MIDWESTERN BAPTIST THEOLOGICAL SEMINARY

DARURILE MIRACULOASE ALE

DUHULUI SFÂNT

LUCRARE

PREZENTATĂ CA PARTE

A CERINȚELOR CURSULUI
DR30060: COLOCVIU DOCTORAL

MARIUS CHENDE

JIBOU
IULIE 2023
 Introducere

Relația dintre om și Dumnezeu este unul din domeniile vieții în care vedem implicată Sfânta

Treime în ansamblul ei. Fiecare dintre cele trei persoane care o formează are un aport important

în realizarea planului de mântuire a oamenilor.

Dumnezeu Tatăl este cel care a gândit planul de mântuire, înainte de întemeierea lumii, știind

mai dinainte despre falimentul primilor oameni și implicit a rasei umane a decis să pregătească o

soluție pentru problema păcatului. El este cel care a pregătit planul și l-a oferit oamenilor ca

rezolvare la problema păcatului. Apoi după conceperea planului de mântuire a vegheat și s-a

implicat activ în implinirea lui de-a lungul generațiilor. Autorul Epistolei către Evrei suprinde

această implicare transgenerațională a lui Dumnezeu în lumea oamenilor, el subliniind că după

ce ne-a vorbit în multe rânduri și în multe feluri, la împlinirea vremii în planul mânturii,

Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul. Astfel Domnul Isus este prezentat și în mod real este punctul

culminant al planului mântuirii și a descoperirii de sine a lui Dumnezeu.

Dumnezeu Fiul, de asemenea joacă un rol important în împlinirea planului de mîntuire. El este

cel care l-a împlinit. A venit în lumea noastră, fiind dispus să părăsească gloria cerească și să se

coboare la statutul de ființă umană, supusă tuturor limitărilor de care noi oameni avem parte.

Detaliul extraordinar nu constă doar în această smerire voluntară ci și în disponibilitatea

Domnului Isus de a duce la îndeplinire planul de mântuire în întregime și de a plăti prețul pe

deplin pentru mântuirea noastră. Evangheliile surprind în mod special lupta și frământarea din

inima și viața Lui, mai ales în grădina Ghețimani când Scriptura afirmă că datorită intensității

rugăciunii, transpirația Sa s-a prefăcut în picături de sânge. Isus Cristos a biruit pe Satan și a

înviat mai apoi glorios a treia zi după patimile Sale.

2
 Dumnezeu, Duhul Sfânt, este la fel de important în economia planului de mântuire. După

glorioasa lucrare a Fiului, așa cum a fost promis, Duhul Sfânt a fost trimis la Cincizecime și de

atunci până la finalul istoriei își desfășoară lucrarea într-un mod unic în biserică și în societate

folosindu-se de credincioși regenerați, schimbați de El. Are un rol capital în ceea ce privește

mântuirea noastră și de asemenea joacă un rol important în modul în care cei credincioși își

împlinesc mandatul primit de la Domnul Isus. El este cel care ne convinge de păcat, ne

luminează ca să înțelegem mesajul evangheliei și ne ajuta să trăim viața creștină locuindu-ne. Pe

de-o parte rodește în noi, ceea ce Biblia numește roada Duhului Sfânt, iar pe de altă parte oferă

daruri celor credincioși, fiecăruia după voia Sa și planul lui Dumnezeu.

Istoria bisericii consemnează dezbateri intense cu privire la diferite doctrine ale credinței creștine

de-a lungul istoriei Bisericii, disputele și conflictele legate de doctrina despre persoana și lucrarea

Duhului Sfânt fiind una din temele predominante ale istoriei recente a Bisericii și a creștinismului.

Lucrarea de față își propune două lucruri în principal. Să analizeze textele biblice care vorbesc despre

lucrarea Duhului Sfânt în viața celui credincios, în mod deosebit cele care vorbesc despre darurile

miraculoase ale Duhului Sfânt și apoi în al doilea capitol al lucrării să prezinte punctul e vedere al

autorului și a bisericii acestuia cu privire la acest domeniu controversat al lucrării Duhului Sfânt.

3
 Darurile miraculoase ale Duhului Sfânt în Scriptură

Atunci când se are în vedere persoana și lucrarea Duhului Sfânt în Scriptură, trebuie evidențiate

două perioade. Deși lungi din punct de vedere cronologic, fiecare din cele două oferă câte un model în

ce privește persoana și lucrarea Duhului Sfânt. Pentru a înțelege diferențele dintre cele două perioade

trebuie avute în vedere o serie de aspecte importante. Mai întâi că modul în care poporul Israel l-a

înțeles pe Duhul Sfânt așează fundația necesară pe care Biserica să poată mai târziu să construiască

doctrina corectă despre persoana Duhului Sfânt. Doctrina creștină despre El trebuie să reflecte

realitatea progresiei dintre cele două legăminte, tocmai pentru că există o diferență profundă între

modul în care Duhul s-a relaționat la poporul Israel și modul în care se relaționează la Biserica

Domnului Isus Cristos. Cheia înțelegerii acestor diferențe constă în înțelegerea corectă a persoanei și

lucrării Domnului Isus. El este singurul ce botează cu Duhul Sfânt. Prin urmare după ce este luată în

considerare lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament trebuie să se analizeze descoperirea Duhului

oferită autorilor din Noul Testament.1 În Vechiul Testament, Biblia prezintă o prezență specială a

Duhului Sfînt în viața unor oameni aleși în mod special de Dumnezeu pentru o lucrare anume. El

venea, împuternicea persoana respectivă pentru o vreme și apoi pleca de la el.

1
Malcom Yarnell, Who is the Holy Spirit? Biblical Insights into His Divine Person, 2019, Nashville Tennessee,
B&H Academic, 2019, p.23;
4
Perioada Noului Testament marchează o nouă etapă și un mod nou de lucru al Duhului Sfânt. În

evanghelii, în timpul lucrării Sale publice Domnul Isus promite Duhul Sfânt ucenicilor și descrie

misiunea și poziția Sa în viața celui credincios. Astfel El urma să aibă o misiune extrem de importantă

pentru creștin în economia vieții de credință. Când cel credincios cheamă prezența Duhului Sfânt,

cheamă Duhul Domnului Isus. Mai degrabă decât a fi depărtat de Isus, Duhul duce relația celui

credincios cu Isus Cristos la un nivel mai profund. Duhul Sfânt nu îl înlocuiește pe Domnul Isus și nici

nu îi uzurpă poziția. Principala lucrare a Duhului Sfânt este în mod deosebit în relație cu Cuvântul,

întrupat, scris și proclamat, întărind copii lui Dumnezeu să rămână în Cristos. Misiunea Duhului Sfânt

în viața celui credincios este în strânsă legătură cu cea a Cuvântului lui Dumnezeu. 2 Încă de la

