UNIVERSITATEA HYPERION - BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

MASTER - Psihologie clinică și consiliere

NOTE DE CURS

Psihodiagnoza și evaluarea clinică

a adultului și vîrstnicului

Autor
Conf. univ. dr. Florian GHEORGHE

București - 2017

1
 CUPRINS
1. Societatea contemporană și problematica vârstelor. Vârsta - variabilă demografică și atribut
social. Vârsta ca subcultură. Modele privind dezvoltarea personalității. Generația - dimensiuni
temporale și socioculturale. Adultul și bătrânul contemporam. 4-7
2. Evenimente de viață semnificative pentru adultul contemporan - Vârsta adultă emergentă.
Dezvoltarea cognitivă și judecata morală. Teoria lui Levinson privind ciclurie vieții. 8-11
3. Dezvoltarea umană la vârsta mijlocie (40 - 60 ani) - Starea de bine de la jumătatea vieții.
Prietenia, iubirea, căsătoria, rolul de părinte, criza de la mijlocul vieții, mulțumirea față de
viață și vârstă. 12-14
4. Lumile personale, stresul, suferinţele și fricile psihosociale la vârsta adultă şi la vârsta
înaintată. Lumile personale - factori explicativi. Suferințele psihosociale care afectează
persoanele adulte și vârstnice. Fenomene sociale care pot genera frică. 15-17
5. Vulnerabilitatea umană - Tipuri de vulnerabilitate. Factori determinanți. Situații în care o
persoană devine vulnerabilă Factorii non-vulnerabilității. Stres şi traumatism. Clasificarea
stresului. Nevrozismul și vulnerabilitatea la stres. Competența și reziliența emoțională. 18-23
6. Vârsta înaintată, sensul vieții și păstrarea demnității - Teorii privind cauzele îmbătrânirii.
Bătrânețea optimă. Stabilitate și schimbare la vârsta a treia. Senescența și senilitatea. Modele ale
îmbătrânirii frumoase. Susţinerea socială, sănătatea psihologică și rezilienţa la persoanele
vârstnice 24-28
7. Particularitățile relației psiholog - persoană evaluată. Problematica generală a evaluării
psihologice. Etapele evaluării. Alegerea metodelor de diagnostic adecvate personalității
subiectului și scopului urmărit. Interpretarea rezultatelor. Simțul clinic și problema deciziei în
evaluarea psihologică. Exigențe etice în evaluarea psihologică clinică 29-33
8. Explicație și înțelegere în domeniul evaluării psihologice. Explicația cauzală și analiza
funcțională. Documentarea în vederea psihodiagnozei adultului și vârstnicului. Stabilirea
axelor prioritare și a standardelor socioculturale ale subiectului evaluat. Problema
comorbidității la adult și vârstnic. 34-36
9. Examinarea psihologică a adultului și vârstnicului. Obiectivele și etapele evaluării
personalității. Specificul interpretării rezultatelor la persoanele adulte și vârstnice. Evaluarea
rețelei de suport social. Binele subiectiv. Diagnosticul centrat pe persoană. 37-39
10. Observația și evaluarea trăsăturilor personalității - Observația structurată și nestructurată.
Interviul clinic și tipologia autodezvăluirii. Memoria autobiografică (scheme cognitive,
evaluări iraționale etc.) 40-41
11. Povestea vieții și identitatea narativă - Funcțiile povestirilor despre sine. Planificarea
interviului. Cercetarea narativă. Studiul de caz. Metode implicite de evaluare a personalității
umane. Evaluarea epuizării profesionale prin metoda narativă și studiul de caz. 42-47
12. Chestionare de evaluare a personalității - chestionarele NEOPI-R, Inventarul de
personalitate California, Chestionarul 16 factori de personalitate (R.B. Cattell), Chestionarul
de tendințe accentuate Schmieschek, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota 48-51
13. Tehnicile proiective în psihodiagnoza adultului și vârstnicului - Testul Tematic de
Apercepție, Testul Rorschach, Testul Koch, Testul Luscher.52-53
14. Modalități de evaluare a funcționării sociale și a depresiei la persoanele adulte și
vârstnice. Evaluarea funcționării sociale. Scala de depresie Hamilton. Boala Alzheimer 54-69
Anexe - 70-90
Bibliografie - 91

2
 Problematica adultului și a vârstnicului constituie o preocupare majoră în psihologia actuală,
deoarece se referă la perioade de viață de mare complexitate, marcate de realizări deosebite, dar și de
eșecuri care afectează evoluția persoanei și relațiile sale cu cei din jur. În plus, pentru persoanele în
vârstă, amurgul vieții și diminuarea forțelor creative, aduc schimbări cantitative și calitative pe toate
planurile. Dincolo de succesele profesionale sau familiale, suferințele, fricile, înfrângerile și umilințele
sunt mai dureroase la adult și vârstnic, ele afectând imaginea de sine, aspirațiile și modul de exercitare a
rolurilor sociale.
Tânărul psiholog trebuie să dea dovadă de mare grijă pentru a realiza o psihodiagnoză corect
adaptată persoanei adulte sau celei vârstnice: este nevoie să cunoască aspectele principale ale vieții
subiectului, evenimentele care l-au marcat și au produs schimbări în conduita și stilul său personal de a
fi, lumile personale semnificative pentru etapa de viața traversată de subiect, structura sa morală,
devianțele de gândire și comportament, contextul social în care trăiește în prezent, motivele care au
impus diagnoza psihologică actuală. Tocmai de aceea, o parte din cursurile magistrale tratează aspecte
moderne ale problematicii adultului și vârstnicului care, deși depăsesc temele strict legate de
psihodiagnoză, condiționează o corectă evaluare a personalității umane.

Temele prezentate le consider esenţiale în acest domeniu și am convingerea că dumneavoastră,

masteranzi ai Facultății de Psihologie și Științele Educației din Universitatea Hyperion, veţi citi
bibliografia recomandată, astfel încât, atunci când veţi fi nevoiți să diagnosticați psihologic asemenea
persoane în practica profesională, să le puteţi aborda ştiinţific şi personalizat.

3
 1. Societatea contemporană și problematica vârstelor
Generația - dimensiuni temporale și socioculturale. Comunitatea de destin a generațiilor.
Personalitatea adultă - modele de abordare, tipologie, roluri sociale. Vârsta ca subcultură.
Bătrânețea - o construcție socială.

Vârsta ca status social a devenit obiect de cercetare ştiinţifică odată cu apariţia mişcărilor de
tineret în lumea occidentală în anii 60-70 ai secolului trecut (1968 în Franţa). În acea perioadă s-au pus
întrebări importante care au contribuit la conturarea aspectelor sociologice și psihologice privind
vârstele: De ce se revoltă tinerii contra autorităţii vârstnicilor ? Este tineretul purtătorul unui nou model
cultural capabil să reînnoiască normele şi valorile sociale ? În ce măsură acuzele aduse vârstnicilor sunt
adevărate ? Explicaţiile erau numeroase: creştere numerică a tinerilor şi îmbătrânirea populaţiei, criza
de identitate a tinerilor care genera frustrări şi agresivitate, criza educaţiei datorată rupturii între aspiraţii
şi realităţi, contradicţia dintre modelele culturale proprii tinerilor şi adulţilor, onflictul între generaţii. Să
nu uităm ca Freud, referindu-se la mişcările protestatare ale tinerilor, afirma că ele semnifică “revolta
fiilor contra despotismului tatălui, pentru a se libera de sub dominaţia unei false moralităţi în numele
căreia este justificată distribuţia ierarhică şi privilegiată a fericirii şi a muncii” (Rădulescu, op.cit.,
p.4).
Vârsta - variabilă demografică şi atribut social
- vârsta influenţează distribuţia poziţiilor şi rolurilor sociale, calitatea resurselor de muncă,
configuraţia grupurilor profesionale, consumul populaţiei, structura şi dimensiunile familiei,
dinamica căsătoriilor şi divorţurilor (Rădulescu, 1994, p.7)
- consecinţele demografice ale îmbătrânirii sunt diverse:
A - dezechilibru populaţiei active/inactive, scăderea productivităţii muncii, încetinirea mobilităţii
profesionale pe verticală, amplificarea inerţiei şi rutinei, scăderea nivelului creativităţii, scăderea
fertilităţii şi natalităţii, creşterea cheltuielilor de asistenţă medicală, dependenţa sporită faţă de
societate;
B - devalorizarea bătrânilor de către tineri (simbol al rutinei, conservatori, plini de prejudecăţi),
bătrânii identifică tinereţea cu superficialitatea şi devianţa;
- Vârsta este un atribut social pentru că implică un anumit stil de viaţă, un mod distinct de a
percepe şi a gândi lumea, atitudini particulare, opinii, valori şi norme culturale
- Concluzie: fiecare din grupurile mari de vârstă poate fi considerată o subcultură particulară
(ibidem, p.9-10).

Vârsta şi statusul social

- Fiecare vârstă are o specificitate culturală determinată de universul de viaţă trăit şi perceput în
comun;
- Vârsta este un statut atribuit şi nu dobândit (o poziţie socială fixată prin semnificaţii şi roluri
particulare, drepturi şi responsabilităţi, norme şi valori distincte);
- Statusul de adult se dobândeşte prin deţinerea unei calificări, prin căsătorie şi prin dreptul de
vot ;

4
 - Vârsta are deseori un caracter descalificator, dar dacă se pune accent pe calităţile de excepţie şi
pe prestigiul adus de vârstă, pot fi validaţi și cei vârstnici (Rădulescu, op. cit., p.10-15).

Criterii de clasificare a vârstelor

- Vârsta cronologică se referă la durata vieţii individului de la naşterea sa; serveşte doar pentru a
fi eligibil sau nu în anumite roluri sociale (criteriu juridic pentru fixarea unor răspunderi civile)
- Vârsta funcţională - calităţile şi capacităţile biologice şi psihice ale indivizilor după care sunt
incluşi într-o categorie de vârstă (potenţialul fizic, mobilitatea, caracteristicile mintale,
capacitatea de adaptare etc.) Exemplu - un sportiv care a împlinit 30 de ani, e considerat bătrân;
- Cursul vieţii are două accepțiuni:
A. ruta vieţii unu individ de-a lungul unei succesiuni de tranziţii create de societate şi diferenţiate
funcţie de vârstă;
B. succesiunea rolurilor şi poziţiilor sociale dobândite de individ de la naştere până la moarte;
- Societăţile contemporane disting 6 etape de vârstă - copilăria mică, copilăria, adolescenţa,
tinereţea adultă, maturitatea, bătrâneţea (Rădulescu, 1994, p.18-22).

Prejudecăţi şi stereotipuri privind vârstele

- tinerii sunt etichetați ca impulsivi și lipsiți de experienţă, iar bătrânii ca întruchipând
înţelepciunea şi moderaţia, degradarea memoriei și asexualitatea;
- stereotipurile existente tind să exagereze diferenţele reale, deoarece vitalitatea şi valoarea unei
persoane sunt vizibile în sfera biologică; produc complexe şi stigmate care provoacă bariere de
comunicare, distrug motivaţia de realizare, duc la deteriorarea prin neutralizarea competenţelor
și, în final, produc incompetenţă fizică şi mintală;
- ageism - prejudecăţi privind vârsta cu consecinţe asupra distribuirii poziţiilor de putere şi
prestigiu;
- agocentrism - dominarea tânărului de către vârstnic prin impunerea unor practici educaţionale
care consacră continuitatea acestei dominări (op.cit., p.31-32)

Vârsta ca subcultură
- subcultura - set de modele şi conduite culturale care oferă identitate particulară unui grup, ai
cărui membri împărtăşesc aceleaşi scopuri, definesc asemănător situaţiile sociale şi participă la
acţiuni cu caracter similar;
- identitatea subculturilor e întărită de tradiţii, cutume şi reglementări scrise care asigură
compatibilitatea cu aşteptările colectivităţii (conformitatea de grup); sustragerea de la tradiţii e
considerată devianţă (chiar dacă în clasele sociale mai înalte permisivitatea e mai largă);
- identitate stigmatizată - puşti, necopt, babalâc, ramolit, zaharisit
- devalorizarea bătrâneţii e o atitudine culturală care exprimă teama de vârsta înaintată;
- climatul epocii contemporane a devenit mai permisiv: e posibilă schimbarea profesiei la 50 de
ani, căsătorie la 70 de ani, a fi bunică la 35 de ani, a deveni pensionar la 50 de ani sau student la
75 de ani; (op. cit., p.33-37)

Modele privind dezvoltarea personalităţii (op.cit., p.456-461)

Modelul stadiilor normative
- persoana traversează o succesiune de modific. psihosoc. corelate cu vârsta
- se dezvoltă simţul etic şi sentimentul eficacităţii personale
- se acceptă sacrificiul şi compromisul în relaţiile intime

5
 - poate apare prima structura provizorie a vieţii: părăsirea căminului, intrarea la facultate, alegerea
unei ocupaţii, independenţa financiară şi emoţională, se conturează un vis despre viitor.

Modelul bazat pe momentul producerii evenimentelor

- dezvoltarea depinde de momentul când survin anumite evenimente în viaţă şi depind de ceasul
social
- căsătoria, intrarea în rolul de părinte, primul serviciu, prima promovare, stresuri majore

Modelul trăsăturilor: cei 5 factori Costa şi McCrae

- urmăresc stabilitatea şi schimbarea la nivelul trăsăturilor de personalitate
- nevrotismul - anx., depres., impulsive., timidate, ostilit. furioasă, vulnerabilitate
- extraversiunea - activitate, căldură, asertivitate, emoţii pozitive, spirit gregar
- deschiderea la experienţă - fantezie, estetică, sentimente, acţiuni, idei, valori
- conştiinciozitatea - ordine, respect. îndatoriri, hotărâre, competenţă, autodisciplina
- amabilitatea - altruism, supunere, blândeţe, atit. directă, încredere, modestie
- se schimbă funcţie de cariera de succes, de experienţele de viaţă
- atenţie: adulţii se schimbă pentru a răspunde noilor roluri

Modelul tipologic (al celor 3 tipuri de personalitate)

- cu eu rezilient – bine adaptaţi, încrezători în sine, independenţi, se exprimă uşor, serviabili,
cooperanţi, orientaţi spre sarcină
- controlat excesiv – timizi, tăcuţi, anxioşi, de încredere, evită conflictele, tendinţă la depresie
- insuficient controlat – activi, energici, impulsivi, încăpăţânaţi, uşor de distras
- oamenii caută nişe care să se potrivească cu tendinţele lor.

Noţiunea de generaţie are în centrul său ideea de filiaţie (descendenţă), reper simbolic funcţie de care
se stabilesc relaţiile de rudenie şi cele dintre generaţii; generaţia este un factor dinamizator al
progresului istoric şi social. În aceste context, psihosociologia vârstelor propune câteva paradigme
interesante:
- paradigma funcţionalistă - status-rolurile asociate vârstei sunt elemente de ordonare socială a
procesului de îmbătrânire biologică
- paradigma conflictului social - inegalitatea poziţiilor sociale legate de vârstă este un factor care
asigură dinamica socială şi generaţională
- paradigma interacţionismului simbolic - vârsta e o identitate construită în procesul de
interacţiune socială (ibidem, p.5-6)

Generaţia este o grupare de oameni născută în acelaşi interval de timp şi care este expusă unui
segment unic al istoriei (Karl Mannheim) [născute în interval de 5 ani, ex 1940-1945]. Noţiunea de
generaţie răspunde cerinţelor memoriei colective a unei societăţi de a opera o construcţie simbolică a
timpului social, a unei durate cu un conţinut semnificativ şi trăit de o colectivitate (p.39-40). Concluzii:
- evenimentele sociale afectează mai ales adolescenţa şi tinereţea 40
- evoluţia indivizilor este dependentă de ritmul schimbărilor din familie şi profesie
- fiecare generaţie are trăsături unice imprimate de familie, şcoală, profesie, de ideile, valorile şi
aspiraţiile societăţii

Generaţie şi vârstă

6
 - Vârsta implică apartenenţa la o clasă demografică şi calitatea de membru al unei comunităţi
(viaţa în comun);
- Generaţia este o grupare de oameni născută în acelaşi interval de timp şi care este expusă unui
segment unic al istoriei, de obicei, într-un interval de 5 ani.
Noţiunea de generaţie răspunde cerinţelor memoriei colective a unei societăţi de a opera o
construcţie simbolică a timpului social, a unei durate cu un conţinut semnificativ şi trăit de o
colectivitate
- Concluzii:
a) evenimentele sociale afectează mai ales adolescenţa şi tinereţea;
b) evoluţia indivizilor este dependentă de ritmul schimbărilor din familie şi profesie
c) fiecare generaţie are trăsături unice imprimate de familie, şcoală, profesie, de ideile, valorile şi
aspiraţiile societăţii (Rădulescu, op. cit., p.38-42).

Comunitatea de destin a generaţiilor

În lucrarea sa din 1994, profesorul Sorin M. Rădulescu, sintetizează câteva idei fecunde ale
filosofului spaniol Ortega Y Gasset (1883-1955). Acesta afirmă:
- comunitatea de destin este o comunitate de vârstă şi o comunitate spaţială;
- doar maturitatea poate fi considerată ca vârstă socială şi istorică, deoarece este definită de roluri
sociale importante; indivizii între 30-60 de ani pot fi împărţiţi în două: 30-45 ani - vârsta creaţiei
şi inovaţiei şi 45-60 vârsta stăpânirii şi a dominării; cei dincolo de 30-60 ani sunt în afara
actualităţii istorice;
- o generaţie durează 15 ani şi e formată din elite (lideri, contemplativi = intelectuali şi oameni de
acţiune) şi oameni obişnuiţi ;
- ritmurile istoriei se schimbă din 15 în 15 ani: există epoci cumulative de omogenitate între
generaţii şi epoci eliminatorii (polemice) cu generaţii aflate în conflict (tinerii şi bătrânii) ;
- Karl Mannheim: conflictul între generaţii este mai profund atunci când creşte dinamismul
societăţii; receptivitatea vârstnicilor e mai mare pentru că au elasticitate spirituală şi sunt mai
adaptabili la schimbări ! Leopold Rosenmayr: tinerii sunt mai receptivi la schimbarea socială dar
nu o şi produc în mod necesar; Exemple din istoria României: generaţia revoluţiei de la 1848, a
unirii din 1859, a războiului de independenţă 1877, generaţia interbelică, generaţia celui de-al
doilea război mondial; (Rădulescu, op.cit., p. 52-59).
Între problemele sociale contemporane care privesc și oamenii care aparțin unor vârste diferite
amintesc: sănătatea fizică şi mintală, alienarea, anomia, conflictele şi dilemele sociale, devianţa,
dreptatea socială, excluderea, frustrarea relativă, inegalităţile sociale, marginalizarea, sărăcia,
stigmatizarea, subculturile, victimizarea, violenţa, vârsta a treia şi bătrâneţea, drogurile. Tocmai de
aceea, au devenit obiecte de studiu în vederea soluționării analiza problemelor impuse de dificultăţile şi
crizele specifice unor vârste (adolescenţa, bătrânețea), consecinţele sociale ale tinereţii și bătrâneţii,
locul ocupat de fiecare grup de vârstă în diviziunea muncii şi atitudinea colectivităţii faţă de ea,
descifrarea simbolurilor grupului, a importanţei ceremoniilor și a manifestărilor cu caracter colectiv
(ibidem, p.28).
Dezvoltarea identităţii de vârstă (cristalizarea rolului social)
- în jurul unui set de reguli şi convingeri
- desprinderea de familia de origine: treptată sau prelungită
- formarea relaţiilor adulte cu părinţii
- evitarea eşecului de lansare (a rămâne mult timp în familia de origine)
- 3 criterii: acceptarea responsabilităţii proprii, independenţa deciziilor, independenţa financiară.

7
 Adultul contemporan este definit de o serie de aspecte care trebuie luate în considerație de
psihodiagnosticieni: are legături mai slabe cu părinţii şi rudele; incertitudinile sale sunt mai ample în
toate sferele; se bucură de o libertate mai mare, dar şi de o responsabilitate mai pronunţată; rutinele
profesionale se schimbă rapid; la vârsta medie, bărbaţii care au urmărit realizarea unei cariere sau,
femeile, doar creşterea copiilor, pot considera viaţa nesatisfăcătoare, că şi-au irosit oportunităţile iar
viaţa lor nu are valoare (Giddens, op. cit., p.50); vârsta adultă este vârsta marilor aşteptări şi a marilor
presiuni (Sever Voinescu, Dilema veche, nr.557/2014).
Influenţe asupra traseului către vârsta adultă (Papalia, Olds, Feldman, 2010, p.453):
- abilităţile academice
- atitudini timpurii faţă de educaţie
- aşteptările spre sfârşitul adolescenţei
- clasa socială
- înţelegerea lumii în care trăieşte
- asumarea planificării cursului vieţii
Bătrânul contemporan nu mai are autoritate, venitul său este mai mic, frecvent este eliminat
din arena economică, dacă e sănătos fizic poate intra într-o nouă fază de educaţie (Giddens, op. cit.,
p.51). De asemenea, spune Giddens, trăim într-o “societate blocată de vârstă” …vârsta fiind un mijloc
opresiv fundat pe stereotipuri (op.cit., p.150).
Idei interesante despre vârsta socială găsim la Jean Amery (2010). El consideră că societatea
este cea care prescrie o vârstă socială, avantajați fiind tinerii care au de partea lor devenirea şi viitorul
(Amery, op. cit., p.99). El afirmă că tinerii sunt priviţi ca potenţialităţi, dar bătrânii, nu; că tânărul are
timpul în faţa, pe când bătrânul are viaţa în urma lui pe care, în realitate n-o mai trăieşte, ea fiind o
acumulare de timp trăit şi consumat (op. cit., p.29)
Surse:
Jean Amery, Despre îmbătrânire, Editura Art, București, 2010
Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, București, 2000
Diana E. Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei, București, 2010
S. M Rădulescu, Sociologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 199 4

2. Evenimente de viață semnificative pentru adultul contemporan

Vârsta adultă emergentă - coordonate psihologice și psihosociale. Gândirea reflexivă și
gândirea postformalâ la adult. Judecata morală la adult. Teoria lui Levinson privind
ciclurile vieții.

Vârsta adultă emergentă (20 - 29 ani) - caracteristici generale

- Periodă de explorare (noi moduri de viaţă): facultate, mutarea din căminul părintesc, primul
serviciu, se pot întreţine singuri
- Maturitate psihologică: descoperirea identităţii proprii, independenţă faţă de părinţi, construirea
unui sistem de valori
- Probleme posibile de sănătate generate de: obezitate, somnul, fumat, alcool/droguri, accidente,
depresie (confruntarea cu tranziţia şi reducerea bruscă a stucturării şi a sprijinului) [venit redus,
educaţie inadecvată]

8
 - Sănătatea poate fi promovată de: integrarea socială (implicare activă în relaţii, activităţi, roluri
sociale) şi de sprijinul social (resurse materiale, informaţionale şi psihologice obţinute din
reţeaua socială pe care se poate sprijini în caz de stres sau nevoie de ajutor, ex. căsătoria)
- Intrarea in câmpul muncii: percepţiile se schimbă rapid (instabilitate, competitivitate, educaţia şi
studiile superioare devin importante, statutul de părinte complică lucrurile); complexitatea
muncii fac persoana mai flexibilă şi independentă iar câştigurile cognitive obţinute prin muncă
se transferă în orele de timp liber (ipoteza revărsării)
- Combinarea serviciu - studii: primii 2 ani sent suportaţi mai uşor dar finalizarea studiilor adduce
greutăţi
- Concluzie: nu mai sunt adolescenţi dar nu joacă nici rolurile de adult

Dezvoltarea cognitivă (noi moduri de gândire)

G. reflexivă
- John Dewey – cumpănirea activă şi atentă a informaţiilor sau a convingerilor, prin prisma dovezilor
care le susţin şi a concluziilor la care duc
- cauze neurologice: mielinizarea completă a ariilor corticale care se ocupă de G superioară, formarea de
noi neuroni / sinapse / conexiuni dentritice
- cauze sociale: învăţământul universitar
G. postformală
- capacitatea de a se confrunta cu incertitudinea, inconsecvenţa, contradicţia, imperfecţiunea şi
compromisul → adaptare la o lume aparent haotică
- face apel la intuiţie şi emoţii
- este flexibilă, adaptativă, individualistă, relativistă (alege dintre idei contradictorii)
- aplică experienţa la situaţii ambigue
- criterii: logica e ajustată prin experienţa de viaţă, definirea clară a problemelor (ex. problemă de etică
sau juridică), pragmatismul, soluţii multiple, conştiinţa paradoxului (Procedând aşa va obţine ce vrea
dar, în final, va fi nefericit), raportarea la sine a gândirii (G devine o problemă de conştiinţă)

Dezvoltarea cognitivă în context social

- Obiectivele vârstei adulte emergente: achiziţia de cunoştinţe şi abilităţi (ce trebuie să ştiu),
integrarea practică a cunoştinţelor şi abilităţilor (cum folosesc ceea ce ştiu), căutarea sensului şi a
scopului (de ce ar trebui să ştiu).

Stadiile dezvoltării cognitive funcţie de vârstă

1 - achiziţiei (copilărie + adolescenţă) – acumulează informaţii şi activităţi ca scop în sine sau ca
pregătire pentru implicarea în societate
2 - realizărilor (spre 30 - până la 40 ani) – nu se mai acumulează informaţii ci se folosesc cele
existente în carieră şi familie
3 - responsabilităţii (spre 50 - spre 70 ani) – mintea e folosită pentru a rezolva probleme practice
asociate cu responsabilităţile faţă de alţii (familie, angajaţi)
4 - executiv (50 - spre 70 ani) – răspunzători de sisteme sociale (firme, organizaţii) sau mişcări
sociale (partide): sunt implicaţi în relaţii complexe
5 - reorganizării (sfărşitul vârstei mijlocii - începutul vârstei a treia) – după pensionare, se
reorganizează viaţa şi energia intelectuală în jurul ocupaţiilor semnificative pentru ei
6 - reintegrării (vârsta a treia) – schimbările biologice şi cognitive duc la selectivitate în sarcini

9
 7 - creării moştenirii (ultima parte a vârstei a treia) – elaborează instrucţiuni privind împărţirea
bunurilor, serviciul funerar, oferă povestea vieţii ca moştenire pentru cei dragi

Consecinţe psihometrice: evaluarea competenţelor axate pe cerinţele vieţii + teste de inteligență

clasice:
a) intuiţia creativă (elementul experienţial)
b) inteligenţa practică (elementul contextual): capacitatea analitică, informaţii privilegiate,
citirea unui extras de cont, mersul trenurilor, tratarea unei boli iscusinţa, organizarea
timpului, a compune o cerere, gestionarea altora (când şi cum să recompensezi / critici
subordonaţii)cunoştinţe de bun simţ cu privire la cum să ieşi în avantaj (să obţii o
promovare, cum să ocoleşti birocraţia)
c) inteligenţa emoţională - 4 aptitudini corelate: a percepe, a folosi, a înţelege, a regla
emoţiile proprii sau ale altora pentru a atinge obiective (a conştientiza comportamentul
potrivit într-o situaţie); consecinţe positive – eficacitate, relaţii pozitive, evaluaţi
pozitiv, potenţial de lider, promovări + salarii mai mari, fac faţă stresului şi
conflictelor, busolă morală.

Judecata morală
- Stadiul III (M. postconvenţională) este condiţionat de experienţă şi apare în deceniul 3 (20-30 de
ani) sau niciodată ; condiţionat de 2 experienţe: întâlnirea cu valori conflictuale departe de casă
(armată, facultate, serviciu) şi deţinerea de responsabilităţi pentru binele altora (ex. când devin
părinţi)
- Consecinţe: reevaluarea criteriilor privind ce este drept / corect (ex. cum evalueaza cei care au
avut o boală gravă furtul medicamentelor pentru soţia bolnavă): → experienţa ajută cogniţia şi
deci, soluţionarea adecvată
- Stadiul 7 al raţionării morale (Kohlberg, înainte de a muri în 1987): De ce să fii moral ?
perspectiva cosmică = un sentiment al uniunii cu cosmosul, cu natura, cu Dumnezeu care permite
omului să privească problemele morale din perspectiva universului ca întreg. Seamănă cu un
nivel superior al credinţei în care omul trece prin experienţa contopirii cu condiţiile ultime ale
vieţii şi fiinţei sale.

Dezvoltarea credinţei pe durata vieţii (James Fowler, 1989)

Credinţa: mod de a privi sau de a cunoaşte lumea determinate de experienţe cruciale. Stadii:
1 - credinţa intuitiv-proiectivă (2-7 ani) - la copiii care au ajuns la încrederea fundamentală:
poveştile spuse de părinţi duc la sentimentul că nevoile lor vor fi îndeplinite de alţi oameni puternici
sau de Dzeu + se gândesc la Dzeu pentru a evita pedepsirea
2 - mitic-literală (7-12 ani): copiii iau literal povestirile şi simbolurile religioase şi cred că Dzeu
apreciază strădania şi intenţia, că el e drept şi oamenii primesc ceea ce merită
3 - sintetic-convenţională (adolescenţă / mai târziu): căutând identitatea, se adoptă credinţe sau
angajamente faţă de idealuri conform standardelor comunităţii
4 - individuativ-reflexivă (20-25 de ani / mai târziu): adultul îşi examinează critic credinţa şi îşi
elaborează propriile credinţe, independent de autorităţile externe sau normele grupului
5 - conjunctivă (jumătatea vieţii / mai târziu): oamenii devin mai conştienţi de limitele raţiunii
(recunosc paradoxurile şi contradicţiile vieţii, sunt chinuiţi de conflictul dintre împlinirea propriilor
nevoi şi sacrificiul pentru alţii, încep să anticipeze moartea şi o acceptă prin credinţă)

10
 6 - universalizatoare (la bătrâneţe): doar la conducători morali şi spirituali (Gandhi, Martin Luther
King, Maica Tereza) a căror viziune şi dedicare îi inspiră pe alţii şi pot deveni martiri.

Teoria lui Levinson privind ciclurile vieţii

Psihologul american Daniel J. Levinson (1920-1994), profesor la Universitatea Berkeley din

California, a elaborat o teorie privind etapele de dezvoltare și cele de criză din viața persoanei adulte pe
care o prezint în sinteză mai jos (D. J. Levinson, A conception of adult development, 1986)
Viaţa individului este formată din perioade stabile de 6-8 ani şi perioade de tranziţie de 4-5 ani care
au rolul de a termina structura existentă şi a iniţia una nouă.
Structura vieţii implică 3 componente:
1 – lumea socio-culturală a individului
a) structurile sociale (familie, clasă socială, profesională, politică)
b)evenimente istorice (prosperitate/decădere ec., războaie, etc.)
2 - participarea la această lume
a) rolurile sociale
b) evenim. vieţii legate de aceste roluri (căsătorie, promovare)
3 - eul (personalitatea)
Levinson identifică 5 ere de-a lungul vieţii, care nu sunt stadii de dezvoltare biologică, psihologică
sau socială, ci reprezintă macrostructuri ale vieţii individului:
I - personalizarea: 0-22 de ani
II - primii ani ai maturităţii: 17-45 de ani
III - perioada de mijloc a maturităţii: 40-60 de ani
IV - maturitatea târzie: 60-80 de ani
V - maturitatea foarte târzie : peste 85 de ani

Tranziţia din primii ani ai maturităţii: 17-23 de ani

- termină structura de viaţă a adolescentului şi modifică relaţiile cu familia, cu grupul sau alte
instituţii semnificative pentru lumea pre-adultului;
- face pasul preliminar în lumea adultului: explorări şi alegeri iniţiale;
- evenimente majore: absolvirea şcolii, plecarea de acasă, intrarea la facultate.

Intrarea în lumea adultului: 20-28 de ani

- crearea unei structuri de viaţă;
- pericole: dacă predomină explorarea, viaţa are un aspect de tranziţie perpetuă; dacă predomină
căutarea structurii, apare implicarea prematură, fără cunoaşterea suficientă a alternativelor (ex.
alegerea profesiei, căsătoria, primul serviciu, naşterea primului copil).

Tranziţia de la 30 de ani: între 28-33 de ani

- apare tendinţa de a modifica structura creată anterior (“Viaţa a devenit mai serioasă. Dacă vreau
să schimb ceva în viaţă, trebuie s-o fac acum, altfel va fi prea târziu”);
- accentul e pus pe ajustare şi îmbogăţire;
- majoritatea oamenilor traversează o criză (divorţ, schimbare profesională)
- dacă noile alegeri sunt prost făcute, individul va plăti scump în perioada următoare.

11
Perioada de stabilitate de la 30 la 40 de ani (stagnare)
- se accentuează nevoia de stabilitate şi securitate;
- implicare puternică în profesie şi familie;
- sentimentul de bunăstare depinde de propria evaluare dar şi a celorlalţi privind progresul său;
- majoritatea indivizilor se fixează asupra unui eveniment, funcţie de care îşi evaluează realizările
(promovare, vilă...)
Tranziţia de la mijlocul vieţii: între 40 şi 45 de ani
- este o întâlnire între trecut şi viitor;
- implică o tulburare considerabilă: “Ce am făcut cu viaţa mea? Ce am făcut pentru cei din jurul
meu? Ce doresc cu adevărat ?”
- sarcina principală a acestei perioade este de a rezolva discrepanţa dintre este şi trebuie să fie
- principalele evenimente: experienţa declinului personal, schimbarea relaţiilor cu celelalte
generaţii, evoluţia/involuţia carierei.

Intrarea în perioada de mijloc a maturităţii: 45-50 de ani

- este o perioadă crucială pentru că apare după înfrângeri care au epuizat resursele interne şi
externe ale individului;
- este o perioadă care începe cu un eveniment semnificativ: schimbarea serviciului, divorţ, intrarea
într-o nouă comunitate;
- frecvent se realizează structuri de viaţă fără legătură cu eul: cu toate eforturile depuse,
individual pare fără emoţie interioară şi greu de înţeles;
- unii indivizi pot transforma această perioadă în cea mai plină şi mai creativă perioadă a vieţii lor.
Perioadele următoare:
- 50-55 de ani: poate aduce modificări profunde ca la 30 de ani;
- 55-60 de ani: este o perioadă stabilă.

Concluzii
- o serie de dimensiuni ale personalităţii se formează în copilărie între 6-10 ani şi rămân toată
viaţa: modul de reacţie la stres, dependenţa/independenţa de familie, modelul de conduită
sexuală, calmul/nervozitatea în interacţiunile sociale;
- individul construieşte în jurul său o reţea de relaţii sociale de care depinde emoţional;
- propriul “eu” este văzut ca o sursă de energie în măsura în care individul este implicat în mediu,
altfel ambianţa este percepută ca ameninţătoare
- cu vârsta, creşte preocuparea pentru viaţa interioară, individul devine mai puţin dogmatic şi evită
contestările
- stilul relaţionării se stabilizează o dată cu trecerea timpului
- continuitatea şi stabilitatea personalităţii e mai evidentă la cei mai cultivaţi
- satisfacţia generală a vieţii este legată de relaţii pozitive cu părinţii în primii ani de viaţă şi de o
imagine de sine favorabilă
- indivizii se împart în cei care aleg şi cei care crează medii care să le susţină/confirme tendinţele
care-i caracterizează (stilul e determinat de trebuinţele nesatisfăcute…)

Surse:
Diana E. Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei, București, 2010, p. 450-
478
S. M Rădulescu, Sociologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, Buc., 1994, p. 30-62

12
D. J. Levinson, A conception of adult development. American Psychologist, 4, pp. 3-13. doi: 10.1037/0003 -
066X.41.1.3.1986

3. Dezvoltarea umană la vârsta mijlocie (40 - 60 ani)

Identitatea ca poveste a vieții. Prietenia, iubirea, căsătoria, rolul de părinte. Criza de la
mijlocul vieții. Mulțumirea față de viață și vârstă

Aspecte psihologice specifice vârstei de mijloci

- Individuarea (Jung) se referă la apariţia adevăratului sine prin echilibrarea și integrarea părţilor
conflictuale ale personalităţii: renunţarea la imaginea tinereţii şi recunoaşterea mortalităţii
- Conştiinciozitatea şi stabilitatea afectivă se accentuează
- Restructurarea rolurilor sociale: bunic, pensionar

Teoria proceselor identităţii (Susan Krauss Whitbourne 1987):

- Identitatea este alcătuită din percepţii de sine acumulate (trăsături fizice, abilităţi cognitive,
trăsături de personalitate) şi confirmate de persoanele din jur; se desfășoară prin 2 procese
- Asimilarea de identitate = a păstra un sentiment de sine consecvent în condiţiile unor experienţe
noi (inflexibilitate, nu învaţă din experienţă)
- Acomodarea identităţii = adaptarea schemei pentru a se potrivi cu experienţele noi (vulnerabili la
critici, reacţionează exagerat la semnele de îmbătrânire); Echilibrul identităţii este cel mai
sănătos.

Generativitatea (Erikson)
- preocuparea adulţilor mature pentru călăuzirea generaţiei următoare, grija faţă de alte persoane,
plăcerea de a fi mentor, muncă de voluntariat în comunitate, preţuirea şi respectul (dorinţa de
nemurire simbolică, nevoia de a fi necesar)
- semn de maturitate şi sănătate psihică “Sunt ceea ce-mi supravieţuieşte”
- aduce o stare de bine şi mulţumire

Criza de la jumătatea vieţii

- perioadă stresantă iniţiată de analiza şi reevaluarea propriei vieţi (valori şi priorităţi)
- conştientizarea mortalităţii, faptul că visele din tinereţe nu s-au materializat, viaţa nu a adus
mulţumirea aşteptată
- o nouă înţelegere a experienţelor trecute
- conştientizarea termenelor-limită de dezvoltare
- căsătoria aduce capital conjugal (beneficii financiare şi emoţionale, siguranţă, sprijin social,
acumularea averii)
- divorţul: cauze – abuzare verbală, fizică sau emoţională, diferenţe de valori şi stil de viaţă,
infidelitate, abuz de alcool-drog, dispariţia dragostei
- îngrijitor al părinţilor: când devin infirmi; suprasolicitare emoţională (generaţia sandvici = prinşi
între nevoi concurente) duce la extenuare; necesară îngrijirea de respiro + consiliere + grup de
sprijin din comunitate
- importanţa eului rezilient: echilibru social, atitudine calmă şi relaxată, vede problemele
importante, este de încredere şi responsabil, preţuieşte independenţa şi autonomia, fără complexe
de inferioritate, reacţionează adecvat la frustrări, convins că viaţa sa are un sens, simţul umorului

13
 Starea de bine de la jumătatea vieţii
- În ţările dezvoltate, oamenii de vârstă mijlocie au o cotă ridicată a stării de bine (în ţările mai
puţin dezvoltate, oamenii sunt mai fericiţi la începutul şi la sfârşitul vieţii, şi mai puţin la mijloc)
- cauze: ştiu să-şi maximizeze punctele forte, să se adapteze la slăbiciunile proprii, să-şi ţină în
frâu visele imposibile, văzând că prietenii mor, învaţă ca în anii ce le rămân să se concentreze
asupra lucrurilor bune din viaţa lor
- dimensiunile stării de bine

Prietenia
- activităţi de muncă şi parentaj
- confidenţe şi sfaturi reciproce
- încorporarea prietenilor în reţelele familiale

Iubirea
- teoria triunghiului iubirii - intimitatea (elemental emoţional, dezvăluirea de sine, căldura,
încrederea), pasiunea (elementul motivaţional care are la bază la instinctele care traduc excitaţia
fiziologică în dorinţă sexuală), angajarea (elem. cognitiv, decizia de a iubi şi de a rămâne cu
persoana iubită)
- tipuri de iubire: 1 - lipsa iubirii, 2 - simpatia - doar intimitate; 3 - dragostea nebună - doar
pasiunea; 4 - iubirea goală - doar angajarea; 5 - romantică - intimidate şi pasiune; 6 -
camaraderească - intimidate şi angajare; 7 - prostească - pasiune şi angajare; 8 - iubirea
împlinită - toate 3
- în prezent, presiunea socială pentru căsătorie e mai redusă

Căsătoria
- accent mare pe prietenie şi compatibilitate și mai puţin pe iubirea romantică 467
- nu mai e un pas spre a fi adult şi semnifică (impune) să fii deja adult ! (independent financiar,
serviciu stabil, carieră stabilă)
- mulţumirea conjugală: situaţie financiară bună,
- nemulţumirea: coabitarea premaritală, aventuri extraconjugale, cerinţele serviciului, programul
mai lung al soţiei, instabilitatea emoţională, negativitatea unuia din soţi
- modele
camaraderiei - egalitatea între soţi privind munca şi responsabilităţile
instituţional - femeile sunt mai fericite dacă sunt dedicate instituţiei tradiţionale a căsniciei
echităţii - percepţia femeii privind dreptatea în căsnicie infl. calit. Acesteia
genului - femeile sunt mai fericite în căsniciile bazate pe roluri de gen tipice
- factorii reuşitei - sensibilitatea reciprocă, abilităţile de comunicare, gestionarea conflictelor,
consilierea premaritală, devotamentul faţă de partener.

