Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RM Permiteti sa raportez! Arta Razboiului Categorii Eroi Calendar Reguli Sustine RM! GDPR Caută
FW-57
In 1935 designerul Kurt Tank a propus in parteneriat cu Focke-Wulf dezvoltarea unui vanator bimotor cu raza lunga care avea potentialul sa depaseasca
performantelor vanatorilor monomotor de atunci, printre care si modernul BF-109. Si asta in perioada in care ideea de „schnellbomber” era foarte la moda, adica
bombardierele bimotoare reuseau sa intreaca in viteza avioanele monomotor, deoarece tehnologia motoarelor de atunci nu furniza suficienta putere pentru design
monomotor care sa aiba dimensiuni suficient de generoase ca sa care si suficient armament.
Interiorul cabinei
In versiunea initiala, aparatul era echipat cu 2 motoare Daimler-Benz DB 600 de aproape 1000CP, trebuia sa atinga o viteza maxima de 560km/h, dar din cauza
restrictiilordate de ritmul de productie al motorului, trebuind sa se multumeasca cu motorul de 700CP Junkers Jumo 210. Chiar si astfel echipat, prototipul FW-187
V1 a atins 523 km/h, cu 80 de km/h mai mult decat BF-109B echipat cu acelasi motor, cu toate ca FW-187 era de peste 2 ori mai greu, avea o raza de actiune de 2
ori mai mare si avea viteza de urcare si picaj mai ridicate decat monomotorul.Alegerea motoarelor a fost una dintre conditiile de finantare a primelor 3 prototipuri de
catre ramura de cercetare-dezvoltare a ministerului aerului german. Al 2-lea prototip a fost echipat cu versiunea G a motorului Jumo210, avand o crestere a
performantelor, fiind distrus la revenirea dintr-un zbor de test.
Poze publicitare
Avionul a fost conceput avand in minte performante maxime, reducandu-se pe cat posibil dimensiunile fuselajului si cabinei, astfel ca plansa de bord nu putea
acomoda toate instrumentele, cele specifice motoarelor fiind montate pe fetele interioare ale nacelelor motoarelor. Tot pentru finetea aerodinamica, radiatoarele
motoarelor si rotile erau complet retractabile in gondole iar cabina se prelungea cu o suprainaltare a fuselajului spre in spate, blocand o mare parte din vizibilitatea
pilotului spre inapoi. Insa deoarece cupola cabinei avea forma de bula, se compensa o parte din efectul cocoasei dorsale.
Un an mai tarziu designul a fost prezentat in expozitia de armament de la fabrica Henschel din Berlin insa a fost refuzat de ministerul Aerului pe motiv ca avea
costuri mai mari decat un model monomotor cu performante similare si in plus, pe moment, nu se intrevedea nevoia unui avion de vanatoare cu raza lunga de
actiune.
Toate acestea nu l-au descurajat pe Kurt Tank, care a inceput sa lucreze la o versiune biloc a avionului, incercand sa gaseasca o nisa pentru conceptul sau, mai
ales ca Ernst Udet, noul sef al ministerului aerului, avea in vedere FW-187 ca inlocuitor al BF-110 in rolul de distrugator de bombardiere. Prototipurile 3 la 6 au fost
create in versiuni biloc, cu cabina extinsa, insa au suferit de o scadere a performantelor fata de prima versiune, fiind schimbat si centrul de greutate si masa
avionului si avand inlocuit armamentul initial de 4 mitraliere MG17 de 7.92 mm plasate in bot cu 2 tunuri de 20 mm MG FF si 2 mitraliere.
Abia prototipul numarul 6 a primit motoarele specificate initial – DB600, reusind sa obtina in octombrie 1939 in zbor orizontal o viteza de 634 km/h, devenind cel
mai rapid avion de lupta german din acel moment.
In 1939 a existat si o pre-productie de 3 aparate in varianta FW 187 A-0 bazata pe prototipul nr.3 cu motoare Jumo 210G, insa incapacitatea de a adauga armament
care sa asigure protectia in spatele avionului a dus la folosirea celui de-al 2-lea loc din cabina pentru operator radio. Acest lucru a nemultumit Luftwaffe, care a
conditionat existenta armamentului defensiv de intrarea in productia de serie. Cele 3 exemplare au fost incadrate alaturi de celelalte prototipuri intr-o escadrila
pentru protectia aeriana a fabricii din Bremen a Focke-Wulf. Variantele de preserie A0 au fost transferate pentru un timp si in Norvegia, unde se dorea a se propaga
zvonul ca avionul intrase in productie de serie pentru a inlocui BF-110. Pilotii care le-au folosit le-au apreciat ca fiind superioare lui BF-110 insa avioanele au fost in
scurt timp retrase din serviciul activ.