începutul Noului Testament Duhul poate fi observat la lucru în viața unor persoane importante în

economia planului de mântuire precum Ioan Botezătorul, Maria, Elisabeta sau Zaharia. În timpul

lucrării publice a Domnului Isus, acesta este prezentat ca fiind plin de Duhul Sfânt iar cel din urmă

apare în formă vizibilă la botezul Mântuitorului. Evangheliile nu încearcă să explice în mod expres

prezența Duhului Sfânt, tocmai pentru că Duhul le era necunoscut evangheliștilor, aceștia fiind

familiarizați mai degrabă cu literatura și credința Vechiului Testament. Isus este prezentat ducându-și

la îndeplinire lucrarea prin puterea Duhului Sfânt, dar prezența Duhului în viața Lui este o funcție a

divinității sale și nu un rezultat a lucrării Acestuia. Învățătura evangheliilor despre rolul Duhului Sfânt

în lucrarea lui Isus trebuie evaluat în contextul cristologiei și ținând cont de faptul că El este Mesia,

Cristosul lui Dumnezeu.3 În Faptele Apostolilor, Duhul Sfânt ocupă de înca de la început o poziție

centrală. Această carte subliniază o serie de roluri diferite ale Duhului Sfânt. Mai întâi faptul că Duhul

este o persoană, nu o forță impersonală și că este divină. A-l minți pe El înseamnă a-l minți pe

Dumnezeu și a avea parte de cea mai dură pedeapsă. De asemenea Duhul este în strînsă relație cu

2
Christopher R.J. Holmes, The Holy Spirit, Grand Rapids MI, Zondervan, 2015, p.21
3
Gregg R. Allison and Andreas J. Kostenberger, The Holy Spirit, Nashville Tennesse, B&H Academic, 2020, p. 92-
93;
5
Tatăl și Fiul. În al doilea rînd, Duhul este cel care institue o nouă comunitate escatologică a

Cristosului înălțat în acord cu profețiile din Vechiul Testament. În al treilea rând se poate vedea pe

întreg parcursul cărții că Duhul Sfânt este Duhul misiunii. În mod deosebit El oferă putere pentru

misiune și curaj pentru mărturie ( Fapte 1:8 și 4:31). Nu doar că îi împuternicește pe credincioși ci

mărturisește și El împreună cu ei despre Isus cel înviat din morți și înălțat în slavă. În al patrulea rînd,

El îi umple pe credincioși ( Fapte 2:4, 4:31, 13:52). În cartea Fapte apostolii și liderii bisericii primare

în mod deosebit sunt caracterizați ca fiind plini de Duhul Sfânt. Această terminologie este aplicată de

exemplu: celor șapte, inclusiv lui Ștefan (Fapte 6:3, 5, 10) Saul/Pavel ( Fapte 9:17-18) și Barnaba

( Fapte 11:24). Duhul îi umple pe slujitorii Săi pentru a purta și a biruii în lupta spirituală împotriva

duhurilor necurate și a celor stăpâniți de ele. Apoi Duhul Sfânt este Duhul proorociei. El este atât

subiectul cât și obiectul proorociei. Pe de-o parte fiind proorocit despre el iar pe de altă parte inspirând

la proorocie. În al șaselea rând pentru a rămâne în acord cu natura și misiunea Sa profetică, Duhul de

asemenea este agentul care îi convinge pe oameni și îi ajută să aibă o ținută morală înaltă. Cel care

minte pe Duhul Sfânt este disciplinat. Avertizarea Domnului Isus cu privire la hula împotriva Duhului

Sfânt vine în acest context și anume, atribuirea lucrării lui Dumnezeu lui Satan. O altă direcție a

lucrării Duhului Sfânt în cartea Fapte este aceea de a conduce lucrarea Bisericii. El este suveran și nu

poate fi controlat, condus de nimeni. Este interesat de observat cum Biserica primară și liderii ei au

înțeles lucrarea Duhului Sfânt—ca fiind mai ales deschizătoare de drumuri în evanghelizare și

mântuirea unor noi grupuri de oameni, precum Samaritenii și Nemurile—aceștia acceptând misiunea și

evanghelizarea ca fiind lucrarea lui Dumnezeu, descoperită prin Duhul Sfânt.

6
 Apostolul Pavel a fost numit „teologul Duhului Sfânt”. Împreună cu Luca și Ioan,

„evangheliștii Duhului Sfânt”, Pavel este principalul teolog al Duhului în Noul Testament. În mod

deosebit, găsim învățătura lui pavel despre Duhul Sfânt în epistolele către Galateni, Tesaloniceni,

Corinteni, Romani și Efeseni.

În Galateni, Pavel vorbește despre punctul din istoria planului de mântuire în care neamurile au

primit mântuirea, reprezintă împlinirea făgăduinței făcută lui Avraam. La împlinirea vremii Dumnezeu

l-a trimis pe Fiul Lui, apoi Duhul înfierii și cel care îi face pe creștini fii ai lui Dumnezeu. În mod

practic aceasta înseamnă că cei credincioși trebuie să umble, să fie conduși, să trăiască și să fie în acord

cu Duhul Sfânt, arătând caracteristicile Sale în viața lor.

În Tesaloniceni, Pavel subliniază în mod deosebit rolui Duhului în sfințire( 1 Tes. 4:8; 2 Tes.

2:13). În prima sa scrisoare către Corinteni, în mod special capitolele 12-14, Pavel accentuează rolul

Duhului de agent al unității, fără îndoială în contextul diviziunilor din biserica din Corint. De asemenea

Duhul este prezentat, folosindu-se de imaginea templului, atât personal cât și colectiv, accentuându-se

nevoia de curăție, separare și sfințire. El accentuează de asemenea în capitolul 2, în contextul discuției

despre talentul retoric special, rolul Duhului Sfânt ca agent al descoperirii divine. În a doua expistolă

către Corinteni, Pavel se referă în mod deosebit la Duhul Sfânt ca parte a contrastului dintre lucrarea sa

apostolică, parte a noului legământ și lucrarea lui Moise ca parte a vechiului legământ. Duhul lucrează

în mod direct în inima omului, oferă viața duhovnicească, descoperă slava divină, oferă libertate și

produce transformare lăuntrică.

7
 Punctul culminant al învățăturii pauline despre Duhul Sfânt este în Epistola către Romani, în

mod deosebit în capitolul 8. Acolo Pavel vorbește despre Duhul Sfânt ca parte esențială a calității de

creștin. Viața în Duhul este caracterizată de: libertate, neprihănire, viață și pace. Același Duh care l-a

înviat pe Cristos din morți, îi va învia și pe cei credincioși. Astfel noua viață prin Duhul este în mod

evident superioară vieții sub lege. În Efeseni, Pavel vorbește despre rolul Duhului în escatologie, istoria

mântuirii și eclesiologie, legându-le de Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune. În epistola către Filipeni,

Pavel are în vedere asocierea dintre Duhul Sfânt și Domnul Isus în ceea ce privește ajutorul, părtășia și

închinarea celui credincios. În toate cele trei aspecte Duhul și lucrarea Lui sunt menționate în legătură

cu Isus Cristos. În 1 Timotei Duhul este prezentat printr-o cântare și este descris ca fiind sursa

proorociilor legat de vremurile și zilele din urmă. Singura referință din 2 Timotei se referă la faptul că

Duhul îi locuiește pe credincioși și că păzește evanghelia. Tit îl prezintă pe Duhul Sfânt ca fiind cel

care efectuează regenerarea și înnoirea.4

Când se vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt în viața celui credincios trebuie subliniat faptul

că aceasta se manifestă în două experiențe: botezul și umplerea cu Duhul Sfânt. Fiecare din aceste

experiențe are rolul și locul ei în viața de credință.