Rolul de părinte
- părinţii se dezvoltă odată cu copiii
- presiune mai mare pentru a investi timp şi energie în creşterea şi supravegherea copiilor
- cu cât copiii sunt mai numeroşi cu atât părinţii sunt mai nemulţumiţi de căsnicie
- emoţiile de la serviciu se revarsă în familie
- factorii de stres care pot afecta sănătatea şi dispoziţia (plânsul copilului)

14
 - grupuri de discuţie pentru cupluri

Divorţul
- rar la cei cu educaţie mai înaltă şi cu vârstă mai înaintată la prima căsătorie
- Mai frecvent la persoanele care au abandonat liceul şi la cele nereligioase
- Cauze – incompatibilitate, lipsa sprijinului emoţional sau în carieră, comportament abuziv,
violenţa
- După divorţ se recomandă o viaţă socială activă
- În caz de recăsătorire, e recomandat ca părintele vitreg să obţină rolul de adult important

Mulţumirea faţă de viaţă şi vârstă

- mulţumirea faţă de viaţă creşte până la 65 de ani apoi se reduce lent
- cei căsătoriţi şi cu educaţie superioară au mai multe emoţii pozitive
- trăirile afective pozitive asociate cu amintiri plăcute persistă iar cele negative se uită
- sănătatea fizică, stima de sine, sprijinul social şi religiozitatea amplifică mulţumirea faţă de viaţă
- caută persoane cu care să se simtă bine (sursă de informaţii, ajută la păstrarea stimei de sine,
plăcere şi confort emoţional) + calitatea prieteniilor compensează lipsa timpului petrecut
împreună
- femeile tind să fie păstrătoarele relaţiilor de rudenie în familia extinsă
- femeile resimt mai acut stresul în numele altora (boala, probleme în căsnicie)
- cuibul gol poate fi o uşurare de “urgenţa cronică de a fi părinte”; poate deschide calea spre a
doua lună de miere; apar dificultăţi în familiile în care identitatea depinde doar de rolul de
părinte
- cuibul aglomerat: tensiuni transgeneraţionale (autonomia copiilor e un semn al reuşitei
părinţilor)
- pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii învaţă să accepte ceea ce vine şi să-şi regleze eficace
emoţiile

Sursă
Diana E. Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei, București, 2010, p. 481-
546

15
 4. Lumile personale, stresul, suferinţele și fricile sociale la vârsta adultă şi la
vârsta înaintată
Lumile personale - factori explicativi. Suferințele psihosociale. Fenomene sociale care
generează frică.

Lumile personale - nouă abordare în psihologia contemporană

Lumile personale se referă la subiectivismul interpretarii propriului univers. Omul îşi ajustează
lumea personală in momentul in care lumea exterioara se schimba: rearanjarea universului propriu cu
scop adaptativ, poate genera refugieri în trecut, replieri pe sine, reacții din cele mai neasteptate.
Evenimentele obiective sunt aceleasi pentru toata lumea, dar ceea ce diferă este felul in care sunt privite
și li se acordă semnificații:
- fiecare privește totul prin propriile filtre, impresii, amintiri, valori, dorinte, asteptari, traume, visuri
si temeri, credinte si interese
- singurii factori comuni sunt cuvintele, prin care ne intelegem unii pe altii si reconstruim propriile
minti si realitatea obiectiva
- când ceva se schimba in exterior, ceva se va modifica in interior (in modul de a simti si a actiona).
Sigmund Freud: exista o viata interioara a individului, haosul pulsional este felul in care
individul priveste evenimentele si le interpreteaza,
Henri Ey - “a fi constient inseamna a trai particularitatea existentei proprii; “a fi constient
inseamna a dispune de un model personal al lumii”
Jean Piaget - Noi, oamenii, ne cladim explicatii si structuri cu sens pe baza stiintifica ori
religioasa tocmai pentru a intelege, a inlatura angoasa si pentru a ne putea adapta la mediu. Omul are
responsabilitatea constructiei lumii, pe care el o percepe “intentional”
L. K. Franck, cel care lanseaza metoda proiectiva consideră “proiectia” fiind expresia acestei
“lumi intime”. Fiecare om are un “univers privat” , o lume integral subiectivă, formata din credinte
personale. “Personalitatea, este un proces dinamic, este activitatea continua a individului angajat in
crearea, mentinerea si apararea lumii private in care el traieste”.
Kurt Lewin: “Spatiul de viaţă” este lumea in care sunt, este ceea ce eu traiesc si ceea ce eu
proiectez; individul se comporta intr-o lume a valorilor atribuită elementelor care compun acest mediu”.

Alex Mucchielli, în lucrarea sa, “Noua Psihologie”, apărută în 1993 în Franţa (1996 în România), insistă
asupra primordialităţii percepţiei ca punct de plecare in orice analiza; universul este o lume de “stimuli
semnificativi”, si deci, declansatori ai unei conduite.”
 lumea percepțiilor = obiecte purtătoare de semnificați + percepții intenționale
 lumea afectivă = credințele/valorile elementelor care compun lumea, starea afectivă infl percepțiile
 lumea culturală = determină caracterul și stilul de viață (Mucchielli, 1996, p.51-83).

Rollo May
1 - lumea înconjurătoare – lumea naturală, legile şi ciclurile naturale, obiectele de lângă noi, universul
fizic la care trebuie să ne adaptăm şi a determinărilor biologice
2 - lumea interacţiunilor umane – ceilalţi care semnifică ceva pentru persoană deoarece s-au stabilit cu
ei o relaţie (ambii parteneri se schimbă), [animalele au un mediu, oamenii au o lume], structură cu sens
creată prin interacţiunea persoanelor incluse în acest univers, este o lume a responsabilităţilor faţă de
ceilalţi

16
3 - lumea proprie [doar la om] – universul construit subiectiv, conştiinţa de sine, fundamentul intern
care face posibilă relaţionarea (occidentalii o floare frumoasă, japonezii pentru mine e o floare
frumoasă) (2013, p.163-171).

Factori care explică lumile personale

- imaginația (atenție la persoanele cu boli grave, la copiii supradotați, la cei cu vârsta înaintată).
- locul controlului - intern sau extern - persoana generează lumile personale in care poate fi orice și
oricine. In fața nefericirii și a tristeții individul se poate detașa de cotidian prin instalarea unei “nişe”
convenabile, ce poate dura toată viaţa.
- minciuna (ca mecanism de evitare) și de refugiu intr-o lume paralela, ideala, cu scopul de a inlătura
măcar temporar angoasa pricinuita de neplacerile si neputintele cotidiene.
- stima de sine (imaginea de sine). Felul in care individul se autopercepe, isi evalueaza posibilitatile si
resursele furnizeaza informatii pretioase despre maniera in care se priveste si totodata filtreaza şi
intelege evenimentele exterioare si atitudinile cu care va raspunde la solicitari.
- suferinţa - face sa se prabuseasca lumea interioară si sa fiinteze altele, contextuale pentru a fi in
concordanta cu exteriorul. Oamenii care suferă, de la varste fragede, se situeaza pe pozitii diferite in
comparatie cu cei care au fost “rasfatati” de viata. Ei vor avea o lume diferită, vor fiinta in cosmosuri
diferite, vor percepe timpul, spatiul, in acord cu “noua personalitate constituita”.
- empatia este un instrument de cunoastere, individul își modifică sistemele interioare de referință si
întelegere, el realizeaza noi asimilari si noi acomodari.

Concluzii
 reprezentare generala a realitatii obiective, o interiorizare proprie a stimulilor si a tuturor
elementelor ce o compun, o replica individuala a universului exterior;
 reprezentare a sinelui si a propriei persoane conditionata de spatiul in care traieste, dar si de acele
contexte de care afla in mod indirect, influentandu-l si totodata influentandu-le.
 descriu modalitatile prin care omul isi accepta si infrunta limitele, problemele, obstacolele
cognitive, descriu resursele, solutiile gasite pentru obtinerea starii de bine
 un construct cu rol orientativ şi adaptativ, o intelegere personala a evenimentelor și a înlănțuirii lor

Suferințele psihosociale care afectează persoanele adulte și vârstnice

Filozoful Emmanuel Renault, profesor la Universitatea Paris Nanterre, în lucrarea sa “Souffrances
sociales” (2008), distinge suferinţa de durere: durerea este un fenomen fiziologic, o atingere punctuală
şi durabilă, în timp ce suferinţa este un fenomen psihologic ce aparţine vieţii afective a individului și
conţine o judecată asupra ambianței în care trăiește. Omul care suferă se crede devalorizat, nu mai
interpretează corect lucrurile și interacţiunile cu ceilalţi.
Comportamentul persoanei depinde de modul cum s-a format în istoria sa ideea de suportabil şi
insuportabil, de împrejurările de viață pe care le-a traversat, de reprezentarea privind ceea ce înseamnă
demnitatea sa. Demnitatea, o vom defini, ca fiind atitudinea de respect față de sine și față de cei din jur,
fundată pe conștiința propriei valori și exprimată în modul de a fi al persoanei, în rolurile și statusurile
sale.
Cauzele sociale ale suferințelor: lipsuri multiple, context social devalorizant (actor slab), sărăcie,
şomaj, pierderea locuinţei, traumatisme colective (de exemplu, concedieri), răni biografice (boli,
pierderea suportului din partea apropiaților), lipsa potenţialului de adaptare la o situație nouă, pierderea
încrederii în sine şi în alţii semnificativi, constrângeri normative (prea multe reguli obligatorii),
dezafilieri, rasism.

17
 Distincție: suferința normală este comună tuturor oamenilor, condiţie constitutivă a condiţiei
umane (generată de cum înțelege fiecare calitatea vieții sale) + poate fi înțeleasă și acceptată ca
inevitabilă de către individ, fără a-i tulbura ireversibil conștiința și conduita; suferința anormală
generată de efectele sociale (îngustarea relaţiilor, prăbuşirea speranţelor) şi de normele morale (suferinţa
inadmisibilă, intolerabilă, inutilă, nejustificată).
În același sens se pronunță și filosoful german Axel Honneth (2006, p. 40-46) care consideră că
patologia socială poate fi desemnată prin două tipuri de viaţă: cea viciată (de exemplu, societatea de
consum unde se caută plăceri care alienează și nu mai poate diminua suferinţele legate de sărăcie) şi
viața insuportabilă din cauza amplitudinii lipsurilor și a sentimentului că nu se mai poate remedia nimic;
indivizii care suferă generează o comunitate care suferă. Amintesc și considerațiile lui M. Halbwachs
care, în lucrarea sa Les Causes du suicide, Alcan, Paris, 1930, spunea: „Viaţa socială ne oferă
spectacolul unui efort perpetuu al grupurilor umane pentru a triumfa asupra cauzelor dezintegrării care
ameninţă. În această luptă, armele societăţii sunt cutumele şi credinţele colective. Când ele sunt slabe
sau zdruncinate, putem spune că resortul vital al grupului a slăbit”.

Fricile sociale
Profesorul Septimiu Chelcea, realizează o interesantă analiză a fricilor sociale în România
(2011, p.276-306), frici care pot influența atitudinile și comportamentul persoanelor adulte și vârstnice.
Autorul definește frica socială ca o emoţie negativă, împărtăşită de grupuri, categorii sociale sau naţiuni,
ca reacţie la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive. Ele pot fi spontane sau provocate
deliberat, dar devin cu adevărat “frici” prin comunicare interpersonală şi prin intermediul mass-media
(op.cit., p. 285-287).
Pentru o bună înțelegere a acestei probleme, el insistă asupra unor delimitări conceptuale:
- fobia - teamă intensă şi iraţională, necontrolabilă voliţional, trăită în prezenţa unui obiect sau
situaţii considerate ca o ameninţare, deşi acest caracter este evident impropiu respectivei
circumstanţe; pericolul nu există; tipuri - frica de situaţii şi evenimente interpersonale; frica de
moarte, de boală, de intervenţii chirurgicale; frica de animale; agorafobie (p. 278)
- anxietatea - stare afectivă difuză, nelinişte, tensiune nemotivată, fără obiect; semnifică
anticiparea unui pericol (prestimulare); frică nerezolvată; individul nu este motivat să iasă din
împrejurarea considerată periculoasă, deşi simte nevoia disperată să fugă de el însuşi (p. 279-
280)
- angoasa - este o aşteptare dureroasă în faţa unei primejdii, un sentiment global de insecuritate;
repetarea fricii duce la instalarea fricii (p. 280)
- frica - este o emoţie-şoc precedată de surpriză în faţa unei primejdii prezente şi imperative;
manifestări corporale puternice; chibzuinţa produce teama (p.281-282).
Taxonomia fricilor (criterii de sistematizare)
1- natura stimulului (obiectiv, imaginar)
2- manifestare (activă, pasivă)
3- mecanismul producerii (biologic, social)
4- statusul social (înalt, mediu, scăzut)
5- numărul de persoane cuprinse de teamă (indivizi, colectivităţi)
6- epoca istorică (Evul Mediu, lumea contemporană)
7- sistemul politic în care apare (totalitarism, democraţie) (op. cit., p.284)
Fenomene sociale care generează frică: criză economică şi financiară, criminalitate, terorism, dictatură
militară, război, revoluţie, lipsa locurilor de muncă, pierderea libertății, afaceri imobiliare, lideri
distructivi, clanuri de interlopi etc. (p.289-292).

18
 - Iată și o serie de frici pe care le întâlnim cu precădere la persoanele adulte și vârstnice (Servan-
Schreiber, 2008, 276-288): frica de boală, frica de cancer, frica de suferință, teama de nimicnicie,
tema de a nu rămâne singur, teama de a nu fi o povară (dependent făra a avea ceva de oferit),
teama de a-ți părăsi copiii (a nu-i mai vedea crescând), teama de poveștile nespuse.
Concluzia finală a domnului prof. univ. Septimiu Chelcea are o semnificație aparte: ”Omul
este suma eşecurilor sale, iar societatea este suma fricilor sociale pe care le generează sau le
moşteneşte » (ibidem, p.302).

Surse:
Septimiu Chelcea, Piramida fricilor sociale. Fricile sociale în România:o schiţă psihosociologică, în “Psihosociologia
crizei », coord. Jacqueline Barus-Michel, Adrian Neculau, 2011, Editura Trei
Axel Honneth, La societe du mepris. Vers une nouvelle Theorie critique, La decouverte, Paris, 2006
Rollo May, Descoperirea finței, Editura Trei, București, 2013
Alex Mucchielli, Noua psihologie, Editura Științifică. București, 1996, p.51-83
David Servan-Schreiber, Anticancer, Editura Elena Francisc, București, 2008

5. Vulnerabilitatea umană
Tipuri de vulnerabilitate. Factori determinanți. Situații în care o persoană devine
vulnerabilă. Factorii non-vulnerabilitatii. Stres şi traumatism. Clasificarea stresului.
Nevrozismul și vulnerabilitatea la stres. Competența și reziliența emoțională.

vulnus (lb. latina) - rană

vulnerabilitatea umană - ușurința de a fi rănit
Accepțiuni:
1. punctele slabe ale unei personae
2. parte caracterizata printr-o sensibilitate crescuta
3. inferioritate reala sau imaginara

Tipuri de vulnerabilitate
1. utilitaristă – individul nu sesizează propriul interes sau acţiunile întreprinse nu sunt adecvate
acestuia; individul dă vina pe familie / stat; percepţie denaturată a timpului
2. teleologică – mijloace neadecvate scopului / scopul nu este adecvat mijloacelor disponibile / are
resurse dar nu le gestionează eficient; idealizează mijloacele care devin scopuri în sine;
pasivitatea socială e menţinută conştient pentru a obţine ajutor de la instituţii sau persoane;
individual devine sclavul propriei neputinţe: iluziile nasc insatisfacţii şi complexe
3. axiologică – sistemul valorilor personale sau de grup nu este compatibil cu cel al sistemului
social; lipsa ataşamentului la valori duce la non-implicare sau la implicare conjuncturală
(comportament de faţadă al omului “neînţeles”);
4. tradiţională – obişnuinţele sau starea de pasivitate se transmit/menţin datorită ambianţei sociale:
familia transmite dispoziţii, moduri de a percepe şi a simţi care pot încuraja dependenţa.
5. cognitivă – individual/grupul nu are o teorie eficientă privind viaţa + nu crede într-o teorie deja
verificată; individul aşteaptă modificarea situaţiei sale printr-o intervenţie exterioară; fuga de

19
 responsabilitate, poziţii marginale cu o solicitare minimă; E imposibil să găseşti de lucru. Nu
caut de lucru pentru că nu găsesc ! (Miftode, 2002, cap.V)

Factori ce pot determina vulnerabilitatea

a. factori endogeni
- particularitati temperamentale înnascute (pasivitatea, iritabilitatea, vioiciunea, bogatia sau sărăcia
relatiilor afective)
- sensibilitatea crescuta a bioritmului – biopsihoritmuri circadiene si supradiene (tulburari de
somn, alimentare)
- fragilitate în functionarea unor sisteme endocrine
b. factori psihosociali
- calitatea contactului cu mama in primul an de viata (contactul afectuos duce la stimularea
pozitiva si imbogatirea psihica a copilului); identificari insuficiente sau deformate cu parintii ;
sanctiuni incoerente, ignoranta, hiperprotectia
- invatari patologice (identificarea cu adultii cu comportament aberant sau cu atitudinea adultilor
care poate fi de respingere, de indiferenta, de devalorizare) ; structurarea defectuoasa a imaginii
de sine (calitatea Eului)
- frustrari constante si multiple, atmosfera stresanta continua
- psihotraume majore repetate (pierderi materiale, decese, dezamagiri)
- incapacitatea de a prospera (neglijare, alimentaţie inadecvată, interacţiuni perturbatoare cu
părinţii, boli, sărăcie)
- crize majore ale constiintei morale, bilanturi de viata nefavorabile (in functie de reactia celor din
jur sau in functie de obiectivul propus)
- transformarile spirituale care presupun o reorganizare a convingerilor si credintelor
- pierderi in reteaua de suport social (suport în criză, suport psihologic, suport instrumental, suport
în viaţa de fiecare zi) 96, 362; capitalul social (reţelele de resurse ale comunităţii la care fac apel
familiile; ex. ajutoare date părinţilor săraci au îmbunătăţit rezultatele şcolare ale copiilor dar când
ajutoarele au încetat, rezultatele şcolare s-au diminuat) Papalia 311
- solicitari ce rezulta din statutul social (vestimentatia, viata sociala intensa)
- imaturitate emoţională (indicatori : incapacitatea de a fi independent, doreste protectie si
dirijare, dependenta de familia de origine, derutat daca paraseste ,,nisa’’, cauta sa fie mereu in
companii si spatii securizante, se identifica pana la confundare cu statute si roluri sociale, se
ascunde in spatele muncii sau a performantelor, nu permite altora sa se apropie de el ,, ii tine la
distanta prin politete, prin ritualuri’’, intoleranta la frustrare, insuficienta identitate de sine
(atitudini fluctuante, sugestibilitate)

Situații în care o persoană devine vulnerabilă

1. scade reteaua de suport social
2. se intensifica stresorii psihosociali (evenimente de viata, schimbari solicitante)
3. perioade de afirmare nu produc vulnerabilitate, dar perioade de tranzitie cresc vulnerabilitatea
4. la inceputul unui proiect de viata individul e optimist, dar daca proiectul devine incert persoana
→ vulnerabila
5. epuizare biopsihica
6. acumulări de eșecuri si frustrări
7. complicatii in exercitarea rolurilor sociale (familie, instruire, educativ, profesional)

20
 8. comorbiditatea – mai multe simptome din două sau mai multe boli diferite; survine când un
bolnav evolueaza spre alte complicatii sau boli diferite de cea initiala dar care au legaturi
etiologice intre ele (exemple: cardiovasculare + renale + diabet sau diabet + hipertensiune
arterială + obezitate).

Factorii non-vulnerabilitatii
- resursele interne (dotarea intelectuala, educatia, abilitatea de a face fata stresului)
- educatia parentala ce incurajeaza copilul sa domine evenimentele
- relatii emotionale stabile si experientele pozitive cu ceilalti
- resursele externe (reteaua de suport social)
- sentimentul eficacității si stima de sine

Reziliența emoțională (A. Ellis, M. E. Bernard, 2007)

Definiții:
1 - reglarea intensității, duratei și expresiei emoționale în comunicarea cu altul 158
2 - abilitatea de a rămâne calm la confruntarea cu evenimente adverse, de a menține controlul
comportamental (abilitatea de calmare)
3 - dezvoltarea capacității de a utiliza strategii de coping (distragere, modificare a gândurilor,
căutarea suportului…) pentru a regla intensitatea emoțiilor negative în timpul evenimentelor
adverse

Exemple de reziliență emoțională: a nu te întrista la succesele altora, a nu deveni excesiv de frustrat, a

nu deveni excesiv de îngrijorat înaintea unui eveniment, a evita îngijorarea privind popularitatea
ta printre prieteni, a nu deveni excesiv de furios un tratament rău, a rămâne calm când ești tratat
fără respect, a nu deveni excesiv de deprimat când ești ignorat, a-ți menține controlul când ți se
spune “NU”, a nu-ți pierde calmul când ai multe de făcut (2007, p.158-159)
- Factori care influențează reziliența: temperamentul, practicile parentale (emoții negative
intense, viață familială tensionată, părinți imprevizibili), convingerile
- Procese care apar în timpul experiențelor negative: reacții fiziologice, cognițiile (explicațiile)
pe care și le oferă persoana privind evenimentul, răspunsurile comportamentale la emoțiile trăite

Strategii de reziliență emoțională (abilități de coping): a modifica factorii externi sau

comportamentali, a modifica cognițiile, a distinge între stresorii controlabili și cei necontrolabili, a nu
utiliza agresivitatea, a căuta suportul extern. Coping eficient - relaxare, schimbarea perspectivei,
persoană de suport.

Instruirea privind dezvoltarea rezilienței emoționale la vârstnici:

1 - comportamentele dezirabile la fiecare eveniment
2 - înțelegerea consecințelor fiecărui comportament
3 - a înțelege că există mai multe grade de rău
4 - a admite că nu poate controla totul (Viorst, 2009, p.216)
5 - a renunața la eticheta de victimă (Viorst, ibidem, p.244)
6 - a conștientiza și abandona credințele iraționale (a considera că nu există speranță într-o
situație, că trebuie să facă totul perfect, că trebuie să aibă aprobarea altora, că probabilitatea de

21
 eșec este întotdeauna mai mare, că totul în viață trebuie să fie distractiv și interesant, că oamenii
sunt incorecți, inferiori și răi) (Ellis, Bernard, 2007, p.165)
7 - a învăța convingerile care duc la mai puțină suferință emoțională: că are destule calități, că
este bine să încerce lucruri noi, că e bine să-ți spună părerea chiar dacă alții îl desconsideră, că
poate reuși chiar dacă face ceva dificil, că pentru a avea succes trebuie să facă și lucruri
plictisitoare, a accepta că oamenii sunt diferiți și fac uneori greșeli (ibidem, p.166).

Concluzii
- rezistenţii sunt mai inteligenti, mai activi in rezolvarea problemelor, se autoevalueaza pozitiv, au o
mai mare retea de suport social la orice vârsta, sunt mai autonomi, sunt mai orientati spre un climat
deschis in familie, cu prietenii şi la locul de munca.
- înţelepciunea în faţa vieţii nu este o proprietate a vârstei înaintate; iată două definiții;
1.amploarea şi profunzimea excepţională a cunoştinţelor despre condiţiile vieţii şi problemele
umane şi judecata reflexivă cu privire la aplicarea acestor cunoştinţe
2. o sinteză a raţiunii şi emoţiei care presupune: conştiinţa naturii nesigure şi paradoxale a
realităţii care duce la transcendere (detaşare de preocupările privitoare la sine), bogăţia
cunoştinţelor faptice şi procedurale despre condiţia umană şi despre abordarea problemelor vieţii
(importanţa contextelor, valorile, obiectivele şi priorităţile individuale), experienţa directă sau
indirectă, îndrumările unui mentor (Papalia, Olds, Feldman, 2010, p. 580-581)
- la persoanele vârstnice, vulnerabilitatea generează dependenţă de cei din jur sau chiar de
instituțiile de îngrijire.

Stres şi traumatism
- Stres: reacţie programată genetic
- Traumatism: depăşirea capacităţilor de adaptare
- Între stres/traumatism şi evenimentele vieţii/tulburări de adaptare se interpun competenţa,
rezilienţa şi vulnerabilitatea
- Evenimentele pot fi
a) - punctuale şi reperabile: spitalizare, deces
b) - cronice şi durabile: sărăcie, climat familial degradant
1 - fenomenologic-descriptiv stresul este un eveniment care poate determina moartea, care implică
ameninţarea cu moartea sau care provoacă răni şi leziuni majore subiectului sau celor apropiaţi lui
(copilul este spectator)
2 – psihodinamic stresul este un exces de stimulare, o debordare fiziologică, o experienţă trăită în care
Eul se teme de a fi fără apărare (accentul se pune pe fantasme şi nu pe viaţa reală)
- 2 tipuri de evenimente sunt traumatice:
a) - cele care intră în rezonanţă cu dorinţele sau fricile fantasmatice (ale copilului funcţie de
nivelul său de maturizare); realitatea întăreşte imaginarul, creând o confuzie între
înăuntru/afară, fantasmă/realitate care determină o regresie şi dezorganizare gravă
b) - cele de o asemenea natură şi intensitate încât depăşesc capacităţile de adaptare ale
individului (în cazul copiilor, trebuie luată în considerare percepţia sa şi nu cea a
adulţilor)
Factorii de risc
- definiţie: toate condiţiile existenţiale sau de mediu care antrenează un risc de morbiditate mintală
superior celui observat la populaţia generală
- la copil: prematuritate, patologie somatică precoce, separări precoce, boală cronică

22
 - în familie: separare parentală, alcoolism, cuplu incomplet, decesul
- în societate: sărăcie, situaţia de emigrant
- NOTA: - predicţia este statistică şi nu individuală
- nu se ştie la ce vârstă sau în ce perioadă factorul de risc acţionează asupra funcţionării
persoanei

Clasificarea stresului (Lucian C. Alexandrescu, 2000, p.167-210)

Grupa A - Stresul excepțional sau catastrofic: dezastre, calamități, incendii, tortură, violență sexuală și
nesexuală, tortură, luări de ostatici, pierderi neconcordante cu viața (produc tulburări psihotice)
Grupa B - Stresurile vieții: pierderi reale sau simbolice, boli curabile, stresuri cu efecte prelungite (boli
cronice), dificultăți financiare, schimbări majore de statut sau condiții de viață
Grupa C - Stresuri care decurg din desfășurarea neobișnuită a unor acte de viață obișnuite: deficiențe
educaționale, influențele anturajului, abuzuri și discrimiări, tulburări produse de personalul medical (prin
incompetent sau eroare)
Grupa D - Stresul necazurilor și solicitărilor cotidiene: sunt funcție de informația, cultura, inteligența și
interesele persoanei
Grupa E - Stresul endemic: veștile proaste ale zilei (de orice tip și intensitate, auzite de la alții sau în
mass-media)
Grupa F - Stresurile speciale: stresul amintirilor, stresul sărbătorilor, stresul facilitat de patologia
somatică (care modifică vulnerabilitatea), stresul instalat după o beție, consum de droguri sau o tentativă
suicidară
Grupa G - Stresul experimental: indus în condiții de laborator
Grupa H - Stresul situațiilor de viață extreme: cel resimțit de cosmonauți, de alpiniști, de speologi, de
cei care lucrează în ținuturile polare.

Nevrozismul şi vulnerabilitatea la stres

3 perspective
- stimul (reacţie) – eveniment extern care ameninţă sau poate vătăma individul
- reacţie (tensionare) – senzaţie de nervozitate
- proces (tranzacţie) – funcţie de persoană şi mediu (nepotrivire între situaţie şi capacitatea percepută a
individului)
a) – evaluare primară – evaluarea ameninţării
b) – evaluare secundară – evaluarea propriei posibilităţi de a face faţă cu succes
Distincţii
- factori de stres – evenimentele externe care produc tulburări psihologice
- simptome – anxietate, comportament anormal
- procese psihologice şi psihofiziologice care intervin între factori şi simptome
Personalitatea influenţează reacţia la stres prin:
- structurarea vieţii în moduri care grăbesc sau măresc frecvenţa stresurilor
- influenţarea proceselor de soluţionare a problemelor
- controlul amplitudinii reacţiei la stres
Tipare de soluţionarea problemelor
- concentrarea pe problemă: a modifica situaţia externă printr-un plan de acţiune
- concentrarea asupra emoţiilor: strategii de schimbare a a gândurilor şi sentimentelor, a învăţa
ceva din eveniment, a vedea partea bună, a exprima emoţiile negative
- soluţionarea bazată pe evitare: a ocoli problema, ieşirea din situaţie

23
Nevrozismul
N = îngrijorare permanentă, sentiment de inadecvare, tensionare şi nervozitate
1.- relaţia N şi simptomele minore de stres: persoanele cu N – mulţumire scăzută de propria viaţă,
sensibili la hărţuieli, surmenaj la locul de muncă, certurile cu soţia sau copilul sunt intens supărătoare,
şoferii sunt furioşi, iritaţi, anxioşi, cei departe de casă au un dor intens, calitate slabă a relaţiilor sociale,
probleme sexuale, timiditate, nivel scăzut al stimei de sine
2.- vulnerabilitatea la simptomele psihiatrice: N este un factor de predispunere la depresia gravă, abuz
de substanţe toxice, tulburări de somn, dificultăţi în funcţionarea socială, perfecţionism de inadaptare
(îngrijorare excesivă privind evaluarea ce i se face), anxietate şi depresie la cei care au pe cineva în
îngrijire
3.- problema subiectivităţii (relaţia cauzală între N şi stres): cei cu N au insatisfacţii în domenii largi
ale vieţii cotidiene (îşi amintesc greşelile, stil de conversaţie defectuos, când vorbesc nu-şi privesc
interlocutorul, reacţionează negativ la majoritatea evenimentelor, “atrag neplăcerile”, nivel scăzut de
agreabilitate (cred că fac o impresie proastă)

Alte trăsături implicate în vulnerabilitatea la stres

- extraversiunea – e un factor protector pentru că soluţionarea e concentrată pe problemă
(înfruntare) ceea ce ajută la păstrarea stimei de sine
- robusteţea - credinţa în controlul personal asupra evenimentelor, bucurie în faţa provocărilor şi a
şanselor, atrag sprijin social
- locul controlului – extern (extenuaţi, nemulţumiţi de muncă, stimă de sine scăzută); notă = locul
controlului se modifică funcţie de context
- optimismul şi speranţa – percep un control mai mare asupra asupra situaţiilor, au un mod mai
eficient de soluţionare a problemelor, se bucură de popularitate; atenţie la optimismul excesiv
- conştiinţa de sine (tendinţa cronică de a reflecta) – meditarea la probleme, neglijarea soluţionării
directe, introspecţia excesivă paralizează, amână intervenţia
- sprijinul social – amortizează stresul
- soluţionarea de tip spiritual sau religios – sunt mai fericite, au o sănătate mintală mai bună, sunt
mai optimişti
- procesele de învăţare în copilărie – accent pe adaptarea defensivă, credinţe despre sine
disfuncţionale, luarea dorinţelor drept realităţi, atribuiri catastrofale

Competenţa și rezilienţa
- competenţa: capacitatea de adaptare activă la mediu - echipamentul de bază, plasticitatea de
adaptare la mediu, capacitatea de a se stabiliza (“consolabilitatea”), manipularea obiectelor,
capacitatea de interacţiune, capacitatea de a învinge activ un obstacol provocat de exigenţe
exterioare
- rezilienţa: factorii interni şi externi de protecţie; 2 origini: una internă subiectului cu competenţa
sa proprie şi alta externă cu factorii de protecţie sau de rezistenţă la patologie; capacitatea de
apărare pasivă are origine constituţională (genetică), dar şi construită (capacitatea de a anticipa
evenimentele şi de a le modifica cursul prin propria competenţă).
Surse:
Lucian C. Alexandrescu, Stresul psihic, în D. Prelipceanu, R. Mihăilescu, R. Teodorescu “Tratat de sănătate mintală”,
Editura Enciclopedică, București, 2000
Albert Ellis, Michael E. Bernard, Terapia rațională emotivă și comportamentală în tulburările copilului și adolescentului,
Ed. RTS, Cluj-Napoca, 2007, capitolul 5, p. 156-174
Mircea Lăzărescu, Psihopatologie clinică, Editura Helicon, Timişoara, 1994, capit. 5
Daniel Marcelli, Tratat de psihopatologia copilului, EFG, Buc., 2003, p. 441-451

24
Vasile Miftode (coord), Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iaşi, 2002, capit. V
D. E. Papalia, S. Wendkos Olds, R. Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei, Bucureşti, 2010
Judith Viorst, Controlul imperfect, Editura Trei, București, 2009

6. Vârsta înaintată - sensul vieţii și păstrarea demnităţii.

Teorii privind cauzele îmbătrânirii. Bătrânețea optimă. Senescența și senilitatea. Susţinerea
socială şi sănătatea psihologică. Promovarea rezilienţei la persoanele vârstnice

Sociologul Anthony Giddens consideră că, în prezent, vitalitatea și atractivitatea au căpătat o

mare importanță socială în toate țările. La această schimbare, se adaugă procentul din ce în ce mai mare
al vârstnicilor (de unde și importanța politică problemelor lor), falsele stereotipuri privind incompetența
acestora, dar și fenomenul de ageism (discriminare pe baza vârstei, desigur în detrimentul vârstnicilor).
El mai spune că omul se teme cel mai mult nu de dispariția în sine, ci de dispariția însoțită de
insignifianță (Giddens, 2000, p.147-152).

Cauzele îmbătrânirii
Exogene - comportamentul şi factorii de mediu (educaţia, meseria, locul de viaţă, evenimente personale
sau istorice (căsătorie, divorţ, şomaj, singurătate). Ritmul îmbătrânirii este influențat de: factori genetici,
sociali, culturali, economici, invaliditatea fizică, frecvența și intensitatea stresurilor, menținerea în
activitate a diverselor funcții, echilibrul psihic și psihosomatic
Endogene:
1. Teoria celulelor stem: durata vieții e limitată de capacitatea lor de a reînnoi țesuturile (telomerele
sunt zone la capetele ADN-ului cromozomial care împiedică deteriorarea cromozomilor și care se
scurtează la fiecare diviziune celulară: când se scurtează telomerele, celulele stem încep să moară).
2.Teoria erorii de copiere
- genetica studiază suportul biochimic şi modurile de transmitere a eredităţii; suportul este
cromozomul (46 la om) constituit din gene concentrate în nucleul celulelor; AND-ul este materia
primă a cromozomului şi constituie memoria biologică a speciei; gena este partea din cromozom
care codifică informaţia;
- genele au 3 caracteristici: longevitatea (se transmit din generaţie în generaţie); fecunditatea
(capacitatea de a se multiplica la infinit); fidelitatea (gena reprodusă e identică cu ea însăşi)
- paradox - organismele suferă degradări ce conduc la moarte, dar ADN-ul este nemuritor şi nu s-a
schimbat de când a apărut pe Pământ ; celule organismului se divid de un număr de ori sub
controlul anumitor gene (celulele nervoase nu se divid !); numărul şi viteza diviziunilor e
specific fiecărei specii (câinele trăieşte 20 de ani, iar broasca ţestoasă câteva sute); în cursul
diviziunilor se produc erori de copiere care, prin acumulare de-a lungul vieţii, ucid organismul
(erori care afectează aparatul digestiv, sistemul vascular sau cel nervos)

3.Teoria genei clandestine

- Selecţia naturală nu înseamnă eliminarea celui mai slab, ci capacitatea de a face pui într-un
anumit mediu;
- Cea mai importantă caracteristică este sistemul imunitar, adică a rezista la boli (e mai importantă
decât muşchii şi colţii); deci, organismul mai puternic are o speranţă de viaţă superioară (face pui

25
 și îşi răspândește genele în populaţia sa. Deci selecţia priveşte capacitatea de reproducere a unui
organism;
- Principiul teorie genei clandestine se referă la “obsesia” unei gene de a se reproduce într-un
organism; gena trăieşte pentru sine şi nu pentru organismul purtător (“maşină de supravieţuire”);
- Genele au particularitatea de a se exprima sau a rămâne tăcute funcţie de vârsta organismului
purtător: unele devin active în embriogeneză (dezvoltă embrionul), altele în timpul copilăriei
(asigură dezvoltarea conexiunile în sistemul nervos), altele în adolescenţă (determină secreţia
hormonală care transform organismul-copil în organism-adult capabil să producă o nouă maşină
de supravieţuire);
- O genă poate fi favorabilă sau letală organismului funcţie de vârsta lui: genele letale nu se
exprimă în copilărie pentru că ar provoca moartea organismului înainte de a se reproduce;
- Ca urmare, genele letale scapă filtrului selecţiei naturale pentru că nu influenţează reproducerea,
deci nu pot fi eliminate ! Ele se activează pe măsură ce organismul îmbătrâneşte (în creier produc
mortalitatea neuronilor şi acumularea de plăci senile);
- Concluzie: îmbătrânim şi murim pentru că organismul nostru este un habitaclu tranzitoriu care doar
asigură imortalitatea genelor. Odată îndeplinită această misiune, natura se debarasează de organism
(Fontaine, 2008, p. 28-33).
Bătrâneţea reuşită
- criterii: longevitate, sănătate biologică, sănătate mintală, eficacitate intelectuală, competenţa
socială, productivitate, controlul personal (păstrarea autonomiei), starea de bine subiectivă;
- 3 condiţii: probabilitatea manifestării bolilor, menţinerea nivelului funcţional cognitiv şi fizic,
păstrarea angajamentului social şi a unei stări de bine subiectivă.
Bătrâneţea optimă
- determinată de plasticitate (rezervele disponibile pentru a optimiza funcţionarea) şi restaurare (a
recupera, a menţine comportamente adaptative după un declin iniţial) ;
- predictori : nivelul studiilor, capacitatea de expiraţie pulmonară (corelează cu menţinerea
activităţii cognitive), creşterea activităţii fizice, încrederea în sine.
Senescența
- Scăderea în greutate a tuturor organelor (cu excepția creierului);
- Deficite funcționale: scăderea mobilității, a flexibilității de acomodare;
- Alterări intracelulare și biochimice (metabolismul apei, supraîncărcare lipidică) ;
- Psihologic: lentoare generală a funcțiilor psihice, diminuarea vitalității și a tensiunii
motivaționale, diminuarea memoriei, impresia accelerării timpului (din cauza apropierii de
moarte), scăderea capacității de orientare, reacții compensatorii (conservatorism, autoritarism,
atașament exagerat de bunurile materiale, trebuința de securitate), scăderea a capacității de
abstractizare și analitică (randamentul cognitiv corelează pozitiv cu gradul de instruire, cu
solicitarea și exersarea facultăților mintale pe parcursul existenței), scăderea cenzurii
emoționale și a voinței, accentuarea trăsăturilor de personalitate (prudent → temător, cumpătatul
→ avar, meticulos → stereotip, circumspect → bănuitor; Ajuriaguerra spunea “Îmbătrânești așa
cum ai trăit”…
Senilitatea
- Apare în jurul vârstei de 70 de ani ;
- Cauze: ereditare, traume psihice, infecții locale sau generale, intoxicații alcoolice sau tabagice.
Celula nervoasă e lezată direct prin intermediul tulburărilor circulatorii sau metabolice ;
- Manifestări: scăderea acuității senzoriale, insomnie, inapetență, tremurături, dificultate de
coordonare a mișcărilor; Psihologic: diminuarea capacității intelectuale;

26
 - Tratament - grefă testiculară cu testicul de maimuță, droguri euforizante.
Vârsta a treia - stabilitate şi schimbare
- 1980, seminar Harvard Dezv personalit la V, Skinner “contradicţie în termeni”
- Conţinut: reexaminarea vieţii, a face lucrurile de care nu a avut timp, rezolvarea treburilor
neterminate, a lăsa o moştenire nepoţilor, a valida sensul vieţii,
- Realizarea cea mai importantă – sentimentul integrităţii eului bazat pe reflectarea asupra vieţii
proprii şi a rezista disperării (acceptarea morţii); integritatea eului vine din stimulări şi schimbări
permanente prin intermediul activităţii politice, al programelor de întreţinere fizică, al muncii
creative sau al relaţiilor cu nepoţii
- Înţelepciunea: preocuparea informată şi detaşată cu privire la viaţa însăşi, în faţa morţii;
acceptarea vieţii trăite fără regrete majore, acceptarea imperfecţiunii proprii, a părinţilor, a
copiilor şi a vieţii
- Un anumit grad de disperare e inevitabil: oamenii au nevoie să jeleasca propriile nenorociri şi
ocazii pierdute, vulnerabilitatea şi caracterul trecător al condiţiei umane
- Schimbări pozitive: creşte amabilitatea şi conştiinciozitatea, deschiderea la experienţă, emoţiile
negative se reduc, caută activităţi şi oameni care să le ofere gratificaţie emoţională, extravertiţii
păstrează un grad mai mare de mulţumire faţă de viaţă, evită comportamentele riscante, se
implică în activităţi prielnice pentru sănătate, folosesc mecanisme de apărare mature (anticipare,
umor, altruism, etc.), se reduc conflictele între soţi, coping centrat pe emoţie în cazul pierderilor
ambigue (pierderi care nu sunt clar definite sau care nu aduc un deznodământ definitiv (precum
în Alzheimer, pierderea ţării natale) [învaţă să accepte ceea ce nu pot schimba]
- Surse de dificultate: personalitatea devine totuşi mai rigidă, inegalităţile sociale, reducerea
vitalităţii sociale (spiritual gregar), boală → tensiune în familie → boala creşte suprasolicitarea
îngrijitorului), criza de îngrijitori
- Sprijin: vizite la domiciliu, traiul asistat (locuinţe special), religia (stil de viaţă sănătos,
perceperea unui mai mare control asupra vieţii prin rugăciune, reducerea stresului prin credinţa
în Dumnezeu ca mod de a interpreta nefericirea)

Modele ale îmbătrânirii frumoase

- Componente: evitarea bolilor şi dizabilităţilor, păstrarea funcţionării fizice şi cognitive la un
nivel superior, implicarea susţinută în activităţi sociale şi productive
- A se adapta la echilibrul schimbător al dezvoltării şi declinului pe parcursul vieţii [Arthur
Rubinstein – concert de adio la 89 de ani, repertoriu mic + exerciţii zilnice + interpretare mai
lentă]
- Este important la bărbaţi să fie căsătoriţi iar la femei contează calitatea căsătoriei
- A canalize resursele personale spre păstrarea sănătăţii şi gestionarea pierderilor
- Mamele calde şi reactive păstrează relaţii mai bune cu copiii adulţi
- teoria dezimplicării: dezimplicarea este o condiţie universală a îmbătrânirii; retragere
inevitabilă din rolurile sociale duce la pierderea identităţii de rol și la nemulţumire (societatea
nu-i mai oferă roluri utile); potolirea emoţiilor; soluţii: socializare cu vecinii, mersul la biserică,
voluntariat.
- teoria continuităţii: oamenii au nevoie să păstreze o legătură între trecut şi prezent
- activităţile nu sunt importante în sine ci doar dacă reprezintă o continuare a unui stil de viaţă ;
sunt importante activităţile prin care bătrânii devin utili altora
- a deveni mai selectivi în contactele sociale ; a incerca să deţină controlul doar asupra rolului cel
mai important pentru el.

