial important de resurse
regenerabile: energie hidroelectrică, biomasă, energie solară, eoliană
și geotermală. Potențialul hidroenergetic tehnic amenajabil al țării
este de 36 TWh/an. Potențialul hidroenergetic economic amenajabil
este estimat la 23-25TWh, cu o putere instalată de circa 8000 MW.
În anul 2005 nivelul de valorificare a atins circa 80% din potențialul
economic amenajabil și sunt în execuție amenajări hidroenergetice
însumând o putere instalată de circa 600 MW, cu un potențial
deproductie de 1.870 GWh/an. Potențialul energetic al biomasei
este de circa 7.594 mii țep/an, din care 15,5% reprezintă reziduuri
din exploatări forestiere și lemn de foc, 6,4% rumeguș și alte resturi
din lemn, 63,2% deșeuri agricole, 7,2% deșeuri menajere și 7,7%
biogaz. Potențialul energetic al sistemelor solaro-termale este evaluat
la circa 1.434 mii țep/an, iar cel al sistemelor fotovoltaice la circa
1.200 GWh/an. Potențialul eolian tehnic amenajabil este estimat la 8
TWh/an. România dispune de un potențial de circa 167 mii țep/an
resurse geotermale de joasă entalpie, din care în prezent se valorifică
circa 30 mii țep/an.
Astfel, la momentul de față, situația la nivel european este
reprezentată prin graficele regăsite în paginile următoare:

• 173 •
 174

Dependența generală a Uniunii Europene, evaluată la nivelul anului 2014.

Sursa: Eurostat

Furnizorii principali de petrol la nivelul anului 2016.

Sursa: Eurostat

• 174 •
 175

Evoluția ratei dependenței energetice la nivel european și în cazul

fiecărui stat membru. Comparație între nivelul anului 2000 și cel
înregistrat în 2016. Sursa: Eurostat

Rata dependenței de importul de gaze naturale din Rusia.

Sursa: Eurostat
• 175 •
 176
Securitatea energetică și interacțiunile de pe scena
internațională - cazul Uniunii Europene

Analizând strategia europeană a securității energetice se

observă două mari direcții de acțiune pe care UE le are în vedere
pentru a-și asigura securitatea energetică. Prima se referă la acțiuni
luate în interiorul UE și este reprezentată de crearea unei piețe
interne comune, funcționale și competitive cu toate implicațiile care
derivă de aici precum o cooperare regională mai strânsă, investiții în
infrastructura din interiorul UE, norme comune, crearea punctelor
de fluxuri inversate dintre state pentru asigurarea aprovizionării
statelor puternic dependente de un furnizor unic, investiții în energii
alternative și în termoizolare clădirilor pentru a duce la eficientizarea
consumului, investiții în cercetare .
A doua direcție de acțiune se referă la măsuri care privesc
exteriorul UE, mai exact relațiile dintre UE și furnizorii sau potențialii
furnizori. Astfel UE își propune consolidarea relațiilor cu furnizorii
externi precum Rusia, Norvegia sau Algeria, dar și identificarea unor
potențiali furnizori din proximitate. Obiectivul principal îl reprezintă
diversificarea furnizorilor de energie și realizarea unei infrastructuri
de transport. Probabil cel mai important proiect este realizare
coridorului sudic, care să aducă gaze naturale din regiunea Mării
Caspice. Totodată, Uniunea Europeană colaborează și cu NATO, cu
Agenția Internațională pentru Energie Atomică, cu Brazilia, China,
India, Irak, Norvegia, Africa de Sud, Rusia, Ucraina, statele membre
ale OPEC și, evident cu Statele Unite ale Americii. Complementar se
poartă discuții și prin intermediul planurilor acționale ce fac parte din
Politica Europeană de Vecinătate.
Relația cu NATO din perspectiva securității energetice
La nivelul NATO, preocupările legate de securitatea energetică
au fost introduse pe agenda alianței în anul 2006, motivate fiind de
contextul geostrategic dintre Rusia și Ucraina care se prevestea a fi
unul conflictual, bazat pe transferul de energie și transportul acesteia