4
Greg Allison and Andreas J. Kostenberger, The Holy Spirit, 2020, Nashville TN, B&H Academic, p. 127-170;
8
 Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență unică, universală și are loc la începutul vieții de

credință. Un singur botez și mai multe umpleri, este tiparul care se potrivește cu textele biblice sau

după cum Unger prezintă lucrurile: „Botezul cu Duhul Sfânt este o lucrare ce are loc o singură data

pentru totdeauna în timp ce umplerea cu Duhul Sfânt este un proces continu.”. Primul are loc la

mântuire fără vreun semn special de confirmare. Evenimentul poate să fie, sau nu poate să fie urmat

imediat de umplerea cu Duhul Sfânt. Acesta este punctul în care manifestările și varietatea darurilor pe

care Duhul le oferă după cum dorește intervine. Botezul cu Duhul Sfânt este o doctrină importantă,

complex și mult dezbătută. Este importantă pentru afectează perspectiva creștinului asupra ordinii

mântuirii (ordo salutis), a sfințirii și a înțelegerii vieții de credință cu experiențele ei.5

http://proxy01.mbts.edu.libproxy.mbts.edu/login?url=https://search.ebscohost.com/login.aspx?
5

direct=true&db=33h&AN=450901&site=ehost-live accesat in 12.05.2023

9
Umplerea cu Duhul Sfânt pe de altă parte este o experiență repetabilă, are loc de mai multe ori în viața

de credință. Petru în confruntarea sa cu liderii religioși ( Fapte 4:8), credincioșii din biserica primară în

rugăciunea lor curajoasă pentru proclamarea evangheliei ( Fapte 4:31), Ștefan în vedenia sa cu privire

la gloria lui Dumnezeu ( Fapte 7:55) sau Pavel în mustrarea vrăjitorului au experimentat această stare.

Ea este folosită pentru a descrie uneori o viață de creștină demnă de laudă. Diaconii din biserica

primară au fost caracterizați de o astfel de viață, fiind descriși ca „plini de Duhul Sfânt”, această

expresie descriind felul în care oamenii aceștia își trăiau viața. În mod deosebit Noul Testament nu doar

că include descrieri ale acestei experiențe ci în Efeseni 5:18 îi îndeamnă pe credincioși: „Nu vă

îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.”. Versetul este la modul

imperativ, este o poruncă care trebuie ascultată „fiți plini de Duh.” Este la timpul prezent, așadar

descrie o acțiune în desfășurare. Diateza este pasivă, astfel nu pune accent pe ce fac cei credincioși, ci

reclamă doar receptivitate. Răspunsul așteptat din partea celui credincios la această poruncă este acela

de a ceda și a se lăsa condus de Duhul lui Dumnezeu în toate domeniile vieții în fiecare clipă. Pe lîngă

Efeseni 5:18, care folosește cuvântul „plin”, Pavel folosește expresii similar pentru a-I îndemna pe

credincioși să se lase conduși de Duhul Sfânt. Când creștinii umblă prin Duhul (Galateni 5:16), ei sunt

îndemnați să facă voia lui Dumnezeu mai degrabă decât să își împlinească propriile dorințe ale naturii

firești.6 Umplerea cu Duhul sfânt are două direcții în viața celui credincios, mai întâi prin roada

Duhului Sfânt arătată prin sfințire și un mod de viață asemeni lui Cristos. Pe de altă parte sunt darurile

Duhului Sfânt, pe care acesta le împarte după cum dorește.

6
https://sbts-wordpress-uploads.s3.amazonaws.com/equip/uploads/2014/02/SBJT-16.4-Allison-p-4-21.pdf accesat în
12.05.2023
10
 În mod deosebit, subiectul acestei lucrări sunt darurile Duhului Sfânt. Scopul principal al

darurilor spirituale este de a promova creșterea, care se manifestă în două domenii: Biserica crește în

maturitate, pastrează acuratețea doctrinară și autenticitatea vieții comunitare, ba mai mult ea ajunge să

își dezvolte lucrarea împlinindu-și misiunea în măsura în care darurile spirituale slujesc scopului de

proclamare a Evangheliei și ucenicizarea lumii în ascultare de Marea Trimitere. De asemenea darurile

spirituale sunt o dovadă a ceea ce urmează să vină. O mică porție a lucrării viitoare a Duhului Sfânt, ele

oferă o imagine a lucrării Duhului din veacul viitor. De asemenea darurile spirituale subliniază rolul

Bisericii în obținerea propriei creșteri și multiplicări.

Noul Testament vorbește despre darurile Duhului în patru pasaje majore. Efeseni 4:7-16

accentuează faptul că Domnul Isus cel înălțat a dăruit daruri Bisericii Sale, astfel dovedind biruința Sa

asupra dușmanilor Săi ( vers. 7-10). Aceste daruri sunt asociate în mod deosebit cu lideri dăruiți:

apostoli, prooroci, evangheliști, păstori și învățători. Rolul lor specific în biserică este de a echipa

membrii acesteia pentru lucrare și astfel de a contribui la maturizarea bisericii. Potrivit cu 1 Corinteni

12-14, Duhul este responsabil pentru dăruirea de daruri spirituale, care trebuie folosite potrivit cu

scopul intenționat. Din nou este evidențiată natura duală a darurilor. Duhul este cel care le împarte și

împuternicește pe credincioși. Aceasta este dimensiunea divină. În același fel există și o dimensiune

umană, în măsura în care Evanghelia este propovăduită, factorul uman este cel care face această

lucrare. În Romani 12:4-8 se vorbește despre cele șapte daruri și modul în care creștinii cu aceste daruri

trebuie să le folosească.7

7
Allison and Kostenberger, The Holy Spirit, p.411-413;
11
 Darurile miraculoase ale Duhului Sfânt sunt: darul proorociei, darul vorbirii în limbi și darul

vindecărilor. Acestea sunt domenii disputate ale credinței creștine, în mod deosebit în perioada recentă

a istoriei creștinismului odată cu apariția și dezvoltarea mișcărilor penticostale și carismatice. Această

parte a lucrării de față își propune să analizeze textele biblice care vorbesc despre aceste daruri ale

Duhului în mod special.