27
 Pensionarea
- influenţează: situaţia financiară, starea emoţională, modul de a petrece ziua, interacţiunile cu
familia şi prietenii,
- pensionarea cu sens şi agreabilă = activităţi şi relaţii satisfăcătoare
- bărbaţii cu moral scăzut la serviciu se bucură imediat după pensionare
- starea de bine a femeilor nu e influenţată de pensionare ci de calitatea căsniciei
- prietenii ajută la păstrarea memoriei şi agilităţii minţii, aduc bucurii imediate, ajută în situaţii de
urgenţă (rudele ajută pe termen lung)
- oferă mulţumire: călătoriile, participarea la evenimente culturale, munca de voluntariat.

Înţelepciunea vârstnicilor
- înțelepciunea este capacitate integrativă de gestionare a cunoştinţelor pentru a înfrunta
problemele complexe
- cunoaşterea se referă la creşterea cunoştinţelor despre sine, pe când înțelepcunea înseamnă a şti
cum să o foloseşti pe teren
- are ca esenţă discernământul
- etapele dezvoltării înțelepciunii: a cunoaşterii (ce ?), a practicii (cum ?), a discernământului
(când ?)
- structură: liniştea sufletească, libertatea interioară, sentimentul unităţii cu realul, vigilenţa
asupra gândirii, acceptarea evenimentelor impuse de destin, a acţiona în serviciul comunităţii
omeneşti
- criterii de apreciere: cunoştinţele, experienţa, contextualismul, relativismul valorilor, toleranţa la
incertitudini, atenţia la detaliile semnificative
- Psihologul și psihiatrul Șerban Ionescu, profesor la Universitatea din Quebec Trois-Rivieres,
citează doi cercetători - Baltes și Staudinger - care considerau că înțelepciunea are ca
indicatori: fine abilități cognitive fundate pe cunoștințe factuale și procedurale, înțelegerea
pertinenței unui context, relativismul valorilor și priorităților existențiale, recunoașterea
imposibilității de cunoaștere a consecințelor unei decizii asupra vieții unei alte personae
(Ionescu, 2013, p.379).

Sănătatea și boala - semnificaţii sociale şi culturale.

Există trei sensuri ale notiunii de boală: ipoteză medicală, teorie care orientează acțiunea
medicului, proces relevat de cunoștințele medicului. Boala este o perturbare fiziologica, biologica şi
psihologică al cărei efect este reducerea funcționării normale a organismului. Ca urmare, a diagnostica o
boală somatică sau psihică ia în considerare semne - indici direct observabili (febra, culoarea pielii) sau
indicatori indirecţi (analize de laborator), simptome - subiective (durerea), schimbarea stării
organismului, modificarea capacităţii funcționale și cunoștintele acumulate de medic (psihiatru) sau
psiholog.
Trebuie deosebite efectele fizice ale îmbătrânirii de trăsăturile asociate cu maladiile, deoarece
stare precară a sănătăţii şi vârsta înaintată nu sunt sinonime (Giddens, 2000, p. 149). Diminuarea
credinţelor religioase a schimbat atitudinea faţă de moarte: ea a devenit sfârşitul unei vieţi individuale şi
nu parte a procesului de reînnoire a generaţiilor. Giddens o citează pe Elisabeth Kübler-Ross care face o
periodizarea a stadiilor adaptării la iminenţa morţii: negarera - refuzul a ceea ce se întâmplă; mânia -
revolta mai ales a celor mai tineri; tocmeala - târg cu destinul sau divinitatea să fie lăsat să trăiască un
eveniment important; depresia și acceptarea (op. cit., p.51). “În pragul morții, persoana în cauză nu mai

28
simte nevoia hrănirii și a apei, nu mai eliberează secreții, durerea din piept și greața dispar. Gura e
mereu uscată. Se instalează oboseala, mintea se îndepărtează cu o senzație de bunătate, ușor euforică.
Muribunzii își pierd cheful de vorbă. În ultimele ore se aude o respirație numită “horcăitul morții”, apoi
apar câteva răsuflări incomplete, contracții involuntare ale corpului și feței care nu trădează suferință, ci
lipsa de oxigen din țesuturi. Mușchii se relaxează și totul se sfârșește” (Servan-Schreiber, 2008, p. 278-
279).
Promovarea sănătății la adulți și vârstnici
- longevitatea este o bucurie dacă senectutea nu se transformă în naufragiu: a nu forța limitele
existenței dacă nu ne putem bucura de ultimii ani ai vieții
- Individul este principalul agent al îmbătrânirii sale: nevoia de adaptare se amplifică cu vârsta dar
resursele sunt alocate menținerii și reglării pierderilor; rezultă importanța stocului de resurse:
- 1.interioare - individuale: sănătatea fizică, capacități cognitive, emoțiile pozitive, stima de sine,
sprijin relațional, imagine pozitivă asupra viitorului, flexibilitatea la situații stresante, capacitatea
de revenire după un declin; mijloace: bani, resurse protectoare (sentimentul coerenței, locul
intern al controlului), susținere afectivă, recunoaștere socială, atitudine proactivă față de riscurile
existenței (Ionescu, 2013, p.373-375)
- 2. exterioare - de mediu: climă sănătoasă, posibilitatea de a face sport
- resursele persoanei permit atingerea a 3 obiective: de creștere (în limitele vârstei), de conservare
a resurselor (devine prioritară la vârstnici) și de reglare a pierderilor; mai ales la persoanele în
vârstă va fi evitat efortul de adaptare la orice exigență situațională (se vor selecționa obiectivele
importante) (ibidem, p.377).

Factori ai evoluției reușite în viață

- risc scăzut de apariție a bolilor care pot genera pierderea autonomiei: activitate fizică adaptată,
eficiența apărărilor imunitare, ridicarea pragului de toleranță la stres,
- menținerea unui angajament de calitate: în familie, voluntariat
- păstrarea unui înalt nivel de funcționare în plan cognitiv și psihic: revizuirea obiectivelor
adaptându-le capacităților existente, viață socială bogată, activități plăcute în timpul liber
(Ionescu, 2013, p. 379).

Modelul de optimizare selectivă cu compensare

- selecția: reducerea deliberată a numărului de obiective urmărite și folosirea energiei pentru
prioritățile dictate de vârstă = reducerea aspirațiilor, a ține cont de context
- optimizarea: perfecționarea strategiilor pentru a excela în domeniul activităților alese (activitățile
cheie) = noi competențe, crearea de timp liber, exercitarea regulată a competențelor, apropierea
de vârstnicii care îmbătrânesc frumos (învățarea prin imitație), întărirea motivației intrinseci
- compensarea: folosirea de strategii alternative pentru atingerea scopurilor fixate, întărirea
vigilenței, apelarea la susținere psihologică (ibidem, p.382-388)
- Aspecte practice ale efortului de compensare: complianța la tratament, identificarea precoce a
primelor semne de apariție ale unor tulburări, prevenirea traumatismelor, evitarea abuzului de
medicamente, rectificarea stereotipurilor negative și a ideilor greșite (a renunța la resentimente,
a ierta), alianța terapeutică cu aparținătorii (tutori de reziliență ), asistarea aparținătorilor (pentru
a se menaja), a asigura o ambianță liniștitoare (repere spațio-temporale, teleasistență, emițător
conectat la o centrală de recepție) și un mediu nepericulos pentru a limita riscurile fizice,

29
 cultivarea optimismului (contactul cu persoane dragi), reevaluarea pozitivă a evenimentelor
vieții, prevenirea singurătății și a izolării (ibidem, p.384-401).

Surse:
Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, Polirom, Buc., 2008
Anthony Giddens, Sociologie, Editura BIC ALL, București, 2000
David Servan-Schreiber, Anticancer, Editura Elena-Francisc, București, 2008
Șerban Ionescu, Tratat de reziliența asistată, Editura Trei, București, 2013

7. Particularitățile relației psiholog - persoană evaluată.

Problematica generală a evaluării psihologice. Etapele evaluării. Alegerea metodelor de diagnostic
adecvate personalității subiectului și scopului urmărit. Interpretarea rezultatelor. Simțul clinic și
problema deciziei în evaluarea psihologică. Simțul clinic și problema deciziei în evaluarea psihologică.
Exigențe etice în evaluarea psihologică clinică

“Psihologii clinicieni, psihiatrii, asistenții sociali, psihologii de consiliere și alți specialiști din
domeniul sănătății folosesc testele psihologice în domneniul clinic, respectiv în clinicile de sănătate
mintală, în programele instituțiilor rezindențiale de tratament și în cabinetele private”. Ei utilizează
testele psihologice în diagnosticarea tulburărilor psihologice, în stabilirea programelor de tratament și în
determinarea eficacității terapiilor,... pentru a-i îndruma pe cei care solicită ajutor (McIntire și Miller,
2010, p.72).

Tema care urmează este o sinteză din lucrarea „Evaluarea psihologică aplicată” (2015),
coordonată de Iulia Ciorbea. Lucrarea, de mari dimensiuni, abordează modalitățile relevante pentru
identificarea calităților forte ale persoanei dar și a celor mai puțin dezvoltate, astfel încât să asigure o
diagnoză corectă a caracteristicilor individului testat și care, în același timp, să permită decizii pentru
asigurarea calității vieții acestuia. Prin analiză calitativă, autorii acestei lucrări au în vedere relevarea
semnificației scorurilor obținute în corelație cu istoria de viață a persoanei într-un context social și
cultural dat (p.25). Prin abordare clinică, vom înțelege “examinarea subiectului în unicitatea sa istorică
şi existenţială pentru formularea unui diagnostic” (A. Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative,
Polirom, 2002, pag. 60). Mucchielli are în vedere studiul conduitei umane si al factorilor care o
condiţionează (ereditate, maturizare, istoria vietii, fiziologie, patologie), perspectiva temporală și
accentul pus pe procesele psihiohologice, pendulare continuă a evaluatorului între ansamblu şi detaliu, a
cunoaşte singularităţile, detaliile și evoluţia sa, a înţelege şi explica logica internă a cazului, sensul
comportamentelor, conflictelor și cauzelor reale ale acestora.
Evaluarea psihologică va utiliza teste de personalitate consacrate, dar va fi acordată o atenție
specială datelor relevate prin interviu, metoda biografică, observaţia directă a plângerilor și suferințelor
subiectului, simptomelor primare și secundare. De la caz la caz, particularitățile clinice vor fi
identificate după severitatea tulburărilor prezente la subiect, după evoluția lor în timp sau a
complicațiilor apărute. Nu vor fi neglijate influențele mediului socio-cultural în care s-a format sau
trăiește subiectul examinat.
În lucrarea coordonată de Iulia Ciorbea se insistă asupra diferenței dintre
psihodiagnostic și evaluarea psihologică: aspectul instrumental al personalității este testat, dar aspectul
dinamico-energetic și axiologic trebuie evaluat (ibidem, pag.21). Pentru aceasta, bilanțul punctelor tari
și al celor slabe (cu accent pe problematica reușitei ocupaționale), vor explica potențialul adaptativ al

30
persoanei (pag. 20). În același sens vor fi evaluate modul în care subiectul explică dezordinile sale
comportamentale, precum și răspunsurile sale la strategiile de intervenție anterioare.
Specificul evaluării psihologice este asigurat de complexitatea și etapizarea metodelor alese,
adaptarea lor la scopul urmărit (îmbunătățirea condiției umane din punct de vedere psihologic și
creșterea potențialului său adaptativ), de respectarea principiilor și regulilor metodologice și etice
(op.cit. pag. 23-26).
Deși în Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale - DSM-5, sistemul
multiaxial de abordare a subiectului este mult mai nunațat, ne exprimăm convingerea că varianta
propusă de DSM-4, rămâne în continuare un îndreptar valoros. Reamintesc aceste axe prioritare:
Axa I - tulburări clinice
Axa II – tulburări de personalitate (elemente dezadaptative, mecanisme de apărare)
Axa III - condiții medicale generale (somatice, biologice, comportamentale, sociale)
Axa IV - probleme psihosociale și de mediu (suport primar, educație, profesionale, locuința,
economice, acces la servicii de asistență medicală, interacțiuni cu sistemul juridic, expunere la
dezastre / război / alte ostilități
Axa V - evaluarea globală a funcționării (Scala GAF).

Etapele evaluării psihodiagnostice a persoanelor adulte și a celor vârstnice

Paradigma teoretică a psihologului evaluator, este importantă pentru modul de concepere a
demersului evaluativ. Astfel, adeptul paradigmei psihanalitice va insista pe evenimentele primei
copilării, adeptul paradigmei cognitiv-comportamentale va pune accent pe modul în care subiectul
înțelege și se raportează la problema sa, iar cel convins de eficacitatea perspectivei fenomenologice se va
interesa în mod deosebit de lumea interioară a acestuia (Ciorbea, op. cit., p.32). În această ultimă
variantă, psihologul va fi de acord cu întemeietorul fenomenologiei, Edmund Husserl care afirma:
“Conștiința este singurul fenomen de care putem fi siguri. Experiența noastră despre lume este
constituită în și prin conștiință. Fenomenologia este înțelegerea proceselor prin care construim
obiectele și cunoștințele despre lumea în care trăim”.
Prima etapă a evaluării psihologice este interviul preliminar, o discuție introductivă despre
problemele subiectului și, după caz, despre examenul psihologic precedent. Scopul acestei etape este
adunarea informațiilor relevante cantitativ și calitativ (op. cit. p.31-32). În această etapă se probează și
gradul de compatibilitate psihologică între evaluator și evaluat. Au o mare importanță pentru modul cum
se va desfășura întregul proces de evaluare psihodiagnostică un grad rezonabil de simpatie reciprocă,
aptitudinea relațională a fiecăruia, conținutul percepțiilor reciproce. Ca urmare, sexul, vârsta, pregătirea,
experiența profesională, stilul personal de a fi (călduros sau rece) al fiecăruia pot contribui la succesul
sau eșecul diagnozei (Luyn, Akhtar, Livesley, 2009, p.71-79). Calitatea legăturii stabilite între cei doi
are ca prim element motivul pentru care subiectul vine la psiholog, dar și modul cum se structurează
relația în celelalte întâlniri (Schmitt, 2011, p.19-20)
A doua etapă este consacrată evaluării datelor, interpretarea lor pentru a descrie precis
caracteristicile psihologice și tendințele comportamentale ale persoanei. Ultima etapă este consacrată
concluziilor și recomandărilor. Formularea acestora poate fi afectată de diverse deformări:
- metodele utilizate au fost prea tehnice sau numărul lor a fost prea mare, s-a neglijat teoria
psihologică a procesului psihic evaluat (op.cit. p.56)
- psihologul evaluator are o experiență științifică și profesională limitată, stilul său de relaționare
cu subiectul a fost inadecvat, nu a înțeles corect limbajul folosit de acesta, experiența de viață a
psihologului este limitată etc.

31
 - subiectul nu a înțeles instrucțiunile și nu a spus acest lucru, a ascuns aspecte importante din
biografia sa, a exagerat anumite simptome pentru a genera anumite concluzii dorite de el ș.a.

Alegerea metodelor ce vor fi utilizate în fiecare caz în parte, trebuie să se bucure de o atenție
specială. Ele trebuie să răspundă unor exigențe științifice, precum:
- coerența testelor - corelație cu criteriul estimat/prognozat (deseori fiecare test furnizează altă
informație)
- adecvarea psihometrică – fiecare testul este standardizat, există un acord rezonabil între
evaluatori, are tabele de norme obligatorii, are o bună fidelitate, testul este adecvat vârstei
subiectului
- relevanța instrumentelor alese este apreciată de psiholog și se referă la faptul că fiecare
contribuie la atingerea scopului evaluării (Ciorbea, 2015, p.44-45)
- validitatea - adecvarea metodelor stabilite pentru întrebările de referință la care trebuie să
răspundă psihodiagnoza (ibidem, p.46)
- validitatea incrementală (spor de precizie al clarificării/predicției) - care din testele folosite
spune ceva diferit față de restul, dar important pentru criteriul estimat/prognozat (ibidem, p.46)
- funcționarea aditivă - a utiliza teste care lărgesc perspectiva asupra persoanei evaluate (de
exemplu, eșecul profesional, deficitul intelectual, carențe ale personalității)
- funcționarea confirmatorie = a utiliza teste care aduc dovezi suplimentare care susțin concluziile,
precum testele proiective MMPI sau Rorschach
- predictorul - a utiliza teste sau alte proceduri capabile să prevadă comportamentul viitor al
persoanei evaluate(ibidem, p.44).

Subiecții cu dizabilități și cei din medii multiculturale

O mențiune aparte fac pentru adecvarea instrumentelor de diagnoză utilizate în cazul
subiecților cu dizabilități fizice sau mintale care prezintă incapacități senzoriale, motorii (de
exemplu, paralizia sau lipsa membrelor) sau cognitive (retard mintal, dizabilități de învățare,
traumatisme ale creierului). În această situație, psihologul nu trebuie să bazeze doar pe scorurile la
teste, ci va lua în considerare și alte surse de informații, cum ar fi interviul și măsurătorile
comportamentale (McIntire, Miller, 2010, p.113).
Trebuie modificată structura testării pentru a reflecta cu acuratețe abilitatea sau însușirea pe
care o măsoară testul psihologic: dizabilitatea persoanei nu trebuie să influențeze rezultatul atunci
când testul măsoară o valoare ce nu are legătură cu dizabilitatea respectivă (ibidem, p.113). Oricum,
persoanele cu dizabilități trebuie să și le declare și să prezinte diagnosticele primite (op.cit., p.116).
Persoanele din medii multiculturale sunt cele care aparțin diverselor grupuri minoritare
diferențiate pe baza rasei, originii culturale sau etnice, limbii materne etc. Scorurile obținte la teste
de acestea pot diferi semnificativ de ale populației majoritare și, ca urmare, valorile obținute vor
depinde de scopul urmărit în evaluarea psihologică (ibidem, p.117).

Evaluarea autentică
Practicienii din domeniul psihologiei aplicate consideră că în psihodiagnoza clinică “trebuie
măsurat ceea ce este important, nu doar ce putem măsura folosind întrebări cu răspunsuri multiple”
și, în plus, psihologul trebuie să fie obiectiv pe tot parcursul evaluării. De exemplu, în diagnoza
elevilor, evaluarea autentică se centrează pe măsurarea capacității acestora de a aplica ceea ce au
învățat în contexte de viață reală. Motivul acestei abordări este determinat de faptul că elevii

32
 asimilează cunoștințe pentru a produce ceva, iar performața lor trebuie evaluată în funcție de acest
lucru (McIntire, Miller, 2010, p.489-490).

Interpretarea rezultatelor
Modul în care psihologul interpreatează rezultatele tuturor metodelor aplicate în procesul de
evaluare a personalității subiectului este condiționat de întreaga sa cultură și experiență acumulată, de
buna selecție a datelor, de inteligența și înțelepciunea sa profesională (Ciorbea, 2015, p70-72).
Interpretarea poate fi realizată din patru perspective:
a) interpretarea intuitivă - este fundată pe cultura psihologică a evaluatorului; impresia generală are
rolul de ipoteză de lucru pe timpul evaluării; indiciile comportamentale sunt urmărite atent;
b) interpretarea bazată pe autoritate - “se fundamentează pe pe idei susținute de psihologi cu mare
autoritate în domeniul evaluării … folosită fără discernământ, poate deveni doar un exercițiu
speculativ și steril”;
c) interpretarea fundamentată conceptual - “conceptele psihologice reprezintă grila prin care
evaluatorul analizează datele colectate despre subiectul examinat… deducțiile sale reconstruiesc
prin interpretare realitatea psihică sub forma unui concret logic, a unui fapt științific”;
d) interpretarea empirică - pleacă de la instrumentele utilizate, datele fiind prelucrate și interpretate
prin formule și algoritmi statistici; psihologul poate alege doar răspunsurile la întrebările
importante, calitatea interpretării depinde de validitatea, fidelitatea și sensibilitatea testelor
utilizate; este important ca psihologul să depisteze subiecții care care modifică răspunsurile în
plus sau în minus (ibidem, p.74-81).
«Cel mai adesea, în interpretarea datelor de evaluare ale unui caz, evaluatorul combină mai multe
tipuri de abordări, iar măsura profesionalismului său o poate da tocmai suplețea cu care combină, într-
o evaluare psihologică, în funcție de necesități, intuiția cu apelul la autoritate, abordarea empirică cu
abordarea conceptuală sau toate deodată” (ibidem, 2015, p.81).

Simțul clinic și problema deciziei în evaluarea psihologică

Vorbim de simț clinic în cazul evaluatorului care produce diagnoze corecte chiar și atunci când
datele de care dispune sunt incomplete, sesizează informațiile cu adevărat relevante și identifică soluțiile
funcționale în cazul analizat. Componente: capacitate de raționare corectă, intuiție, cunoașterea
aprofundată a marilor medele teoretice care explică legile comportamentului uman, cultură psihologică,
credințe, păreri, impresii acumulate în timp (op.cit., p.88-92).
Psihologul ia decizii privind metodele folosite în procesul de diagnoză, în cel de interpretare, în
privința principiilor și a procedurilor de analiză. Dar cele mai importante decizii privesc următoarele
aspecte:
a) controlul propriilor surse de deformare a interpretării datelor și a concluziilor finale
b) restrângerea versus extinderea validității metodelor de măsurare funcție de rata de bază
c) fixarea scorului-prag (a pragului de admisibilitate (op.cit., p. 119-120).

Exigențe etice în evaluarea psihologică clinică

”Etica se referă la aspectele sau practicile care influențează procesul decizional în termenii de “a
face ceea ce se cuvine”. Cu alte cuvinte, etica reflectă morala - ceea ce este considerat bine sau rău - a
unei societăți, a unei culturi sau a unei organizații”. Psihologii au nevoie de o pregătire specială în acest
domeniu deoarece, deseori se întâlnesc cu dileme etice - probleme pentru care nu există soluții morale
clare sau asupra cărora s-a căzut de acord la nivel general (McIntire, Miller, 2010, p. 98). Iată și alte idei
fecunde din punct de vedere etic în această lucrare:

33
 - psihologii nu ar trebui să folosească teste depășite sau care nu sunt utile pentru scopul actual; cu
toate acestea, testele mai vechi nu sunt automat eliminate, ci trebuie să se ia în calclul grupurile
de normare pentru fiecare versiune și, funcție de ele, să se determine care test este cel mai
potrivit pentru client (p.98)
- când se folosesc teste inadecvate, există un mare potențial de a le face rău indivizilor - adesea
fără ca victimele să-și dea seama (p.99)
- standardele sunt mai curând declarații ale profesioniștilor despre ce cred ei că este un
comportament potrivit, respectiv nepotrivit în practicarea profesiei lor (p.99)
- consultați un coleg, un expert în etică sau asociația psihologilor pentru a beneficia de asistență
suplimentară (p.99)
- notați raționamentele care au stat la baza deciziilor dv. (p.99)
- când ați luat o decizie pe linie etică, arătați că ați fost atent, rezonabil, prudent și ați făcut tot ce
ați putut (p.99)
- psihologii au “datoria de a ancora practica pe o bază științifică scoasă fără încetare la iveală“
(Parot și Richelle, 1995, p.295)
- psihologul trebuie să abordeze problemele puse în contextul lor global și va implica în
intervenție sau în consiliere pe toți cei care sunt interesați (familia, șeful firmei etc.); astfel se
protejează persoanele de o manipulare fără știrea lor și mărește șansele de succes ale intervenției
în măsura în care succesul depinde de implicarea sau adeziunea unui grup mai larg) (Parot și
Richelle, op.cit., p.297)

În lucrarea sus-amintită sunt expuse cele cinci principii generale ale Asociației Psihologilor
Americani (APA), menite să îndrume psihologii către idealurile cele mai înalte ale psihologiei:
Principiul A - Binefacere și neprejudiciere
Principiul B - Fidelitate și responsabilitate
Principiul C - Integritate (maximizarea beneficiilor și minimizarea prejudiciilor)
Principiul D - Dreptate
Principiul E - Respecraea drepturilor și a demnității persoanelor (op.cit., p.99-100).
La acestea se mai adaugă zece seturi de standarde etice:
1 – rezolvarea chestiunilor etice
2 – competența
3 – relațiile umane
4 – intimitatea și confidențialitatea
5 – reclama și alte declarații publice
6 – înregistarea onorariilor și a taxelor
7 – educația și formarea
8 – cercetarea și publicarea
9 – evaluarea
10 – terapia (op. cit., p.100).
Scopul celor arătate mai sus este acela de “a proteja drepturile indivizilor care sunt beneficiarii
serviciilor psihologice în care este inclusă testarea. Principiile etice afirmă importanța respectului
acordat persoanei, stabilesc necesitatea de a proteja demnitatea și intimitatea individului și condamnă
practicile discriminatorii, incorecte. Aceste valori esențiale sunt atât de importante, încât se aplică în
toate situațiile, inclusiv în testare” (op.cit., p.103).
“Morala se schimbă în funcție de multiplii factori constitutivi ai culturii. În general, o privire
științifică orientată asupra conduitelor umane, ... spre cercetarea proceselor, relațiilor cauzale, se lovește

34
de vechea problemă ... a liberului arbitru opus determinismului. ... Este neîndoielnic, de exemplu, că
psihologia a influențat evoluția concepțiile noastre juridice asupra responsabilității: actul comis nu mai
este suficient în stabilirea și aprecierea ei, de altfel nici intenția, ci în acest caz trebuie să se examineze
determinanții, uneori îndepărtați, care explică procesul angajat până la delict. ... Etica intervenției
psihologice ... comportă o intenție de suprimare a profesiei, sau cel puțin de schimbare a rolului său,
trecând de la remedierea neajunsurilor la prevenirea lor, de la tratamentul individului la examinarea
condițiilor care îl fac să aibă nevoie de el” (Parot și Richelle, 1995, p.283-299).
În lucrarea lor din 2016, Knapp, Gottlieb și Handelsman insista asupra faptului că în domeniul
psihodiagnozei “competența se bazează în primul rând pe principiile etice generale ale promovării stării
de bine a pacientului și evitării producerii de daune”. În acest context, autorii detaliază modurile corecte
de intervenție în cazul pacienților periculoși, în cele în care factorii culturali sunt deosebiți de pregnanți,
în tratarea pacienților în situații de urgență și atunci când tratarea acestora are loc în zone care nu sunt
deservite corespunzător, iar accesul la specialiști competenți este limitat (p.166-167).
De mare interes pentru practicieni sunt cele trei modele de abordare a problemelor etice
complexe cu care se pot întâlni psihologii de orice specialitate și care sunt amplu analizate în lucrarea
sus-amintită: modelul procesului etic de luare a deciziilor, modelul optimizării calității și modelul
aculturației etice (op.cit., p.35-162).

Surse:
Iulia Ciorbea (coord.), Evaluarea psihologică aplicată, Editura Trei, București, 2015
Sandra A. McIntire, Leslie A. Miller, Fundamentele testării psihologice, Polirom, București, 2010
Samuel J. Knapp, Michael C. Gottlieb, Mitchell M. Handelsman, Dileme etice în psihoterapie, Editura Trei, București,
2016
Bert van Luyn, Salman Akhtar, W. John Livesley (coordonatori), Tulburări severe de personalitate, Polirom, București,
2009
Francoise Parot, Marc Richelle, Introducere în psihologie, Humanitas, București, 1995
Laurent Schmitt, Primii pași în psihoterapie, Polirom, București, 2011

8.Explicație și înțelegere în domeniul evaluării psihologice.

Explicația cauzală și analiza funcțională. Documentarea în vederea psihodiagnozei adultului
și vârstnicului. Stabilirea axelor prioritare și a standardelor socioculturale ale subiectului
evaluat. Problema comorbidității la adult și vârstnic.

Evaluarea personalității adultului și vârstnicului constituie pentru orice psiholog o mare

provocare. Aceasta din cauza faptului că persoana se prezintă în cabinetul de psihologie cu o istorie
amplă și numai de el știută, cu analize proprii ale evenimentelor prin care a trecut, cu motivații mai mult
sau mai puțin clare referitor la concluziile diagnozei realizate de psiholog. Ca urmare, el va răspunde
sincer la toate întrebările și probele alese de acesta sau va modifica răspunsurile până la a le falsifica
total.
Pentru psiholog, testarea unei persoane implică o serie de întrebări pe care nu le poate ocoli:
rezultatul psihodiagnozei are pentru subiect o utilitate limitată (de exemplu, o piesă în dosarul de
angajare) sau o semnificație importantă (de exemplu, nivelul inteligenței sau existența unor anomalii ale
personalității, ambele fiind hotărâtoare pentru ocuparea unui statut profesional) ? diagnosticul prezent
surprinde și evoluția anterioară a persoanei sau reflectă doar starea de moment (de exemplu, individul
poate fi un alcoolic inveterat care s-a abținut să mai bea în ultimele zile tocmai pentru a ieși bine la

35
testare)? individul este sincer sau joacă un rol inautentic dar care îi va aduce evaluarea dorită în vederea
unei promovări profesionale (de exemplu, la locul de muncă actual, este un șef despotic, rigid,
ranchiunos și conflictual, dar în timpul testării reușește să pară blând, cooperant, constructiv) și multe
alte aspecte de acelați tip.
Toate acestea au la bază faptul că “nu există criterii diagnostice pentru normalitate, așa cum
există pentru afecțiunile psihice”, normalitatea fiind condiționată de istoria echilibrată a persoanei
(Prelipceanu, 1995, p.385). Astfel, „existența diacronică a individului trebuie concepută ca o succesiune
de stări integrate (adaptate) cu altele mai puțin integrate în cadrul unei anumite plasticități adaptative, în
care mediul și persoana interacționează. N este expresia unui echilibru dinamic al acestei succesiuni »
(ibidem, p.389). În acest sens, profesorul Dan Prelipceanu, îl citează pe Henri Ey care spunea că
“normalitatea constituie suma condițiilor care asigură libertatea unui individ de a exista în normalitate și
nu poate fi cuantificată, ea neavând o limită superioară ci doar una inferioară (p.387).
În aceste condiții, activitatea de psihodiagnoză pare a fi împinsă într-o situație fără ieșire:
utilizăm sec, mecanic calificativele obținute prin analize statistice sau adăugăm considerente valorice
care, fiind subiective, lărgesc viziunea asupra personalității adăugând „impresii” greu de cuantificat. Tot
profesorul Prelipceanu, ne ajută să depășim acest impas prin luarea în considerare a situației concrete,
strict individualizate a subiectului: «putem apela la norma responsivă care se referă la modul în care, de
exemplu, inima corespunde sau nu necesităților funcționale homeostazice ale individului și nu la faptul
dacă ea este sau nu normală din punct de vedere statistic. Obiecția de principiu a acestui model normativ
este că el poate duce la dizolvarea conceptului de normalitate, înlocuindu-l cu normalul particular al
unui individ dat” (Prelipceanu, 1995, p.388), mod de gândire benefic totuși pentru un bun
psihodiagnostician.

Explicație și înțelegere în domeniul psihodiagnozei

Pentru evaluarea personalității este nevoie și de luarea în calcul a unui „factor de indeterminare
subiectivă legat de faptul că, în orice prospectivă pe termen lung, acțiunile întreprinse de actorii
sistemului studiat au consecințe care depășesc și intențiile actorilor și capacitățile de anticipare ale
observatorilor” (Cazes, 2009, p.623). Neprevăzutul poate fi exogen, ascuns în mediul prezent sau viitor
al acțiunii sale sau endogen (repercusiunile sociale neintenționate ale acțiunilor umane intenționate). Ca
urmare, marea provocare a cunoașterii umane și, desigur, a evaluării psihologice va fi distincția dintre
explicație și înțelegere în privința comportamentului uman: prin explicație vom înțelege evidențierea
cauzelor care determină comportamentul indivizidului; înțelegerea presupune clarificarea sensului, a
motivelor, a „rațiunilor“ pe care subiectul le dă acțiunii sale și care sunt ireductibile la cauze. Noțiunea
de „rațiune“ pleacă de la semnificația asociată comportamentelor persoanei, de la finalitățile urmărite de
ea, de la motivațiile sale tipice în anumite circumstanțe, cu alte cuvinte, rațiunile sunt cauzele acțiunii.
În ceea ce privește psihodiagnoza, înțelegerea se situează în raportul dintre două perspective: a
interpretului și a persoanei a cărei acțiune este interpretată pe baza unor norme acceptate: norme logice,
valori (raționalitate de tip axiologic), empatie care permite precizarea sensului acțiunii individului
studiat. Psihologul apelează la o adevărată hermeneutică (arta descifrării interpretative a textelor cu
semnificație ascunsă, relevarea prin comprehensiune a mesajelor sau decodificarea și interpretarea unor
semne sau simboluri încifrate). Acțiunea umană este deci ireductibilă la determinarea cauzală, ea fiind
legată de sens și intenționalitate și înscrisă în istoricitatea și particularitatea societăților care conferă
acest sens.

Explicația cauzală și analiza funcțională

36
 O abordare deosebit de interesantă pentru subiectul nostru ne oferă sociologul român Catălin
Zamfir în lucrarea sa Structurile gândirii sociologice (1987). El consacră câteva capitole analizei
comparative dintre explicația cauzală și analiza funcțională. Modelul explicativ arată doar că o cauză
produce un efect, dar nu clarifică procesul care generează această relație. În plus, cercetătorul, pentru a
nu trage concluzii greșite, trebuie să aibă în vedere o serie de dificultăți în stabilirea cauzalității: care e
sensul cauzării, durata menținerii relației cauzale, contextul cultural și istoric care poate influența relația
cauză-efect și altele. Ca urmare, profesorul Zamfir consideră că “Faptele sunt informații despre
fenomene complexe, multidimensionale, în timp ce termenii cauză și efect sunt proprietăți abstracte ale
fenomenelor care nu preexistă neapărat ca atare în experiență. De regulă, ele sunt formulate mai întâi
teoretic, ca entități abstracte și apoi operaționalizate printr-un sistem de indicatori empirici”. Autorul
atrage atenția asupra faptului că modelul cauzal are două limite majore: în primul rând, nu ține cont de
ipostaza omului ca subiect activ, iar în al doilea rând, că “fenomenele sociale interacționează multiplu,
sunt interdependente, formând sisteme cu tendința la coerență, imposibil de descris cu schema simplă
cauzală” (op.cit., p.19-38).
Ceea ce ne interesează cu adevărat pentru problema psihodiagnozei adultului și vârstnicului, este
modul cum abordează profesorul Zamfir analiza funcțională. El pleacă de la două principii
fundamentale: omul este întotdeauna un subiect activ care face și reface viața sa, orientat de finalități;
finalitățile au pentru orice om o anumită semnificație (utilitate), fiind selectate sau eliminate în raport cu
funcția îndeplinită pentru sistem. În plan metodologic, consecința este evidentă: a explica un fenomen
psihologic sau psihosocial înseamnă a pune în evidență rolul, contribuția sa la dezvoltarea și menținerea
sistemului și care-i justifică existența (op.cit., p.63-64). Ca urmare, condițiile necesare funcționării
sistemului (în cazul nostru, individul uman), devin obiectul cerințelor funcționale (necesități, nevoi,
trebuințe) care vor genera o activitate pozitivă de creare a respectivei condiții și de menținere a ei.
Cerințele nesatisfăcute vor crea la nivelul persoanei o presiune pentru alegerea acelor activități care le
vor satisface nevoia de hrană, de reproducere, de confort corporal, de securitate, de sănătate, de
producție, de organizare a activității colective, de asigurare a respectării regulilor etc. (ibidem, p.63-70).