• 176 •
 177
către centrul continentului. În ciuda faptului că mențiuni referitoare
la securitatea energetică au fost făcute în Conceptul Strategic elaborat
în 1999, demersurile concrete au întârziat să apară. Totuși, momentul
2005/2006 este cel în care putem începe să discutăm despre o
colaborare între NATO și UE privitoare la securitatea energetică.
Anul următor, în 2007 au început discuții specifice la
nivelul Alianței referitoare la: rolul potențial al NATO în protecția
infrastructurilor critice din sectorul energetic, integrarea securității
energetice în politica organizației, ca mai apoi să fie adoptată o
rezoluție privitoare la cerințele militare minime necesare pentru a
asigura protecția elementelor de infrastructură energetică.
La București, în 2008, au fost luate decizii importante. Astfel,
s-a atins un numitor comun referitor la atribuțiile pe care le are NATO
în asigurarea securității energetice. Ca atare, alianța trebuie să asigure
transferul de informații și intelligence, să mențină un climat de pace,
să promoveze și să faciliteze cooperarea internațională și regională
și să furnizeze suport pentru securitatea obiectivelor energetice
strategice276. Conceptul strategic adoptat în urma summit-ului de
la Lisabona a introdus un nou palier al rolului Alianței și anume
promovarea consumului eficient al resurselor energetice în rândul
structurilor, misiunilor și operațiunilor. La Chicago, implicarea
NATO a fost și mai puternic specializată, organizației revenindu-i
rolul de a asigura securitatea energetică operațională277.
Astfel, având în vedere relația dintre Uniunea Europeană și
NATO, putem spune că Alianța aduce plus valoare schimbului de
informații, dintre cele două entități, prin natura relațiilor existente
cu membrii și a partenerilor active. Securitatea energetică este o
problemă transnațională, o problemă transregională și ar trebui
276
Ernest Ruhle, „NATO and Energy Security: from Philosophy to
Implementation”, în Journal of Transatlantic Studies, vol. 10, nr. 4, 2012, pp.
15-27.
277
Arunas Molis, „Energy in the military after the NATO summit meeting
in Chicago”, în Energy security highlights. NATO Energy security Centre of
excellence”, 2012, p. 4.

• 177 •
 178
abordată ca atare. Tocmai de aceea, NATO deține sau dezvoltă relații
cu aproape toți consumatorii-cheie, statele de tranzit și consumatorii
uzuali, acestea manifestându-se într-un context transregional, cu
excepția relației cu China și India. Abordarea transatlantică oferă un
context internațional extins pentru securitatea energetică europeană,
inclusiv în raport cu state precum Norvegia, Turcia și Canada (context
în care Norvegia și Canada sunt doi mari producători, iar Turcia este
un important stat de tranzit). Mai mult, aceasta include Statele Unite
ale Americii - unul dintre cele mai mari state producătoare, de tranzit
și de consum din lume, și principalul susținător al activelor militare cu
o acoperire globală, ceea ce poate contribui definitoriu la securitatea
energetică internațională.
Relațiile NATO cu Rusia din cadrul Consiliului NATO-Rusia
(NRC) și cu alte state prin Parteneriatul pentru Pace (Pf P) și prin
intermediul Individual Partnership Action Plan din regiunea fostei
URSS, oferă conexiuni mai stabile cu o gamă mai largă de state decât
cele de care se bucură Uniunea Europeană și Agenția Internațională
pentru Energie. NATO ar putea să completeze relațiile UE cu
statele din Africa de Nord prin Dialogul Mediteranean (MD) și, de
asemenea, ar putea să adauge și relațiile sale în curs de dezvoltare
cu statele din Orientul Mijlociu prin intermediul Inițiativei de
Cooperare de la Istanbul (ICI). Deși unele dintre aceste relații rămân
în formă incipientă, existența acestora oferă conexiuni importante cu
state având opinii diferite, chiar și privitoare la securitatea energetică,
sporind astfel schimbul de informații.
Relația cu Rusia din perspectiva securității energetice
Dependența față de Rusia variază în funcție de statele membre
UE. Se disting trei categorii de state în funcție de importurile din Rusia.
State care sunt dependente în mică măsură de importurile din Rusia,
precum Spania, Suedia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Belgia și
Irlanda, în total aceste state importă sub 5% din necesarul de energie
din Rusia. Al doilea grup de state se confruntă cu o dependență medie
față de Rusia, aceste state sunt Germania, Italia, Franța. Al treilea