Darul proorociei, în Vechiul Testament presupunea un tip de revelație divină concentrată asupra

descoperirii voii lui Dumnezeu, denunțarea păcatului, și arătarea viitorului. Potrivit Noului Testament

proorocia este un dar spiritual oferit de Duhul Sfânt, anume recepționarea și comunicarea revelației

divine pentru zidirea bisericii. Constă în două aspecte: recepționarea mesajului pe care Dumnezeu îl

descoperă proorocului și raportarea mesajului, care înseamnă comunicare articulată și evaluată de către

biserică (1 Corinteni 14:29-32). Dacă proorocia continuă și astăzi, reprezintă un subiect controversat în

credința creștină. Profetul sau proorocul era în Vechiul Testament cel care primea revelația divină și o

comunica, adesea folosindu-se de expresia „Așa vorbește Domnul.”. Proorocii și proorocițele aveau să

fie cunoscuți drept adevărați dacă mesajele lor se împlineau; dacă ele nu erau adevărate, mesagerul era

ucis cu pietre. Potrivit Noului Testament, un prooroc, este cel care primește revelația divină și o

comunică bisericii, care este responsabilă de evaluarea și corectarea aspectelor înțelese sau comunicate

greșit. Dacă proorocii din Vechiul Testament erau un grup select de oameni, proorocii Noului

Testament sunt oamenii obișnuiți și răspândiți în adunare. 8

8
Gregg R. Allison, The Baker Compact Dictionary of Theological Terms, 2016, Grand Rapids MI, Baker Books, p.
128;
12
Darul vorbirii în limbi, este un dar spiritual menționat în mai multe locuri din Noul Testament. Darul a

apărut la Cincizecime. Contextul din Fapte 2 face referire la capacitatea de a vorbi într-o limbă

necunoscută până atunci celui care o vorbește. Darul vorbirii în limbi este unul din darurile pe care

Pavel le menționează ca fiind dăruite celor din Corint. Reacția la acest dar a atras discuția lui Pavel cu

privire la diferitele daruri. El trece în listă darul vorbirii în limbi de două ori împreună cu darul

tălmăcirii sau al traducerii. De asemenea a socotit ca fiind necesar să treacă în revistă folosirea acestui

dar în cadrul bisericii: locul ideal pentru folosirea lui era în privat. Vorbirea în limbi în biserică nu era

interzisă, dar predicarea prin folosirea cuvintelor înțelese era mai de dorit. Mulți comentatori biblici

insistă că vorbirea în limbi din biserica din Corint nu era similară cu cea de la Cincizecime ci mai

degrabă era o izbucnire a rugăciunii și laudei în care vorbirea devenea adesea anormală și incoerentă

deoarece activitatea intelectuală a celui ce avea parte de această experiență lipsea. Se pare că aceste

vorbiri în limbi erau de neînțeles atât pentru cel care le rostea cât și pentru congregație iar rezultatul era

doar o edificare emoțională. Din 1 Cor. 14:27-28 este evident că vorbirea în limbi era un fenomen

incontrolabil. Era diferită totuși de ritualurile păgâne în care participantul își pierdea atât rațiunea cât și

voința, dar o manifestare suficient de specială încât să fie considerată suspectă.9

Darul vindecărilor, este darul spiritual, oferit de Duhul Sfânt celui credincios prin care acesta are

capacitatea de a vindeca neputințele fizice. El este prezentat atât în cadrul lucrării Domnului Isus, în

Evanghelii, acesta fiind de altfel unul din principalele motive pentru care mulțimile l-au însoțit aproape

de fiecare dată pe Domnul Isus oriunde s-ar fi aflat, cât și în lucrarea Bisericii primare, în mod special

în lucrarea apostolilor. Cartea Faptele Apostolilor consemnează această realitate, menționând diferite

situații în care apostolii au vindecat diferite probleme de sănătate în numele lui și prin puterea lui Isus.

9
J. D. Douglas & Merill C. Tenney, Zondervan Illustrated Bible Dictionary, 1971, Grand Rapids MI, Zondervan,
P.2456- 2458;
13
 Două texte vor fi supuse analizei cu privire la darurile miraculoase, textul din Efeseni 4 în care

apostolul Pavel enumeră oficiul de prooroc în cadrul bisericii și cel din 1 Corinteni 12-14 în care

apostolul face referire la acest dar în contextul unității în cadrul comunității creștine.

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării
voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor,
care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți. Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat
după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor.”
Și acest: „S-a suit” ce înseamnă decât că înainte Se coborâse în părțile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a
coborât este același cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Și El a dat pe
unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători pentru desăvârșirea sfinților, în
vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a
cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos; ca să nu mai
fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia
lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să
ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” (Efeseni 4:4-15)10

Capitolul 4 începe a doua jumătate a scrisorii, care ajunge la implicații profunde drept consecință

a argumentelor din prima parte a epistolei. După ce a învățat că mântuirea este prin har, prin credință

(2: 1-10) Pavel subliniază unitatea dintre evreu și omul dintre neamuri ( 2:11-22) cât și rolul său de a-l

face pe Cristos cunoscut neamurilor (3:1-20). Trupul lui Cristos trebuie să crească în maturitate prin

felul în care fiecare mădular își face partea lui. Diversitatea trupului este esențială pentru creșterea și

unitatea sa. După ce a vorbit despre distribuirea darurilor de către Cristos în 4:7, Pavel acum are în

vedere Biserica, beneficiarul acestor daruri, respectiv oamenii. Primul dar menționat este cel al

apostoliei. Unii comentatori sunt de părere că prin acest termen apostolul Pavel îi are în vedere pe

primii doisprezece apostoli împreună cu el și Iacov. Acești Apostoli împreună formează fundația

edificiului denumit biserica, Cristos fiind piatra din capul unghiului. Caracterul lor unic se păstrează și

azi. Pe de altă parte un apostol este un trimis al Domnului Isus Autoritatea apostolică și învățătura lor

continua să slujească și azi Biserica prin scrierile Noului Testament. Al doilea dar enumerat aici este

cel al proorociei. Termenul prooroc în Efeseni se referă la proorocii noului legământ, cei cărora le-a
10
Biblia, traducerea Cornilescu,
14
fost descoperită taina lui Cristos, împreună cu apostolii. Ei trebuie deosebiți de cei din perioada

Vechiului Testament, a căror scrieri constitue o componentă importantă a Bibliei evreiești. Aceștia au

reprezentat vocea lui Dumnezeu în generația lor, pedeapsa pentru proorocul mincinos fiind moartea.

Profeția poate include și un element de descoperire a viitorului, precum în cazul lui Agab (Fapte 11:28)

însă nu este obligatoriu. Rolul principal al proorocului este să întărească, să încurajeze și să mîngâie pe

alții în vederea zidirii Bisericii (1 Corint. 14:3-5).

Identificarea evangheliștilor este mai simplă, aceștia fiind cei care proclamă vestea bună, evanghelion.

Pavel se consideră pe sine un astfel de om. El nu a fost trimis să boteze, ci să predice evanghelia ( 1

Cor.1:17; 9:16) în mod deosebit să fie propovăduitorul acestui mesaj neamurilor. Pastori și învățători ar

trebui înțeleși și puși împreună din punct de vedere al sintaxei textului original. Vorbesc despre două

fațete ale aceleași slujbe. Pastorii, învățătorii și pastorii-învățători slujesc împreuna biserica cu cei care

au fost chemați de Domnul la lucrare.