Problema comorbidității la adult și vârstnic

Comorbiditatea este un termen medical care face referire la faptul că persoana examinată în
vederea formulării unui diagnostic prezintă simultan mai multe afecțiuni somatice și psihologice.
Această situație complică evoluția cazului spre vindecare, iar în ce privește terapeutul, el trebuie să
stabilească ordinea de prioritate. Nu trebuie uitat că în unele cazuri, diferite simptome dintr-un spectru
sau altul se pot acutiza ceea ce impune un dublu diagnostic - primul va fi al afecțiunii de bază (cel mai
frecvent, de natură somatică), iar al doilea poate fi o addicție, o tulburare de personalitate etc.
Prin această prismă, adultul și mai ales vârstnicul, se prezintă în fața psihologului “încărcați” cu
o complexă problematică medicală și psihologică, fapt care impune investigații aprofundate
(Prelipceanu, 2015, p.255). De altfel, diagnosticul atent elaborat, va indica cea mai probabilă acutizare
sau recădere, eventual, distanța în timp până la una dintre ele.

Modele de evaluare psihologică

Evaluarea clinică include și adaptarea psihoterapeutului la client, decizia de a-l accepta, serviciile și
tehnicile oferite, decizia de a termina intervenția, aprecierea eficienței intervenției și utilitatea
intervenției în cazul altor clienți. În consecință, în mediile clinice și de consiliere, testele psihologice pot
fi folosite în trei modalități (McIntire, Miller, 2010, p.498) :
a) modelul de evaluare psihologică - utilizat atunci când grija controlată ocupă un loc important în
stabilirea diagnosticului și tratamentul indivizilor; o asemenea împrejurare are ca specific

37
 presiunea pentru o responsabilitate mai mare, dar și reticența de oferi tratamente sau consiliere
psihologică pe termen lung (op. cit., p.499)
b) modelul culegerii informațiilor - atunci când psihologul folosește evaluarea ca un îndreptar de
culegere a informaților pentru a stabili un diagnostic, a facilita comunicarea, a permite o
comparație standardizată între persoane similare, a face predicții privind comportamentul
clientului în afara mediul de evaluare, a concepe un program de tratament (op. cit., p.499-500)
c) modelul terapeutic de evaluare - are ca scop să furnizeze noi experiențe și informații pe care
clientul le poate folosi pentru a face schimbări în viața sa; astfel, psihologul poate încuraja la
acesta autodescoperirea și dezvoltarea precum și aprecierea calității dialogului în vederea unei
schimbări pozitive (ibidem, p.501).
Surse
Bernard Cazes, Predicție și previziune, în Massimo Borlandi, Raymond Boudon, Mohamed Cherkaoui, Bernard Valade
(coord.),“Dicționar al gândirii sociologice, Polirom, București, 2009
Sandra A. McIntire, Leslie A. Miller, Fundamentele testării psihologice, Polirom, București, 2010
Cătălin Zamfir, Structurile gândirii sociologice, Editura politică, București, 1987
Dan Prelipceanu, Semnificații psihiatrice ale normalității, în “Romanien Journal of Legal Medicine”, 3(4)/1995
Dan Prelipceanu, Psihiatrie clinică, Editura Medicală, București, 2015

9.Examinarea psihologică a adultului și vârstnicului.

Obiectivele și etapele evaluării personalității. Specificul interpretării rezultatelor la persoanele
adulte și vârstnice. Evaluarea rețelei de suport social. Binele subiectiv. Diagnosticul centrat pe
persoană.

Obiectivele și etapele evaluării personalității

- utilizează sistemul nosografic cunoscut şi acceptat, foloseşte tehnici şi instrumente acreditate
- evaluarea devine o realitate publică semnificantǎ, semnificativǎ şi utilă
- evaluarea finală fundează proiectele terapeutice şi a raportǎrilor oficiale.
- diagnosticul foloseşte sistemul criteriilor necesare şi suficiente: criterii obligatorii, criterii
facultative și criterii de excludere.
- instrumentele utilizate pot adduce informații utile și în ceea ce privește comorbiditatea (de exemplu,
Scala Hamilton poate înregistra simptome de anxietate, obsesie, depersonalizare, iar MMPI - depresia
sau fobia socialǎ)

Din cele 5 axe de evaluare conform DSM - IV, pentru evaluarea psihologică, axele IV și V sunt
deosebit de utile:
Axa I - episodul actual psihopatologic, diagnosticianul optând pentru una din categoriile definite în
manual. Pot exista douǎ sau mai multe diagnostice (comorbiditate). Desigur, prioritate va avea
diagnosticul care a determinat consultul, internarea sau care serveşte direct motivul diagnosticǎrii.
Axa II - tulburare psihicǎ constantǎ (deficienţa mentalǎ, tulburǎrile pervasive de dezvoltare şi tulburarea
de personalitate)
Axa III - comorbiditatea somaticǎ. Suferinţa somaticǎ poate fi primarǎ sau secundarǎ tulb. psihice
(automutilare la o personalitate borderline, tahicardia în anxietate sau constipaţia în depresie).
Axa IV - problemele psihosociale şi ambientale ce pot afecta diagnosticul, tratamentul şi prognosticul
tulburǎrii mintale (evenimente de viaţǎ negative, stresante, solicitante, dificultǎţi ambientale, conflicte
intrafamiliale/interpersonale, insuficienţa suportului social şi a resurselor sau alte probleme corelate cu

38
contextul de viață). De asemenea, grupul de suport primar, ambianţa socialǎ, domeniul educaţional şi
ocupaţional, locuire, probleme economice, probleme privind accesul la serviciile de îngrijire a sǎnǎtǎţii.
Axa V - nivelul de funcţionare socialǎ - dizabilitǎţi şi performanţe în rolurile sociale.

Profesorul Mircea Lăzărescu de la UMF din Timișoara, recomandă să se țină cont de o serie de date
necesare bunei înțelegeri a oricărui caz : informaţii biografice generale; antecedente; evenimente şi
schimbǎri de viaţǎ importante; simptome psihopatologice; tulburǎri somatice corelate psihopatologiei
(somn, apetit etc.). El recomandă utilizarea unor fișe care să cuprindă ansamblul problemelor fiecărui
subiect care se prezintă la un cabinet de psihologie (op. cit., p.260-261):
Fişa 1 (anamnesticǎ): starea civilǎ, numǎr de copii, fratrie, vârsta la prima cǎsǎtorie, persoane ce trǎiesc
în aceeaşi gospodǎrie şi asigurǎ venitul, şcolaritate şi formare profesionalǎ, situaţie profesionalǎ,
locuinţǎ.
Fişa 2 - evenimentele patogene sau condiţii ce motivează prezentarea la psiholog; probleme în cadrul
cuplului şi familiei, probleme financiare, în domeniu profesional, relaţii cu justiţia, solitudinea,
existenţa unei boli în familie etc.
Fişa 3 - evenimentele/schimbǎrile de viaţǎ cu menţionarea intervalului de vârstǎ când acestea s-au
produs (moartea tatǎlui şi a mamei, separarea pǎrinţilor, cǎsǎtoria şi divorţul subiectului, moartea
partenerului, o nouǎ legǎturǎ, naşterea unui copil, schimbarea serviciului etc.)
Fişa 4 - antecedente patologice (afecţiuni organice cerebrale, psihiatrice, tentative suicidare etc.)
Fișa 5 - simptome privind eventuale tulburări de conștiință: scăderea vigilenței, disoluția / îngustarea
sau extinderea câmpului de conștiință.

Ca urmare, spune prof. Lăzărescu, evaluarea şi diagnosticul personalității necesită aprecierea

intreagii biografi a persoanei din diverse surse (mărturii ale diverselor persoane, scrisori, note
autobiografice), produse culturale (cărţi scrise de subiect), aspectul persoanei şi al ambianţei sale fizice
imediate (îmbrăcăminte, podoabe), autodescrierea şi auto-calificarea persoanei în cadrul relatǎrilor
directe, cunoştinţele sale, cultura, felul în care îşi reprezintă lumea, convingerie şi credinţele sale,
concepţia sa despre lume (ibidem, p.265-266).
Interviul cotează evenimentele ce se repetǎ la scurt interval de timp şi mǎsura în care ele sunt sau
nu independente de subiect. Sunt luate în considerare, detaliat, evenimente ce pot apare în ciclurile
naturale ale vieţii în urmǎtoarele domenii : relaţii intime în perspectiva cǎsǎtoriei, în afara situaţiei de
cǎsǎtorit, cu prieteni şi rude; rezidenţa; ocupaţia; finanţele; calitatea de pǎrinte; studenţia; morţi;
sǎnǎtate; relaţii interpersonale; juridic; ghinioane; diverse.

Evaluarea reţelei de suport social: chestionare adresate pacientului şi eventual confirmate de

un relativ. Convingerea pacientului ce are persoane apropiate care-l sprijinǎ sau îl pot sprijini este
importantǎ prin ea însǎşi =
1. Cui vǎ puteţi adresa cu adevǎrat când simţiţi nevoia de a vorbi?
2.Existǎ vreo persoanǎ pe care simţiţi cǎ vǎ puteţi sprijini?
4.V-ar place sǎ vǎ puteţi sprijini mai mult pe aceastǎ persoanǎ?
5. Dacǎ ar trebui sǎ cereţi cuiva un mic favor (de ex. sǎ vǎ împrumute ceva, sǎ vǎ ajute sǎ rezolvaţi mici
reparaţii în gospodǎrie sau sǎ facǎ unele cumpǎrǎturi), cui a-ţi putea sǎ vǎ adresaţi?
6. V-ar place sǎ cunoaşteţi mai mulţi oameni cǎrora sǎ le cereţi astfel de favoruri?
Pentru psihopatologia calităţii vieţii = factori subiectivi şi obiectivi, contextuali, fizico-
materiali. 3 perspective: starea de „bine subiectiv”; funcţionarea în roluri sociale; calitatea factorilor
ambientali și contextuali. Factorii subiectivi = autorealizarea (nevoia de a realiza propriul potenţial);

39
stima de sine (nevoia de a fi respectat de alţii); nevoia de suport social din partea altora; siguranţa
(securitatea la domiciliu şi în lume); aspecte psiho-fiziologice (satisfacţii în direcţia nevoii de
alimentaţie, adǎpost etc.).

Binele subiectiv = intervine şi factorul timp, în sensul cǎ trǎirea persoanei e evaluatǎ în raport
cu situaţia de moment, pentru o perioadǎ determinatǎ de timp (o lunǎ); sau pe duratǎ îndelungatǎ,
ajungându-se pânǎ la evaluarea sentimentului de „fericire”. Pentru o evaluare circumstanţialǎ, subiectul
se autoevalueze în raport cu o serie de întrebǎri =
1. Nu simt o stare de eşec;
2. Mǎ simt capabil sǎ fac faţǎ muncii;
3. Am un bun apetit;
4. Nu mǎ simt inferior;
5. Totdeauna sunt plin de energie;
6. Am dificultǎţi în a lua decizii;
7. Nu sunt lipsit de speranţǎ;
8. Sunt încrezǎtor în mine;
9. Nu am dureri fizice;
10. Mǎ simt în siguranţǎ;
11. Am o mobilizare fizicǎ completǎ;
12.Sunt plin de speranţǎ;
13. Sunt bucuros cǎ trǎiesc;
14. Mǎ simt confortabil cu mine;
15. Resimt plǎceri în hobbyurile mele;
16. Nu sunt niciodatǎ îngrijorat.
În cazurile de „distorsiune cognitivǎ” cum sunt cele din depresia prelungitǎ, diminuarea c.v. poate
deriva din aceastǎ modificare de opticǎ. Factorul cognitiv este extrem de important atunci când se cere o
evaluare pe termen lung când se întreabǎ despre mulţumirea globalǎ în raport cu istoria de viaţǎ, cu
vârsta, sau atunci când e atinsǎ problema fericirii.
Factorii contextuali și ambientali cei mai frecvent evaluaţi:
- Calitatea locuinţei.
- Comunicarea implicǎ şi deplasarea. Se pot lua în considerare : calitatea serviciilor în domeniul
mijloacelor de transport în comun, calitatea drumurilor, eventual existenţa mijloacelor proprii de
deplasare (maşinǎ proprie) dar şi comunicarea la distanţǎ, prin telefon sau prin alte mijloace.
- Siguranţa în viaţa socialǎ, sentimentul de protecţie în mijlocul comunitǎţii. Acestea pot fi asigurate de
sistemul de ordine, de legislaţie, modifiar în anumite momente socio-politice deosebite, frecvenţa
rǎufǎcǎtorilor într-un cartier anume, iluminatul strǎzilor, marginalizarea sau stigmatizarea individului
din motive etnice, religioase sau pentru cǎ a suferit de o boalǎ (psihicǎ);
- Facilitǎţile şi şansele pe care un individ le are în micro-grupul sau societatea în care trǎieşte; accesul
la educaţie, la informare, accesibilitatea la îngrijiri medicale, şansele de acţiune independentǎ, eficientǎ
sau creatoare, accesul la culturǎ etc.
- Nivelul de autonomie şi libertate a subiectului: autonomia în deplasare, condiţionatǎ de defecte
maladive, fizice sau psihice (amputaţia picioarelor, agorafobie), dar articulatǎ şi cu mijloace contextuale
fizice umane (protezǎ, maşinǎ, însoţitor). permisivitǎţile ce-i sunt acordate, capacitatea sa de a se afirma
şi impune. Autonomia şi libertatea de manifestare sunt dependente şi de mediul socio-cultural, mai
permisiv sau mai restrictiv, rejectiv sau oprimant, precum şi resursele sale financiare.

40
- Domenii de manifestare permisivǎ de articulare pozitivǎ şi împlinire a convingerilor şi credinţelor
subiectului: politice şi religioase.

Diagnosticul centrat pe persoanǎ

În ultimele trei decenii interesul pentru identitatea, unicitatea şi responsabilitatea faţǎ de sine a
persoanei s-a reafirmat în mare mǎsurǎ, mai ales prin interesul asupra doctrinei narative, a sine-ului, a
intersubiectivitǎţii şi a autonomiei proiective a individului în cadrul învǎţǎrii sociale.
- manifestǎrile psihopatologice identificate se articuleazǎ cu forţele restante ale persoanei, de
biografie şi de context, de funcţionarea şi integrarea socialǎ, de calitatea vieţii şi de destinul propriu
a subiectului în lumea sa culturalǎ specificǎ.
- Evaluarea psihologică este un adevărat parteneriat în formularea diagnosticului şi în plan terapeutic;
accent pe destinul personal al individului, pe nevoia ca el sǎ-şi reorganizeze viaţa în condiţiile
existente, dar pǎstrând şi cultivând demnitatea personalǎ, satisfacţiile de viaţǎ şi sensul existenţial.

Sursă:
Mircea Lăzărescu, Bazele psihopatologiei clinice, Ed. Academiei Române 2010, pag. 249-296

10.Observația și evaluarea trăsăturilor personalității

Observația structurată și nestructurată. Interviul clinic și memoria autobiografică (scheme
cognitive, evaluări iraționale etc.)
Observația - metodă de evaluare a personalității
- 5 metode de investigare: experimentul, observația, analiza documentelor, ancheta, interviul; după
gradul de structurare (standardizare): experimentul și ancheta sunt numai calitative, iar observația,
analiza documentelor și interviul sunt și cantitative și calitative; observația, în sens larg se referă la
analiza documentară, ancheta și interviul (Iluț, 1997, p.74-76).
- Observația poate fi:
a.- structurată (cantitativă): grilă de categorii comportamentale este stabilită anterior (a clasa
materialul empiric în categoriile alese; depind de reprezentările observatorului, greu de stabilit
categoriile de clasificare, precum și interpretarea secvențelor (a stabili unitatea cu sens și
semnificația ei în planul conștiinței, intențiilor, valorilor și atitudinilor); se pot utiliza tabele de
analiză comportamentală (cu 2 intrări: faptele de conduită și semnificațiile posibile); astfel, se
desprind atitudinile confirmate mai des la persoana investigată;
b.- nestructurată (calitativă): urmărește descrierea și explicația; categoriile și ipotezele se
elaborează pe parcurs; înregistrează o anumită perioadă comportamentul obișnuit al persoanei
(frecvent, în contextul natural) și poate folosi interviul și analiza documentară;
psihodiagnosticianul caută tendințele majore, modele și stiluri de comportament; psihologul ia
notițe despre tot ce i se parte relevant la subiect;
se focalizează pe anumite aspecte, tatonează temele de discuție, revine la unele dacă i se pare util
(op.cit., p.78-83).

Dificultăți:
Epistemologice și metodologice: validarea și fidelitatea datelor culese, credibilitatea lor, uneori sunt
necesare observații repetate sau mai mulți observatori, transparența aspectelor autentice, distincția fapte
reale / impresii

41
Costuri: necesită timp și banii mai mulți, psihologul trebuie să aibă o calificare specială
Aspectele etice: atunci când subiectul nu știe că este observat (ex. în instituțiile în penitenciare);
informațiile obținute nu se folosesc împotriva subiectului (op.cit., p.83-85).

Putem considera că în exercitarea profesiei de psiholog regăsim unele aspecte interesante expuse
la al III-lea Congres Național de Psihiatrie (1-4 oct. 2008) de către profesorul de psihiatrie Ștefan Milea.
Domnia sa considera că psihiatria are trei ramuri principale: psihiatria clinică, psihiatria teoretică și
psihiatria administrativă. Din atribuțiile fiecăreia din ele, am selectat pe acelea care, cred, că sunt
valabile și pentru psihologie:
- psihologie clinică: cauzele și mecanismele tulburărilor, simptome primare și secundare,
particularitățile clinice (severitatea tulburărilor, evoluția lor în timp sau a complicațiilor),
plângerile persoanei care suferă, impactul socio-cultural al patologiei psihologice, observația -
cenzor al ipotezelor teoretice;
- psihologie teoretică: are rolul de a oferi explicații, soluții, principii, concepte, ipoteze; pătrunde
în intimitatea fenomenelor psihopatologice; analizează problemele și întrebările puse de
psihologia clinică; se subordonează nivelului cunoașterii și nevoii validării sale practice;
- psihologie administrativă: asigură un limbaj comun riguros pentru toți psihologii (ghiduri,
norme, bareme); clasificări diagnostice; accent pe boală și nu pe persoană; sistematizează
cunoștințele acumulate; identifică, denumește, clasifică entitățile clinice; elaborează scale de
evaluare ; realizează instrumente standardizate de diagnostic și tratament; cadrul legislativ al
formării profesioniștilor, optimizarea costurilor; norme etice ale practicii și prevenirea
abuzurilor; controlul activității și protejarea psihologilor de false acuze.
- Excese posibile - limitează gândirea clinică cauzală; simplifică diagnosticul (conținut, formă);
riscul prea multor diagnostice la aceeași persoană; sărăcește gândirea clinică prin accent doar pe
clasificările standard a tulburărilor psihice; limitarea soluțiilor la cele propuse de ghiduri;
fetișizarea scalelor, chestionarelor, interviurilor; riscul diagnosticelor eronate prin inventarierea
doar a simptomelor momentului; riscul minimalizării importanței specificului relației psiholog-
persoană evaluată, consiliată sau aflată în tratament.

La toate acestea mai putem adăuga câteva sfaturi pentru psihologii evaluatori:
- bazați-vă pe observația directă și sistematizată
- utilizați paradigme interpretative verificate în studii științifice și de către colegii de breaslă
- experiența îndelungată nu este întotdeauna credibilă deoarece pot apărea influențe negative
(credințele intime ale psihologului, reținerea detaliilor și neglijarea trăsăturilor generale,
utilizarea unor stereotipuri care simplifică nejustificat)
- acordați prioritate aspectelor calitative şi relaţiilor cu ceilalți și, întotdeauna, într-o perspectivă
temporală.

Interviul clinic
Constituie modalitatea principală pentru adunarea informațiilor despre persoana evaluată. El
presupune o discuție între evaluator și subiect în care se culeg date și se observăcomportamentul
acestuia în legătură cu simptomele sau problemele sale. Interviul clinic este de mai multe feluri
(McIntire, Miller, 2010, p.505):
a) interviul clinic structurat – are la bază un set prestabilit de întrebări la care psihologul poate
asocia scoruri funcție de conținutul răspunsurilor primite

42
 b) interviul clinic nestructurat sau nondirectiv – are puține întrebări prestabilite, majoritatea fiind
determinate de răspunsurile persoanei
c) interviul clinic semistructurat – cuprinde o listă de întrebări prestabilite ce rezultă din constructul
ce trebuie măsurat; el are avantajul că este flexibilși permite evaluatorului să răspundă la
compoprtamentul și reacțiile persoanei.
Trebuie ținut cont de faptul că psihologul ar putea avea idei preconcepute care influențează
direcția sau rezultatul interviului. Atfel, el poate formula întrebări care să-i confirme ipotezele deja
construite sau să-l facă să răspundă de așa manieră încât să-i împlinească așteptările. O a treia sursă de
influență negativă poate fi etnocentrismul și constă în a considera că cultura unei persoane este
superioară altei culturi și folosirea acestei concepții ca un cadru de referință pentru judecarea oamenilor
aparținând altor medii culturale (ibidem, p. 506).
În general, interviul clinic are trei secvențe:
I - faza inițială - care constă în stabilirea raporturilor între evaluator și subiect, primul fiind atent la
atitudinile și reacțiile acestuia, la expresiile sale faciale (contactul vizual, postura, gesturile, aspectul
exterior, nivelul responsivității)
II - faza de mijloc - se culeg date privind istoricul social și medical, date demografice (ocupația,
starea civilă), comportamentele de coping etc.; psihologul începe să formuleze o ipoteză privind
diagnosticul și un prognostic relativ la conținutul consilierii sau la tratament
III - faza finală - psihologul întreabă subiectul dacă are nelămuriri și, după ce discută despre acestea,
face un rezumat al interviului și explică activitățile ce vor fi intreprinse în viitor (op.cit., p.506).
Pentru o bună desfășurare a evaluării clinice psihologice prin utilizarea diverselor metode, sunt
utile recomandările privind etica evaluării psihologice expuse de profesorul Michael Stevens (Ciorbea,
2015, p.565-614).

Surse:
Iulia Ciorbea (coord.), Evaluarea psihologică aplicată, Editura Trei, București, 2015
Petru Iluț, Abordarea calitativă a socioumanului, Polirom, Iași, 1997, pag. 74-85
Sandra A. McIntire, Leslie A. Miller, Fundamentele testării psihologice, Polirom, București, 2010
Ștefan Milea, Psihiatria clinică sau administrativă, comunicare la Al III-lea Congres Național de Psihiatrie, București, 1-4
oct. 2008

11.Povestea vieții și identitatea narativă

Funcțiile povestirilor despre sine. Planificarea interviului. Cercetarea narativă. Studiul de
caz. Clinica stărilor sufletești la adult și vârstnic. Metode implicite de evaluare a
personalității umane. Evaluarea epuizării profesionale prin metoda narativă și studiul de
caz.

Povestea vieții și identitatea narativă

Oamenii dau sens vieții lor prin intermediul povestirilor despre evenimentele vieții lor,
descoperind semnificații profunde prin reflectarea și exprimarea orală a experiențelor și sentimentelor
trăite (Atkinson, 2006, p.7). Povestea vieții este o metodă de cercetare calitativă care permite colectarea
unor informații despre esența subiectivă a întregii vieți a unei persoane. Ea debutează printr-un interviu
care favorizează înțelegerea vieții în detaliu și a modului cum joacă individul diferitele roluri în societate
Perspectiva subiectivă este cea care indică psihologului ce trebuie să caute pe parcursul evaluării
personalității subiectului (ibidem, p.10-13). In acest sens, Atkinson prezintă aprecierile lui Jerome

43
Bruner care spunea că “semnificația personală este construită de fapt în timpul povestirii, că experiențele
noastre iau forma poveștilor pe care le spunem despre ele și că povestirile reprezintă modul nostru
propriu de a organiza, a interpreta și de a da semnificație experiențelor proprii, menținând continuitatea
între acestea” (ibidem, p.17).
Funcțiile povestirilor despre sine:
- funcția psihologică: relevă sinele, pune ordine în experiențele persoanei
- funcția sociala: afirmă calitățile persoanei și susține experiența ei în relație cu cei din jur, creează
legături și întărește sentimentele comunitare
- funcția cosmologico-filosofică: conține o interpretare asupra lumii ce confera sens proceselor
naturale ale universului în care trăim (ibidem, p.21-23)
Iată o serie de aspecte relevante privind fecunditatea acestei metode pentru o bună psihodiagnoză:
- identifică temele importante și contextul în care sunt abordate în relatările persoanei
- modalitate de a organiza propria experiență de viață și rolul persoanelor semnificative la
derularea acesteia
- arată cum vede povestitorul rolul tradiției, al credințelor și obiceiurilor în viața sa
- ajută subiectul să înțeleagă mai bine trecutul și prezentul său, ce mai contează pentru el în viitor
- constituie un indicator al consistenței interne a naratorului
- poate fi un mod de a învinge stresul și dificultățile emoționale
- permite înțelegerea contextului moral, etic sau social al unei situații date
- relevă modul cum o persoană evoluează într-o lume în schimbare
- ajută la înțelegerea felului în care individul percepe evenimentele și mișcările sociale (ibidem, p.
21-38).
Uneori, în timpul expunerii subiectului, pot apare povești ascunse în narațiunea autobiografică,
“acele elemente care pot spune multe despre individ, teme sau aspecte specifice aflate în relație cu
problematici mai ample, precum genul, clasa socială și cultura, precum și dacă există anumite paternuri
care reies din poveste sau dacă genul, clasa și cultura reprezintă elemente de bază ale relatării”(op.cit.,
p.39).
Planificarea interviului implică o serie de aspecte care condiționează calitatea acestuia:
stabilirea scopului, găsirea unui cadru propice (domiciliu peroanei, grădină), inițierea unei relații
adecvate cu psihologul (echilibru între a ghida și a lăsa interviul să curgă liber), verificarea aparatului de
înregistrat convorbirea, pregătirea întrebărilor relevante, sesizarea problemelor importante care necesită
detalii, sprijinirea subiectului în găsirea formulărilor potrivite, utilizarea comentariilor profunde, a
respecta momentele de tăcere ale persoanei, a lăsa mai la urmă întrebările dificile și cu mare încărcătură
emoțională (ibídem, p.43-66).
Naratorul “trebuie să aibă, întotdeauna, ultimul cuvânt asupra formei scrise finale a acesteia
înainte de a fi prezentată și altora sau publicată” (op.cit., p.51). Atkinson insistă asupra faptului că
“cercetătorul trebuie să ia în considerare mai presus de toate interesele, drepturile și siguranța
persoanei care-și spune povestea” (p.68).

“Cercetarea narativă se referă la orice studiu care folosește sau analizează materiale narative
(opere literare, jurnale intime, autobiografii, conversații). Poate fi folosită pentru a compara mai multe
grupuri de subiecți, pentru a afla mai multe despre un anumit fenomen social sau o anumită perioadă
istorică sau pentru a explora personalitatea cuiva” (Lieblich, Tuval-Mashiach și Zilber, 2006, p.11-12).
În psihologie, această metodă se folosește pentru “a explora și a înțelege lumea interioară a individului”,
diagnosticarea problemelor psihologice cu care se confruntă o persoană, pentru înțelegerea caracterului
și a stilului său de viață, precum și a anumitor perioade sau tranziții din viața sa, în evaluarea memoriei,

44
al dezvoltării limbajului și al procesării informațiilor (ibidem, p.15). Cu alte cuvinte, povestirile permit
accesul la identitatea și personalitatea oamenilor.
Cele trei autoare ale cărții menționate afirmă: “Credem că poveștile sunt de obicei construite în
jurul unui nucleu de factori sau evenimente din viață, lăsând totuși un spațiu considerabil de
manifestare a libertății și creativității individului în selecția, conectarea, accentuarea și interpretarea
faptelor rememorate” (op.cit., p.19). Ele insistă asupra faptului că orice poveste a vieții nu este un
produs static, este afectat de context și de public, de starea de moment a naratorului, se modifică odată
cu trecerea timpului. În sfârșit, oamenii își construiesc identitatea și poveștile din elementele puse la
dispoziție de cultura din care provin, fiind deci, puternic impregnate de cultura și lumea socială a
naratorului (p.20).
În analiza întreprinsă, psihologul evaluator “ascultă trei voci”: “vocea naratorului, așa cum o
reprezintă banda sau textul, cadrul teoretic care furnizează conceptele și instrumentele necesare
interpretării și monitorizarea reflexivă a actului lecturii și interpretării, care înseamnă perfecta
conștientizare a procesului decizional de inferare a concluziilor. Studiul narativ, ca și psihoterapia, se
învață cel mai bine prin practică supervizată” (op.cit., p.22-23). Pentru interpretarea narațiunii vieți,
psihologul are două posibilități: a) abordarea holistă sau cea axată pe categorii; b) abordarea centrată pe
conținut (explicit sau implicit) sau pe formă (structura intrigii, secvențierea evenimentelor, relația lor cu
axa temporală, complexitatea și coerența lor, sentimentele evocate, stilul povestirii, alegerea
metaforelor, modul în care se construiește coerența de-a lungul povestirii, cauzalitatea și continuitatea
etc.) (ibidem, p.25-34).
Identitatea persoanei ca poveste a vieţii
- Eul se dezvoltă ca un proces continuu de construire a poveştii vieţii, care ajută la înţelegerea
vieţii proprii şi face legătura între trecut, prezent şi viitor
- Identitatea persoanei este tocmai acest scenariu (povestea internalizată): oamenii urmează
scenariul pe care l-au creat
- Interviu standardizat: subiectul se gândeşte la viaţa sa ca la o carte, o împarte în capitole, notează
8 scene-cheie, fiecare incluzând un punct de cotitură; scenariile alese reflectă personalitatea
individului.

Studiul de caz
În activitatea de psihodiagnoză, psihologul poate întâlni subiecți cu o traiectorie de viață marcată
de rupturi și înfrângeri care trebuie clarificată cu o metodă mai rar utilizată în cabinetul de psihologie,
studiul de caz. Accentul este pus pe analiza contextelor reale de viață care au forțat individul să ia
decizii importante pentru viitorul său și, uneori, a celor din jurul său (familie, partener de viață, colegi de
serviciu ș.a.). Ca urmare, venind la psiholog, încă de la prima întâlnire subiectul prezintă aspecte
particulare care impun o tratare particularizată a examenului diagnostic (centrat pe descoperirea
proceselor psihologice) și, desigur, a modului în care va fi redactat raportul final. Psihologul va apela la
orice sursă de informații credibilă: discuții cu persoanele care-l cunosc, documente, produse ale
activității acestuia (jurnale, cărți). Cât de relevante sunt informațiile reținute depind de experiența
psihologului în domeniul psihodiagnozei.
Studiul de caz centrat pe individul adult sau vârstnic, conservă “caracteristicile globale și
semnificative ale vieții reale, ca și ciclurile vieții vieții individuale...” (Mucchielli, 2002, p.407).
Psihologul va acorda o mare atenție “situațiilor cu caracter unic sau foarte rar” din biografia subiectului,
experiența trăită de el, modului cum a perceput derularea secvențelor, conștientizarea rolului său în acel
context, deciziilor luate de acesta în fiecare împrejurare în parte (ibidem, p.409-410).

45
Clinica stărilor sufletești la adult și vârstnic
În postura de subiect al evaluării clinice, adultul și vârstnicul aduc în fața psihologului stările lor
sufletești generate de problemele actuale sau trecute, de întreaga lor istorie a reușitelor și eșecurilor, de
luptele și înfrângerile care le-au marcat existența. Aceste aspecte trebuie observate și analizate cu atenție
deoarece constituie o sursă esențială de informații pe care psihologul nu o poate neglija în elaborarea
concluziilor sale finale.
Stările sufletești sunt “conținuturi mentale, conștiente sau inconștiente, ce amestecă stări ale
trupului, emoții subtile și gesturi automate, și care influențează majoritatea atitudinilor” (André, 2009,
p.20). Ele au o structură complexă și o funcționalitate specifică fiecărei persoane:
a) o sinteză între starea trupului și viziunea asupra lumii, precum și reactivitatea individului față de
tot ce i se întâmplă ( persoana este mișcată de evenimente, spune Christophe André)
b) un fenomen fizic unificator care leagă trecutul, prezentul și viitorul într-un sentiment de coerență
și destin
c) un ecou (psihologic n.n.) al vieții exterioare (neplăcere, agasare, teamă, îngrijorare…)
d) un climat mental, frumos sau posomorât, uneori stabil pentru un timp sau schimbător de mai
multe ori într-o zi
e) persistența parțială a unui fenomen (sufletesc n.n.) după dispariția cauzei sale
f) un amestec subtil de stări sufletești mixte, în care elementele plăcute se îmbină cu tonalitățile
dureroase (nostalgie, decepție, culpabilitate…)
g) amprenta psihologică lăsată de trecerea timpului: trecut (melancolie, rușine, vinovăție...),
prezentul (mândrie, satisfacție, supărare...), viitorul (neliniște, îngrijorare, încredere...)
h) semnificația acordată de persoană unui eveniment din viața sa, (precum psihodiagnoza n.n.)
i) rezonanța sentimentelor asupra trupului (ai inima grea când ești trist, energic atunci când ești
binedispus)
j) sensibilitatea proprie care formează modul de gândire și, care, la rândul său, va provoca anumite
stări sufletești
k) pot fi sursa unor analize personale care determină individul să-și modifice cursul existenței
l) constituie o dialectică între a resimți față de a înțelege, o modalitatea de a afla prin experiență
față de a afla prin cunoaștere (André, 2009, p.20-46).
Iată acum câteva suferințe care, în concepția lui Christophe André, pot fi provocate de stările
sufletești.
Resentimentul
- sunt un mod de a rumina mânia și nefericirea ca un lung reproș față de lumea și oamenii din jur
- pot fi o formă diminuată de negativism (“totul este criticabil”) sau o mânie care evită să
explodeze
- surse: frustrări, piedici, atingeri aduse intereselor personale, încălcări ale regulilor, rănirea stimei
de sine, trăirea unui eșec și neputința de a acționa, decepția de sine
- efecte: epuizează energia persoanei, “înecul în detalii”, închiderea într-o viziune punitivă asupra
problemei, așteptarea ocaziei de-și lua revanșa, anularea dorinței de a ierta, exasperarea,
îmbufnarea, disprețul, negativismul, ironia, ranchiuna
- consecințe: mânia pathologică (furia la volan), fobia socială, bulimia, depresia ostilă,
“inaptitudinea pentru fericire” (op.cit., p.173-209)
Tristețea
- este “invadarea conștiinței de către o durere sau o proastă dispoziție care ne împiedică să ne
bucurăm” (totul devine trist – privirea, mersul, timbrul vocii)

46
 - feluri: tristețea blândă, tristețea apăsătoare, tristețea înfrângerii, tristețea victoriei, culpabilității,
tristețea indiferenței
- manifestări – neîmplinire, inferioritate, sentiment de impostură, solitudine, descurajare,
remușcări, pierderea speranței, pesimism, sentiment de inutilitate
- atenție la stările predepresive ! – ruminațiile disforice, comparațiile sociale, distimia, adversitatea
(op.cit., p. 211-222 ).