La sfarsitul lui 1942 Tank a incercat sa modifice destinatia proiectului catre vanatoarea de noapte, insa dimensiunile reduse ale botului au facut imposibila instalarea
unui radar specific ghidarii tragerii pe timp de noapte. S-a incercat si modificarea design-ului varianta de vanator de mare altitudine sau bombardier in picaj. La scurt
timp, datorita efortului de razboi, cererea Luftwaffe s-a orientat catre un bimotor construit din lemn in loc de aliaje usoare care nu mai erau disponibile in cantitati
suficiente, Tank trebuind sa renunte la conceptul Fw-187 si sa o ia de la zero cu un nou design de vanator greu, si anume Ta 154 Moskito (Tantarul), care din pacate
nu s-a bucurat de succesul omonimului sau britanic.
Din pacate aici se incheie odiseea FW-187 iar Kurt Tank, dupa alte proiecte ambitioase in folosul Germaniei, se va orienta dupa terminarea razboiului catre
Argentina si apoi India, unde va refolosi experienta sa, alaturi de unii dintre fostii colegi de la Focke-Wulf pentru a le obtine acestora primele avioane cu reactie
“indigene”, punand bazele a 2 industrii aeronautice emergente.
Marius Zgureanu
Series Navigation
<< ENCICLOPEDIA ARMELOR: XP-54 –”GASCA” Enciclopedia Armelor – Radare Germane in cel de-al Doilea Razboi Mondial >>
FW-187, Messerschmitt BF-109, Focke-Wulf 187, Focke-Wulf 187 Falke, Kurt Tank, Focke-Wulf 57, Ta 154 Moskito, avioane germane al doilea razboi mondial, Focke-Wulf
biloc seria Ao, industria aeronautica germana in razboi, motoare Jumo 210G, concepte germane Focke-Wulf 187 Falke, Luftwaffe, istoria aviatiei germane, istoria aviatiei, BF-110,
istoria aviatiei al doilea razboi mondial, motoare Daimler-Benz DB 600, aviaone germane de vanatoare, motorul Junkers Jumo 210, avioane de vanatoare bi motoare, enciclopedia
Semn de carte.
Boeing spera sa se reintoarca pe portavioanele americane, odata cu Chinezii isi arat muschii prin Marea Chinei de Sud
avioanele generatiei a VI-a
16 comentarii:
VecheGarda
12 aprilie 2013 la 15:24
FW 187 era prea complicat si nu avea fiabilitatea unui lui FW 190, preferatul lui Bazu Cantacuzino.
Răspunde
WW
12 aprilie 2013 la 15:41
Răspunde
George GMT
12 aprilie 2013 la 15:44
Răspunde
Anla'shok
12 aprilie 2013 la 19:48
Chiar era peste Me-109.Pe langa faptul ca putea fi folosit pe multiple roluri (un fel de fighter-bomber) era si mai robust fata de 109 care din ce am inteles
cerea oarece finete in pilotare.
Răspunde
George GMT
12 aprilie 2013 la 20:45
Me-109 avea mari probleme cu trenul de aterizare, peste 1/3 din avioane fiind pierdute/avariate la decolare/aterizare, avea insa enormul avantjj in lupta la
mare inaltime datorita motorului. Era un interceptor foarte bun pentru bombardiere si escorta acestora. FW si nu numai 190, dar mai ales Condorul, este
seria mea de avioane favorita in cadrul Luftwaffe.
Aaaa si sa nu uit si Stuka 87G „tank killer” si al sau cel mai decorat militar german din WW2 Hans-Ulrich Rudel, pentru care inca nu s-a inventat un termen.
Sa spui despre Rudel ca a fost AS, este ca si cum ai spune ca eu si Van Basten am jucat amandoi fotbal !
Răspunde
Anla'shok
12 aprilie 2013 la 21:35
Răspunde
George GMT
12 aprilie 2013 la 22:11
Duminica episodul urmator, cred eu la fel de interesat si cu un subiect la fel de putin cunoscut: radare germane in WW2, inclusiv radare germane pe
teritoriul Romaniei.
Răspunde
Anla'shok
12 aprilie 2013 la 22:52
Cred ca este o idee buna, dupa mine, n-am prea gasit date despre radarele germane din WW2 mai ales despre cele de pe teritoriul romanesc.
Răspunde
Marius Zgureanu
12 aprilie 2013 la 15:58
A fost simplicat si FW-187 pe parcurs, chiar foarte mult, ajungandu-se la strictul necesar.