Pastorii sunt cei care poartă imaginea lui Dumnezeu, El care este păstorul poporului Său ( Ps.23; Isaia

40:11). Iubirea lui Isus pentru ucenicii Lui este standardul slujirii pastorale. Aspectul pastoral al slujirii

are în vedere disponibilitatea slujitorului de a se smeri și de a face aceea parte a lucrării atât de puțin

recunoscută și apreciată, dar atât de necesar. Elementul principal al slujirii pastorale este spiritul de

sacrificiu si disponibilitatea de a se jertfi precum Marele pastor, Domnul Isus. Poziția de învățător

vorbește despre capacitatea de a explica, extrapola și clarifica Scripturile și lucrurile lui Dumnezeu.

Învățătura este o parte evidentă a lucrării lui Pavel. Învățătura sănătoasă este importantă pentru

sănătatea și binele spiritual al bisericii. Noul Testament avertizează cu privire la pericolele pe care

învățătura și învățătorii falși le prezintă.11

După enumerarea darurilor sunt folosite trei fraze, în versetul 12, care indică spre scopul pentru

care au fost date. Mai întâi, lucrarea Bisericii are în vedere echiparea sfinților. Termenul folosit

11
Constantine Campbell, The Letter to the Ephesians, 2017, Grand Rapids MI, Wm. B. Eerdmans Publishing Co.,
p.139-206;
15
katartismos nu mai este folosit nicăieri în Noul Testament, desi verbul corespondent cu acest termen

este folosit pentru a descrie: repararea unui obiect ( Matei 4:21); pentru a aduce în ființă Universul,

având forma și ordinea dorită ( Evrei 11:3) și pentru restaurarea sănătății spirituale a celui căzut

( Galateni 6:1). Scopul zidirii este ca cei credincioși să fie desăvărșiți în vederea lucrării de slujire. Ce

se face de către sfinți și pentru sfinți este zidirea trupului lui Cristos. Termenul oikodome a fost folosit

și în 2:21 dar aici are o semnificație mai îngustă. Biserica crește și este zidită, membrii îi sunt edificați

în măsura în care fiecare mădular își folosește darul primit după voia Domnului și slujindu-și astfel

frații de credință.12

Al doilea pasaj supus atenției în contextul acestei lucrări este cel din 1 Corinteni capitolele 12 la

14. Apostolul Pavel face referire la acest aspect al vieții de credință în contextul diviziunilor care

apăruseră în biserica din Corint, apelul său fiind unul la unitate. Acest pasaj a textului Scripturii poate

fi împărțită în trei secțiuni principale.

Prima, 12:1-30a schițează unitatea bisericii în ciuda faptului că darurile oferite credincișilor sunt

diferite. Criteriul folosit pentru împărțirea darurilor este domnia lui Cristos ( 12:1-3). Pavel descrie o

serie de daruri diferite dar accentuează egalitatea între credincioșii din trupul Domnului Isus. Nici un

mădular al trupului nu este inferior sau superior în vreun fel. Dumnezeu a distribuit darurile trupului ca

mădularele să lucreze și să aibă compasiune unul pentru altul.

A doua, 12:31b- 13:13 marchează prioritatea dragostei. Acest pasaj nu este așezat greșit și nici un semn

al neîndemânării autorului ci vorbește despre daruri care lipsite de dragoste sunt nefolositoare și uneori

chiar dăunătoare. Pavel merge mai departe și schițează natura iubirii, demonstrarea iubirii fiind

superioară datorită caracterului veșnic al acesteia în dauna darurilor care sunt trecătoare.

Cea de-a treia secțiune, 14:1-40 are scopul de a explica darurile într-un mod mai detaliat. Proorocia ar

trebui preferată vorbirii în limbi deoarece Biserica este edificată prin intermediul cuvintelor înțelese, nu

12
Leon Morris ( Gen. Edit.) Tyndale New Testament Commentaries: Ephesians,1989, Downers Grove, Il, 1989,
InterVarsity Press, P. 118;
16
prin experiențe spiritual fără conținut intellectual ( 14:1-19). Vorbirea în limbi fără traducere va duce la

judecarea păcătoșilor, dar proorocia ar putea conduce pe cineva spre mîntuire. Nu în ultimul rând

trebuie să existe rânduială și ordine în întâlnirile bisericii dacă acestea se doresc a fi lipsite de confuzie

și ziditoare. Rânduiala le privește și pe femei, care trebuie să își arate supunerea prin faptul că nu

întrerup serviciul divin cu întrebări care distrag atenția. Secțiunea se încheie cu o reafirmare a

autorității lui Pavel și cu o mustrare ca tot ce se face să fie făcut în ordine și rânduială.

Discuția despre darurile spiritual începe cu acest adevăr: domnia lui Cristos. Experiențele spirituale nu

folosesc la validare, tocmai pentru că experiențe pot izvorâ și din închinarea la idoli. Lucrarea Duhului

Sfânt este evidentă atunci cand cineva mărturisește domnia lui Cristos. Se poate observa modelul

Trinitarian în ce privește distribuirea darurilor în 12:4-6, rolul Duhului de a dărui fiind în mod deosebit

accentuat. Darurile sunt diferite și sunt dăruite de Duhul, dar ele nu sunt o măsură a spiritualității cuiva,

ci voința suverană a Duhului Sfânt. Un adevăr fundamental al credinței creștine este faptul că Isus

Cristos este Domnul. Deoarece Isus Cristos s-a smerit, Dumnezeu l-a înălțat și l-a așezat la dreapta Lui.

Din moment ce domnia lui Cristos este o temă centrală a credinței creștine, trebuie subliniat că

mântuirea vine doar atunci cand oamenii îl mărturisesc pe El ca Domn. Una din cele mai evidente

însușiri vizibile în versetele 4-6 este referința la toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Lucrarea lui

Dumnezeu între credincioșii din Corint este lucrarea Sfintei Treimi. Pavel accentuează unitatea trupului

folosind de mai multe ori cuvântul același. Varietatea darurilor este evidentă din folosirea cuvântului

diaireseis în fiecare din aceste versete, termen ce este tradus ca diferit sau felurit. Identificarea darurilor

ca fiind spirituale sau ale Duhului, sunt două moduri complementare de a descrie lucrarea lui

Dumnezeu în cadrul congregației. Desi ele sunt diferite, faptul că este același Duh care le împarte,

conferă unitate trupului și acesta nu este divizat din moment ce darurile vin de la același Duh ce

locuiește în fiecare credincios. În versetul 5 diferitele daruri sunt descrise acum ca slujbe, slujiri. Aici

Pavel atrage atenția asupra adevărului potrivit cărui darurile sunt oferite având scopul de a întări sau a

17
sluji pe ceilalți. El anticipează discuția mai substanțială din capitolul 14 despre scopul darurilor,

descries acolo ca fiind edificarea sfinților, cei credincioși fiind chemați să se slujească unii pe alții în

diferite modalități potrivit cu darurile primite, toate aceste metode derivând de la același Domn.