Disperarea
- ”Disperarea este irațională: nu rezolvă nicio problemă, creează chiar altele noi și prin natura ei
este o suferință” Primo Levi citat de Christophe André (2009, p.255)
- Disperarea este compusă dintr-un amestec de durere morală, de luciditate neplăcută, de
neputința de a acționa pentru a modifica cursul existenței; ea mai implică sentimentul de
oboseală, de pierdere a elanului vital, sentimentul de a fi prins într-o capcană și de decădere
profundă, uneori un delir de culpabilitate (André, op.cit., 261-262)
- Disperarea poate genera idei suicidare, tendință ce poate fi diagnosticată după o serie de
indicatori: retragere socială și repliere pe sine, sentimentul că nu mai aparține aceleiași lumi,
ruminația axată pe ideea suicidului, slăbirea moralului, sentimentul de înstrăinare de ceilalți, o
stare de liniște neobișnuită pentru persona respectivă, scăderea bruscă a capacității de a rezolva
probleme obișnuite (ibidem, p.264-270)
- Vulnerabilitatea la suicid este mai mare atunci când persoana a întâlnit în copilărie multe
adversități, a văzut persoane apropiate care s-au sinucis, o persoană apropiată a decedat,
contagiunile suicidare în mediul său de viață, atunci când persoana crede că este blocată din
punct de vedere existențial, atunci când i-au fost înșelate așteptările când nivulul de serotonină
este scăzut (op.cit., p. 270-279)

Metode implicite de evaluare a personalității umane

Preocupare recentă, evaluările implicite ale personalității umane, au generat o regândire a
modalităților de abordare în toate domeniile psihologiei - clinice, a sănătății, judiciare, economice,
politice etc. Această schimbare a fost provocată de constatările că testele clasice - inventarele de
personalitate și testele proiective, nu ofereau o imagine veridică asupra motivației comportamentelor și
nici asupra atitudinilor persoanei. Ca urmare, s-au experimentat cu bune rezultate, o serie de metode care
au relevat aspectele inconștiente care fundează ideile, emoțiile și impulsurile care, la rândul lor,
determină comportamentul și discursul persoanei. Aceste metode “surprind diferitele constructe ale
personalității, fie că este vorba de aspecte motivaționale, de structura conceptului de sine sau de trăsături
de personalitate” (Sava, 2011, p.11-12).
În problema pe care o discutăm, termenul implicit înseamnă, în primul rând, o măsurare
indirectă, prin care persoana evaluată nu cunoaște exact ceea ce se urmărește, iar în al doilea rând, o
evaluare automată, cu răspunsuri rapide, posibilitatea de analiză a scopului urmărit fiind exclusă. De
exemplu, persoanele evaluate au un timp de reacție mai redus în a identifica o serie de cuvinte țintă cu
valență pozitivă (cum ar fi deștept) dacă acestea au fost precedate de un stimul amorsă reprezentând o
fotografie cu o persoană albă decât dacă au fost precedate de o amorsă reprezentând imaginea unei
persoane de culoare” (op.cit., p.20-21).
Ideea de bază a acestei abordări este faptul că auto-dezvăluirea persoanei (sinceritatea sa) este
controlată de aceasta atunci când este investigată cu instrumentele clasice, dar nu și când se utilizează
tehnicile implicite (în special, probe concepute și derulate pe calculator, precum Testul asocierilor
implicite). Astfel, pot fi surprinse credințele centrale, specifice pentru fiecare dimensiune a personalității

47
care, pot fi deseori, opuse celor relatate voluntar de persoana investigată. Dăm ca exemplu, un bărbat
alcoolic care declară solemn în cabinetul psihologului că a renunțat la viciul său, dar care gândește exact
contrariul. Calitatea diagnostică și predictivă a tehnicilor implicite provine din capacitatea lor de a
„surprinde mecanismele ce acționează la nivel inconștient, influențând deci subiectul fără să-și dea
seama”. Pentru a avea o bună imagine asupra acestor tehnici, recomand consultarea exemplelor din
paginile 15-18 ale lucrării suscitate. “În timp ce în discursul oficial, evaluatv explicit, promovăm
incluziunea socială, la nivel implicit acționăm frecvent pe bază de stereotipuri, prejudecăți sau chiar
segregar, împărțind lumea în “ai noștri” și “ceilalți”. La nivel explicit ne propunem să acționăm
rațional, să ne focalizăm pe găsirea de soluții, să ne conformăm unui stil de viață sănătos, dar în plan
real (implicit) ne lăsăm, de multe ori, pradă simțurilor și dorințelor de moment, acționând într-o
manieră impulsivă” (ibidem, p.19).
Autorii lucrării coordonate de domnul Sava, argumentează astfel valoarea pozitivă a tehnicilor
implicite: “Evaluarea personalității prin teste și chestionare standardizate, deși devenită populară în
ultimele decenii și considerată obiectivă, este criticată în continuare deoarece acestea sunt supuse
distorsiunii din pricina dorinței repondentului de a se prezenta într-o lumină favorabilă, astfel că el oferă
răspunsuri dezirabile social. De asemenea, testele proiective sunt considerate utile în practica
psihologică dacă sunt folosite riguros, dar sunt criticate de comunitatea științifică pentru fragilitatea
validității și fidelității lor. Acest fapt impune o reconsiderare la nivel terminologic a conceptelor de
obiectiv versus proiectiv în evaluarea personalității” (oc.cit., p.56).
Epuizarea profesională - evaluare prin metoda narativă și studiu de caz
Epuizarea profesională a devenit un problemă tot mai frecventă la persoanele angajate în muncă,
problemă care afectează persoana, performanțele și relațiile sale profesionale, dar și rolul său în familie
și în grupul de prieteni. Deși sunt afectate toate intervalele de vârstă, simptologia și consecințele cele
mai serioase le găsim la persoanele aflate în floarea vârstei și la cele care se apropie de pensionare. O
abordare clară și bine sistematizată a dimensiunilor epuizării profesionale găsim la Philippe Zwieja,
Franck Guarnieri (2013). Consecințele acestei entități sunt atât de mari, încât cei doi autori propun ca
epuizarea profesională să fie considerată o problemă de sănătatea publică deoarece costurile financiare
pentru colectivitate și individ sunt enorme (în USA, 300 de miliarde de dolari în 2005, iar în Franța 3
miliarde de euro în 2007).
Cei doi autori consideră că în acest domeniu există două tipuri de definiții - statice și dinamice. Ei
exemplifică definițiile care insistă asupra aspectelor statice ale epuizării profesionale cu următorii
autori:
- stare de oboseală sau frustrare generată de un eveniment, stil de viață sau relație care nu produc
beneficiul scontat - Freudenberger și Richelson (1980)
- sindrom de epuizare emoțională, depersonalizare și pierdere a sentimentului eficacității
personale, încărcare emoțională cronică atunci când se ocupă de alte personae care au probleme -
Christina Maslach (1982)
- faza finală a unui proces / stare de epuizare fizică, emoțională și mentală după o lungă expunere
la situații care impun o implicare emoțională importantă - Pines și Aronson (1988)
În ce privește definițiile dinamice, autorii francezi amintesc:
- Maslach și Leiter (1997) - indice al distanțării între ceea ce oamenii sunt și ceea ce trebuie să
facă; eroziunea valorilor, demnității, spiritului și voinței; suferință care se manifestă prin
epuizare cronică, cinism și detașare, sentiment al ineficacității în muncă
- Schaufeli și Enzmann (1998) - stare de spirit durabilă, negativă și legată de muncă, afectând
indivizi normali, marcată de epuizare, anxietate, tensiune, sentiment de slăbire a eficacității,

48
 scădere a motivației și dezvoltarea comportamentelor inadaptate în muncă; acestea resultă dintr-o
inadecvare între intențiile persoanei și realitățile profesionale.
Simptomatologia epuizării profesionale este de mare diversitate:
- Manifestări fizice și emoționale: oboseală cronică care nu cedează la repaus, tulburări de somn,
dureri musculare și osoase, tulburări gastro-intestinale, transpirație, angoasă, slăbirea apărării
imunitare care face subiectul vulnerabil la infecții virale (gripă), tahicardie, hipercolesterolmie și
trigliceride
- Manifestări interpersonale, atitudinale și comportamentale: abandonarea activităților sportive
sau exagerarea lor mai ales a celor periculoase (!), addicții (alcool, țigări, cafea, tranchilizante),
intoleranță la frustrare, iritabilitate, agresivitate, scăderea stimei de sine, tristețe, anxietate,
sentiment de neputință, dezangajare profesională, deteriorarea relațiilor interpersonale (parteneri
de viață, colegi, pacienți, clienți).
Zwieja și Guarnieri sistematizează manifestările epuizării profesionale în șapte mari categorii
1 - simptome de alertă inițială: consum energetic excesiv și epuizare
2 - reducerea angajamentului: față de alții în general, față de muncă și creșterea exigențelor
3 - reacții emoționale / respingerea greșelilor: depresie și agresivitate
4 - demobilizare: diminuarea eficacității cognitive, demotivare, pierderea creativității
5 - superficialitate: în viața emoțională în viața socială și spirituală
6 - reacții psiho-somatice
7 - disperare

Între modele teoretice actuale privind epuizarea profesională, Zwieja și Guarnieri amintesc:
- Modelul Lauderdale: 3 stadii - confuzia (sentim vag că ceva nu merge), frustrarea
(insatisfacții, migrene moderate), disperare (sentim de insuficiență și absurditate, cinism,
neîncredere, apatie); bulversare civilizațională = accelerarea timpului social, imprevizibilitatea
viitorului care afectează rolurile
- Modelul Maslach și Leiter: stres cumulativ a) epuizare emoțională (strategii de evitare), b)
dezumanizarea relațiilor (dezangajare, distanțare, reificarea anturajului, pierderea idealurilor,
cinism, stigmatizare), c) pierderea sentim de împlinire personală (sentim de ineficacitate și
incompetență, devalorizare, scăderea motivației intrinseci, imposibilitatea găsirea sensului prin
muncă); 6 factori cu etiologie organizațională: supraîncărcarea cu muncă, lipsa controlului,
salariu mic, prăbușirea sentimentului colectiv, lipsa justiției, conflict de valori
Autorii francezi insistă și asupra fecundității abordărilor psiho-sociale pentru o bună evaluare a
fiecărui caz în parte:
- studierea simultană a dezvoltării psihologice a persoanei (vârstă, sex, vechime, formare,
competențe) și a interacțiunilor sale cu mediul social (dimensiunile colectivului, management,
organizare), precum și cu analiza muncii în sine
- evidențierea confictului central dintre organizarea muncii și funcționarea psihică a subiectului
- faptul că deseori, munca nu se vede, este imaterială, invizibilă dar poate fi evaluată de către
utilizatori (beneficiari) și de către persoana în cauză
- evaluarea epuizării personale poate fi considerată un valoros instrument de măsură a calității
vieții de muncă (stresul, ambiguitatea rolurilor, amenințările, justiția organizațională,
oportunitățile de carieră, exigențele prea mari, lipsa susținerii sociale).
Instrumente de evaluare a epuizării profesionale:
- Maslach Burnout Inventory MBI (Maslach și Jackson, 1981): 22 itemi – epuizarea emoțională,
depersonalizare (dezumanizare, cinism), sentim de implinire personală;

49
 - Burnout Measure (Pines și Aronson, 1988) – 21 itemi, 3 dimensiuni (epuizare psihică,
emoțională și mintală = disperare, inutilitate, resentimente)
- Copenhagen Burnout Inventory (Kristensen 2005) – 3 dimensiuni: epuizarea personală, cea
legată e muncă, cea legată de beneficiarul muncii
- Shirom-Melamed Burnout Measure (Gil-Monte și Olivares, 2011) – 20 itemi, 4 dimensiuni –
entuziasm profesional, epuizare psihologică (fizică și emoțională), indolență, sentim de
culpabilitate.
Surse:
Robert Atkinson, Povestea vieții, Polirom, București, 2006
Amia Lieblich, Rivka Tuval-Mashiach, Tamar Zilber, Cercetarea narativă, Polirom, București, 2006
Alex Mucchielli, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Polirom, București, 2002
Florin A. Sava (coord.), Metode implicite de investigare a personalității, Polirom, București, 2011
Robert K. Yin, Studiul de caz, Polirom, București, 2005
Philippe Zwieja, Franck Guarnieri, Epuisement professionnel: principales approches conceptuelles, cliniques et
psychometriques, în “Epuisement professionnel: approches innovantes et pluridisciplinaires”, Editions Armand Colin, Paris,
2013

12. Chestionare de evaluare a personalității

Chestionarele NEO PI-R, Inventarul de personaliatate California, Chestionarul 16 factori de
personalitate (R.B. Cattell), Chestionarul de tendințe accentuate Schmieschek, Inventarul
multifazic de personalitate Minnesota.

Inventar de personalitate NEO PI-R

Evaluează 5 dimensiuni ale personalităţii, fiecare având câte 6 subfactori:
Nevrozismul - anxietatea, mânie-ostilitate, depresie, timiditate socială, impulsivitate, vulnerabilitatea
Extraversia - căldură (amabilitate), gregaritate, asertivitate, activism, caută stimularea, orientarea spre
emoţii pozitive
Deschiderea - către semeni, spre estetică, spre sentimente, către acţiune, către idei, către valori
Agreabilitate - încredere, sinceritate, altruism, complianţa, modestie, sensibilitate
Conştiinciozitatea - competență, înclinaţie spre ordine, simţul datoriei, căutarea reuşitei, autodisciplina,
deliberarea (prudența)
Corelaţii posibile
Nevrozismul corelează negativ cu vulnerabilitatea, mânia, impulsivitatea şi anxietatea.
Extraversie corelează cu disimularea.
Agreabilitate corelează cu complianţa, sinceritatea şi altruismul.
Conştiinciozitatea corelează cu simţul datoriei, prudența, autodisciplina şi înclinaţia spre ordine.

Inventarul de personalitate California

- se centrează pe descrierea modurilor de comportament obişnuite,
- fiecare scală reflectă un aspect al comportamentului interpersonal care permite o predicţie asupra
conduitei viitoare
- componente: chestionar, foaie de răspuns, grilă, etalon, foaie de profil (masculin şi feminin),
manual pentru interpretare.
- 18 de scale grupate în 4 domenii:
1) stilul şi orientărea interpersonaă: Do (Dominanţă), Cs (Capacitate de statut), Sy
(Sociabilitate), Sp (Prezenţă socială), Sa (Acceptare de sine), Wb (Sănătate),

50
 2)orientarea normativă: Re (Responsabilitate), So (Socializare), Sc (Autocontrol), Cm
(Comunalitate), To (Toleranţă), Gi (Impresie bună);
3) funcţionarea cognitivă şi intelectuală: Ac (Realizare prin conformism), Ai (Realizare prin
independenţă), Ie (Eficienţă intelectuală);
4) rolul şi stilul personal: Py (Intuiţie psihologică), Fx (Flexibilitate), FM (Feminitate versus
Masculinitate).
- grupate, scalele individuale pot genera 5 scalele structurale, denumite factori:
Factorul I - sănătate mintală, adaptare şi conformism social
Factorul II - eficienţa personală
Factorul III - independenţă, nonconformism social vs. dependenţă, conformism social,
Factor IV - atitudinea faţă de test
Factorul V - sensibilitate feminină vs. duritate masculină.
Descrierea scalelor
• Dominanţa (Do) - dominanţa socială
• Capacitatea de statut (Cs) calităţi asociate statutului social;
• Sociabilitatea (Sy) comportament deschis, ataşat social;
• Prezenţa socială (Sp) echilibrul, spontaneitatea şi siguranţa de sine;
• Acceptarea de sine (Sa) simţul propriei valori şi auto-aprecieri;
• Sentiment de bună-stare personală (Wb) starea fizică şi psihică a subiectului;
• Responsabilitatea (Re) conştientizarea regulilor şi abilităţi de a convieţui cu cei din jur;
• Socializarea (So) gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale;
• Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor nevrotice;
• Toleranţa (To), gradul de permisivitate faţă de atitudinile sociale, flexibilitatea şi ostilitatea față de
ceilalţi;
• Impresie bună (Gi) stilul de a se prezenta prin supraestimarea atributelor prosociale;
• Comunalitatea (Cm) gradul de convenţionalitate / nonconvenţionalitate;
• Realizare prin conformism (Ac) potenţialul de realizare într-un cadru definit şi clar structurat;
• Realizare prin independenţă (Ai) potenţialul de funcţionare într-un cadru deschis, minim definit;
• Eficienţa intelectuală (Ie) nivelul de abilitate intelectuală;
• Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele, motivaţia şi experienţa
altora;
• Flexibilitatea (Fx), gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social;
• Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin – rolul social masculin
Aplicare: testul se aplică la tineri și adulţi, fără limită de timp.
Interpretare: conform manualul testului. La început se verifică validitatea profilului: scoruri sub 20 pe
scalele Wb şi Cm. = răspunsuri la întâmplare, scoruri sub 20 pe scala Gi = disimulare negativă; scoruri
mari pe toate scalele, în special pe scala Gi = disimulare
pozitivă.

Chestionarul 16 factori de personalitate (R. B. Cattell)

Cattell afirmă consideră că trăsăturile de personalitate sunt factori rezultaţi în urma analizei
factoriale a informaţiilor privind comportamentul uman. Trăsăturile sursă sunt importante și stabile
pentru că sunt sursa unui anume aspect al comportamentului. Ele pot fi trăsături constituţionale sau
formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana. Pentru personalitatea matură, Cattell indică
un set de 16 factori primari (trăsături sursă) şi, prin intercorelaţiile unora dintre ei, 4 trăsături secundare
(de suprafaţă).

51
Material: Chestionar cu două forme paralele, A şi B. Are 126 itemi, foaie de răspuns, 2 grile de corecţie,
etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard, manual de interpretare.
Scop: definirea unui model al funcţionării factorilor primari şi secundari.
Structură: 16 scale pentru evalurea celor 16 factori primari ai personalităţii mature, denumite cu litere,
de la A la Q4.
Scala A. Rezervat, detaşat, critic, rece / deschis, cald, amabil, cooperant, sociabil.
Scala B. Lent în înţelegere sau învăţare, inteligenţă puţin eficientă, gândire concretă / inteligenţă vie,
capacitate bună de abstractizare.
Scala C. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută, hipersensibilitate, iritabilitate, intolerant la frustrare / eu
puternic, cu un bun control al emotivităţii, stabil, calm, realist.
Scala E. Docil, amabil, conciliant, acomodabil, umil / afirmativ, sigur de sine, spirit independent,
autoritar, dominator, încăpăţânat.
Scala F. Moderat, taciturn, prudent, rezervat / impulsiv, spontan, expansiv, entuziast, plin de viaţă,
direct.
Scala G. Supraeu slab: oportunist, fără simţul datoriei, nepăsător, tendinţă spre neglijenţă / supraeu
puternic: conştiincios, perseverent, cu simţul datoriei şi responsabilităţii, moralizator.
Scala H. Timid, timorat, suspicios, prudenţă extremă, exteriorizare dificilă, sentimente de inferioritate /
îndrăzneţ, întreprinzător, sociabil, rezonanţă emoţională bogată.
Scala I. Realist, dur, se bazează pe sine, spirit practic, insensibil / tandru, dependent afectiv, sensibil
până la imaturitate emoţională, cere ajutorul şi stima altora, fără spirit practic.
Scala L. Încrezător, cooperant, adaptabil / neîncrezător, îndărătnic, neindicat pentru munca în echipă.
Scala M. Practic, conştiincios, ţine la formă, capabil să-şi păstreze sângele rece, lipsă de imaginaţie /
imaginativ, boem, visător.
Scala N. Direct, naiv, sentimental, natural / subtil, perspicace, clarvăzător, lucid.
Scala O. Calm, încrezător în sine, senin / anxios, depresiv, cu sentimente de culpabilitate.
Scala Q1. Conservator, respect pentru convenţional / deschis spre nou, inovator, critic, analitic.
Scala Q2. Dependent de colectiv / independent, decis, plin de resurse interioare.
Scala Q3. Slabă integrare a impulsurilor, necontrolat, conflictual, impulsiv / control al impulsurilor,
formalist, prudent în raporturile sociale, cu amor propriu.
Scala Q4. destins, calm şi nepăsător / tensionat, frustrat, depăşit de evenimente.
Factorii secundari, de suprafaţă:
Factorul I. Adaptabil şi, la extrem, lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile / anxietate puternică,
inadaptat. Calculul notei standard: 2 L + 3 O 0 4 Q4 - 2 C - 2 H - 2 Q3; la total se adaugă constanta 34,
iar suma se împarte la 10.
Factorul II. Introvert / extravert. Calculul notei standard: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N - 2 Q2 ; din total se
scade constanta 11 şi se împarte la 10.
Factorul III. Emotivitate difuză, sensibil, temperament de artist / dinamism, decis şi întreprinzător, trece
repede la acţiune. Calculul notei standard: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A - 6 I - 2 M ; la total se adaugă
constanta 69 şi se împarte la 10.
Factorul IV. Supunere, caracter moderat, pasiv, caută aprobare şi sprijin / independenţă, agresivitate şi
îndrăzneală, tranşant, cu iniţiativă. Calculul notei standard: 4 E + 3 M + 4 Q1 + 4 Q 2 - 3 A - 2 G.
Totalul se împarte la 10.
Aplicare: chestionarul se aplică individual sau colectiv, fără limită de timp. Având în vedere fidelitatea
înaltă dintre forma A şi forma B, se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test
comparând rezultatele la cele două profile.
Interpretare:

52
 - o notă la extreme indică un maxim al influenţei respective asupra comportamentului; nota din
zona medie (clasele 4, 5 şi 6) indică o influenţă nesemnificativă.
- cei 16 factori se selectează funcţie de ponderea influenţei; de la cei mai puternici şi sensul acestei
influenţe (notele 0 şi 10, 1 şi 9, 2 şi 8), la cei care au o influenţă mai slabă (notele 3 sau 7)
- inferăm ce tip de comportament rezultă în urma acestor influenţe şi în ce situaţii aceste reacţii pot
conduce spre eşecuri, vulnerabilităţi sau la reuşite. Se calculează și factorii secundari pentru a
avea o imagine integrată privind felul cum este structurată personalitatea subiectului evaluat.

Chestionarul de tendințe accentuate Schmieschek

Categoria personalităţilor accentuate au caracteristici care depășesc media de manifestare în cadrul
populaţiei generale, fără a deveni propriu-zis destructurate. Trăsăturile specifice “accentuării » se
manifestă ca invarianţi operaţionali şi generează manifestări pregnante („adaptare cu note speciale”).
Accentuarea, în sens pozitiv sau negativ, presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant,
indiferent de situaţie. O trăsătură accentuată evoluează cu mare probabilitate spre sensul negativ dacă
împrejurările de viaţă favorizează acest lucru.
Karl Leonard (1972 și 1979) descrie astfel indivizii cu personalitate accentuată:
• tipul hiper-perseverent (susceptibilitate şi ambiţie)
• tipul hiper-exact (exagerat de conştiincios şi serios)
• tipul demonstrativ (teatral, laudă de sine şi autocompătimire)
• tipul nestăpânit (irascibil, indispoziţie cronică, devieri spre alcoolism)
Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre:
• tipul hipertimic (locvace, bună dispoziţie constantă)
• tipul distimic (posomorât, seriozitate exagerată)
• tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere, hiper şi distimie)
• tipul emotiv (trăiri afective puternice, determinate de evenimente triste sau fericite)
• tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie)
• tipul anxios.
Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate:
• tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei)
• tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei)
• tipul introvertit - hipertimic.

Chestionarul de tendinţe accentuate - H. Schmiescheck

Evaluează aspecte care duc la diagnoza structurilor specifice personalității accentuate.
Chestionarul are 88 itemi repartizați pe 10 scale: scala I demonstrativitate - 12 itemi; scala II
hiperexactitate -12 itemi; scala III, hiperperseverenţă - 12 itemi; scala IV, lipsa de control - 8 itemi; scala
V, hipertimie - 8 itemi; scala VI, distimie - 8 itemi; scala VII, ciclotimie - 8 itemi; scala VIII, exaltare - 4
itemi; scala IX, anxietate - 8 itemi; scala X, emotivitate - 8 itemi.

Inventarul multifazic de personalitate Minnesota - M.M.P.I.

Utilizat în evaluarea trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice.
Componente: chestionar, foaia de răspuns, grilele, etalon, foaie de profil (masculin / feminin), manual
de interpretare.
Structură: 4 scale de validitate şi 10 scale clinice.

53
Scalele de validitate: Nu ştiu (?), minciună (L), neînţelegere a testului sau răspunsuri la întâmplare (F),
scala de disimulare pozitivă sau negativă (K). Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui
trucaj deliberat al răspunsurilor.
Descrierea celor 10 scale clinice:
1. Scala ipohondrie (Hs) – nota ridicată indică tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice, fără nici o
bază organică.
2. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi.
3. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie.
4. Scala deviaţie psihopată (Pd) – indică prezenţa, cu sau fără conduite manifeste, a caracteristicilor
psihopate de personalitate.
5. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale de diferite categorii (prin
autopuniţie masochistă, impulsivi, psihopaţi, cu personalitate feminină).
6. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice.
7. Scala psihastenie (Pt) – măsoară simptomele fobice şi obsesionale.
8. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce, schizofrenia pseudo-nevrotică, hebefreno-
catatonică, paranoidă.
9. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală.
10. Scala introversie socială (Si) – măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale.
Se mai pot calcula doi indici: nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir).
Interpretare: în general, orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în
sens patologic.

Surse
Karl Leonhard, Personalități accentuate, Editura Enciclopedică Română, București, 1972 și 1979
Miruna Minulescu, Bazele psihodiagnosticului, Editura Titu Maiorescu, Bucureşti, 2001
Mielul Zlate, Big-Five - o tendinţă accentuată în cercetarea personalităţii în «Eul şi personalitatea», Editura Trei, Bucureşti,
2002.
M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003.
M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu,
«Dimensiunea psihosocială a practicii medicale», Editura Infomedia, Bucureşti, 2002.

13.Tehnici proiective în psihodiagnoza adultului și vârstnicului

TAT, Rorschach, Testul arborelui (Karl Koch), Luscher, Testul Rotter - completare fraze.

În secolul XX au fost concepute o serie de probe „proiective” care incitǎ persoana sǎ elaboreze un
rǎspuns pe bază căruia pot fi interpretate și diagnosticate problemele, frǎmântǎrile, tendinţele sau
complexele sale.

Testul Rotter - completare fraze

54
 Testul are 80 de începuturi de frază care acoperă șapte arii tematice, ele trebuind completate
funcție de ceea ce sugerează subiectului. Fiecare răspuns se cotează conform tonalității afective: se
notează cu “+” răspunsurile afectiv pozitive, cu „–„ cele cu răspunsurile afectiv negative și cu „0”
răspunsurile neutre afectiv. Iată cele 7 arii tematice și itemii corespunzători:
1. Imaginea de sine: 1, 4, 5, 6, 9, 15, 16, 21, 23, 25, 26, 28, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42,
43, 45, 48, 50, 51, 53, 57, 57, 59, 60, 64, 67, 69, 72, 73, 75, 77, 79
2. Mediu (ceilalți, relațiile, exterior): 3, 10, 19, 33, 40, 49, 56, 76
3. Origine (formarea personalității, familia de origine): 7, 11, 12, 14, 17, 37
4. Trecut: 55, 70, 78
5. Familie (soț, soție, copii, orientare afectivă conexă): 27, 46
6. Boală (trăirea bolii, factori iatrogeni, tratament): 18, 63
7. General (răspunsuri fără raportare la subiect): 2, 8, 13, 20, 22, 24, 29, 47, 52, 54, 61, 62, 65,
68, 71, 74, 80.
În cadrul fiecărei arii tematice se însumează separat itemii cu valențe afective pozitive și
negative: astfel, restultă modul de raportare a persoanei evaluate privind tema respectivă. Desigur, o
discuție atent concepută cu ea, va releva motivația și semnificația răspunsurile sale (Georgescu, 2001,
p.27-31).
Sursă:
Matei Georgescu, Laborator de psihologie proiectivă asistat pe calculator, Editura “Titu Maiorescu”, București, 2001

Testul Tematic de Apercepție (TAT)

Elaborat de H.A. Murray și D.C. Morgan în 1935 (forma definitivă datează din 1943), cuprinde
planșe cu scene complexe în care sunt persoane de diferite vârste, băieți și fete, bărbați și femei.
Subiectul evaluat este invitat să imagineze o poveste despre ce îi sugerează imaginea. Murray consideră
că testul său reliefează trei serii de variabile:
- motivații – 20 de nevoi grupate în 10 rubrici
- factori interni - idealul Eului, narcisismul, supraeul integrat, supraeul în conflict
- trăsături generale, stări interne și emoții (Brelet-Foulard, Chabert, 2004, p.17).
“Poziția interpretativă vizează să pună în evidență conflictualizarea dintre nevoile subiectului și
obstacolele pe care acesta le întâlnește și care provin din mediu. Povestirile pe care subiectul le spune
aduc în scenă un eroucu care se identifică și căruia îi atribuie motivațiile sale. Personajele în interacțiune
cu eroul reprezintăforțele familiale și sociale a căror presiune este resimțită de subiect” (ibidem, p.17).
În prezent, mulți psihodiagnosticieni argumentează complementaritatea dintre testul TAT și
testul Rorschach.
Metodologia testului TAT
- cele mai semnificative planșe sunt (op.cit., p57):
a) 1, 2, 3BM, 4, 5, 10, 12, 12BG, 13B, 19, 16 pentru orice tip de subiect
b) 6BM, 7BM, 8BM pentru băieți și bărbați
c) 6GF, 7GF, 9GF pentru fete și femei
d) 13MF pentru bărbați și femei
- de mare ajutor este noua formă a foii de despuiere prezentată în manualul suscitat la pagina 87,
precum și studiile de caz(ilustrări clinice) din partea a treia lucrării;
- în final, psihologul analizează planșă cu planșă “ținând seamă de natura, de varietatea, de
ponderea procedeelor utilizate de subiect precum și de articularea lor cu alte procedee din aceeași

55
 serie sau din altă serie”; apoi sintetizează informațiile obținute degajând modalitățile de
funcționare psihică puse în joc de experiența-TAT”(op.cit., p.53-54).
Sursă:
Francoise Brelet-Foulard, Catherine Chabert (coord.), Noul manual TAT, abordare psihanalitică, Editura Trei, București,
2004

Testul arborelui
Acest test a fost realizat de psihologul elvețian Karl Koch și publicat în 1949; a fost completat pe
parcursul a trei ediții până în 1956.
Metodologia aplicării și interpretării:
- instructajul - “Desenați un arbore fructifer, cât puteți mai bine” pe o hârtie albă A4
- interpretarea începe cu impresia globală și apoi rădăcinile, trunchiul, ramurile, coroana, formele
repetate, deformările, stereotipiile, colorația, frnzele, finisările, formele inautentice, accesoriile,
fructele, linia solului etc.
- Se vor face aplicații în orele de seminar.

Testul Rorschach
Testul petelor de cerneală, a fost elaborat de psihiatrul elvețian Hermann Rorschach (1884-
1922). În lucrarea publicată, autorul precizează: “Atragem atenția cititorului asupra faptului că
rezultatele subicților sănătoși au fost mereu comparate cu cele ale bolnavilor, și invers” (Rorschach,
2000, p.7).
Manualul său, publicat și în limba română, prezintă în detaliu metoda (planșele, tehnica aplicării
și consemnării datelor, interpretarea imaginii cao percepție), factorii testului, rezultatele care pot fi
obținute și practica diagnostică.
NOTĂ
La prezentarea acestei teme, pentru înțelegerea corectă a complexității și a dificultăților practice ale
testului Rorschach, va fi invitat un psiholog cu experiență în lucru cu acesta.
Surse:
Karl Koch, Testul arborelui, Editura Profex, Timișoara, 2002
Denise de Castilla, Testul arborelui, Polirom, București, 2004
Hermann Rorschach, Manualul de psihodiagnostic, Editura Trei, București, 2000
Anca Rozorea, Mihaela Sterian, Testul arborelui, Editura Paideia, București, 2000

14.Modalități de evaluare a funcționării sociale, a anxietății și a depresiei

la persoanele adulte și vârstnice.
Evaluarea funcționării sociale. Indicele de deteriorare intelectuală în boala Alzheimer, Scala
de depresie Hamilton.

Evaluarea funcţionǎrii sociale

Stǎrile psihopatologice exprimǎ modalitatea disfuncţională / deficitarǎ a existenţei persoanei în
perspectiva vieţii sociale, a integrǎrii funcţionale în comunitate şi a creativitǎţii. Funcţionarea socială
este un criteriu important pentru definirii tulburǎrii mintale și presupune evaluarea cantitativǎ a acesteia.
Scala de evaluare globalǎ a funcţionalitǎţii (GAF – DSM-IV-TR) combinǎ amploarea
simptomatologiei cu deficienţele în funcţionarea socialǎ, ocupaţionalǎ sau şcolarǎ.
90-81 Simptome absente sau minime, funcţionare bunǎ în toate ariile, interesat şi implicat

56
într-o gamǎ largǎ de activitǎţi, eficient social, în general mulţumit de viaţǎ, doar probleme sau îngrijorǎri
cotidiene
80-71 S. prezente, dar sunt tranzitorii sau reacţii de normale la stresorii psiho-sociali; doar uşoare
deficienţe în funcţionarea socialǎ, ocupaţionalǎ sau şcolarǎ
70-61 S. uşoare sau dificultǎţi în funcţionarea socialǎ, ocupaţionalǎ sau şcolarǎ, dar, în general,
funcţioneazǎ destul de bine, are unele relaţii interpersonale semnificative
60-51 S. moderate sau orice dificultǎţi moderate în funcţ. socialǎ, ocupaţionalǎ sau şcolarǎ
50-41 S. serioase sau orice deficienţe serioase în funcţi. socialǎ, ocupaţionalǎ sau şcolarǎ
40-31 Deficienţe în testarea realitǎţii sau în comunicare sau deficidenţe majore în arii
diverse, cum ar fi munca sau şcoala, relaţiile familiale, gândire, judecatǎ sau dispoziţie
30-21 Comportamentul se considerǎ a fi influenţat de deliruri sau halucinaţii sau existǎ deficienţe
serioase în comunicare sau judecatǎ, incapacitate de funcţionare în aproape toate ariile
20-11 Un oarecare pericol de a-şi face rǎu singur sau altora, sau ocazional, nu reuşeşte sǎ menţinǎ o
igienǎ personalǎ minimǎ, sau deficienţe majore în comunicare
10-1 Pericol persistent de a se rǎni singur sau a face rǎu altora, incapacitate persistentǎ în menţinerea
igienei personale minime, acte suicidare serioase, cu expectanţǎ clarǎ a decesului

Pentru evaluarea disfuncţionalitǎţii sociale a tulburǎrilor psihice, Organizația Mondială a Sănătății,

a lansat în 1988 instrumentul DAS, care are în vedere 4 mari domenii şi o evaluare globalǎ (itemii
cotaţi cu 4 grade de gravitate):
1. Comportament general: 1.1. Comportamentul de autoîngrijire a pacientului în ultima lunǎ; 1.2.
Reducerea activitǎţii (în ultima lunǎ); 1.3. Lentoare; 1.4. Retragere socialǎ
2. Performanţa în roluri : 2.1. Participarea la activitǎţile gospodǎreşti; 2.2. Rolul marital, relaţiile
afective cu soţul; 2.3. Rolul marital : relaţiile sexuale cu soţul; 2.4. Rolul parental: interesul faţǎ de copii
şi îngrijirea lor; 2.5. Rolul sexual : relaţiile cu alte persoane decât partenerul marital; 2.6. Contactele
sociale : fricţiuni în relaţiile interpersonale, altele decât cele maritale; 2.7. Rolul ocupaţional :
performanţa în muncǎ în ultima lunǎ (inclusiv activitatea studenţilor); 2.8. Rolul ocupaţional : interesul
în a gǎsi o slujbǎ sau în a reveni la serviciu sau studii; 2.9. Interesele şi informaţiile în ultima lunǎ; 2.10.
Comportamentul pacientului în situaţii de urgenţǎ sau extraordinare, ce s-au petrecut în ultimele 6 luni.
3. Pacientul în spital: 3.1. Comportamentul în secţie; 3.2. Opinia infirmierilor; 3.3. Ocupaţiile
pacienţilor; 3.4. Contactul cu lumea din afarǎ;
4. Factori modificatori: 4.1. Achiziţii specifice (în ultimele 6 luni), 4.2. Responsabilitǎţi specifice; 4.3.
Atmosfera psihicǎ din cǎmin (familie); 4.4. Suport exterior
5. Evaluare globalǎ.
Acest sistem diferǎ de cel din DSM-III-IV prin faptul cǎ promoveazǎ 3 axe :
Axa I reuneşte toate bolile şi tulburǎrile;
Axa II abordeazǎ separat doar nivelul de funcţionare socialǎ;
Axa III se referǎ la factorii ambientali şi psihosociali ce joacǎ un rol în apariţia afecţiunii.

Pentru evaluarea funcţioǎrii sociale, axa II se referǎ la:

Îngrijiri personale = activitǎţi ghidate de norme şi convenţii sociale = igiena personalǎ, îmbrǎcare,
alimentare etc., activitǎţi la realizarea cǎrora pacientul trebuie sǎ participe. Sunt luate în considerare: (i)
activitǎţile pacientului ce contribuie la menţinerea igienei şi sǎnǎtǎţii; (ii) obiceiurile alimentare (mese
regulate, îngrǎşare sau slǎbire); (iii) menţinerea spaţiului de locuit în ordine şi igienǎ.

57
Ocupaţia = funcţionarea în activitǎţi remunerate, la studiu, activitǎţi casnice, echivalente cu munca
standardizatǎ: (i) conformarea pacientului cu disciplina muncii; (ii) calitatea performanţei în muncǎ; (iii)
motivaţia de a se menţine într-un rol ocupaţional.
Familia şi activitǎţile într-o gospodǎrie = participarea la viaţa familialǎ (rol marital, rol parental) şi la
activitǎţile gospodǎreşti (menajul, a lua masa împreunǎ). Se ţine cont de specificul cultural.
Rolul marital = (i) comunicarea cu soţul; (ii) abilitatea pacientului de a-şi manifesta afectivitatea; (iii)
mǎsura în care pacientul este resimţit de cǎtre partener ca o sursǎ de suport.
Rolul parental = (i) capacitatea pacientului de a asigura sǎnǎtatea şi securitatea copiilor; (ii) mǎsura în
care prezintǎ afecţiune faţǎ de copii, se intereseazǎ de starea lor de bine, de viitorul lor; (iii) eventualele
abuzuri sau acţiuni adverse în raport cu copii.
Activitǎţile în gospodǎrie = (i) modalitatea în care participǎ la menţinerea familiei ca un grup social
viabil; (ii) maniera în care apcientul îşi îndeplineşte rolurile în familie.
Funcţionarea în contexte sociale apropiate = performanţele pacientului în relaţie cu membrii
comunitǎţii, participarea la activitǎţi de relaxare şi distracţie sau la alte activitǎţi sociale din afara
familiei = (i) modalitatea în care rǎspunde la întrebǎrile, problemele, solicitǎrile altora; (ii) modul sǎu de
coexistenţǎ cu alţii, la nivel „impersonal” (în magazine, autobuze, la conferinţe, etc.); (iii)
comportamentul faţǎ de persoane care îi displac; (iv) calitatea şi continuitatea contactelor cu prietenii;
(v) angajarea în activitǎţi de destindere şi recreere în afara locuinței.
Sursă
Mircea Lăzărescu, Bazele psihopatologiei clinice, Editura Academiei Române 2010, pag. 273-279

Tulburările anxioase

Anxietatea este un concept complex, fiind privită fie ca o tulburare de dispoziţie, fie ca o reacţie
la stres sau uneori numai ca o componentă cognitivă. Ca stare de dispoziţie sau emoţională, anxietatea se
referă de obicei la starea de frică, de aprehensiune, nervozitate, panică, nelinişte, tensiune şi agitaţie.
Manifestările sale somatice cuprind o paletă largă de simptome cum ar fi tremor, cefalee,
transpiraţii, creşteri ale tensiunii arteriale, precum şi modificări ale altor indicatori psihofiziologici, ca
frecvenţa cardiacă, tonusul muscular şi conductanţa pielii.
Anxietatea şi teama sunt într-un anumit sens similare, ambele fiind reprezentate printr-un
sentiment de spaimă şi aprehensiune, ceea ce a condus la numeroase confuzii şi dispute, unii cercetători
considerând că teama face parte din anxietate şi că nu se poate face o distincţie clară între cele două
stări, alţii considerând dimpotrivă, că acestea sunt fenomene separate, distincte.
Distincţia între teamă şi anxietate a mai fost făcută şi pe baza altor elemente: prezenţa sau
absenţa unei ameninţări determinate, gradul în care răspunsul la ameninţare este corelat cu
periculozitatea ei şi potenţialul adaptativ al acestui răspuns. În acest sens, teama se referă la un răspuns
adaptativ adecvat, iar anxietatea este reprezentată de reacţii mai puţin realiste, inadecvate.
Anxietatea patologică apare atunci când funcţionalitatea zilnică este afectată de reacţii
inadecvate la conflicte interioare sau la anticiparea unei potenţiale ameninţări. Aceste reacţii exagerate
pot fi cuantificate în termeni de intensitate sau durată şi includ gânduri reprimate, răspunsuri
condiţionate negativ, pattern-uri de gândire negative, strategii de adaptare ineficiente şi un tonus
neurovegetativ simpatic crescut.

Criteriile de diagnostic pentru anxietatea generalizată (DSM-IV-TR 2000):

58
A. Anxietate şi preocupare (expectaţie aprehensivă), survenind mai multe zile da decât nu timp de cel
puţin 6 luni, în legătură cu un număr de evenimente sau activităţi.
B. Persoana constată că este dificil să-şi controleze preocupările
C. Anxietatea şi preocuparea sunt asociate cu trei (sau mai multe) dintre următoarele şase simptome (cu
cel puţin câteva simptome prezente mai multe zile da în ultimele 6 luni). Notă: La copii este suficient un
singur item.
(1) nelinişte sau sentimentul de stat ca pe ghimpi;
(2) a fi rapid fatigabil
(3) dificultate în concentrare sau senzaţia de vid mintal
(4) iritabilitate
(5) tensiune musculară
(6) perturbare de somn (dificultate în a adormi, a rămâne adormit ori somn neliniştit şi nesatisfăcător).

D. Focarul anxietăţii şi preocupării nu este limitat la elementele unei tulburări de pe axa I, de exemplu,
anxietatea sau panica nu este în legătură cu a avea un atac de panică (ca în panică), a fi pus în
dificultate în public (ca în fobia socială), a fi contaminat (ca în tulburarea obsesivo-compulsivă), a fi
departe de casă sau de rudele apropiate (ca în anxietatea de separare), a lua în greutate (ca în
anorexia nervoasă), a avea multiple acuze somatice (ca în tulburarea de somatizare) sau a avea o
maladie gravă (ca în hipocondrie), iar anxietatea şi preocuparea nu survin exclusiv în cursul
stresului posttraumatic.
E. Anxietatea, preocuparea sau simptomele somatice cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă
clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii de funcţionare importante.
F. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., drog, medicament)
ori ale unei condiţii medicale generale (de ex. hipertiroidismul) şi nu apare exclusiv în timpul unei
tulburări afective, tulburări psihotice ori ale unei tulburări de dezvoltare pervasivă.

Evaluarea atacului de panică

Un atac de panică este o perioadă distinctă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni, frici
sau terori intense asociate adesea cu senzaţia de moarte iminentă, în cursul căreia sunt prezente
simptome cum ar fi scurtarea respiraţiei, palpitaţiile, durerea sau disconfortul precordial, senzaţiile de
sufocare sau de strangulare şi frica de a nu înnebuni sau de a pierde controlul (DSM-IV, 2000). Panica
cu sau fără agorafobie se diagnostichează la copii după aceleaşi criterii ca şi la adulţi.
Evaluarea clinică a atacului de panică cuprinde următoarele elemente:
1. Descrierea detaliată a momentului în care a avut loc un atac de panică:
a) situaţia, contextul în care a apărut atacul de panică;
b) reacţiile corporale;
c) cogniţiile care au apărut în timpul atacului de panică şi după atacul de panică;
d) manifestările comportamentele în timpul şi după atacul de panică.
2. Lista de situaţii în care atacul de panică e foarte probabil să apară din nou.
3. Comportamentul de evitare: situaţii si activităţi, evitare pasivă-activă.
4. Modulatori: situaţii sau factori care pot să favorizeze sau să inhibe starea de panică.
5. Atitudinile şi comportamentele celorlalţi.
6. Convingeri legate de cauzele problemei: teoria clientului despre atacul de panică.
7. Debut şi manifestare.
8. Medicaţie.
9. Tratament anterior: consiliere sau alte forme de terapie.