FW-190 e din alta categorie si dintr-un alt episod
Răspunde
enzo
12 aprilie 2013 la 16:09
Răspunde
Blatula
12 aprilie 2013 la 22:04
Daca s-ar fi ales FW-187 si He-100 in locul Me-110 respectiv 109, Batalia Angliei cred ca ar fi avut alta soarta.
Recomand pe viitor un articol despre He-100, contemporan cu 109 dar cu viteza mai mare, vizibilitate muuult mai buna, tren de aterizare stabil si raza de actiune
cu aproape 50% mai mare. Insa s-a considerat ca 109 este suficient, motoarele DB 601 erau putine si urmau sa mearga toate spre Me 109/110. Sansa lui FW
190 a fost ca folosea motor in stea. Astfel Heinkel a ramas sa faca doar o multime de bombardiere bimotoare inutile.
Răspunde
Ghita Bizonu'
13 aprilie 2013 la 8:53
Nu cred ca cei bpmbardati de catre Heinkel le condiserau chiar inutile. Daunatoare sigur ,,,
Răspunde
Nautilus
28 aprilie 2013 la 20:31
Atât FW 187 cât şi He-100 erau mult mai ineficiente decât perechea Bf 109 / Me 110.
În primul rând, FW 187 era o alegere greşită din punct de vedere logistic pentru un imperiu care întotdeauna avea prea puţin din orice: prea puţin petrol, prea
puţine metale rare, prea puţini Tigri, prea puţine camioane. Fiindcă avea o capacitate de transport mult mai redusă decât a lui Ju-88, dar faţă de Bf 109 avea
nevoie de două motoare. Adică de 2 ori mai multă bătaie de cap în a-l construi, de 2 ori mai multe piese de schimb, de 2 ori mai mult timp consumat cu
reparaţiile.
În al doilea rând, He-100 folosea un sistem de răcire prin evaporare care utiliza aproape tot bordul de atac al aripii pentru combinaţia radiator + separator de
abur, ceea ce înseamnă că era imposibil de protejat. Un singur glonţ de .303 rătăcit, şi ai pierdut răcirea unuia din cele 2 blocuri de cilindri, de tot.
Germanii foloseau (pentru DB600/601/603/605 şi Jumo 211) radiatoare inelare făcute din mai multe segmente, protejate datorită volumului lor mic de o tablă
groasă precum blindajul, şi care puteau pierde un segment sau 2 fără a afecta foarte tare răcirea motorului respectiv. Sistemul evaporator al lui He 100 nici nu
suportă comparaţie cu aşa ceva.
Răspunde
Ghita Bizonu'
13 aprilie 2013 la 9:25
Dar ce miteti sa spunti ste faptul ca concepetul de avion „distugator” s-a dovedit falimentar . Ca nu era de vanatoare!! Dimpotriva era distrus nu distrugator!!Ca
bombardiere carau prea putin .. Si asta e valabil si ptr nemtei, francezi, englezi. Ma orf ar fi „exceptia” P 38 insa victriile sale sunt mai ales in fata japonezilor
(care aveau avioane excelente ca manevarbilitate insa fragile!! ) su in fata IAR urilor si mai aveau si psuerioritatea numerica coplesitoare .
Si bine au facut nemtii ca nu l-au introdus in fabricatie. Ca exemplul conterat il avem la enegelzi – prea multe tipuri ca sa aeiebe eun castige toate uzinele – deci
productie scumpa , eterogena. Risipa adica
Răspunde
mzgurean
13 aprilie 2013 la 9:38
Ghita Bizonu’, conceptul „Zerstorer” nu a avut mare succes, insa vorbim de BF-110, pe cand FW-187 era mai compact, mai rapid si manevrabil, pe scurt un
bimotor la fel de performant sau chiar mai performant decat un vanator monomotor.
Iti mai adaug un succes pe lista, cu un rol diferit insa- De havilland Mosquito.
Ideea era sa-i gaseasca lui FW-187 exact nisa in care excela si sa il foloseasca in concordanta cu aceasta! Cunoastem ca Luftwaffe, la presiunile lui Hitler si
Goering a facut mai multe greseli de strategie si de folosire corecta, potrivita cu caracteristicile tehnico-tactice, a mai multor tipuri de avioane, nu doar BF-110.
Răspunde
Blatula
13 aprilie 2013 la 15:08
Cu o utilizare corespunzatoare, cel putin in prima parte a rezbelului, 110 putea scapa de Spittfire lejer in picaj.
Răspunde
Lasă un răspuns
Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *
Comentariu
Nume
Site web
Save my name, email, and site URL in my browser for next time I post a
comment.
Publică comentariul