Slujirea și lucrarea unora pentru alții nu este ceva ce vine de la sine ci exprimarea supunerii și

dedicarea celui credincios față de domnia lui Isus ca Domn. Dumnezeu este cel ce energizează și

activează lucrarea celui credincios atunci cand acesta își folosește darurile. Versetele 8 la 10 conține o

listă a darurilor spirituale. Nu este listă exhaustivă ci representative. Unele din darurile prezentate sunt

dificil de definit. Verbul este dăruit (didotai) și este preluat din versetul 7, devenind implicit în

versetele 8 la 10. Darul vindecărilor și cel al credinței sunt amintite. Cel al credinței nu poate fi identic

cu cel al credinței mântuitoare ci mai degrabă se referă la o credință extraordinară— o credință ce mută

munții. Darul vindecărilor din versetul 9 aproape cu siguranță se referă la vindecarea celor ce au parte

de vreo suferință fizică sau infirmitate. Cinci daruri sunt menționate în versetul 10 și din nou noțiunea

că darurile vin de la Duhul este implicită. Darul minunilor nu este dificil de înțeles. Unii cercetători

biblici cred că se referă la puterea de a exorciza.

Semnificația proorociei (propheteia) este în mod special dificil de înțeles tocmai pentru că cercetătorii

și teologii propun diferite interpretări. Una dintre diferitele interpretări este cea carismatică, dar

dovezile care să o susțină lipsesc și astfel o fac lipsită de susținere. În al doilea rând sunt unii ce susțin

că proorocia este echivalentă cu predicarea. Această perspectivă este evidentă mai ales în unele lucrări

ale literaturii puritane. Elementul ce diferă de la predică la proorocie, este caracterul spontan al

acesteia din urmă spre deosebire de predică, ce presupune un mesaj mai degrabă pregătit dinainte. 13

Discuția lui Pavel despre darurile spirituale se dovedește a fi foarte actuală pentru generația

noastră. Darurile, în mod dosebit cele supranaturale, tind să ducă la controverse și diviziuni, la fel ca în

Corintul primului secol. După ani în care lucrarea Duhului Sfânt a fost neglijată și datorită în mare

Thomas R. Schreiner, Tyndale New Testament Commentaries: 1 Corinthians, 2018, Downers Growe IL,
13

InterVarsity Press P.232-240;

18
parte apariției mișcării penticostale, mai apoi a mișcării carismatice, a determinat o focalizare pe

darurile spirituale în toate cercurile credinței creștine, dacă nu regulat, cel puțin în mod periodic. Sunt

de asemenea semne îmbucurătoare cu privire la recuperarea modelelor biblice și în alte domenii ale

lucrării Bisericii. Dar este nevoie de multă muncă și corectare în multe domenii.

Versetele 2-3 avertizează cu privire la pericolul presupunerii că în mod automat toate darurile spirituale

sunt de la Dumnezeu, o atitudine necesară cu privire la așa numita mișcare neo profetică și față de

înțelegerea potrivit căreia darurile sunt o lucrare omenească, atitudine necesară în mod deosebit pentru

cei care țin la perspectiva cesaționistă.

Accentul pus de Pavel pe diversitate în unitate, merge împotriva celor din mișcarea carismatică ce

leagă vorbirea în limbi sau experiențele profetice ori de vindecare, de nașterea din nou sau maturitate

spirituală.14

Un aspect important ce trebuie subliniat este relația dintre vorbirea în limbi, proorocie și

închinare. După ce a stabilit în capitolele 12 și 13 baza pentru examinarea și evaluarea problemei din

Corint cu privire la darurile spiritual și folosirea lor în cadrul serviciilor publice de închinare, Pavel este

gata să meargă mai departe. După ce a afirmat că există un loc și un rol bine definit atât pentru vorbirea

în limbi cât și pentru proorocie în contextul închinării, el concluzionează această discuție oferind din

nou principii și sfaturi pentru ca aceste activități să aibă loc în rânduială. Dacă lucrurile nu se vor face

în felul acesta, biserica din Corint nu va avea nici o influență pozitivă asupra societății din jurul lor,

motiv evident de tristețe pentru Pavel, misionarul.15

„Ce este de făcut atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare,
altul o învățătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă
spre zidirea sufletească. Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau
cel mult trei, fiecare la rând, și unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în
Biserică și să-și vorbească numai lui însuși și lui Dumnezeu. Cât despre proroci, să vorbească doi sau
trei, și ceilalți să judece. Și dacă este făcută o descoperire unuia care șade jos, cel dintâi să tacă.
Fiindcă puteți să prorociți toți, dar unul după altul, pentru ca toți să capete învățătură și toți să fie
îmbărbătați. Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor, căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al
14
P.215
15
Verlyn D. Verbugge, 1 Corinthians, 2008, Grand Rapids MI, Zondervan, p.219, 230;
19
neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinților. Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este
îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice și Legea. Dacă voiesc să capete învățătură
asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă, căci este rușine pentru o femeie să vorbească în
Biserică. Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? Dacă
crede cineva că este proroc sau insuflat de Dumnezeu, să înțeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a
Domnului. Și dacă cineva nu înțelege, să nu înțeleagă! Astfel, deci, fraților, râvniți după prorocire,
fără să împiedicați vorbirea în alte limbi.” (1 Corinteni 14:26-39)

Problema suferinței a fost și în perioada Scripturilor, de-a lungul generației o problemă serioasă.

Vechiul Testament și perioada de până la Cristos descriu câteva aspecte importante: sfinții au suferit,

Dumnezeu a provocat suferință , metodele de vindecare au fost variate, cei necredincioși au fost

vindecați, pacătoșii nu au fost pedepsiți în mod fizic, cei nevinovați au fost uneori loviți, Satan s-a

dovedit neimportant, învierile au fost rare și cerințele legate de credință nu au fost niciodată menționate

în mod direct. Astfel perioada Vechiului Testament ce se întinde pe o durată de peste două mii de ani și

intervențiile lui Dumnezeu, începând cu Iov și cu Avraam și sfârșind cu Domnul Isus nu se încadrează

în așteptările oamenilor. Vechiul Testament oferă o atenție nesemnificativă vindecărilor în comparație

cu orice altă problemă avută în vedere de la Genesa la Maleahi.

Lucrarea lui Cristos de vindecare a existat având la bază o serie de motive, fiecare dintre ele

contribuind la autentificarea persoanei Domnului Isus ca adevăratul Mesia. Cristos nu a înfăptuit

vindecări niciodată doar de dragul unui beneficiu fizic, după cum poate fi observat din diferite pasaje

din Noul Testament. Minuni ale vindecărilor erau:

Matei 8:17— o previziune a împlinirii profeției mesianice din Isaia 54:3;

Matei 9:6—pentru ca oamenii să știe că Isus Cristos are autoritatea de a ierta păcatele;

Matei 11:2-19—pentru a autentifica lucrarea mesianică a lui Ioan Botezătorul care era în închisoare;

Matei 12:15-21—o previziune a împlinirii profeției mesianice din Isaia 42:1-4;

Ioan 9:3—pentru ca oamenii să vadă lucrările lui Dumnezeu în viața lui Cristos;

Ioan 11:4—pentru ca Dumnezeu să fie proslăvit prin Cristos;

Ioan 20:30-31—pentru ca oamenii să creadă că Isus este Cristosul;

20
Fapte 2:22—confirmarea lui Dumnezeu cu privire la Cristos;

Vindecările Domnului Isus erau: de netăgăduit, chiar și pentru împotrivitori, spectaculoase, publice,

copleșitoare, complete, dincolo de explicații medicale, convingătoare. Nimeni înainte sau după El nu a

mai reușit să se apropie de lucrarea Domnului Isus în domeniul vindecărilor. Rămâne pentru totdeauna

unic. Nimeni nu poate pretinde că are o lucrare de vindecare măcar apropiată de cea a lui Cristos. Pe de

altă parte puterea de vindecare a lui Dumnezeu nu s-a oprit la Fiul Său ci a continuat și în perioada

apostolilor.