59
10. Resurse personale de coping, suport social, motivaţie.
11. Circumstanţe sociale şi financiare.
Aceste informaţii pot fi obţinute prin mai multe metode, cele mai eficiente fiind automonitorizările
şi grilele de obsevaţie.

Instrumentele de diagnostic structurat au fost concepute pentru a evalua măsura în care

simptomele descrise de pacient corespund criteriilor de diagnoză, punctele lor forte fiind uniformitatea și
structura întrebărilor, precum şi procedura de calcul a punctajului.
ADIS-IV - Anxiety Disorder Interview Schedule - interviu semistructurat ce acoperă toate
tulburările anxioase şi poate oferi o evaluare detaliată şi precisă.
CIDI - interviu structurat creat pe baza DIS (Diagnostic Interview Schedule), poate fi utilizat în
versiunea clasică sau în varianta computerizată.
SADS - Schedule for Affective Disorder and Schizophrenia - interviu semistructurat potrivit
pentru studiile clinice.
Scala Hamilton - concepută la sfârşitul anilor 50 pentru a evalua simptomele somatice şi
cognitive ale anxietăţii. Această scală cuprinde 14 itemi, fiecare evaluat funcţie de severitate de la 0 la 4,
cu un scor total variind de la 0 la 56; scorul de 14 reprezintă pragul pentru anxietate clinic
semnificativă. Autorul a evidenţiat 4 factori principali: încetinire; apatie; simptome somatice; anxietate.
Examinatorul evaluează prezenţa şi intensitatea simptomului în momentul întrevederii;
simptomele ce nu pot fi observate direct de către acesta sunt evaluate cerându-se subiectului să le descrie
într-o perioadă de 3 zile înainte de interviu. Punctajul este de la 0 - absent, 1 - slab, 2 - moderat, 3 -
sever, la 4 - foarte sever, unde:
 Slab: se manifestă neregulat şi pentru perioade scurte.
 Moderat: se manifestă relativ constant şi durează mai mult, subiectul trebuind să depună efort
considerabil pentru a-i face faţă.
 Sever: se manifestă continuu şi domină viaţa subiectului.
 Foarte sever: se manifestă ca un handicap.

1. Starea depresivă - tristeţe, deznădejde, lipsa de interes: pesimism faţă de viitor, disperare,
tendinţa de a plânge, izbucniri în plâns. Atenție la modul în care persoana (femeie / bărbat)
interpretează cuvântul depresie !
Întrebări pentru interviul clinic:
Vă pun câteva întrebări despre cum v-aţi simţit în ultima lună:
1. V-aţi simţit suficient de bine dispus sau dimpotrivă depresiv, îngrijorat?
2. Îmi puteţi descrie? Cum este starea dvs.?
3. Vă merge prost?
4. Sunteţi descurajat?
5. Sunteţi trist?
6. Cât de des v-aţi simțit astfel?
7. Vă simţeaţi mai bine dacă eraţi cu cineva?
8. Cât de mult a ţinut?
9. Aţi dorit să plângeţi?
10. Faptul ca aţi plâns va uşurat?
11. Simţiţi că nu mai sunteţi în stare să plângeţi?
12. Este atât de rău încât devine chinuitor sau foarte dureros?
Cotare:

60
 0 - absentă - absenţa totală sau uşoară, sentimentele ocazionale nu mai intense decât
sentimentele normale ale pacientului în stare de bine, normală.
1 - uşoară - sentimentul de a-i merge prost, indispus, descurajat, pesimist, trist; mai intense decât
cele ocazionale; uşurate prin companie, prezenţa la muncă, activitate.
2 - moderată - sentimente persistente de depresie, abătut; simte
deseori nevoia de a plânge, compania cuiva nu-l face să se simtă mai
bine
3 - marcată - comunicată nonverbal; senimente intense, plânge frecvent, persistă pe timpul zilei
perioade lungi
4 - severă - subiectul nu vorbeşte decât despre stările lui afective, nu este în stare sa plângă,
sentimente chinuitoare, persistente, sentimente imposibil de uşurat

2. Sentimente de vinovăţie
Trebuie diferențiat sentimentul de vinovăţie patologic şi sentimentul normal de vinovăţie (ex.
pentru unele acţiuni care precipită declanşarea crizei)
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Aveţi o părere mai proastă (nu prea bună) despre dumneavoastră?
2. Aţi fost deosebit de critic cu dvs., simţind că nu faceţi bine, că greşiţi în tot ce intenţionaţi să
faceţi?
3. V-aţi învinovăţit pentru lucruri făcute în trecut sau mai recent?
4. V-aţi simţit vinovat pentru ceva?
5. Aţi simtit că v-aţi abandonat familia sau prietenii la greu, că nu aţi fost în stare să-i ajutaţi când
aveau nevoie?
6. Aţi simţit că sunteţi de blamat pentru boala dvs.? Puţin? Mult? Consideraţi această boală ca fiind o
pedeapsă?
Cotare:
0 – absent - foarte uşoare sentimente de vinovăţie
1 – uşoară – părere proastă despre sine, persistă sentimentele de regret pentru acţiunile trecute,
autoreproşuri, ideea de a fi cauzat un prejudiciu oamenilor.
2 – moderată – sentimente persistente de vinovăţie şi autoblamare, meditaţii asupra
erorilor trecute sau asupra unor acţiuni condamnabile.
3 – severă – sentimente de vinovăţie, autoblamare sau lipsa de interes faţă de multiple arii ale
existenţei, idei delirante de culpabilitate.
4 – iluzia condamnării, învinovăţirii - convingerea vinovăţiei cu sau fără halucinaţii auditive .
3. Ideea de suicid
Acoperă o arie largă de sentimente de la cele conform cărora “viaţa nu merită trăita”, până la
comportamente suicidare. Evaluarea intenţiei suicidare necesită o investigaţie atentă folosind
instrumente special construite. Subiectul manifestă simptome specifice, foloseşte amenintarea cu
sinuciderea ca o armă pentru a obţine ajutor sau pentru a-i ameninţa pe alţii.
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Aţi simţit vreodată că viaţa nu merită trăită?
2. V-aţi dorit vreodată să fiţi mort?
3. V-aţi gândit vreodată să vă luaţi viaţa?
4. V-aţi făcut vreodată vreun plan în acest sens?
5. Aţi avut vreodată o tentativă de acest gen?
Cotare:

61
 0 – absent
1 – are sentimentul persistent că viaţa nu merită efortul de a fi traită
2 – îşi doreşte moartea, dar fără gânduri clare de sinucidere
3 – idei suicidare, planuri elaborate sau chiar gesture suicidare (luarea unor cantităţi de medicamente
mai mari, dar nu o doză letală)
4 – tentative de suicid.
4.Insomnie - seara devreme
Aprecierea trebuie să se ţină seama atât de frecvenţă, cât şi de severitate. Insomnia de până la 30
de minute este considerată normală.
Cotare:
0 - absentă sau uşoare perturbări ale adormirii nu mai dese decât cele normal experienţiate.
1 - uşoare dificultăţi de adormire (durata 30-60 min.)
2 - severe - dificultăţi de adormire în fiecare seară (1-2 ore).
5. Insomnie - mijlocul nopţii
Cotare:
0 – absentă sau treziri normale, fiziologice
1 – treziri de 2-3 ori pe noapte fără probleme de readormire
2 – se trezeşte peste noapte frecvent şi readoarme greu - plimbări în timpul nopţii (fiecare sculare
din pat primeşte 2 puncte, în afară de satisfacerea nevoilor organice)

6. Insomnie - dimineaţa
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Aţi luat vreodată pastile de dormit? Când? Cât timp?
2. Aţi avut dificultăţi de adormire sau de trezire? Când? Le mai aveţi? Cât timp au durat, mai
durează încă?
3. Când dormiţi, dormiţi bine? Vă treziţi obosit, odihnit?
4. La ce oră şi cum vă treziţi dimineaţa?
5. Vi s-a întâmplat să vă treziţi noaptea? Când? De ce?
Cotare:
0 – absente – somn cu durată normală, trezire normală
1 – uşoară – se trezeşte mai devreme decât ora obişnuită cu 30-60 minute, dar readoarme
2 – severă – treaz mai mult de 1 oră faţă de timpul uzual, incapabil să mai adoarmă dacă se trezeşte
(rezistent la medicamente hipnotice, deseori fără alte tipuri de insomnie)
7. Muncă şi activităţi - interese
Trebuie să se distingă între cei care şi-au pierdut interesul pentru muncă şi activitate, și cei
care înregistrează scăderea performanţei (cotarea se referă la scăderea eficienţei şi efortul exagerat
pentru a face orice). Când subiectul consideră că se poate întoarce la muncă, trebuie evaluată natura
muncii, volumul acesteia şi solicitările la care este supus subiectul. Acesta este cazul, de exemplu, al
casnicelor: există femei care consideră că această activitate constituie un efort, că au neglijat unele
aspecte sau că ceilalţi membri ai familiei ar trebui să contribuie mai mult la rezolvarea problemelor
gospodăreşti (este foarte rar pentru o casnică să nu se mai intereseze deloc de casă).
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Aţi simţit o scădere a capacităţii dvs. de muncă?
2. Care sunt efectiv activităţile pe care le realizaţi la muncă, acasă, hobby-uri, viaţa socială?
3. V-aţi simţit vreodată depăşit de sarcinile pe care le aveaţi de realizat?

62
 4. Cum v-aţi petrecut timpul în ultimele zile?
5. Aţi fost interesat de ce aţi făcut?
6. Aţi renunţat la activităţi obişnuite? Daca da, de ce?
Cotare:
0 - absenţa dificultăţilor
1 - uşoară – pierdere uşoară a interesului (şi bucuriei sau plăcerii) pentru muncă, hobby-uri, activităţi
casnice sau sociale. Sarcinile esenţiale sunt îndeplinite bine în continuare. Gânduri de
incapacitate, slăbiciune, oboseală cu referire la muncă, activităţi.
2 - moderată – scăderea performanţei, pierdere semnificativă a interesului, “dezertări” repetate
de la îndeplinirea sarcinilor, chiar şi a celor esenţiale, indecizii, ezitări (descrise direct sau indirect).
3 - marcată – pierderea eficienţei devine imposibil de ascuns, deficienţele apar peste tot dând naştere
la comentarii, sarcinile casnice nu mai sunt îndeplinite, munca este total dezorganizată,
igiena şi autoîngrijirea lasă de dorit, probleme cu prietenii (abandon).
4 - incapabil să se descurce în viaţă, în societate, caută spitalul ca o protecţie sau abandonarea muncii
datorită bolii sale actuale. Rudele sau vecinii îi fac cumpărăturile şi treburile în casă, incapabil să aibă
grijă de sine însuşi.
8. Retardare - scădere a ritmului ideativ şi a ritmului vorbirii, afectarea abilităţii de concentrare,
activitate motorie scăzută
Forme severe ale simptomului sunt rare, mulţi subiecți spun că au observat că gândesc mai
încet şi că raspunsul lor emoţional este mai întârziat decât de obicei. Evaluarea se va face funcţie de
ceea ce observă evaluatorul şi nu funcţie de afirmaţiile persoanei.
Cotare:
0 – absentă – limbaj şi gândire normale
1 – uşoară – încetinirea uşoară a conversaţiei, comunicării, fixitatea expresiei sau oscilaţii ale
răspunsului emoţional
2 – moderată –voce monotonă, întârzierea răspunsului, tendinţa de a sta nemișcat
3 – marcată – conversaţie dificilă, răspunsuri date cu încetineală ceea ce fac interviul
dificil prelungindu-l peste măsură.
4 – severă – conversaţie imposibilă, stupor.
9. Agitaţie
Agitaţia severă, subiectul se mişcă tot timpul, îşi pişcă faţa, îşi smulge părul, hainele de pe el
(este foarte rar). În cazul agitaţiei uşoare componentele esenţiale sunt agitaţia motorie, impresia de
tensiune şi stres. Deşi agitaţia şi lentoarea par două simptome total opuse în forma lor uşoară pot
apărea împreună.
Cotare:
0 – absentă sau minimă, în limite normale
1 – uşoara – se joacă cu mâinile, părul, picioarele
2 – moderată – se trage de păr, îşi strânge, şifonează în palme batistele, hainele 3 – marcată – se mişcă
tot timpul, nu poate sta liniştit în timpul interviului 4 – severă – se mişcă atât de mult încât interviul
poate fi luat doar pe fugă.
10.Anxietate la nivel psihic
Tensiune şi relaxare dificilă, iritabilitate, griji pentru probleme minore, teamă, panică, dificultăţi
în concentrare, uitare, sentiment de permanentă cădere. Dacă un subiect fobic evită anxietatea printr-o
restrângere a activităţii astfel încât să fie evitaţi stimulii anxiogeni, cotarea se va face luând în
considerare severitatea restricţiei.
Întrebări pentru interviul clinic:

63
 1. V-aţi simţit nervos, anxios sau înspăimântat?
2. V-aţi simţit tensionat sau incapabil de a vă relaxa?
3. V-aţi simţit vreodată ca și cum ceva groaznic ar trebui să se întâmple?
Cotare:
0 – absentă
1 – uşoară – tensiune subiectivă şi iritabilitate, griji nefondate, tensiuni care nu sunt permanente, care
nu ocupă tot timpul pacientului.
2 – moderată – simptome frecvente, de mare intensitate care preocupă subiectul timp îndelungat.
3 – marcate – fobie, risc de apariţie a reacţiilor de panică, nelinişte evidentă în expresia facială şi
limbaj (anxietate severă).
4 – severă – temeri exprimate fără a i se pune întrebări, anxietate intensă, panica domină viaţa
mentală a subiectului şi întreaga discuţie în timpul interviului. Atacuri frecvente de panică
invalidantă.
11. Anxietate la nivel somatic
Hiperactivitate a sistemului respirator, cardiovascular, gastrointestinal şi urinar, ameţeală,
voalare a imaginilor vizuale, ştergere a capacităţii de diferenţiere a nuanţelor. Aceste ultime 3
simptome par a fi mai frecvente la femei decât la bărbaţi.
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Aţi avut următoarele simptome?
- gastro-intestinale: gura uscată; indigestie; diaree; crampe; vărsături; balonări;
- cardio-vasculare: palpitaţii; dureri de cap;
- respiratorii: oftat; hiperventilatie; suspine;
- transpiraţii; nevoia de a urina mai des; ameţeli; vedere înceţoşată; ţiuit în urechi.
2. Cât de des?
3. Cât de intense erau aceste simptome?
Cotare:
0 – absentă
1 – uşoară – gastro-intestinale – gură uscată, tulburări digestive, diaree, colici, eructaţii – mai rar
decât de 2 ori pe săptămână
2 – moderată – creşte intensitatea şi severitatea simptomelor – apar mai des de 2 ori pe săptămână
3 – marcată – cardio-vasculare, cefalee persistente, frecvente, apar zilnic. Ocazional apar simptome
foarte severe, invalidante.
4 – severă – simptome severe şi persistente – incapacitate funcţională.
12. Simptome somatice: gastro-intestinale
Pierderea apetitului, constipaţie, durere abdominală. Simptome ca indigestia, gaze şi dureri
sunt frecvent asociate anxietăţii. În depresia uşoară mulţi pacienţi câştigă în greutate.
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Cum este apetitul dvs.?
2. Aţi suferit de constipaţie?
Cotare:
0 – absente – apetit normal
1 – pierderea poftei de mâncare, dar mănâncă fără a fi îndemnat; senzaţie de greutate abdominală;
constipaţie
2 – severă – simptome accentuate – scăderea progresivă a apetitului, instalarea definitivă a
constipaţiei, folosirea unei cantităţi neobişnuite de laxative.

64
 13. Simptome somatice generale
Se împart în două grupuri: fatigabilitate –pacienţii se simt obosiţi tot timpul, reclamă o
pierdere de energie legată de dificultăţile în începerea unei acţiuni; dureri musculare difuze şi greu
de definit sau localizat, care apar cu precădere în zona spatelui şi uneori în membre; senzaţia de
greutate.
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Obosiţi uşor?
2. Tot timpul?
3. Aveţi multă energie?
4. Este un efort să faceţi orice?
5. Vă petreceţi mult timp odihnindu-vă?
6. În pat?
Cotare:
0 – absente
1 – uşoară – oboseal a este disproporţionată faţă de efortul depus; greutate la spate, cap sau membre;
pierderea energiei, fatigabilitate
2 – severă – simptome accentuate, nevoia frecvenţa de a se odihni, se simte epuizat de activităţile
fizice, dificultate de a susţine un efort, simte corpul greu, epuizare.
14. Simptome genitale – pierderea libidoului
Este un simptom dificil de decelat la persoane în vârstă şi la cei la care activitatea sexuală
înregistrează un nivel scăzut ex. pacienţi singuri, fără partener.
Întrebări pentru interviul clinic:
1. Aţi observat vreo schimbare a interesului dvs. pentru sex în ultima vreme?
2. V-aţi pierdut interesul pentru celălalt sex de curând?
3. Aţi avut anumite tulburări de dinamica sexuală?
4. Aţi avut relaţii sexuale mai puţine decât de obicei?
Cotare:
0 – absentă – activitate normală
1 – uşoare – pierdere uşoară a interesului sau scădere a activităţii
2 – severă – absenţă totală a interesului şi activităţii

15. Ipohondrie
Idei delirante şi halucinaţii în legătură cu diferite blocaje sau boli invalidante (sentimentul de
distrugere treptat); sunt neobişnuite la bărbaţi. Excesivă preocupare pentru funcţiile corpului, atenţia
concentrată asupra propriului corp.
Întrebări pentru interviul clinic:
1. V-aţi gândit mult în ultimele zile la sănătatea dvs., atenţia dvs. s-a fixat pe corp, pe funcţionarea
organismului dvs.?
Cotare:
0 – absentă
1 – uşoară – atenţia concentrată asupra propriului corp relevată atunci când pacientul este întrebat
2 – moderată – preocupare pentru simptomele fizice şi gânduri asupra unor afecţiuni organice relevate
voluntar
3 – marcată – convingere iraţională puternică de a fi bolnav fizic, plângeri frecvente, cerere de ajutor,
se pot desprinde informaţii şi din starea pacientului
4 – severă – idei delirante ipohondrice.

65
16. Pierderea greutăţii
Problema este că nu toţi pacienţii se cântăresc frecvent, nu-şi cunosc greutatea.
Cotare:
a). după afirmațiile persoanei
0 – absentă – nicio pierdere în greutate
1 – uşoară – pierdere de greutate legată probabil de boala actuală
2 - marcată – pierdere de greutate semnificativă
b). apreciată după cântăriri repetate:
0 – absentă – mai puţin de 500 gr. / săptămână
1 – uşoară – peste 500 gr. / săptămână
2 – marcată – mai mult de 1000 gr. / săptămână
17. Autoanaliza
Nu apare atunci când persoana neagă că suferă de boli mintale. Poate înseamnă şi că aceasta nu
recunosc faptul că este nebună, dar poate recunoaşte că suferă de o afecţiune nervoasă. Când apar
astfel de situaţii incerte se pun întrebări suplimentare legate de sentimentul de vinovăţie şi de
ipohondrie.
Cotare:
0 – prezentă – recunoaşte că este deprimat şi bolnav
1 – pierdere parţială – recunoaşte că este bolnav, dar atribuie aceasta hranei, climei,
surmenajului, unui virus, unei nevoi de linişte
2 – absentă – neagă că este bolnav
Interpretarea reazultatelor:
0-7: personalitate normală
8-17: depresie slabă
18-25: depresie moderată peste 26:
depresie severă
1. Stare depresivă
2. Sentimente de vinovăţie
3. Ideea de “suicid”
4. Insomnie (seara devreme)
5. Insomnie (mijlocul nopţii)
6. Insomnie (de dimineaţă)
7. Muncă şi activităţi
8. Retardare
9. Agitaţie
10. Anxietate la nivel psihic
11. Anxietate la nivel somatic
12. Simptome somatice: gastro-
intestinale
13. Simptome somatice: generale
14. Simptome genitale
15. Ipohondrie
16. Pierderea greutăţii
17. Autoanaliza

66
 TOTAL
(studenții vor face o analiză comparativă cu Inventarul de depresie Beck)

Interpretarea rezultatelor este următoarea:

 la scoruri sub 7 puncte indivizii sunt consideraţi normali;
 8-13: depresie uşoară
 14-18: depresie moderată
 19-22: depresie severă
 peste 22: depresie foarte severă.

Inventarul de depresie Beck (BDI) cuprinde 21 de itemi gradaţi funcţie de prezenţa şi severitatea
simptomelor, reflectând grade de intensitate în patru trepte: 0, 1, 2, 3; treapta zero defineşte absenţa
simptomelor depresive. Pentru fiecare categorie, subiectul trebuie să aleagă unul dintre cei patru itemi,
care i se potriveşte cel mai bine.
Cele 21 de categorii reprezintă de fapt acele aspecte care s-au dovedit cele mai relevante în cazul
existenţei depresiei; sunt considerate ca fiind edificatoare următoarele dimensiuni: tristeţe, pesimism,
sentimentul eşecului, insatisfacţie, vinovăţie, sentimentul pedepsei, neplăcerea faţă de sine,
autoacuzarea, autoagresiune, plâns, iritabilitate, retragere socială, nehotărâre, modificări în imaginea de
sine, dificultăţi în muncă, tulburări de somn, fatigabilitate, anorexie, pierdere în greutate, preocupări faţă
de starea fizică, absenţa libidoului.
1. Tristeţe
0.Nu mă simt trist.
1.Mă simt trist.
2.Sunt trist tot timpul şi nu pot scăpa de tristeţe.
3.Sunt atât de trist şi de nefericit încât nu mai pot suporta.
2. Pesimism
0.Viitorul nu mă descurajează.
1.Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor.
2.Simt că nu am ce aştepta de la viitor.
3.Simt că viitorul este fără speranţă.

3. Sentimentul eşecului
0.Nu am sentimentul eşecului.
1.Simt că am avut mai multe insuccese decât majoritatea
oamenilor.
2.Dacă îmi privesc faţa o să văd o grămadă de eşecuri.
3.Mă simt complet ratat ca persoană.
4. Nemulţumire
0.Lucrurile îmi fac aceeaşi plăcere ca înainte.
1.Nu mă mai bucur de lucruri sau întâmplări ca înainte.
2.Nu mai obţin o satisfacţie reală din nimic.
3.Sunt nemulţumit şi totul mă plictiseşte.

5. Vinovăţie
0.Nu mă simt în mod special vinovat de ceva.

67
 1.Mă simt vinovat o bună parte a timpului.
2.Mă simt vinovat în cea mai mare parte a timpului.
3.Mă simt tot timpul vinovat.
6. Sentimentul pedepsei
0.Nu mă simt pedepsit cu ceva.
1.Mă gândesc că s-ar putea să fiu pedepsit.
2.Aştept să fiu pedepsit.
3.Simt că sunt pedepsit.

7. Neplăcere faţă de sine

0.Nu sunt dezamăgit de mine.
1.Mă simt dezamăgit de mine însumi.
2.Sunt dezgustat de mine.
3.Mă urăsc.

8. Autoacuzare
0.Nu simt să fiu mai rău decât alţii.
1.Mă critic pentru slăbiciunile şi greşelile mele.
2.Mă blamez tot timpul pentru greşelile mele.
3.Mă dezaprob pentru tot ce se întâmplă rău.

9. Autoagresiune
0.Nu am idei de sinucidere.
1.Am idei de sinucidere, dar nu vreau să le pun în
practică.
2.Mi-ar plăcea să mă sinucid.
3.M-aş sinucide dacă aş avea ocazia.

10. Plâns
0.Nu plâng mai mult decât de obicei.
1.Acum plâng mai mult ca înainte.
2.Plâng tot timpul.
3.Obişnuiesc să plâng, dar acum nu mai pot, nici dacă aş
vrea.

11. Iritabilitate
0.Nu sunt mai nervos decât înainte.
1.Acum mă enervez mai uşor ca înainte.
2.Acum sunt nervos tot timpul.
3. Lucrurile care mă enervau înainte nu mă mai irită deloc.

12. Retagere socială, izolare

0.Nu mi-am pierdut interesul faţă de oamenii din jur.
1.Oamenii ceilalţi mă interesează mai puţin ca înainte.
2.Mi-am pierdut interesul faţă de majoritatea celorlalţi
oameni.

68
 3.Mi-am pierdut orice interes faţă de ceilalţi oameni.

13. Nehotărâre
0.Mă decid la fel ca înainte.
1.Trebuie să fac un efort să mă decid.
2.Am dificultăţi mai mari ca înainte când iau o hotărâre.
3.Nu mai pot lua nici o decizie.

14. Modificări în imaginea despre sine

0.Cred că nu arăt mai rău că înainte.
1.Sunt supărat că arăt mai bătrân şi neatractiv.
2.Simt că modificări permanente ale aspectului meu mă
fac
neatractiv.
3.Cred să sunt urât şi neatrăgător.

15. Dificultăţi în muncă

0.Cred că pot lucra tot atât de bine ca înainte.
1.Trebuie să fac un efort suplimentar când încep să lucrez.
2.Mă străduiesc din greu pentru a face ceva.
3.Nu pot lucra absolut nimic.

16. Tulburări de somn

0.Dorm tot atât de bine ca de obicei.
1.Nu mai dorm atât de bine ca de obicei.
2.Mă trezesc cu o oră-două mai devreme decât înainte şi
nu mai
pot adormi decât greu.
3.Mă trezesc cu câteva ore mai devreme decât înainte şi
nu mai
pot adormi.
17. Fatigabilitate
0.Nu mă simt mai obosit ca de obicei.
1.Acum obosesc mai uşor ca înainte.
2.Obosesc fără să fac aproape nimic.
3.Sunt prea obosit ca să mai pot face ceva.

18. Anorexie
0.Pofta mea de mâncare nu e mai scăzută ca de obicei.
1.Apetitul meu nu mai e aşa de bun ca înainte.
2.Apetitul meu e mult mai diminuat acum.
3.Nu am deloc poftă de mâncare.

19. Pierdere în greutate

0.Nu am slăbit în ultimul timp

69
 1.Am slăbit peste 2 kg.
2.Am slăbit peste 5 kg.
3.Am slăbit peste 10 kg.

20. Preocupări faţă de starea fizică

0.Nu sunt preocupat sau supărat în legătură cu sănătatea
mea mai
mult ca înainte.
1.Sunt necăjit de probleme de sănătate ca dureri,
înţepături,
furnicături, tulburări gastrice sau constipaţie.
2.Sunt foarte necăjit de starea mea fizică şi mi-e greu să
mă
gândesc la altceva.
3.Sunt atât de îngrijorat de starea mea fizică, încât nu mă
mai pot
gândi la nimic.

21. Absenţa libidoului

0.Nu am observat modificări recente ale interesului meu
faţă de
sex.
1.Sexul opus mă interesează mai puţin ca înainte.
2.Sexul opus mă interesează mult mai puţin ca înainte.
3.Mi-am pierdut complet interesul faţă de sexul opus.
Sursa: Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi (Tudose,
Tudose, Dobranici, 2011).
Cuantificare are limitele între 0-63:
0 - 9: stare normală;
10-15: depresie uşoară;
16-23: depresie moderată;
24-60: depresie severă.
Tudose, Tudose şi Dobranici (2011) recomandă utilizarea următoarei scale de evaluare rapidă a
dispoziţiei:
Scala de evaluare rapidă a dispoziţiei
A. Anxietatea
1. V-aţi simţit “încordat” şi “pe muchie” (la “ananghie”)?
2. V-aţi necăjit, enervat, supărat (făcut griji) mai mult?
3. Aţi fost (sunteţi) iritabil?
4. Aveţi dificultăţi în a vă odihni (relaxa), destinde?
Dacă răspunsul este DA la oricare dintre întrebările de mai sus, continuaţi.
5. Dormiţi prost?
6. Aveţi cefalee sau o stare de “încordare-tensiune” în corp?
7. Ameţeală, tremor, transpiraţii, diaree frecvent, parestezii,
ţiuituri, palpitaţii, etc. (anxietate autonomă)?

70
 8. Vă faceţi griji în privinţa sănătăţii?
9. Aveţi dificultăţi de adormire?
D. Depresia
1. Aveţi o energie scăzută?
2. V-aţi pierdut interesul pentru lucrurile care vă făceau plăcere?
3. V-aţi pierdut încrederea în dumneavoastră?
4. Vă simţiţi neajutorat?
Dacă răspunsul este DA la oricare din întrebările de mai sus, continuaţi.
5. Sunteţi incapabil să vă concentraţi?
6. Aţi pierdut în greutate (datorită scăderii apetitului)?
7. Vă sculaţi devreme (faţă de ora obişnuită)?
8. Vă simţiţi inactiv, greoi, lent?
9. Vă simţiţi mai rău în cursul dimineţii?
Sursa: Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011).
Se notează cu 1 punct fiecare răspuns pozitiv.
Se adună separat punctele scalei A și punctele scalei D;
Stare de anxietate = cel puţin 5 puncte pe scala A.
Stare depresivă = cel puţin 3 puncte pe scala D.

Tulburările de personalitate
Interviul clinic structurat pentru tulburările clinice de personalitate de pe Axa II a DSM - SCID II a fost
adaptat în România sub coordonarea prof. univ. dr. Daniel David şi conţine interviul, manualul de
utilizare şi un chestionar de autoevaluare cu 119 itemi (utilizat pentru a scurta timpul de evaluare
necesar administrării SCID-II). Fiecare item vizează un criteriu de diagnostic a tulburărilor de
personalitate de pe Axa II a DSM-IV .
Pacientul completează chestionarul cu răspunsuri DA sau NU, apoi evaluatorul încercuieşte doar
numerele aflate în stânga itemilor SCID-II, care corespund itemilor din chestionar la care s-a răspuns cu
“da”; în continuarea interviului se referă doar la aceşti itemi, pentru evaluarea criteriilor de diagnostic a
tulburărilor de personalitate.
Manualul conţine informaţii referitoare la aspectele importante pentru evaluarea itemilor
tulburărilore de personalitate conform DSM-IV şi descrie modalitatea de diagnostic conform criteriilor
generale. Interviul acoperă cele 11 tulburări de personalitate din DSM-IV şi categoriile din anexă:
tulburarea de personalitate depresivă şi tulburarea de personalitate pasiv-agresivă.

Boala Alzheimer
Boala a primit numele lui Alois Alzheimer (1861-1915), psihiatru şi histopatolog german care i-
a descris simptomele în 1906.
- Debut: 45-65 ani, mai ales la femei
- Apariție insidioasă: lentoare, diminuarea vitalităţii, a tensiunii motivaţionale, scăderea cenzurii,
(corelaţie cu gradul de instruire + gradul de antrenare a facultăţii mintale)

71
 Faza I - deficit mnezic, agrafie, dezorientare spaţială severă, tulburări intelectuale masive
(înţelegere), agnozie vizuală, idei de prejudiciu şi persecuţie, idei repetitive, reacţii emoţionale
incontrolabile, rezistenţă la schimbare, impresia de accelerare a timpului, restrângerea
intereselor, indiferentism, închidere în sine, obsesii şi fobii
Faza II - totul se agravează: discurs incoherent, neglijarea auto+îngrijirii
Faza III - nu se mai poate hrăni şi nici păstra igiena
- Evoluţie: 4-10 ani înainte de exitus.
- Diagnostic probabil de Boală Alzheimer: deteriorare progresivă a funcțiilor cognitive, abilitatea
memoriei și a percepției; depresie, insomnie, iluzii; tulburarea activităților vieții cotidiene și
alterarea comportamentului ; istoric familial de tulburări asemănătoare ; EEG normal sau
creșterea undelor lente, atrofie cerebrală evidentă la scaner (Botez, op. cit., p.556)
- “Cum nu există un tratament și reprezintă o amenințare serioasă la adresa populațieivârstnice și a
sistemului de îngrijire a sănătății, detectarea din timp a maladiei Alzheimer este esențială pentru
încetinirea progresului bolii și pentru întârzierea simptomelor sale destructurante. Unul din
primele sale simptome este uitarea moderată” (McIntire și Miller, op.cit., p74)
- “Testele neuropsihologice care măsoară memoria fac parte dintre tehnicile de diagnosticare a
maladiei Alzheimer…. Neaplicarea testării reduce speranțele de detectare timpurie” (ibidem, p.
74-75)
- Stadii de evoluție al Bolii Alzheimer
- Stadiul amnezic - predomină tulburările de memorie
- Stadiul demențial - declinul intelectual face persoana incapabilă de viață independentă
- Stadiul vegetativ - instalarea completă a dependenței care poate dura mulți ani. “Nu se moare de
Boala Alzheimer, se moare cu ea, dintr-o altă cauză” (Botez, op.cit., p.558)
În lucrarea sa de psihiatrie apărută în 1997, profesorul de psihiatrie Aurel Romila, consacră un
amplu capitol patologiei involuționale “Există o involuție fiziologică, deci o scădere a performanțelor,
însă cu compensare spirituală (omul devine mai înțelept, capătă titluri mai înalte) și o involuție
patologică, în care creativitatea adultului este înlocuită cu o dominantă nouă, care este corpul, nu atât
sub aspect estetic (care nu dispare din capul omului niciodată), ci întreținerea, menținerea corpului,
lupta cu deformarea și suferința somatică. Asta îl îngrijorează și începe să-și pună problema finală,
ajumge la probleme de filozofie, escatologie ”(op.cit., p.388). La acest final, spune profesorul Romila, se
poate ajunge pe două căi: calea vasculară și calea edgenerativă, globală sau în principal cerebrală
(atrofie cerebrală). Indiferent de substrat (vascular, atrofic sau mixt), tablourile psihopatologice se pot
grupa în tablouri psihopatoide, tablouri nevrotice, tablouri psihotice și tablouri demențiale (ibidem, p.
389).
Întreaga analiză prezentată de autor este deosebit de fecundă pentru psihologul care se ocupă de
evaluarea persoanelor adulte sau a celor vârstnice. Iată în sinteză conținutul celor expuse de profesorul
Romila.
Tabloul psihopatoid:
- apar în deceniul 5-6 și sunt determinate de menopauză și andropauză
- fiecare îmbătrânește accentuând trăsăturile pe care le-a avut moderate ca adult Ajuriaguerra:
Îmbătrâneşti aşa cum ai trăit.
- se îngustează preocupările, devine mai egoist, devin intolerant (toate sunt cu “mai” spune
autorul)
- apare exagerearea religioasă, se îngrijesc de sănătate în mod exagerat, apar gelozii,
despărțiri, preocupări sexi (ibidem, p.389).
Tabloul nevrotic:

72
 - neurastenie (oboseală) care aduce pensionări precoce, fobia de cancer, iatrogenii, repetate
internări în spitale pentru explorări globale care nu găsesc nimic semnificativ medical (p.389-
390)
Tablourile psihotice:
- melancolia de involuție : deseori agitate, cu multe neliniști, tulburări somatice la
persoanele de condiție simplă, hipocondrie la cei de condiție mai bună; se autoacuză, se
consideră vinovat pentru soarta celor din jur, se autodemască (are o acută nevoie de adevăr)
- psihoza paranoidă de involuție: delir de mică amplitudine, persecuție verosimilă,
halucinații auditive insultătoare, ia măsuri de apărare ciudate (se baricadează în casă), se
accentuează trăsăturile negative (impulsivi, violenți, “fac ordine”) (p.390-393)
Tablourile demențiale:
- ateroscleroza: scad funcțiile intelectuale, scade memoria, labilitate afectivă,
sentimentalism exagerat, fenomene fizice (mers târșâit, pierderea gesturilor fine, scris modificat,
scad toate simțurile;
- demența senilă: inconștiență globală, nu-l mai interesează nimic, decât să mănânce, uneori
devine agresiv sau, din contra, e mult prea liniștit; Esquirol: Dementul este un bogat care s-a
ruinat, debilul mintal este născut sărac şi rămas sărac
- demențele Pick și Alzheimer
- Demența Pick: atrofie cerebrală frontal
- Demența Alzheimer: atrofie cerebrală globală, cei 3 A (afazie-agnozie și apraxia), se
ascut trăsăturile negative de caracter, scăderea chefului de viață, dezinteres profesional,
preocupări suicidare, regresia memoriei, afazie senzorială (aude dar nu înțelege), devine o
povarp pentru cei apropiați; durata bolii este de 5-7 ani, iar evoluția depinde calitatea îngrijirii,
devotamentul aparținătorilor și de instituțiile specializate în acest sens (op.cit., p. 392-399).
Deși cele arătate mai sus par a accentua ideea că Boala Alzheimer ține doar de psihiatrie,
simptomalogia și evoluția, cel puțin în fazele incipiente, pot determina o persoană aflată în suferință sau
familia sa, să vină mai întâi la cabinetul de psihologie. Ca urmare, psihologul trebuie să cunoască
temeinic problematica patologiei de involuție, modul și limitele diagnozei și intervenției sale.
Surse:
Mihai Botez, Neuropsihologie clinică și neurologia comportamentului, Les Presses de L’Universite de Montreal, Masson,
Editura Medicală, București, 1996
Mircea Lăzărescu, Bazele psihopatologiei clinice, Editura Academiei Române 2010, pag. 273-279
Diana E. Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei, Buc., 2010, p. 450-478
Aurel Romila, Psihiatrie, Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România, București, 1997

NOTĂ
Este necesar ca masteranzii să studieze și următoarele documente:
- Ordinul Ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse, nr. 762 din 31 august 2007, pentru
aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap
- “Raportul mondial privind dizabilitatea”, realizat de Organizația Mondială a Sănătății,
București, 2012
- Hotărârea Colegiului Psihologilor din România nr.4CN/2013 pentru aprobarea Codului
deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică.

73
 ANEXA 1

COLEGIUL PSIHOLOGILOR DIN ROMÂNIA

COMITETUL DIRECTOR
NORMELE DE AVIZARE A METODELOR ŞI TEHNICILOR DE EVALUARE ŞI
ASISTENŢĂ PSIHOLOGICĂ

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 1 (1) Potrivit art. 33 lit. h) din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de
psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din
România, publicată în M.O., Partea I, nr. 492 din 1 iunie 2004, denumită în continuare lege, Comitetul
director al Colegiului Psihologilor din România, denumit în continuare Comitetul director, elaborează
normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică utilizate de către
psihologii cu drept de liberă practică din România.
(2) Comisia metodologică constituită în cadrul Comitetului director reprezintă unica
autoritate, care, potrivit art. 36 lit. b) din lege, analizează şi apreciază metodele şi tehnicile de evaluare şi
asistenţă psihologică.
(3) În urma analizării metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică, Comisia
metodologică propune Comitetului director eliberarea sau neeliberarea avizului pentru metodele şi
tehnicile de evaluare şi asistenţă psihologică analizate, precum şi modul de utilizare al acestora.
(4) Comitetul director eliberează avizul pentru metodele şi tehnicile de evaluare şi asistenţă
psihologică în baza propunerii Comisiei metodologice sau o adresă în care sunt menţionate motivele care
au stat la baza neacordării avizului.
Art. 2 În vederea instituirii şi promovării standardelor de calitate a serviciilor psihologice
prestate de către psihologul cu drept de liberă practică, Comitetul director stabileşte prin prezentele
norme condiţiile acordării avizului pentru metodele şi tehnicile de evaluare şi asistenţă psihologică
utilizate de către psihologii cu drept de liberă practică din România.
Art. 3 (1) Avizele eliberate de către Comitetul director sunt solicitate în mod obligatoriu de
către producării sau distribuitorii de metode şi tehnici de evaluare şi asistenţă psihologică, persoane
fizice sau juridice, române sau străine, care intenţionează să le introducă pe piaţa românească în vederea
comercializării sau utilizării cu titlu gratuit.
(2) În desfăşurarea activităţilor profesionale prevăzute de art. 5 din lege, psihologii cu drept
de liberă practică utilizează numai metodele şi tehnicile de evaluare şi asistenţă psihologică avizate de
către Comitetul director.
(3) Evidenţa metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică este ţinută şi
actualizată de către Colegiul Psihologilor din România, prin înscrierea automată a acestora în urma
obţinerii avizului în Catalogul metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică din România.
(4) Catalogul metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică este un document
public, care este publicat de către Comitetul director prin editare anuală.