• 178 •
 179
grup de state sunt dependente într-o mare măsură de importurile de
energie din Rusia, aceste state sunt Austria, Cehia, Grecia, Ungaria,
Polonia, România, Slovenia, Finlanda, Letonia, Lituania și Slovacia.
Dintre aceste state, ultimele patru sunt dependente în proporție de
100% de importurile din Rusia278.
Chiar dacă nu putem vorbi de monopol în adevăratul sens al
cuvântului în privința statelor din occident, monopolul rusesc se
resimte în statele din Europa Centrală și de Est. De multe ori Rusia își
folosește acest avantaj pentru a-și atinge obiectivele în relațiile cu cei
care sunt dependenți de energia furnizată de Moscova. Astfel statele
din estul Europei sunt vulnerabile în fața Rusiei279. Cu toate acestea,
după cum am spus și mai sus, și gradul de dependență al Rusiei este
unul foarte ridicat față de piața de desfacere oferită de UE, poate chiar
mai ridicat decât gradul de dependență al UE de energia provenită din
Rusia dacă este să măsurăm dependența în ponderea importurilor din
Rusia, respectiv ponderea veniturilor din exporturile de energie către
UE. Astfel dacă Uniunea se bazează pe aproximativ 28% din necesarul
de energie pe importurile de gaze naturale și petrol din Rusia, peste
40% din bugetul acesteia din urmă este adus de energia furnizată către
comunitatea europeană280.
Cei mai importanți trei parteneri ai Rusiei în privința
importurilor de petrol sunt Germania, Polonia și Olanda. Dintre
aceștia Germania importă cantitatea cea mai mare, care a rămas relativ
constantă pe parcursul anilor. Polonia este al doilea importator, cu
un volum care a crescut ușor în ultimii 11 ani. Olanda a cunoscut o
creștere foarte mare a importurilor, în 2012 importând de două ori
mai mult decât în 2002.
Per ansamblu, încă din 2003, politica energetică rusă
(materializată prin Strategia energetică a Federației Ruse până în
278
Richard Youngs, Energy security. Europe’s new foreign policy challenge, London,
New York, Routledge, 2009, pp.79–80.
279
Paula Daniela Gânga, Relația Uniunea Europeană - Rusia. Problema energetică,
Iași, Institutul European, 2010, p. 215.
280
Ibidem.

• 179 •
 180
2020) a combinat paradoxal două tendințe opuse: dezvoltarea
elementelor de piață competitive și intensificarea influenței statului281.
Pe de o parte, atât politica energetică, cât și securitatea au dobândit
o importanță strategică. Rusia folosește politica energetică ca
instrument de realizare a egalității geopolitice cu alți actori importanți
ai relațiilor internaționale, cum ar fi Statele Unite, China sau India. În
același timp, Rusia își folosește resursele energetice pentru a-și apăra
suveranitatea și pentru a-și promova influența, în special în țările care
au făcut parte din fosta Uniune Sovietică282.
Pe de altă parte, obiectivul economic principal al politicii
energetice a Rusiei este întărirea prezenței rusești pe piețele lucrative
de energie ale UE. Unul dintre principalele instrumente ale strategiei
energetice a Rusiei este deținătorul monopolului în sectorul gazelor
naturale, Gazprom, care exportă gaze în principal în Europa și în
țările CSI. Gazprom obține mai mult de 60% din veniturile sale din
vânzările către piețele europene și contribuie cu 20% din veniturile
sale la bugetul de stat al Rusiei. În același timp, Gazprom contribuie cu
aproximativ 10% din veniturile sale la PIB-ul Rusiei. Piețele de export
ale statelor membre ale UE sunt principala sursă de venit pentru
Rusia, iar Rusia încearcă, prin urmare, să consolideze extinderea
Gazprom pe piețele europene283.
Obiectivul politic și economic de bază al Rusiei este menținerea
poziției directe a companiilor ruse de energie prin implicarea
Gazprom în rețele de conducte și proiecte de transport în statele
membre ale Uniunii Europene. În prezent, Rusia încearcă să mențină
controlul asupra exploatării resurselor energetice pe teritoriul său și să
281
Nikolay Kaveshnikov, „The issue of energy security in relations between Russia
and the European Union”, în Energy Security, Vol. 19, Nr. 4, 2010, pp. 585-605.
282
Tatiana Romanova, The Confusing Results of the EU-Russia Energy Dialogue
– Market Making vs. Clean Energy Agenda, Center for EU Enlargement
Studies, disponibil la https://legal.ceu.hu/ sites/ default/files/publications/
policybriefno1eufrontiersromanova.pdf, accesat 31.8.2016.
283
Mert Bilgin, „Energy Security and Russia’s Gas Strategy: The Symbiotic
Relationship between the State and Firms”, în Communist and Post-Communist
Studies, Vol. 44, nr. 4, 2011, pp. 119-127.