Dumnezeu a folosit semnele, minunile și vindecările pentru a confirma și a autentifica lucrarea

apostolilor și pe ei personal. Fie că ei în persoană sau mai rar cei cărora le-au slujit au înfăptuit aceste

minuni, ele au slujit drept autentificare a autorității apostolilor ca descoperitori ai adevărului.

Dacă credincioșii non-apostolici de-a lungul secolelor se presupune că au înfăptuit astfel de lucrari, ele

nu au putut să slujească drept semne ale apostoliei (2 Corint. 2:12). Aceste semne au confirmat faptul

că ei fuseseră aleși ca trimiși de către Domnul Isus și aveau o lucrare de calibru apropiat cu a Sa.

Adevăratele semne puteau fi imitate, dar ele nu îl puteau păcăli pe Dumnezeu. Biserica a primit

avertismente pentru a fi în alertă și a veghea, pentru a da dovadă de discernământ. Vindecările au

devenit din ce în ce mai rare odată cu trecerea timpului în perioada bisericii primare. Pavel nu

menționează nimic despre vreo lucrare de vindecare în viitor, atunci când scrie ultimele sale trei

epistole, 1,2 Timotei și Tit. Nici în celelalte epistole ale sale, Pavel nu menționează nimic despre

vindecări, excepție făcând cele către corinteni. Nici 1 și 2 Petru nu spune nimic despre acest subiect,

deși apostolul Petru își avertizează cititorii cu privire la posibilitatea suferinței. Nici Ioan nu

menționează vindecările în cele trei epistole ale sale. În mod interesant, nici una din epistolele scrise de

autori non-apostolici

—Evrei, Iacov și Iuda—nu vorbesc despre darul și lucrarea de vindecare. Iacov, fratele de corp al

Domnului Isus, care își scrie epistola în jurul anului 50, îi îndeamnă pe credincioșii care sunt bolnavi să

21
îi cheme pe prezbiteri, să îi ungă cu undelemn și să se roage pentru ei mai degrabă decât să cheme pe

cineva care are darul vindecării.

Urmărind progresul istoric al perioadei apostolice care au scris despre darurile miraculoase, acestea s-

au diminuat în prezență și importanță în măsura în care lucrarea a evoluat și s-a dezvoltat. În 1

Corinteni ( 50 după Crist.), Romani (51 după Crist.) și Fapte 19:11-12 ( 52 după Crist.) citim despre

minuni extraordinare ce aveau loc. Epistolele mai târzii indică faptul că aceste fenomene Pavel nu l-a

vindecat pe Epafrodit ( Filipeni 2.27). Trofim a fost lăsat bolnav de către Pavel la Milet ( 2 Timotei

4:20). De asemenea apostolul Pavel i-a sugerat lui Timotei să consume și vin din pricina problemelor

de sănătate la stomac ( 1 Timotei 5:23), în loc să îl trimită la cineva ce avea darul vindecărilor. El

însuși avea o serie de probleme de sănătate ( Galateni 4:13 și posibil 2 Corinteni 12:7) care nu au fost

vindecate prin mijloace miraculoase.

De asemenea biserica primește instrucțiuni specifice din partea lui Cristos, însă acestea nu cuprind și

vindecarea de boli fizice ( Apocalipsa 1 și 2). De fapt se întâmplă exact opusul: Isus pregătește biserica

din Smirna pentru suferință și moarte ( 2:10) îi avertizează pe cei din Tiatira cu privire la judecata lui

Dumnezeu ce implică boli și moarte din pricina idolatriei și a imoralității ( 2:22-23) și de asemenea îi

mustră pe cei din Laodiceea pentru că se laudă cu sănătatea fizică și exclude binele spiritual ( 3:17-18).

În cele șapte scrisori către cele șapte biserici (Apocalipsa 2:1-3:22, 55 după Crist.) nu este menționat

darul vindecărilor. În timp ce evangheliile notează faptul că ucenicii îl vor vedea pe Dumnezeu făcând

mari minuni prin ei, epistolele și Apocalipsa dovedesc contrariul. Nu este nici o așteptare biblică ca

generațiile postapostolice de creștini vor experimenta sau vor înfăptui minunile și vindecările înfăptuite

de Cristos sau apostolii Săi.

Dovezile biblice ar putea fi sumarizate în felul următor: vindecările sunt evidente în Vechiul

Testament (pe o perioadă de 2000 de ani), copleșitoare în Evanghelii (aproximativ trei ani de zile),

ocazionale în Fapte (cam 30 de ani) și neglijabile în epistole ( cam 40 de ani). După terminarea

22
perioadei apostolice, vindecările miraculoase făcute de către agenți umani au încetat. De asemenea

vindecările raportate de către istoria creștinismului în perioada post apostolică nu pot fi comparate

privind calitatea și profunzimea dincolo de orice îndoială a vindecării.

Scripturile învață că minunile prin intermediul agenților umani au servit unui scop specific.

Acel scop a avut în vedere autentificarea proorocilor, a Domnului Cristos și a apostolilor ca mesageri ai

lui Dumnezeu trimiși cu un Cuvânt clar din cer. Cînd canonul Scripturilor s-a închis cu Apocalipsa lui

Ioan, nu a mai existat motivația pentru a înfăptui minuni prin agenți umani. Prin urmare astfel de

acțiuni au încetat potrivit Scripturilor.16

Darurile miraculoase în lucrarea și practica

bisericilor creștine baptiste din cercul misionar Jibou

Cel mai important element ce compune doctrina sau crezul unei biserici este cel biblic. În

sensul că este de o valoare capitală fidelitatea doctrinei față de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta,

influențează mai apoi teologia, predicarea și practica unei biserici.

La nivel general față de doctrina ce are în vedere persoana și lucrarea Duhului Sfânt în general

și darurile miraculoase în mod special, pot fi identificate patru poziții teologice:

Poziția cesaționistă, care susține că darurile miraculoase ale Duhului Sfânt nu mai sunt active în

prezent. Daruri precum proorocia, vorbirea în limbi și darul vindecărilor au fost legate de creștinismul

secolului I și au fost folosite în perioada în care apostolii plantau bisericile și în care canonul Noului

16
https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=5&sid=5b9fc86a-e26d-4922-
85af-405418f9de05%40redis accesat în 01.07.2023;
23
Testament nu era încă complet. Această poziție este foarte bine articulată și bine apărată în cadrul lumii

academice de factură protestant evanghelică. Cesaționiști pot fi găsiți atât în rîndul reformaților cât al

dispensaționaliștilor. Cesaționismul reformat este în viziunea multora reprezentat de către profesorii de

la Seminarul Westminster. Ceasționiștii din spectrul dispensațional pot fi găsiți la Seminarul Dallas sau

la Seminarul Masters. În tradiția luterană, grupuri conservatoare precum Sinodul Missouri sunt și ei

adepții unui punct de vedere cesaționist.