74
 Capitolul II. Definiţii şi precizări terminologice
Art. 4 (1) Normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică
constau într-un set minim de prescripţii metodologice, explicit formulate, care, adoptate şi respectate atât
de către producătorii şi distribuitorii autorizaţi cât şi de către psihologii cu drept de liberă practică,
asigură coerenţă în formularea investigaţiilor şi a concluziilor psiho-diagnostice.
(2 ) Metodele şi tehnicile de evaluare psihologică constau în totalitatea demersurilor
fundamentate ştiinţific, efectuate în scopul cercetării, investigării unei persoane, grup de persoane sau
organizaţii sub aspect psihologic.
(3) Metodele şi tehnicile de asistenţă psihologică constau în totalitatea demersurilor
fundamentate ştiinţific, efectuate în scopul declarat al ameliorării sau optimizării activităţii psihice a
unei persoane, grup de persoane sau organizaţii.
(4) Utilizatorul de metode şi tehnici de evaluare şi asistenţă psihologică este psihologul cu
drept de liberă practică care a dobândit atestatul de liberă practică în specialităţile de competenţă
profesională.
(5) Testele psihologice sunt probe sau dispozitive standardizate de extragere a unei secvenţe
relevante din comportamentul sau procesările cognitiv-afective ale unei persoane sau grup,
fundamentate pe un etalon sau un reper pertinent şi pe o interpretare responsabilă din partea psihologului
cu drept de liberă practică specializat.
(6) Producătorul este persoana fizică sau juridică, română sau străină care este deţinătoare a
dreptului sau drepturilor de autor, responsabilă cu selecţia, administrarea, cotarea şi comercializarea
metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică.
(7) Distribuitorul autorizat este persoana fizică sau juridică, română sau străină, deţinătoare a
drepturilor de distribuţie generală sau pe o anumită piaţă sau segment din piaţa metodelor şi tehnicilor de
evaluare şi asistenţă psihologică.
(8) Distribuirea pe piaţă constă în acţiunea producătorului sau distribuitorului autorizat de a
face disponibil contra cost sau gratuit metode sau tehnici de evaluare şi asistenţă psihologică.
(9) Solicitanţii avizului pentru metodele şi tehnicile de evaluare şi asistenţă psihologică sunt
producătorii sau distribuitorii autorizaţi, care introduc spre utilizare pe piaţa românească metodele sau
tehnicile de evaluare şi asistenţă psihologică, altele decât cele avizate de către Comitetul director şi
evidenţiate în Catalogul metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică.
(10) Piaţa reprezintă cadrul legal reglementat prin prezentele norme precum şi prin celelalte
acte normative în vigoare care reglementează activităţile civile şi comerciale, în care activează, pe de o
parte, producătorii şi distribuitorii autorizaţi de metode şi tehnici de evaluare şi asistenţă psihologică,
iar pe de altă parte utilizatorii de metode şi tehnici de evaluare şi asistenţă psihologică.

Capitolul III. Avizarea metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică

Art. 5 (1) În vederea obţinerii avizului pentru metodele şi tehnicile de evaluare şi asistenţă
psihologică, solicitanţii acestuia vor depune la secretariatul Comitetului director un dosar pentru fiecare
metodă sau tehnică de evaluare sau asistenţă psihologică, pentru care se solicită aviz, cuprinzând
următoarele documente:
a) cerere tip, potrivit anexei nr. 1 la prezentele norme;

75
 b) actul de identitate al persoanei fizice sau actele de înregistrare ale persoanei juridice,
precum şi actul constitutiv al acesteia (în fotocopie, semnată şi ştampilată pentru
conformitate cu originalul sau după caz, tradusă şi legalizată);
c) dovada deţinerii dreptului de autor sau a dreptului de distribuţie asupra metodei sau
tehnicii de evaluare şi asistenţă psihologică sau orice dovadă privind întâia aducere la
cunoştinţa publicului a metodei sau tehnicii de evaluare sau asistenţă psihologică, însoţită
de o declaraţie pe proprie răspundere autentificată (original ori copie legalizată, sau după
caz, tradusă şi legalizată);
d) dovada deţinerii calităţii de producător sau distribuitor autorizat, după caz (original ori
copie legalizată sau după caz, tradusă şi legalizată);
e) dovada rezervării de denumire a metodei sau tehnicii de evaluare sau asistenţă
psihologică, după caz (original ori copie legalizată sau după caz, tradusă şi legalizată);
f) dovada efectuării cercetării de adaptare pe populaţia românească a metodei sau tehnicii
de evaluare sau asistenţă psihologică (original ori copie legalizată sau după caz, tradusă şi
legalizată);
g) fundamentarea teoretică a metodei sau tehnicii de evaluare şi asistenţă psihologică
(original ori copie legalizată sau după caz, tradusă şi legalizată);
h) prezentare detaliată a obiectului, scopului şi destinaţiei metodei sau tehnicii de evaluare şi
asistenţă psihologică (original ori copie legalizată sau după caz, tradusă şi legalizată);
i) proiectul privind instrucţiunile de utilizare a metodei sau tehnicii de evaluare şi asistenţă
psihologică (original ori copie legalizată sau după caz, tradusă şi legalizată);
j) lista furnizorilor români de formare profesională continuă care pot oferi pregătire
teoretică şi practică pentru utilizarea metodei sau tehnicii de evaluare şi asistenţă
psihologică (original, semnată şi ştampilată de către solicitant);
k) declaraţie de conformitate, potrivit anexei nr. 2 la prezentele norme;
l) studiul privind satisfacerea criteriilor de apreciere a unei metode sau tehnici de evaluare
şi asistenţă psihologică (original ori copie legalizată sau după caz, tradusă şi legalizată);
m) specialităţile de competenţă şi treptele de specializare în care poate fi utilizată metoda sau
tehnica de evaluare sau asistenţă psihologică, potrivit H.G. nr. 788/2005 (original sau
tradusă şi legalizată);
n) bibliografia utilizată în fundamentarea teoretică (original sau fotocopie, semnată de către
solicitant);
o) preţul metodei sau tehnicii de evaluare propus şi recomandat de către producător sau
distribuitor, după caz (original);
p) fotocopie după dovada achitării taxei de avizare preliminară, în cuantumul stabilit de
către Consiliul Colegiului Psihologilor din România, denumit în continuare Consiliul;
q) opis cuprinzând documentele depuse la dosar, semnat şi datat de către solicitant
(2) Documentele prevăzute la alin. 1 vor fi prezentate în două exemplare, în dosare sau
plicuri securizate, dintre care un exemplar în fotocopie.
(3) Comisia Metodologică poate solicita şi alte date sau informaţii suplimentare.
Art. 6 În cazul solicitării avizului pentru metodele psihologice standardizate, fundamentarea
trebuie să corespundă Sistemului de evaluare a metodelor psihologice standardizate, prezentat în anexa
nr. 3 la prezentele norme, elaborat de către Comitetul director .
Art. 7 (1) La cererea expresă a solicitantului sau reprezentantului acestuia, Comisia
metodologică va putea stabili o dată în vederea susţinerii de către solicitant a cererii de avizare.
(2) Cererea solicitantului trebuie formulată până la data atribuirii dosarului de avizare.

76
 (3) Orice cerere ulterioară sau încercare de influenţare a membrilor Comisiei metodologice
din partea solicitanţilor sau reprezentanţilor acestora, în vederea acordării sau a neacordării avizului
pentru metoda sau tehnica de evaluare sau asistenţă psihologică suspendă de drept procedura de avizare.
(4) Acţiunea prevăzută la alin. 3, care este întreprinsă de către un psiholog cu drept de liberă
practică constituie abatere disciplinară gravă şi se sancţionează potrivit reglementărilor în vigoare.
Art. 8 (1) Secretariatul Comitetului director înregistrează cererile de avizare în ordinea
cronologică a depunerii acestora.
(2) Secretariatul Comitetului director asigură depozitarea dosarelor de avizare până la data
depunerii şi înregistrării lor la Comisia metodologică.
(3) De la data înregistrării dosarelor la Comisia metodologică, responsabilitatea privind
acestea aparţine în totalitate membrilor comisiei.
Art. 9 (1) În termen de maxim 10 zile de la data înregistrării la secretariatul Comitetului
director a minim 4(patru) dosare de avizare, Comisia metodologică va stabili data şedinţei de lucru
privind recepţia dosarelor de avizare şi atribuirea lor spre analizare membrilor comisiei.
(2) Neprezentarea membrilor Comisiei metodologice la lucrările acesteia constituie abatere
disciplinară, cu excepţia cazului fortuit sau forţei majore.
(3) În cadrul şedinţei de lucru, membrii comisiei fac recepţia dosarelor de avizare
înregistrate, precum şi desemnarea membrilor comisiei care vor analiza dosarele de avizare.
(4) Verificarea iniţială a dosarelor constă în verificarea datelor înscrise în opis cu
documentele depuse la dosar. Orice inadvertenţă descoperită va fi consemnată în procesul verbal al
şedinţei.
Art. 10 (1) Procedura de desemnare a membrilor comisiei care vor analiza dosarele de
avizare debutează cu inventarierea dosarelor şi stabilirea ordinii de înregistrare.
(2) Desemnarea membrilor comisiei este efectuată în ordinea alfabetică a numelor, cu
excepţia preşedintelui comisiei care va coordona procedura de avizare.
(3) Dosarele de avizare vor fi atribuite în ordinea înregistrării lor la un număr de 2(doi)
membri ai comisiei, desemnaţi în ordine alfabetică.
(4) Preşedintele comisiei încheie un proces verbal cu privire la recepţia dosarelor de avizare,
desemnarea membrilor comisiei, precum şi a altor aspecte privitoare la procedura încheiată.
Art. 11 Aducerea la cunoştinţa publică sau destăinuirea de către membrii comisiei pe toată
perioada desfăşurării procedurilor de avizare a oricăror date cu privire la conţinutul dosarelor de avizare
constituie abatere disciplinară gravă şi se sancţionează potrivit reglementărilor legale în vigoare.
Art. 12 (1) După încheierea procedurilor de desemnare a membrilor comisiei privind
analizarea dosarelor de avizare a metodei sau tehnicii de evaluare şi asistenţă psihologică, fiecărui
membru i se înmânează un exemplar din dosarul de avizare repartizat spre analizare, fapt ce se
consemnează în procesul verbal al şedinţei.
(2) Membrii comisiei stabilesc prin vot data următoarei şedinţe de lucru, dar nu mai târziu de
20 de zile calendaristice, fapt ce se consemnează în procesul verbal al şedinţei de lucru.
(3) La data stabilită pentru următoarea şedinţă de lucru, fiecare membru al comisiei va
elabora şi prezenta un raport privind avizarea sau neavizarea metodei sau tehnicii de evaluare sau
asistenţă psihologică analizată.
(4) După audierea fiecărui raport, membrii comisiei votează în plen propunerea de avizare
sau neavizare a metodei sau tehnicii de evaluare sau asistenţă psihologică.

77
 (5) Hotărârea membrilor comisiei este luată cu majoritatea voturilor valide. Voturile de
abţinere nu sunt considerate valide. Fiecare membru al comisiei este obligat să exprime un vor valid.
Art. 13 (1) În cazul în care membrii comisiei nu consideră concludente documentele
prezentate, aceştia vor comunica solicitanţilor o adresă prin care se precizează probele, documentele sau
alte clarificări pe care aceştia trebuie să le prezinte în completare.
(2) Termenul de completare a dosarelor de avizare este stipulat în adresa comunicată
solicitantului. Data comunicării este considerată data poştei.
(3) Datele privind completarea dosarului vor fi analizate după procedura descrisă în prima
şedinţă a Comisiei metodologice.
(4) Neprezentarea în termen a documentelor de completare este echivalentă cu renunţarea la
cererea de avizare.
Art 14 (1) Comisia metodologică propune Comitetului director acordarea avizului pentru
metoda sau tehnica de evaluare sau asistenţă psihologică analizată sau respingerea cererii de avizare. În
baza propunerii înaintate de către Comisia metodologică, Comitetul director hotărăşte eliberarea avizului
, conform anexei nr. 4 la prezentele norme sau respingerea cererii de avizare.
(2) Termernul de eliberare a avizului pentru metoda sau tehnica de evaluare sau asistenţă
psihologică este de 30 de zile de la data înregistrării propunerii de avizare la secretariatul Comitetului
director.
(3) Adresa de respingere a cererii de avizare a metodei sau tehnicii de evaluare sau asistenţă
psihologică va fi comunicată solicitantului în termen de 30 zile de la data înregistrării propunerii de
respingere a cererii la secretariatul Comitetului director.
(4) Solicitantul de aviz poate contesta respingerea cererii de acordare a avizului în termen de
15 zile de la data comunicării adresei de respingere a cererii.
(5) Hotărârea dată în soluţionarea contestaţiei este definitivă. De asemenea, hotărârea
Comitetului director, necontestată în termen este considerată acceptată de către solicitant.

Capitolul IV. Tipurile de avize

Art. 15 (1) În urma analizei efectuate de către membrii comisiei, Comisia metodologică
poate propune Comitetului director acordarea a două tipuri de avize:
a) aviz pe perioadă nedeterminată;
b) aviz temporar, până la încheierea anului calendaristic următor.
(2) Comisia metodologică va întocmi o motivare prin care să justifice tipul de aviz dat şi
recomandările făcute pentru îmbunătăţirea calităţilor psihometrice ale probelor. De asemenea, vor fi
aprobate şi eliberate instrucţiunile de utilizare ale metodei sau tehnicii de evaluare sau asistenţă
psihologică.
(3) Avizul eliberat pe perioadă nedeterminată corespunde unei metode sau tehnici de
evaluare sau asistenţă psihologică care îndeplineşte toate condiţiile de calitate necesare utilizării de către
psihologii cu drept de liberă practică. Metoda sau tehnica de evaluare sau asistenţă psihologică avizată
pe perioada nedeterminată este supusă reavizării.
(4) Avizul temporar corespunde unei metode sau tehnici de evaluare sau asistenţă
psihologică care îndeplineşte condiţiile minime de calitate necesare utilizării de către psihologii cu drept
de liberă practică. Avizul temporar nu este supus reavizării, fiind valabil până la data de 31 decembrie a
anului calendaristic următor.

78
 (5) Respingerea cererii de acordare a avizului pentru metoda sau tehnica de evaluare sau
asistenţă psihologică corespunde neîndeplinirii condiţiilor minime de calitate necesare utilizării de către
psihologii cu drept de liberă practică sau prezentării unor date incomplete.
Art. 16 (1) Avizul eliberat de către Comitetul director se rezumă la aria de aplicabilitate
specificată în caracteristicile domeniului vizat, şi nu poate fi extins spre alte domenii de activitate fără o
avizare prealabilă.
(2) Sunt exceptate de la necesitatea obţinerii avizului metodele sau tehnicile de evaluare sau
asistenţă psihologică aflate în perioadă de experimentare, ale căror rezultate nu pot fi utilizate în
procesul de testare psihologică.
(3) Dovada avizării metodei sau tehnicii de evaluare şi asistenţă psihologică o constituie
hotărârea Comitetului director.
Art. 17 (1) Psihologii cu drept de liberă practică utilizează în desfăşurarea activităţii numai
metodele sau tehnicile de evaluare sau asistenţă psihologică avizate în condiţiile prezentelor norme.
(2) Încălcarea dispoziţiilor alin. 1 reprezintă abatere disciplinară gravă şi este sancţionată
potrivit actelor normative în vigoare.
(3) Prezentarea de către orice persoană a unor metode sau tehnici de evaluare sau asistenţă
psihologică neavizate de către Comitetul director ca fiind avizate de către acesta se sancţionează potrivit
legii penale.

Capitolul V. Dispoziţii finale

Art. 18 Prezentele norme reprezintă procedura unică de avizare a metodelor sau tehnicilor
de evaluare sau asistenţă psihologică.
Art. 19 Prezentele norme au fost adoptate de către Comitetul director în şedinţa din data de
8 iunie 2006, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

ANEXA 2

Colegiul Psihologilor din România

În atenţia solicitanţilor de aviz pentru probele psihologice standardizate

Pentru a uşura clasificarea testelor psihologice avizate şi pentru a facilita utilizarea corectă a acestora, vă
rugăm să precizaţi pentru fiecare probă supusă evaluării:
- domeniul (domeniile de aplicare);
- scopul (scopurile) urmărite prin test;
- recomandări cu privire la tipul de decizie ce poate fi luată;
Aceste elemente constituie parte componentă din cadrul dosarului tehnic de avizare, aşa cum este
prevăzut în art.5, lit.h, din cadrul Normelor de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă
psihologică. Pe baza acestor precizări şi în funcţie de documentaţia tehnică depusă, se va evalua tipul de

79
aviz acordat unei metode sau tehnici de evaluare psihologică standardizată. Un domeniu mai extins, o
decizie cu importanţă majoră pentru cel examinat şi un scop ambiţios contribuie împreună la o exigenţă
sporită din perspectivă psihometrică în acordarea unui aviz favorabil.
Domeniul de aplicare
Prin domeniul de aplicare se poate avea în vedere unul sau mai multe domenii:
- probe utilizate în domeniul educaţional şi în consilierea carierei;
- probe utilizate în domeniul psihologiei muncii, organizaţionale şi al transporturilor;
- probe utilizate în domeniul clinic şi al sănătăţii;
- probe utilizate în domeniul judiciar, apărare şi siguranţă naţională.
În fiecare din aceste domenii majore vor fi specificate subdomenii. De pildă, pentru un test inclus în
domeniul psihologiei muncii, organizaţionale şi al transporturilor se poate avea în vedere aspectul vizat
direct: angajare (recrutare şi selecţie); dezvoltarea echipei; dezvoltarea carierei etc.
Domeniile pot fi identificate şi din perspectiva altor criterii precum:
- vârsta recomandată pentru grupul ţintă vizat;
- alte criterii relevante - ex. tip de subiecţi (eşantion normal; eşantion clinic)
Scopul urmărit
Indiferent de domeniul vizat, un test poate urmări unul sau mai multe scopuri:
- clasificare / diagnostic (rezultatele sau concluziile testelor sunt analizate în relaţie cu un sistem
specific şi cu alte variabile relevante pentru a ajunge la o clasificare sau diagnosticare - ex. identificarea
tipului de personalitate sau a tipului de temperament; stabilirea gradului de sănătate mentală etc.);
- screening (rezultatele constituie baza unei analize preliminare care nu urmăreşte să pună un
diagnostic clar şi acurat, ci să identifice dintr-un număr mare de oameni pe aceia care prezintă un risc
ridicat de existenţă / apariţie a aspectului urmărit - ex. dependenţă de alcoolism; predispoziţie la consum
de droguri etc.);
- descriere / planificarea intervenţiilor (rezultatele testelor prezintă punctele forte şi punctele slabe
ale unui individ sau ale unui grup; informaţia poate fi integrată unor modele teoretice şi altor informaţii
disponibile pentru a îmbunătăţi deducţiile; în planificarea intervenţiilor rezultatele sunt utilizate pentru a
determina gradul de adecvare a unor intervenţii specifice şi eficacitatea acestora - ex. testări profesionale
anuale; optimizarea echipelor; consiliere şi dezvoltare personală; dezvoltarea carierei etc.);
- predicţie (rezultatele testelor sunt utilizate pentru a prezice un comportament viitor al unui
individ sau grup de indivizi - ex. performanţa profesională într-o anumită activitate; riscul de recidivare /
comitere a unei infracţiuni; capacitatea de a face faţă la cerinţele şcolare etc.)
- monitorizare (utilizarea rezultatelor testelor pentru a urmări în timp evoluţia anumitor
caracteristici psihologice sau psihopatologice - ex. evoluţia sănătăţii mentale în urma unei intervenţii
terapeutice; ameliorarea indicatorilor de calitate a vieţii în urma unor traumatisme suferite etc.)

Tipul de decizie
Testele vor fi împărţite în două categorii, în funcţie de consecinţele pe care le are examinarea
psihologică asupra persoanelor evaluate: probe cu impact major; probe cu impact minor.
Prin probe cu impact major se înţeleg acele probe care vor fundamenta decizii de importanţă majoră
pentru persoana testată prin consecinţele rezultate (ex. decizii de tipul apt / inapt; decizii de plasare a
elevilor în instituţii de învăţământ special etc.). Probele psihologice utilizate în acest scop trebuie să
îndeplinească exigenţe psihometrice sporite pentru a reduce riscul erorilor.
Prin probe cu impact minor se înţelege recomandarea de către producător / distribuitor de utilizare a
probei în decizii fără importanţă majoră pentru persoanele evaluate (ex. analiza echipei; identificarea
potenţialului managerial etc.).

80
Mod de utilizare a materialului dobandit de beneficiar
Date de identificare a probei
1. Denumirea probei:
2. Acronim:
3. Autor:
4. Autorul traducerii şi adaptării versiunii româneşti (dacă este cazul):
5. Descrierea în maxim 15 cuvinte a scopului probei: (ex. Măsoară caracteristicile de personalitate la
adulţi)
6. Versiuni avizate (se completează de către CM):
7. Forme paralele existente:
8. Manualul testului (info: număr de pagini; editura; an; versiuni test)
9. Licenţa de distribuire pentru România:
10. Date de contact ale distribuitorului (adresă, telefon/fax, link către pagina de net):
11. Copyright
12. Preţ avizat de către CPR (cel precizat în dosarul trimis spre avizare)
13. Cuvinte cheie (maxim 5):

Date despre tipul de aviz acordat şi modul de utilizare

1. Tip aviz acordat (se completează de către CM)
2. Anul în care a fost acordat avizul: (se completează de către CM)
3. Caracteristici tehnice (calificative acordate de către CM în procesul de avizare)
3.1. Bazele teoretice ale testului
3.2. Calitatea materialelor de testare
3.3. Etaloane
3.4. Fidelitate
3.5 Validitate
4. Domenii de utilizare (bifate): (se completează de către CM pe baza propunerilor solicitantului şi a
analizei efectuate):
5. Scopul utilizării (bifate): (se completează de către CM pe baza propunerilor solicitantului şi a analizei
efectuate)
6. Utilizatori: (ex1. numai psihologi cu drept de liberă practică în specializarea psihologia
transporturilor; ex.2 absolvenţi de psihologie)
7. Caracteristici psihice măsurate (scurtă descriere a testului / scalelor măsurate): maxim 150 de cuvinte
8. Modul de utilizare (condiţii de utilizare):
8.1. Grup ţintă (ex. evaluarea copiilor cu vârste între 5 şi 15 ani)
8.2. Durata medie de aplicare (cât durează în medie completarea probei - pt. fiecare versiune în parte
dacă este cazul)
8.3. Modalităţi de aplicare: creion-hârtie (calculator), în ultimul caz caracteristici tehnice necesare (ex.
tip sistem de operare, memorie RAM, acces la internet, accesorii necesare (ex. pedale) etc.)
8.4. Condiţii de aplicare (ex. individual vs. colectiv; condiţii de luminozitate, zgomot, distanţa şi poziţia
faţă de monitor; contraindicaţii de aplicare; schemă de poziţionare pentru aparatură dacă este cazul şi
alte informaţii relevante care ar putea influenţa performanţa individului etc.)
8.5. Modalităţi de scorare: (ex. manual (cu ajutorul unei grile de cotare); prin poştă etc.)
8.6. Durata de scorare (ex. se completează pentru fiecare modalitate de scorare în parte)

81
8.7. Rapoarte generate pe calculator (da; nu): dacă da, ce fel de indicatori sunt generaţi
8.8. Detalii despre cursuri formative în utilizarea şi interpretarea probei (dacă este cazul):
9. Observaţii (se completează de către CM dacă este cazul)

INSTRUCŢIUNI DE COMPLETARE PENTRU SOLICITANŢII DE AVIZ:

1. Completarea acestui document serveşte două scopuri majore:
1. Extragerea informaţiilor care vor fi specificate în Catalogul metodelor de evaluare avizare de
către CPR;
2. Redactarea „Instrucţiunilor de utilizare", document ce va însoţi avizul eliberat de CPR pentru
probele care îndeplinesc cerinţele de calitate. Documentul respectiv va fi ataşat tuturor probelor
avizate ce vor fi comercializate.
2. În completarea documentului, eliminaţi informaţiile trecute între paranteze şi instrucţiunile de
completare. Ele au doar rolul de a oferi clarificări cu privire la ce trebuie completat la fiecare punct.
3. Documentul se completează pentru fiecare probă avizată în parte.
4. Domeniile de utilizare sunt date de specializările actuale existente în Comisiile Aplicative ale CPR
(ex. servicii; psihologia muncii; psihologia transporturilor; psihoterapie; psihologie clinică; consiliere
psihologică; consiliere şcolară; psihopedagogie; etc.).
5. Scopul utilizării:
Screening; Monitorizare; Clasificare/ Diagnostic; Descriere/ Planificarea intervenţiilor; Predicţie (detalii
pe pagina de internet a CPR, Comisia de Metodologie, precizări suplimentare)
6. Lăsaţi necompletate punctele care nu vi se potrivesc sau care revin spre completare CM
7. Lăsaţi un spaţiu liber între fiecare punct precizat. Completaţi documentul cu fontul Times New
Roman 12, la un rând.
8. Documentul completat îl trimiteţi, atât prin poştă, la sediul CPR din Bucureşti, cât şi în format
electronic, la adresa: metodologie@copsi.ro (Secretarul Comisiei Metodologice).

ANEXA 3
Ministerul Sănătăţii Publice Colegiul Psihologilor din România
Comisia de Psihologie Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie

GHID DE PRACTICĂ CLINICĂ ÎN PSIHOLOGIE

I. Introducere
Ghidul de practică clinică în psihologie urmăreşte să asiste psihologii în deciziile clinice în
scopul îmbunătăţirii serviciilor oferite de aceştia. Prezentul Ghid de practică clinică descrie arhitectura
practicii psihologice clinice, oferind un set de bune practici, indiferent de domeniul clinic mai specific în
care psihologul îşi desfăşoară activitatea.

82
 Fiecare psiholog va particulariza acest set de bune practici în activitatea specifică coroborând
riguros şi responsabil: (1) setul de bune practici descris în prezentul Ghid; (2) expertiza profesională
proprie (dobândită prin formare iniţială şi continuă); (3) caracteristicile domeniului şi ale pacienţilor; (4)
Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (www.copsi.ro).
Ghidul se bazează pe o analiză riguroasă a literaturii de specialitate şi a ghidurilor similare
existente în cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie. Prezentul Ghid de practic clinică nu trebuie
interpretat ca un standard de tratament. Decizia finală vizând serviciile implementate trebuie făcută de
psiholog coroborând (1) datele clinice ale pacientului cu (2) opţiunile ştiinţifice de diagnostic şi
tratament existente şi disponibile.
Ghidul de practică clinică în psihologie a fost elaborat de membrii Comisiei de Psihologie
Clinică şi Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România prin colaborare cu membrii
Comisiei de Psihologie a Ministerului Sănătăţii Publice şi prin consultarea psihologilor practicieni şi a
corpului academic de profil. Prezentul Ghid se poate completa cu informaţii clinice detaliate care aparţin
Asociaţiei Americane de Psihologie, Divizia (12) de Psihologie Clinică
(http://www.apa.org/divisions/div12/rev_est/), Divizia (29) de Psihoterapie
(http://www.divisionofpsychotherapy.org/), Divizia (17) de Consiliere
(http://www.apa.org/about/division/div17.html) şi Diviziei (53) de psihologie clinică a copilului si
adolescentului (http://www.wjh.harvard.edu/%7Enock/Div53/EST/index.htm). De asemenea, textul
prezentului Ghid se bazează pe Procedurile de atestare, acreditare şi certificare ale Comisiei de
Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România (CPCP/CPR) şi pe
lucrări de specialitate în domeniu (reflectând diversitatea orientărilor în domeniul clinic), din care
enumerând câteva:
 Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode de abordare clinica. Editura Polirom, Iaşi.
 David, D.* (2006). Psihologie clinică şi psihoterapie. Editura Polirom, Iaşi.
 David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Polirom, Iaşi.
 Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Editura Trei, Bucureşti.
 Iolanda, M. (coordonator) (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane - psihologie,
psihopatologie si psihoterapie a copilului si familiei. Editura Polirom, Iaşi.
 Kaplan HI, Sadock, GJ, & Grebb JA (1994). Kaplan and Sadock's Synopsis Of Psychiatry-
Behavioral Sciences/Clinical Psychiatry. Williams & Wilkins, London.
 Mental Health: A Report of the Surgeon General la:
http://www.surgeongeneral.gov/library/mentalhealth/home.html
 Minulescu, M. (2001). Introducere în analiza jungiană. Editura Trei, Bucureşti.
Notă: Ghidul reia o serie de texte din această lucrare, utilizate în scop educaţional; copyright-ul
pentru aceste texte rămâne la editura la care au fost publicate, în acest Ghid ele fiind utilizate, cu
citare, doar în scop educaţional.
II. Despre Psihologia Clinică
Psihologia clinică este ştiinţa care studiază factorii psihologici implicaţi în starea de sănătate şi
de boală. Aşadar, psihologia clinică este focalizată (1) atât pe aspectele de promovare a sănătăţii şi
prevenţie a patologiei (pentru clienţi) (2) cât şi asupra aspectelor de tratament psihologic al tulburărilor
care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice (pentru pacienţi) (APA; David, 2006).
În domeniul psihologiei clinice psihologul poate avea următoarele atestări:
(1) psiholog atestat în psihologie clinică;
(2) psiholog atestat în consiliere psihologică;

83
 (3) psiholog atestat în psihoterapie.
Funcţiile psihologului în domeniul clinic sunt:
 Psihodiagnostic şi evaluare clinică (se evaluezază atât tabloul clinic/mecanismele
etiopatogenetice psihologice cât şi stările de sănătate/mecanismele de sanogeneză);
 Intervenţie psihologică (atât pentru promovarea sănătăţii şi dezvoltare personală cât şi
pentru tratamentul tulburărilor psihice şi/sau a celor care implică în etiopatogeneză
mecanisme psihologice);
 Cercetare;
 Educaţie şi formare profesională.
Funcţiile psihologului care se pretează coordonării prin ghiduri clinice sunt: (1)
psihodiagnosticul şi evaluarea clinică şi (2) intervenţia psihologică. Aspectele de cercetare şi educaţie
sunt reglementate prin Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi prin
Procedurile de atestare, acreditare şi certificare ale Comisiei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din
Cadrul Colegiului Psihologilor din România.
III. Psihodiagnostic şi evaluare clinică
Psihodiagnosticul se referă la cunoaşterea factorilor psihologici ai subiectului uman, cu relevanţă
pentru diverse activităţi. Psihodiagnosticul clinic vizează cunoaşterea factorilor psihologici cu relevanţă
pentru sănătate şi boală. Cunoaşterea acestor factori psihologici se realizează prin procesul de evaluare
clinică în care se utilizează metode diverse precum, testarea psihologică, interviu clinic etc.
Componentele psihologice evaluate clinic pot include:
 aspecte afective;
 aspecte cognitive;
 aspecte comportamentale;
 aspecte psihofiziologice;
 aspecte de personalitate;
 aspecte relaţionale.
Activităţile specifice de psihodiagnostic şi evaluare clinică, bazate pe evaluarea componentelor
descrise mai sus, se referă la:
 investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi a altor condiţii de patologie care
implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice, în limitele competenţei psihologului;
 evaluarea psihologică a stării de sănătate psihică ca prerechizită pentru desfăşurarea unor
activităţi care presupun examinare psihologică (ex. testarea profesorilor, a funcţionarilor
publici etc.);
 evaluare cognitivă şi neuropsihologică;
 evaluare comportamentală;
 evaluare bio-fiziologică (ex. prin proceduri de bio-feedback);
 evaluare subiectiv-emoţională;
 evaluarea personalităţii şi a mecanismelor de coping, adaptare, defensive
 evaluarea unor aspecte psihologice specifice cuplului, familiei sau altor grupuri;
 evaluarea contextului familial, profesional, social (ex. calitatea vieţii, funcţionarea
socială), economic, cultural în care se manifestă problemele psihologice;
 evaluarea gradului de discernământ al persoanelor, în limitele competenţei psihologului;
 evaluarea dezvoltării psihologice;

84
  alte evaluări în situaţii care implică componente psihologice clinice (ex. chestionare de
interes în consilierea vocaţională etc.).
Instrumentele psihologice utilizate în procesul de evaluare clinică includ:
 interviuri (structurate, semistructurate, libere);
 teste psihologice:
o Instrumentele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile
psihometrice standard, aşa cum sunt ele stabilite de către Comisia de
Metodologie a CPR, cu excepţiile stabilite de Comisia de Psihologie Clinică şi
Psihoterapie a CPR (ex. anumite probe proiective). Utilizarea tuturor
instrumentelor psihologice cere dovedirea competenţei dobândite prin cursuri
formative specifice (formare iniţială şi/sau continuă), organizate la nivel
universitar (nivel licenţă, masterat, doctorat) şi/sau prin Asociaţii profesionale
acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.
Dacă evaluarea clinică psihologică este asociată unui diagnostic nosologic psihiatric, atunci
secvenţele care trebuie parcurse sunt următoarele (aceste secvenţe pot fi parcurse şi în cazul în care nu
avem asociat un diagnostic nosologic psihiatric, ci ne focalizăm pe problemele neîncadrate nosologic ale
pacientului) (vezi şi David, 2006):
 Descrierea tabloului clinic/problemelor pacientului (Fazele 1 şi 2 – se realizează prin interviu
clinic şi testare psihologică);
 Particularizarea, detalierea şi sintetizarea datelor culese în Fazele 1 şi 2 pentru a înţelege mai
bine dinamica fiecărui individ, dincolo de tabloul său clinic (ex. calitatea vieţii, funcţionarea
socială). De asemenea, aici se detaliază tabloul clinic în probleme concrete de viaţă pentru
fiecare pacient (Faza 3 – se realizează prin interviu clinic şi testare psihologică).
Faza I (focalizare generală pe tabloul clinic şi mecanismele etiopatogenetice psihologice) Este
indicat ca interviul să înceapă cu o discuţie despre situaţii care îl pun pe pacient într-o poziţie
confortabilă, de încredere şi siguranţă. Aceasta duce la dezanxietizarea lui şi poate facilita comunicarea
dintre pacient şi clinician. În această fază se înregistrează, de asemenea, numele şi prenumele
pacientului, vârsta, cetăţenia, naţionalitatea şi domiciliul, date furnizate de pacient sau aparţinători - în
cazul unor tulburări grave sau a copiilor. Se notează şi motivul trimiterii şi se stabileşte cadrul de lucru
(ex. contractul). Spre exemplu, în cazul unui student la fizică, se poate începe interviul cu discuţii despre
premiile luate, proiectele pe care le are, bursele în străinătate primite. Dacă terapeutul dovedeşte
cunoştinţe în domeniul de interes al pacientului, aceasta poate contribui la dezvoltarea pozitivă şi mai
rapidă a relaţiei terapeutice. Nu înseamnă că trebuie să fim enciclopedii, doar că o eventuală pregătire
anterioară - în cazul în care ştim cu cine vom discuta – se poate dovedi utilă. Apoi, treptat, se virează
spre obiectul interviului, menţinând un limbaj de interfaţă cu caracteristici diferite de la pacient la
pacient.
Exemplu (vezi David, 2006).
„Bun, hai acum să ne întoarcem puţin la problemele noastre. Întâi am să te rog să-mi spui ce te
deranjează (supără) apoi am să te întreb cum a început. Deci, ce probleme (necazuri) sunt?, ce te supără
(deranjează)?”
În continuare, interviul trebuie să vizeze următoarele aspecte:
 descrierea acurată a tabloului clinic, debutul şi evoluţia acestuia: „de când au început
problemele?; de când ai observat aceste modificări?; înainte de Crăciun ?” (în cazul în care
pacientul are dificultăţi în a-şi reaminti debutul, este ajutat cu amorse: Crăciun, ziua de naştere
etc.);
85
  prezenţa altor boli somatice sau psihice, internări anterioare;
 condiţiile social-economice, informaţii despre familie, situaţii stresante;
 o perspectivă generală asupra stării pacientului.
Această fază se încheie prin clarificarea tabloului clinic şi identificarea unor factori
etiopatogenetici ipotetici: declanşatori, determinanţi, favorizanţi, predispozanţi şi de menţinere a
simptomatologiei. De asemenea, psihologul trebuie să se focalizeze şi pe evaluarea stărilor de sănătate
(chiar reziduale) şi a mecanismelor care le generează/întreţin (factori de sanogeneză).
Exemplu. Tulburare de adaptare cu elemente depresive, factori declanşatori (moartea mamei), factori
predispozanţi (personalitate de tip dependent), factori favorizanţi (stresori anteriori repetaţi), factori de
menţinere (condiţiile economice - trăieşte din banii de la rude).
Faza II (focalizare specifică pe tabloul clinic şi mecanismele etiopatogenetice). În faza a doua a
interviului urmează o investigare detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice, atât parte a taboului
clinic cât şi parte a mecanismelor etiopatogenetice. De asemenea, psihologul trebuie să se focalizeze
specific şi pe evaluarea stărilor de sănătate (chiar reziduale) şi a mecanismelor care le generează/întreţin
(factori de sanogeneză).
Investigarea prin interviu trebuie să fie dublată de o investigare obiectivă prin teste psihologice
acolo unde acest lucru este posibil. În tabelul 1 vă este prezentat un exemplu schematizat de aspecte care
trebuie urmărite în cursul interviului şi testele psihologice aferente (utilizate cel mai des în practică).

Componenta psihică Interviu Test psihologic

investigată
Factorul perceptiv Multor oameni, atunci când sunt stresaţi, li se întâmplă să vadă Bender-Santucci
lucruri care nu există. Vi s-a întâmplat vreodată aşa ceva? Benton etc.
Comportament Observarea mimicii, gesticii, interacţiunii sociale, posturii,
comportamentului motor.
Aspect general neîngrijit, murdar, ne poate duce cu gândul la
un tablou clinic prezumtiv de alcoolism, schizofrenie, depresie,
demenţă, dependenţă de substanţe.
Aspect general caracterizat printr-o vestimentaţie excentrică,
neasortată şi machiaj ţipător, poate duce cu gândul la un tablou
clinic prezumtiv de manie.
Nerespectarea uzanţelor sociale sugerează un tablou clinic de
demenţă sau schizofrenie etc.
Memorie Am să vă spun 10 cifre. Vă rog să încercaţi să le memoraţi Rey- figură complexă,
deoarece apoi vă voi cere să vi le amintiţi. Rey - verbal ,
Wechsler - Scala de Memoria
Cifrelor etc.
Dispoziţie afectivă Cum vă simţiţi în general? În ce stare de spirit vă aflaţi acum? Scale clinice/Chestionarele de
distres, anxietate, depresie,
emoţii pozitive etc.

Personalitate MMPI, Optimism/pesimism,

raţionalitate/iraţionalitate,
probe proiective etc.

Depersonalizare Aţi simţit că unele lucruri sunt ireale?

Derealizare Aţi simţit că parcă nu mai sunteţi Dvs. înşivă?