• 180 •
 181
obțină un monopol în tranzitul gazelor și petrolului, în special în țările
post-sovietice. Prin accesul la rețelele de distribuție și la conductele
de tranzit, Rusia încearcă să obțină control direct asupra piețelor și
astfel să-și asigure o relativă superioritate geopolitică.
De cealaltă parte, pentru a-și asigura securitatea energetică,
Uniunea Europeană încearcă să contracareze mișcările Moscovei
și urmărește diversificarea resurselor de gaze naturale, asigurând
accesul la acestea prin mai multe coridoare. Astfel, se încearcă
facilitarea accesului la resursele din Orientul Mijlociu, din Caucaz
sau din regiunea Asiei Centrale. Efortul Uniunii Europene de a
diversifica rutele de transport ar putea pune în pericol poziția Rusiei
ca cel mai mare exportator de petrol și gaze naturale către comunitate.
Dincolo de pierderile economice, există și aspecte geopolitice ale
punerii în aplicare a proiectelor europene, deoarece acestea pot duce
la reducerea impactului Rusiei în domeniile de interes ale politicii
sale externe. În cazul unei implementări reușite a proiectelor UE,
vulnerabilitatea Rusiei ar fi în creștere datorită unei reduceri parțiale
a influenței sale geopolitice asupra zonelor vitale de interes. În același
timp, sensibilitatea Rusiei ar fi grav afectată de pierderea veniturilor
provenite din tranzitul de petrol și gaze către piața europeană.
Totodată, prin construcția noilor conducte de gaze s-ar reduce
dependența UE de Rusia.
Așadar, diferitele obiective ale politicilor lor energetice și
interdependența asimetrică împiedică o cooperare energetică mai
strânsă între UE și Rusia. În același timp, percepțiile și opiniile diferite
privind conlucrarea reprezintă o problemă cu trecut îndelungat.
Punctul de vedere al Uniunii Europene, politica energetică a Federației
Ruse este percepută printr-o combinație de temeri și consimțământ.
Cu toate acestea, pozițiile statelor membre sunt foarte diferite, ceea
ce este foarte convenabil pentru Moscova, deoarece Comunitatea nu
este în măsură să ajungă la o poziție comună și să implementeze o
politică energetică coordonată.

• 181 •
 182
Unele state membre și-au exprimat îngrijorarea că Uniunea
va intra sub dominația Rusiei, temându-se de o dependență din ce
în ce mai mare de sursele energetice rusești. Pe de altă parte, liderii
europeni subliniază, în primul rând, inabilitatea Rusiei de a acționa
ca un furnizor de încredere. Din perspectiva Uniunii Europene, Rusia
își folosește resursele energetice ca instrument politic (acest punct de
vedere a devenit predominant din cauza crizelor energetice din 2006,
2007 și 2009). De asemenea, percepția reciprocă a UE și a Rusiei este
afectată în mod substanțial negativ de un anumit nivel de neîncredere
provocată de planurile de diversificare și eforturile ambilor actori ce
contribuie la o deteriorare a eforturilor pentru găsirea de numitori
comuni.
În acest caz, diversificarea poate de fapt să submineze relațiile
UE-Rusia, deoarece aceasta ar putea slăbi interdependența lor. Cu
toate acestea, în timp ce UE nu se teme de interdependență, Rusia nu
tolerează ideea că ea însăși ar depinde în vreun fel de oricine altcineva.
Din punctul de vedere al Moscovei, politica energetică și această
rivalitate geostrategică este un joc de sumă nulă.284
Pe de altă parte, relațiile energetice UE-Rusia sunt, de
asemenea, afectate de un conflict de valori - adică ideea unei piețe de
consum „liberale” a UE față de producătorul rus „monopolist” ce se
concentrează mai degrabă pe controlul politic decât pe beneficiul și
prosperitatea reciprocă285.
Milov consideră că viitoarele relații energetice dintre Rusia și
Occident se dezvoltă pe trei scenarii de bază286: (1) o cooperare mai
284
Robert Larsson, Russia’s Energy Policy: Security Dimensions and Russia’s
Reliability as an Energy Supplier, Swedish Defence Research Agency, Stockholm,
2006, accesat la http://www 2.foi.se/rapp/foir1934.pdf, 26.08.2017.
285
Andrew Monaghan, Russia-EU Relations: An Emerging Energy Security Dilemma,
Carnegie Endowment for International Peace, 2006, disponibil la http://
carnegieendowment.org/files/ EmergingDilemma1.pdf, accesat 01.09.2017.
286
Vladimir Milov, Russia and the West – The energy factor, Institute français des
relations internationales and Center for Strategic and International Studies, July
2008, passim, disponibil la http://csis.org/files/media/csis/pubs/080731_
milov_russia&west_web.pdf, accesat 02.09.2017.

• 182 •
 183
largă cu implicarea unor noi mecanisme elaborate în mod specific
pentru a se potrivi cu realitățile naționalismului resurselor rusești (cel
mai bun scenariu); (2) o cooperare cu un nivel scăzut de încredere,
fără o confruntare reală (scenariul asumat în mod obișnuit); (3) o
confruntare pe scară largă între Rusia și Occident cu privire la energie
(scenariul cel mai sumbru). Probabilitatea materializării celui de-al
treilea scenariu este destul de scăzută. Relațiile dintre UE și Rusia
sunt mai predispuse să se îndrepte spre primul sau al doilea scenariu.

• 183 •