Obsesii Vă vin în minte gânduri chiar dacă nu doriţi acest lucru? Scale clinice

86
Compulsii Simţiţi uneori că trebuie neapărat să faceţi anumite lucruri? Scale clinice

Atenţie Toulouse-Pieron, Praga etc.

Gândire şi Cum îşi motivează comportamentele şi simptomele? În cazul Matrici Progresive Raven,
inteligenţă unui delir, novicii au tendinţa de a intra în detaliile delirului,
stimulându-l de fapt prin întrebările puse. Scalele de inteligenţă
Wechsler, Probele piagetiene,
Notă: Nu este necesară o analiză mai detaliată decât analiza Probe de diagnostic formativ,
necesară schemei de tratament (ex. analiza necesară clasificării Stilul cognitiv
delirului şi identificării structurii sale generale: delir de raţional/iraţional etc.
persecuţie, erotic etc.).

Orientarea Unde vă aflaţi? Ce zi este astăzi? În ce an suntem?

Conştiinţa bolii  Cum credeţi că vă văd ceilalţi? Ce credeţi că gândesc
ei despre dumneavoastră?
 Vă consideraţi o persoană sănătoasă, fără probleme?
 Ce probleme credeţi că aveţi?
 Consideraţi necesar tratamentul pentru problemele
dumneavoastră?
Tabelul 1. Componentele psihologice investigate în cursul interviului clinic (vezi şi David, 2006)

La sfârşitul acestei faze se clarifică şi definitivează tabloul clinic.

Faza III (focalizare pe consecinţele psiho-sociale ale tabloul clinic şi a modului în care acesta
se particularizează pentru fiecare pacient). În faza a treia, în cadrul psihodiagnosticului şi evaluării
clinice, se poate trece la o investigaţie detaliată care vizează surprinderea structurii şi dinamicii
individuale a pacientului şi oferă informaţii suplimentare prin reliefarea modului în care tabloul clinic se
particularizează în cazul pacientului în cauză (ex. funcţionarea socială, calitatea vieţii). Analiza vizează
cele patru niveluri de analiză a subiectului uman: subiectiv-afectiv (emoţional), cognitiv,
comportamental şi biologic/fiziologic. Mai precis, se urmăreşte aici evaluarea psihologică detaliată a:
 stării prezente a pacientului şi a modului în care acesta se adaptează la situaţiile concrete;
 problematicii comportamentelor simptomatice;
 situaţiei somatice a pacientului;
 dinamicii şi structurii personalităţii;
 comportamentului interpersonal;
 principiilor morale şi atitudinilor sociale;
 mecanismelor defensive şi de coping precum şi a conflictelor şi dinamicii lor;
 identităţii şi imaginii de sine;
 determinanţilor sociali şi situaţiilor curente de viaţă;
 problemelor de ecologie socială şi familială;
 controlului şi autocontrolului comportamentului şi emoţiilor etc.
La sfârşitul fazei a treia avem atât un tabloul clinic cât şi particularizarea acestuia prin
surprinderea dinamicii individuale a pacientului şi a modului în care acesta se exprimă în relaţionarea
psiho-socială a pacientului (ex. funcţionarea socială, calitatea vieţii etc.).
Trecerea de la etapa de psihodiagnostic şi evaluare clinică la etapa de intervenţie psihologică
propriu-zisă se poate face prin intermediul unei liste de probleme. Aici ne interesează modul în care
tabloul clinic se exprimă în probleme concrete de viaţă pentru fiecare pacient. În acest scop se face o
listă cu probleme concrete de viaţă. O problemă este o discrepanţă între starea iniţială şi o stare finală

87
(stare scop). Astfel, doi pacienţi cu acelaşi tabloul clinic (ex., în timp ce în cazul unui pacient
problemele se reflectă mai ales în relaţiile la locul de muncă, la celălalt se reflectă în relaţiile familiale).
Se recomandă ca lista să nu cuprindă mai mult de 8-10 probleme. O listă prea lungă descurajează
pacientul şi face dificilă organizarea procesului psihoterapeutic. Dacă numărul de probleme este foarte
mare, sugerăm formularea uneia/unora dintre ele în termeni mai generali. De exemplu, dacă există
probleme de comunicare cu soţul, cu copii şi cu părinţi nu vom formula trei probleme ci una: probleme
de comunicare cu familia. Intervenţia psihologică trebuie începută cu o problemă importantă pentru
pacient, dar despre care ştim, în baza experienţei şi a literaturii de specialitate, că poate fi rezolvată
relativ uşor. Dacă începem cu o problemă periferică (ex., renunţarea la fumat în cazul unui pacient care
are atacuri de panică), pacientul poate considera tratamentul neimportant. În cazul în care începem cu o
problemă majoră, greu de rezolvat, pacientul nu vede eficienţa psihoterapiei; acest lucru este important
de ţinut minte dacă luăm în calcul că numărul mediu de şedinţe de psihoterapie în condiţii ecologice este
mai mic decât cinci! Aşadar, problema cu care începem intervenţia psihologică trebuie să fie una
importantă şi relativ uşor de ameliorat (ex., atacuri de panică). Negocierea acestui demers, în cazul în
care pacientul doreşte un altul (atenţie: dorinţa pacientului de a începe cu o problemă periferică poate
sugera defense şi o problemă în relaţia cu pacientul), se face transparent, mizând şi pe autoritatea
profesională a psihologului. Psihologii novici au tendinţă să abordeze mai multe probleme simultan.
Acesta este o eroare psihoterapeutică care trebuie evitată. Abia după ce am rezolvat sau ameliorat o
problemă trecem la următoarea.
Uneori intervenţia psihologică poate începe direct cu stabilirea listei de probleme, mai ales,
dacă diagnosticul nosologic nu este cerut în mod formal sau dacă se lucrează pe probleme subclinice sau
de autocunoaştere, optimizare şi dezvoltare personală.
În funcţie de pacient şi de obiectivele terapeutului (câtă informaţie consideră relevantă), etapa de
psihodiagnostic şi evaluare clinică se poate întinde pe parcursul a 1-3 şedinţe; elementul de
psihoeducaţie (pentru boală, pentru intervenţia psihologică etc.) este o componentă fundamentală a
acestor şedinţe, implementarea ei realizându-se atunci când psihologul consideră că este momentul
potrivit pentru clientul/pacientul concret cu care lucrează.
Sumarizând, psihodiagnosticul şi evaluarea clinică presupun următoarele componente principale
(uneori se poate utiliza doar ultima componentă):
 Descrierea tabloului clinic al pacientului (sau a problemelor şi/sau
cerinţelor/obiectivelor/scopurilor clientului) (Fazele 1 şi 2);
 Impactul tabloului clinic prin surprinderea dinamicii şi consecinţelor psiho-sociale ale acestuia în
cazul unui pacient ţintă (Faza 3);
 Operaţionalizarea tabloului clinic în probleme de viaţă specifice pacientului (stabilirea listei de
probleme) şi/sau în obiective/scopurile clinice specifice clientului.
Notă:
(1) În cursul evaluării clinice se evaluează şi stările de sănătate şi mecanismele care le generează
(mecanisme de sanogeneză). Acesta evaluare se poate face independent (ex. atunci când avem un
client care doreşte optimizare şi/sau dezvoltare personală) sau asociată evaluării tabloului clinic
şi a mecanismelor etiopatogenetice psihologice (pentru a surprinde elementele de sănătate
neafectate de boală, care pot constitui punctul de pornire în intervenţia psihologică).
(2) Evaluarea psihologică trebuie făcută cu instrumente riguroase, în condiţii de deontologie
profesională.
(3) Factorii etiopatogenetici şi cei de sanogeneză psihologici evaluaţi trebuie să fie coroboraţi cu
tabloul clinic, respectiv cu stările de sănătate, prin teorii clinice validate ştiinţific.

88
 (4) Fără a fi obligatorii, găsiţi model de Fişe de lucru în psihodiagnostic şi evaluare clinică la:
http://clinicadepsihologie.ro/psihodiagnostic-consiliere-si-psihoterapie-online/testare-
psihologica-online/

Sugestii pentru îmbunătăţirea demersului clinic în ceea ce priveşte psihodiagnosticul şi

evaluarea clinică (vezi şi David, 2006).
Reguli facilitatoare ale diagnosticării şi evaluării clinice
(1) alternanţa întrebărilor deschise (mai ales la început) cu întrebări ţintite/închise (mai ales după
stabilirea unei comunicări deschise şi fluente);
(2) comunicare nonverbală adecvată;
(3) reflectări empatice frecvente;
(4) atenţie la ce spune pacientul, dar şi la cum spune. Modul în care spune un lucru arată perspectiva
lui asupra lucrurilor (ex., ori de câte ori povesteşte despre soţie apare o undă de nervozitate în
comportament, deşi prezintă lucruri pozitive despre aceasta).

Tehnici de reducere a rezistenţelor

În timpul interviului clinic pot să apară o serie de rezistenţe din partea pacientului şi dificultăţi de
comunicare în obţinerea de informaţii relevante pentru tratament. Sursele acestor rezistenţe pot fi
diverse:
(1) pacientul este prea grav afectat de boala sa pentru a susţine o comunicare relevantă;
(2) expectanţele sale faţă de terapeut sau terapie sunt nesatisfăcute: terapeut prea tânăr/bătrân;
terapeut femeie/bărbat; cabinetul terapeutic sărăcăcios/luxos etc.;
(3) a fost adus împotriva voinţei lui (ex., ameninţat cu divorţul, cu pierderea pensiei, etc.).
În primul caz se apelează la obţinerea de informaţii de la familie, rude, care trebuie apoi
coroborate pentru a avea o perspectivă unitară şi a le verifica reciproc. Această tehnică este utilă chiar în
cazul în care pacientul poate fi intervievat, pentru a compara perspectiva pacientului cu cea a familiei
sau rudelor etc.
În cazul al doilea, spargerea rezistenţelor se bazează pe următoarea regulă susţinută de studii de
psihologie socială (Gilbert şi colab., 1993): pe măsură ce pacientul împărtăşeşte clinicianului experienţe
personale, clinicianul începe să fie perceput mai pozitiv de către pacient. Aceasta înseamnă că este
important ca pacientul să fie stimulat să vorbească, urmând ca atitudinea lui să se modifice pe măsură ce
împărtăşeşte terapeutului tot mai multe elemente personale. Este indicată următoarea strategie clinică:
Terapeut: - Ce probleme sunt?
Pacient: - Uite ce este, nu am ceva personal cu tine, dar cred că eşti prea tânăr să mă înţelegi şi să mă
ajuţi.
T: - Din cele ce îmi spuneţi, înţeleg că sunteţi dezamăgit să întâlniţi un terapeut prea tânăr (reflectare
empatică a rezistenţei lui).
P: - Da, mă aşteptam la cineva mai matur, la vârstă mă refer.
T: - Cred că aveţi dreptate să gândiţi astfel. Toţi am dori, la necaz, să avem un om matur şi puternic
lângă noi care să ne ajute (suntem de acord cu rezistenţa lui).
P: - Da.
T: - Am să încerc eu să vă ajut, recomandându-vă unui coleg mai în vârstă în care probabil veţi avea mai
multă încredere. Dar pentru asta ar trebui să ştiu ce probleme sunt ca să vă pot recomanda cel mai bun
terapeut pentru problemele respective. Deci ce necazuri sunt? (oportunitate de dialog).
P: - (de cele mai multe ori începe să împărtăşească problemele personale).

89
 În al treilea caz, mecanismul angajat pentru spargerea rezistenţelor este de aceeaşi factură:
T: - Ce probleme sunt?
P: - Uite ce este, nu sunt nebun. De fapt, nici nu vreau să fiu aici, dar am venit de gura neveste – mii. Şi
nu am nici o problemă!
T: - Înţeleg că trebuie să fiţi extrem de revoltat şi nemulţumit că aţi fost adus aici (reflectarea empatică a
rezistenţei pacientului).
P: - Da.
T: - Oricine în locul dumneavoastră ar simţi la fel. Cred că şi eu aş fi extrem de revoltat să fiu dus
undeva împotriva voinţei mele (suntem de acord cu rezistenţa lui). Dar oricum, cine v-a adus aici?
P: - Nevasta. De o lună mă tot bate la cap să vorbesc cu un psiholog.
T: - De ce credeţi că doreşte acest lucru?
P: - Crede că am tot felul de probleme. Dar eu nu am nici una, adică nu mai multe decât orice om.
T: - Totuşi mi se pare că aveţi o problemă mai ciudată (cu umor): cu soţia dvs., gândiţi cam diferit. Sau
mă înşel? (oportunitate de dialog).
P: - A, nu cred că aveţi dreptate. Să vedeţi (pacientul începe să vorbească despre relaţia cu soţia,
rezultând şi presupusele probleme pentru care soţia i-a cerut să meargă la un psiholog).
Aşadar, tehnicile pentru spargerea rezistenţelor urmează trei paşi principali:
(1) reflectarea empatică a rezistenţei pacientului;
(2) abordarea indirectă a pacientului;
(3) oferirea de întăriri pentru implicarea pacientului în procesul de diagnostic.

IV. Intervenţie Psihologică

IV.1. Principii generale
Intervenţia psihologică este de trei tipuri: (1) intervenţia psihologică de bază (specifică
psihologului clinician), (2) consiliere psihologică, şi (3) psihoterapie. În timp ce intervenţia psihologică
de bază are un caracter mai general, consilierea psihologică şi psihoterapia presupun formare într-o
modalitate specifică de intervenţie.
Secvenţa care trebuie urmată de către psiholog în alegerea unei intervenţii psihologice, funcţie de
problema pacientului, este (vezi şi David, 2006):
 Tratamente/intervenţii validate ştiinţific atât sub aspectul eficienţei cât şi sub aspectul
validităţii teoriei; daca ele nu există, atunci se utilizează:
 Tratamente validate ştiinţific sub aspectul eficienţei; dacă ele nu există, atunci se utilizează:
 Tratamente considerate eficiente prin consensul specialiştilor; dacă ele nu există, atunci se
utilizează:
 Tratamente care deşi nu au fost investigate ştiinţific derivă dintr-o teorie testată şi validată;
ele trebuie să aibă acordul grupului profesional de apartenenţă, să fie potenţial utile şi
nepericuloase. Dacă acestea nu există, atunci se utilizează intervenţii derivate adhoc din
pregătirea profesională (teoretică şi practică) şi pe care acordul celorlalţi colegi le justifică
în cazul dat ca fiind potenţial utile şi nepericuloase.
Faptul că un tratament s-a dovedit eficient pentru pacienţii cuprinşi într-un studiu clinic controlat,
nu garantează că acesta va fi la fel de eficient pentru oricare dintre persoanele care se prezintă pentru
intervenţie. Pentru a stabili dacă acest lucru este sau nu valabil în cazul unei anumite persoane, este
recomandat ca psihologul în colaborare cu pacientul: (1) să îşi stabilească obiective/scopurile
terapeutice/ale intervenţiei clare; (2) să stabilească dinainte cum vor evalua progresele făcute în

90
atingerea scopurilor; (3) să monitorizeze atent progresele înregistrate şi (4) să facă modificări în planul
de tratament când constată că nu se înregistrează progresele scontate.
Din aspectele prezentate anterior, decurg o suită de întrebări la care ar trebui să răspundă orice
psiholog înainte de a face o intervenţie psihologică (sau un pacient înainte de a intra într-un proces de
terapie):
 Ce conceptualizare clinică descrie cel mai bine problemele care sunt?
 Ce tratamente/intervenţii psihologice eficiente există pentru aceste probleme?
 Au fost aceste tratamente supuse unor studii clinice controlate şi dacă da, cu ce rezultate?
 Care sunt avantajele şi dezavantajele terapiei luate în considerare?
 Ce tratament este recomandat în cazul de faţă şi de ce?
 Care vor fi costurile acestui tratament?
 Cât va dura acest tratament?
 Folosirea respectivei terapii presupune anumite riscuri ?
 Cum va fi evaluată eficienţa respectivei metode terapeutice în cazul său particular?
IV.2. Intervenţie psihologică efectuată de psihologul atestat în psihologie clinică
Intervenţia psihologică de bază, efectuată de psihologul clinician, constă în:
 educaţie pentru sănătate, promovarea sănătăţii şi a unui stil de viaţă sănătos (ex. prin
prevenţie primară şi secundară);
 consiliere şi terapie suportivă;
 consilierea în situaţii de criză şi asistenţa bolnavilor terminali;
 optimizare şi dezvoltare personală, autocunoaştere (ex. coaching);
 terapii de scurtă durată focalizate pe problemă, prevenţie terţiară, recuperare şi reeducare
(individuale, de grup, cuplu şi familie);
 terapii standard de relaxare şi sugestive;
 consiliere (ex. prin tehnici comportamentale) specifică obiectivelor medicale (ex.
creşterea aderenţei la tratament, modificarea stilului de viaţă, pregătire preoperatorie,
prevenţie terţiară în cadrul bolilor cronice etc.);
 managementul conflictului şi negociere.
Utilizarea tehnicilor de intervenţie psihologică cere dovedirea competenţei dobândite prin cursuri
formative specifice, organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat) sau prin Asociaţii
profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.
IV.3. Intervenţie psihologică efectuată de psihologul atestat în consiliere psihologică
Consilierea psihologică este intervenţie psihologică (a) în scopul optimizării, autocunoaşterii şi
dezvoltării personale şi/sau (b) în scopul remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de
comportament. Consilierea psihologică se deosebeşte de consilierea educaţională/şcolară. În timp ce
consilierea educaţională/şcolară este focalizata pe probleme de educaţie şi carieră putând fi practicată de
profesionişti cu pregătire non-psihologică (ex. sociologici, pedagogi etc.), consilierea psihologică
implică intervenţia specialistului psiholog (sau asimilat) în optimizare personală şi în ameliorarea
problemelor psiho-emoţionale şi de comportament. Consilierea psihologică se deosebeşte de
psihoterapie. În timp ce psihoterapeutul poate să fie psiholog sau medic, consilierul psihologic nu poate
sa fie decât psiholog; în plus, numai psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru
psihopatologie, în timp ce consilierul psihologic se focalizează pe optimizare şi dezvoltare personală,

91
probleme subclinice (ex. disforie) sau patologie somatică în care sunt implicaţi factori psihologici.
Psihoterapeutul-psiholog are toate competenţele consilierului psihologic.
Consilierea psihologică se poate realiza în regim:
 individual;
 în grup;
 de grup (ex. cuplu, familie).
Componentele unui proces de consiliere psihologică sunt:
 evaluarea cerinţelor (obiectivelor/scopurilor)/problemelor clientului;
 conceptualizarea psihologică a cerinţelor (obiectivelor/scopurilor)/problemelor clientului;
 intervenţii psihologice individuale şi de grup;
 relaţia de consiliere;
 evaluarea procesului de consiliere psihologică şi a rezultatelor acestuia.
Intervenţiile psihologice ale consilierului psihologic presupun:
 optimizare, dezvoltare şi autocunoaştere (ex. coaching);
 probleme psihologice subclinice;
 în sănătate (ex. educaţia pentru sănătate, prevenţia primară etc.) şi boală (ex. prevenţie
secundară, terţiară, recuperare etc.);
 cuplu şi familie.
Utilizarea consilierii psihologice cere dovedirea competenţei dobândite într-o formă
specifică de consiliere psihologică, prin cursuri formative (formare continuă complementară)
organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat) – prin colaborare cu Asociaţii profesionale
acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR sau direct prin Asociaţii
profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.
IV.4. Intervenţia psihologică efectuată de psihologul atestat în psihoterapie
Intervenţia psihologică efectuată de psihologul atestat în psihoterapie constă în:
 optimizare, dezvoltare şi autocunoaştere (ex. coaching);
 probleme psihologice subclinice şi psihopatologie (ex. conform DSM şi ICD);
 în sănătate (ex. educaţia pentru sănătate, prevenţia primară etc.) şi boala (ex. tratament,
prevenţie secundară, terţiară, recuperare etc.);
 cuplu şi familie.
Utilizarea psihoterapiei cere dovedirea competenţei dobândite într-o formă specifică de
psihoterapie, prin cursuri formative organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat) – prin
colaborare cu Asociaţii profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi
Psihoterapie a CPR sau direct prin Asociaţii profesionale acreditate de către Comisia de
Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.
Psihoterapia se poate realiza în regim:
 individual;
 în grup;
 de grup (ex. cuplu, familie).
Componentele unui proces de psihoterapie:
 psihodiagnostic şi evaluare clinică;
 conceptualizarea clinică;
 intervenţii psihologice individuale şi de grup;
 relaţia psihoterapeutică;

92
  evaluarea procesului de psihoterapie şi a rezultatelor acestuia.
IV.5. Detalieri ale procedurilor de intervenţie psihologică (vezi şi David, 2006)
1. Anatomia intervenţiei psihologice:
 Stabilirea listei de probleme. Diagnosticul nosologic medical (dacă există) sau condiţia
psihologică a pacientului/clientului sunt particularizate în probleme de viaţă. Altfel spus, ne
interesează modul în care aceste categorii nosologice (inclusiv condiţiile psihologice
nepatologice) se manifestă în probleme de viaţă pentru fiecare pacient, ştiut fiind faptul că
acelaşi diagnostic nosologic se poate manifesta diferit la pacienţi diferiţi. O problemă este o
discrepanţă între starea iniţială şi o stare finală (stare scop).
 Stabilirea scopurilor. Scopurile stabilite trebuie să fie clare şi precise, eventual organizate pe
termen scurt, mediu şi lung. Ele pot corespunde stării finale a problemei (ca în rezolvarea de
probleme) dar pot fi şi independente de aceasta (ca în unele intervenţii focalizate pe soluţii).
 Stabilirea planului de tratament şi a procedurilor utilizate. Ele sunt strâns legate de
conceptualizarea clinică şi sunt proprii fiecărei modalităţi terapeutice, deşi în practică asistăm
adesea la un eclectism metodologic. Prescripţiile terapeutice (sarcinile dintre şedinţele
psihoterapeutice) sunt componente importante ale planului de tratament, cercetările arătând că
ele au o contribuţie importantă la eficienţa psihoterapiei.
 Obstacole scontate. Ele trebuiesc clarificate de la început, iar planul de tratament trebuie astfel
conceput încât să nu fie afectat de aceste obstacole.
 Rezultate obţinute. Se înregistrează rezultatele obţinute şi se urmăreşte evoluţia pacientului în
timpul terapiei şi o perioadă după terapie.

2. Principii ale intervenţiei psihologice în grup

Implementarea intervenţiilor psihologice în grup (de grup) nu angajează modificări semnificative
în modul de utilizare a tehnicilor. Modificările intervin mai ales în organizarea grupului.
Construirea unui grup terapeutic
Construirea unui grup terapeutic presupune, în principiu, următoarele:
(a) subiectul trebuie să beneficieze de pe urma grupului şi grupul de pe urma subiectului;
(b) nu se introduc în grup subiecţi extrem de agresivi deoarece aceasta afectează dinamica
grupului; pentru subiecţii agresivi se organizează grupuri speciale;
(c) numărul membrilor grupului este de obicei între 6-8 până la 12; un număr prea mare de
subiecţi poate afecta negativ dinamica grupului;
(d) pot fi incluşi subiecţi cu diverse probleme respectându-se doar grupele mari de vârstă (copii,
adolescenţi, adulţi).
Şedinţele de grup au loc de aproximativ două ori pe săptămână (numărul întâlnirilor este flexibil
în funcţie de pacienţi şi de modalitatea de intervenţie). O atenţie specială se acordă şedinţelor iniţiale de
construcţie a grupului. Exerciţiile de încălzire şi de familiarizare a subiecţilor în grup sunt foarte
importante.
Exemplu.
Tehnica „scaunului”. Pentru a facilita discuţiile, subiectul se prezintă ca şi cum ar fi o altă persoană care
stă lângă el pe un scaun; se descrie la persoana a doua.
De asemenea, terapeutul trebuie să fie atent să stimuleze toţi membrii grupului: îi încurajează pe cei
tăcuţi, îi „struneşte” pe cei prea vorbăreţi şi intruzivi etc. Numărul mediu de şedinţe de grup este de 25
(se adaptează formelor specifice de intervenţie).

Mecanismele intervenţiei în psihoterapia în (de) grup

93
 Psihoterapia în (de) grup acţionează prin mecanisme specifice. Dacă în psihoterapia individuală
factorii principali ai reuşitei sunt: o relaţie terapeutică adecvată, un psihodiagnostic şi o conceptualizare
clinică corecte şi tehnici de intervenţie eficace, în psihoterapia de grup factorii reuşitei sunt:
(a) accesul la o cantitate mai mare de informaţie terapeutică;
(b) instalarea speranţei; văzând că unii membri ai grupului au reuşit subiectul înţelege că
şi el poate reuşi;
(c) învăţarea prin modelare şi imitaţie;
(d) suportul social al grupului;
(e) universalitatea; subiectul înţelege că problema pe care o are nu îl vizează doar pe el,
ci apare şi la alte persoane.
Adesea o combinaţie între intervenţia individuală şi în (de) grup este extrem de eficace; în funcţie de
evoluţia pacientului acesta poate fi orientat în diverse momente de la intervenţia individuală la cea în
(de) grup şi invers. În general, intervenţia individuală este indicată în cazuri mai severe, iar intervenţia în
(de) grup în cazuri mai puţin severe, adesea cu rol educativ şi profilactic (dificultăţi de relaţionare
interpersonală, lipsa asertivităţii etc.). fără însă ca acest lucru să fie o prescripţie. Ca regulă generală,
înainte de intervenţia în (de) grup este indicată o secvenţă (ex. câteva şedinţe) de intervenţie individuală.
3. Conceptualizarea cazului
Conceptualizarea (explicarea/interpretarea) făcută tabloului clinic al pacientului (sau problemelor
clientului) este fundamentală în reducerea simptomatologiei (problemelor) şi implementarea
tratamentului (intervenţiei). Există mai multe tipuri de conceptualizare clinică: cognitiv-
comportamentală (nosologică, funcţională), dinamic-psihanalitică (numită adesea interpretare), umanist-
existenţial-existenţială, tipuri corespunzând principalelor orientări/paradigme în psihologia clinică. Pe
lângă o conceptualizare generală, focalizată pe tabloul clinic al pacientului, pe parcursul tratamentului se
fac conceptualizări specifice pentru problemele de viaţă concrete prin care se exprimă tabloul clinic.
Deşi conceptualizările generale şi specifice se fac în funcţie de angajamentul teoretic al profesionistului,
se pot evidenţia anumite trăsături comune ale acestora, dincolo de angajament. Astfel, conceptualizarea
generală se face pe baza modelului stres-vulnerabilitate (vezi Fişa la:
http://clinicadepsihologie.ro/psihodiagnostic-consiliere-si-psihoterapie-online/testare-psihologica-
online/). Altfel spus, anumite evenimente stresante interacţionează cu o stare de vulnerabilitate biologică
şi/sau psihologică generând tabloul clinic. Raportul dintre intensitatea evenimentelor stresante şi
vulnerabilitate este diferit în funcţie de tulburări. Astfel, în cazul anumitor tulburări (ex., stres post-
traumatic) un stresor foarte intens (ex., viol) poate declanşa tabloul clinic chiar dacă nu există o
vulnerabilitate foarte mare. În cazul altor tulburări (ex., tulburare bipolară) o vulnerabilitate accentuată
poate contribui la apariţia tabloului clinic chiar în condiţiile în care evenimentul stresant nu este foarte
puternic, statistic descris (în funcţie de cum l-ar considera majoritatea oamenilor). Alteori o combinaţie
între un eveniment stresant puternic şi o vulnerabilitate puternică generează tulburări severe (ex. psihoză
reactivă). Conceptualizarea clinică specifică se face pentru fiecare problemă care operaţionalizează
tabloul clinic în funcţie de angajamentul teoretic al psihologului.
Practic, conceptualizarea clinică trebuie să răspundă la trei întrebări: (1) ce probleme are pacientul?
(ex. tabloul clinic, durată, intensitate etc.) (pe baza diagnosticului şi evaluării clinice efectuate); (2) de ce
au apărut aceste probleme? (pe baza diagnosticului şi evaluării clinice efectuate) ; (3) ce trebuie făcut
pentru a ameliora aceste probleme? (care este schema de tratament propusă). Este important aici să
facem distincţia dintre conceptualizarea clinică profesională şi cea de interfaţă. Conceptualizarea clinică
profesională asigură comunicarea între profesionişti. Prin conceptualizarea de interfaţă ne asigurăm că
pacientul poate răspunde (pe tot parcursul intervenţiei) la cele trei întrebări descrise mai sus, indiferent

94
de nivelul său educaţional. La acest nivel se fac adesea diferenţe între clinicieni experţi şi novici. Novici
vor ignora adesea conceptualizarea de interfaţă, ceea ce va determina o aderenţă la tratament scăzută a
pacientului.
Lipsa unei conceptualizări clinice sau o conceptualizare clinică inadecvată, negativă, poate amplifica
sau genera simptomatologia. Spre exemplu, dacă modificările benigne ale ritmului cardiac, ca urmare a
unui efort fizic, sunt interpretate frecvent ca semne ale unui atac de cord iminent sau ale unei boli
severe, în timp unii dintre noi putem dezvolta atacuri de panică sau o nevroză cardiacă. Caracteristicile
esenţiale ale unei conceptualizări clinice eficiente sunt:
 să fie acceptată de pacient;
 să conceptualizeze teoretic problemele pacientului transformând incomprehensibilul în
comprehensibil;
 să sugereze existenţa unor tehnici de intervenţie eficiente în reducerea simptomatologiei;
 să fie fundamentată ştiinţific.
Trebuie înţeles faptul că uneori mecanismele etiopatogenetice implicate în apariţia tabloului
clinic nu sunt cunoscute; situaţia este similară celei din medicină, unde încă nu se cunosc mecanismele
implicate în diverse forme de cancer. Asumarea acestui lucru transformă demersul psihologic într-o
abordarea serioasă, ştiinţifică care se dezvoltă continuu prin cercetări teoretico-experimentale.
4. Tehnicile de intervenţie
Tratamentul utilizat, incluzând prescripţiile terapeutice (sarcinile dintre şedinţe), este strâns legat
de conceptualizarea clinică şi vizează modificarea elementelor patogenetice sau de sanogeneză.
Tehnicile de intervenţie pot fi de bază (vezi mai sus) sau specifice modalităţilor de consiliere
psihologică/psihoterapeutice: (1) cognitiv-comportamentale (ex., restructurări cognitive); (2) dinamic-
psihanalitice (ex., asociaţiile libere; interpretarea visurilor etc.); (3) umanist-existenţial-experienţiale
(ex., tehnici paradoxale). În practică însă se poate promova un eclectism metodologic (ex. se utilizează
proceduri din diverse forme de psihoterapie) în condiţiile în care avem o conceptualizare clinică
riguroasă şi formare profesională în utilizarea pachetelor de intervenţie. În principiu, tehnicile de
intervenţie vizează următoarele niveluri: (1) nivelul cognitiv (ex., modificarea cogniţiilor
disfuncţionale); (2) nivelul comportamental (ex., modificarea comportamentelor dezadaptative); (3)
nivelul biologic/fiziologic [modificări biologice prin tehnici de psihoterapie (ex., relaxare)]; modificările
de la aceste niveluri se exprimă în modificări la nivel subiectiv-afectiv. Unele tehnici de intervenţie
psihologică sunt orientate asupra mediului subiectului, vizând modificări în acesta (ex., tehnica
rezolvării de probleme). Tehnicile de intervenţie psihologică pot fi grupate în pachete de intervenţie
pentru tulburări specifice, funcţie de modalitate specifică de psihoterapie/consiliere psihologică.
Trebuie înţeles faptul că, deşi uneori cunoaştem mecanismele etiopatogenetice implicate în
apariţia tabloului clinic, nu avem tehnici suficient de avansate pentru a le modifica; situaţia este similară
celei din medicină, unde deşi se cunosc mecanismele implicate în diverse forme de cancer încă nu există
medicaţia adecvată pentru a le modifica.
5. Relaţia cu pacientul
Relaţia terapeutică este în general caracterizată ca o alianţă de lucru şi este descrisă ca o atitudine
colaborativă şi de încredere a pacientului faţă de terapeut, determinată de speranţa pacientului că
simptomatologia va fi eliminată şi de acceptarea necondiţionată a pacientului de către terapeut. Ea poate
reduce anxietatea pacientului ceea ce reduce la rândul său simptomatologia, furnizând clientului o nouă
experienţă emoţională şi oportunitatea de a discrimina între trecut şi prezent.

95
 În consiliere psihologică şi psihoterapie relaţia terapeutică este strâns legată de conceptualizarea
clinică:
 în abordarea cognitiv-comportamentală, nevoia de raţionalitate face ca terapeutul să adopte o
atitudine colaborativ-empatică, de adult/model, caracterizată şi prin acceptare necondiţionată
şi congruenţă;
 în abordarea dinamic-psihanalitică, nevoia de revenire la conflictele bazale din copilărie duce
la o atitudine de neutralitate binevoitoare şi „infantilizare” intenţionată a pacientului,
generând în final o relaţie de tip transferenţial;
 în abordarea umanist-existenţial-experienţială, nevoia de acceptare şi siguranţă duce la o
relaţie dominată de empatie, acceptare necondiţionată, congruenţă.
6. Înregistrarea rezultatelor intervenţiei şi urmărirea evoluţiei cazului
Această secţiune include concluziile asupra cazului şi evoluţiei acestuia în timpul tratamentului
şi prezentarea planului de urmărire a evoluţiei pacientului după încheierea tratamentului, pentru a
preveni recăderile.
În cadrul acestei etape, un element important este înregistrarea rezultatelor obţinute. Evaluarea
rezultatelor în această etapă se face prin două modalităţi:
 subiectiv (ex. declaraţiile/autoevaluarea clientului/pacientului);
 obiectiv (înregistrarea datelor comportamentale sau frecvenţei simptomelor pe parcursul terapiei,
utilizând un instrumentar psihologic riguros).
Evaluarea rezultatelor intervenţie este importantă din mai multe motive:
 În primul rând, ea oferă un feedback pozitiv terapeutului şi pacientului referitor la intervenţia
terapeutică (este ea eficace? o putem stopa? dacă nu este eficace, ce trebuie făcut? etc.);
 În al doilea rând, evaluarea este necesară activităţilor administrative din cadrul în care terapeutul
îşi desfăşoară activitatea (ex., statistica intervenţiilor, a reuşitelor şi eşecurilor într-o anumită
perioadă de timp în cadrul unui spital);
 În al treilea rând, datele culese pot face obiectul unor analize ştiinţifice şi a publicării.

Bibliografie

Gordon Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii, E.D.P, Bucureşti, 1991

Jean Amery, Despre îmbătrânire, Editura Art, București, 2010
Christophe André, Stările sufletești, Editura Trei, București, 2009
Robert Atkinson, Povestea vieții. Interviul, Polirom, București, 2006
Jacqueline Barus-Michel, Adrian Neculau (coord.), Psihosociologia crizei, Ed.Trei, București, 2011
Roy F. Baumeister, Sensuri ale vieţii, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2011
Denise de Castilla, Testul arborelui, Polirom, 2004
Iulia Ciorbea (coord.), Evaluarea psihologică aplicată, Editura Trei, București, 2015
Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor strămoșii, Ed. Philobia, București, 2011
Robert B. Ewen, Introducere în teoriile personalității, Editura Trei, București, 2012
Gottfried Fischer, Peter Riedesser, Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, 2001
Robert Floru, Stresul psihic, Editura Enciclopedică Română, București, 1974
Gheorghe Florian, Penitenciarul - ultima autoritate, Editura Oscar Print, București, 2016
Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, Polirom, Bucureşti, 2008

96
Erwing Goffman, Aziluri, Ed. Polirom, 2004
Constantin Gorgos (sub red.), Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicală, vol. 1- 1987, vol
2 - 1989, vol. 3 - 1988, vol. 4 - 1992, București
Karen Horney, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Editura IRI, București, 1996
Şerban Ionescu (coord.), Tratat de rezilienţă asistată, Editura Trei, Bucureşti, 2013
Șerban Ionescu, Marie-Madeleine Jacquet, Claude Lhote, Mecanismele de apărare, Polirom,
București, 2002
Otto F. Kernberg, Tulburări grave ale personalității, Editura Trei, București, 2014
Samuel J. Knapp, Michael C. Gottlieb, Mitchell M. Handelsman, Dileme etice în psihoterapie,
Editura Trei, București, 2016
Karl Koch, Testul arborelui, Editura Profex, Timișoara, 2002
Mircea Lăzărescu, Bazele psihopatologiei clinice, Editura Academiei Române 2010
Mircea Lăzărescu, Aurel Nireştean, Tulburările de personalitate, Ed. Polirom, Iaşi, 2007
Patrick Legeron, Cum să te aperi de stres, Editura Trei, București, 2003
Karl Leonhard, Personalități accentuate în viață și în literatură, Editura Enciclopedică, București,
1972
Amia Lieblich, Rifka Tuval-Mashiach, Tamar Zilber, Cercetarea narativă, Polirom, 2006
Boris Luban-Plozza, Ioan-Bradu Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Ed.
Info-Medica, București, 2003
Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, Editura Trei, București, 2007
Gerald Matthews, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman, Psihologia personalității, Polirom, Buc.,
2005
Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Editura Științifică, București, 1999
Sandra A. McIntire, Leslie A. Miller, Fundamentele testării psihologice, Polirom, București, 2010
Alex Mucchielli, Noua psihologie, Editura Științifică, București, 1996
Alex Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative, Polirom, București, 2002
Mihaela Minulescu, Tehnici proiective, Editura Titu Maiorescu, București, 2000
Mihaela Minulescu, Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2004
Mihaela Minulescu, Teorie și practică în psihodiagnoză, Ed. Fundației România de Mâine, Buc., 2003
Nicolae Mitrofan, Laurențiu Mitrofan, Testarea psihologică, Polirom, București, 2005
Michele Montreuil, Jack Doron, Tratat de psihologie clinică şi psihopatologie, Ed. Trei, 2009
Pavel Mureșan, Culoarea în viața noastră, Editura Ceres, București, 1987
Diane E. Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei,
București, 2010
Joel Paris, Ghidul DSM-5 pentru clinicianul inteligent, Editura Trei, București, 2015
Dan Prelipceanu, Semnificații psihiatrice ale normalității, în “Romanien Journal of Legal Medicine”,
3(4)/1995, p.385-389
Dan Prelipceanu, Radu Mihăilescu, Radu Teodorescu, Tratat de sănătate mintală, Ed.
Enciclopedică, București, 2000
Sorin M. Rădulescu, Sociologia sănătății și a bolii, Editura Nemira, București, 2002
Sorin M. Rădulescu, Sociologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 1994
Emmanuel Renault, Souffrances sociales, Editions La Decouverte, Paris, 2008
Fritz Riemann, Wolfgang Kleespies, Arta de a te pregăti pentru vârsta a treia, Ed.Trei, București,
2007
Bernard Robinson, Psihologie clinică, Polirom, 2010

97
Herman Rorschach, Manual psihodiagnostic, Editura Trei, București, 2000
Schafer R., Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach, Editura Polirom, Iași
Tiberiu Rudică, Maturizarea personalității, Polirom, București, 2012
Jean-Benjamin Stora, Stresul, Editura Meridiane, București, 1999
Susana Urbina, Testarea psihologică, Editura Trei, București, 2009
Bruna Zani, Augusto Palmonari, Manual de psihologia comunităţii, Polirom, Buc., 2003
Mielu Zlate, Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 1997
Philippe Zwieja, Franck Guarnieri, Epuisement professionnel: principales approches conceptuelles,
cliniques et psychometriques, în “Epuisement professionnel: approches innovantes et
pluridisciplinaires”, Editions Armand Colin, Paris, 2013
Irvin D. Yalom, Psihoterapia existenţială, Editura Trei, București, 2010
Diagnostic Psihodinamic Operaționalizat OPD-2, Editura Trei, București, 2012

98