În opoziție directă cu poziția cesaționistă sunt trei grupuri care încurajează folosirea tuturor darurilor

spirituale în prezent: penticostalii, carismaticii și al treilea val. Deși oamenii folosesc termenii

penticostal și carismatic pentru a se referi la toate cele trei grupări, termenii trebuie să fie înțeleși într-

un mod mai corect în următorul mod:

Penticostal, se referă la orice denominație sau grup ce își poate urmări originea până la trezirea

penticostală ce a avut loc în Statele Unite în 1901 și care proclamă următoarele doctrine:

1. Toate darurile Duhului Sfânt menționate în Noul Testament sunt active și în prezent.

2. Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență ce împuternicește, care urmează convertirii și care ar

trebui căutată creștini și azi.

3. Când botezul cu Duhul Sfânt are loc, oamenii vor vorbi în limbi, ca un semn că au avut parte de

această experiență.

Grupurile penticostale de obicei au structurile lor confesionale distincte, printre care se pot aminti:

Adunările lui Dumnezeu sau Biserica lui Dumnezeu apostolică.

Carismatic, pe de altă parte, se referă la orice grup sau persoană care își reclamă sursa și punctul

de plecare ca fiind mișcarea carismatică de înnoire din anii 1960-1970 și care caută să practice

darurile spirituale menționate în Noul Testament incluzând proroocia, vindecările, vorbirea în alte

24
limbi, interpretarea, minunile și deosebirea duhurilor. Între carismatici există diferențe cu privire la

botezul cu Duhul Sfânt, dacă acesta urmează sau nu convertirii și dacă vorbirea în limbi este un

semn al botezului cu Duhul Sfânt. Carismaticii în mare parte nu sunt organizați în structuri cultice

ci mai degrabă se văd pe ei înșiși ca o forță pentru înnoirea bisericilor protestante și romano-

catolice.

În anii 1980 o a treia mișcare de înnoire a început. O mișcare numită al treilea val de către

profesorul Peter Wagner de la Seminarul Fuller, el s-a referit la înnoirea penticostală ca fiind

primul val al lucrării de înnoire a Duhului Sfânt în biserică și la mișcarea carismatică ca fiind al

doilea val. Credincioșii din al treilea val încurajează echiparea tuturor creștinilor cu darurile

Duhului Sfânt în vederea proclamării evangheliei. Ei de asemenea mai susțin că propovăduirea

evangheliei ar trebui însoțită de „semne, minuni și vindecări” după tiparul Noului Testament. Ei de

asemenea învață despre botezul cu Duhul Sfînt ca având loc după convertire și fiind universal iar

experiențele ce îl urmează le definesc ca fiind „umpleri” sau „împuterniciri” cu Duhul Sfânt. Deși

cred că darul vorbirii în limbi încă este activ, ei nu îl accentuează în aceeași măsură ca penticostalii

sau carismaticii. Cel mai proeminent reprezentant al mișcării acesteia este John Wimber, pastor la

Vineyard Christian Fellowship în Anaheim California și lider a asociației bisericilor Vineyard.

Acestea sunt pozițiile teologice foarte bine definite: cesaționist, penticostal, carismatic și al

treilea val. Dar acestea nu reușesc să reprezinte întreaga lume protestant-evanghelică. Există încă o

poziție teologică, împărtășită de un număr destul de mare de credinciși evanghelici care nu se

regăsesc în niciunul din aceste grupuri. Acești oameni nu au fost convinși de argumentele

cesaționiste să renunțe la o serie de daruri ca aparținând primului veac, de asemenea nu sunt

convinși de doctrina și practica celor ce accentuează prezența darurilor în întregimea lor și azi. Ei

sunt deschiși la posibilitatea ca darurile miraculoase să existe și azi dar sunt preocupați de abuzurile

25
pe care le-au văzut în grupurile care practică încă aceste daruri. Nu cred că Scriptura vorbește

despre încheierea vorbirea în limbi dar au văzut multe exemple moderne care nu sunt după

Scripturi. Pe de altă parte unii sunt preocupați de faptul că adesea discuția despre daruri duce la

diviziuni și rezultate negative în bisericile de azi. Ei cred că Biserica ar trebui să se concentreze

asupra evanghelizării, studiului Bibliei și a ascultării în credincioșie, acestea fiind cheile creșterii

spirituale atât la nivel personal cât și congregațional, mai degrabă decât daruri miraculoase. Totuși

apreciază o serie de beneficii pe care penticostalii, carismaticii și cei din al treilea val le-au adus

lumii evanghelice, în mod deosebit un ton contemporan proaspăt în închinare și provocarea

reînnoirii în credință și rugăciune.17

Vorbind despre contextul românesc în general și despre zona Sălajului în general, istoria

baptiștilor din România trece în revistă dezvoltarea credinței și bisericilor baptiste cât și impactul

celorlalte mișcări de factură evanghelică, atât penticostală cât și carismatică. Astfel bazat pe

Scriptură, pe argumentul istoric dar și cel pastoral slujitoriii din cercul misionar al bisericii

baptiste Jibou împărtășesc perspectiva cesaționistă asupra persoanei și lucrării Duhului Sfânt cu

privire la darurile miraculoase. Desigur aceasta nu presupune lipsa de respect pentru cei care sunt

de altă părere. Credem încă în puterea lui Dumnezeu de a vindeca bolnavii și de a face minuni și

azi, deși credem că astfel de evenimente țin de voia Lui suverană. În sensul acesta am putea

spune că cesaționismul este unul nuanțat. Poate din acest punct de vedere perspectiva cesaționistă

se aseamănă cu poziția teologică deschis dar precaut din cartea Are miraculous gifts for today,

din seria Counterpoints.

În argumentarea pe care Robert L. Saucy o face în cadrul acestui volum privind această

poziție teologică, el prezintă o serie de argumente care au scopul de a explica această orientare.

17
Wayne Grudem (Gen. Edit.), Are miraculous gifts for today?, 1996, Grand Rapids MI, Zondervan, p.10-12
26
Astfel punctul de plecare este experiența celui credincios după convertire, vorbind despre

lucrarea Duhului Sfânt în viața celui credincios. În acest context, experiențele din cartea Faptele

Apostolilor sunt prezentate ca fiind excepția și nu principiul după care operează Duhul Sfânt.

Argumentul este acela că botezul cu Duhul Sfânt are loc în momentul convertirii, poziție

susținută și de faptul că Biblia nu încurajează creștinul să caute să fie botezat cu Duhul Sfânt ci

mai degrabă poruncile pozitive în relație cu Duhul Sfânt sunt: „să umblăm prin Duhul” (Galateni

5:16, 25) și „să fim plini de Duhul Sfânt” (Efeseni 5:18). Un alt argument important este și

caracterul unic al perioadei Bisericii primare. Deși credincioșii din perioada prezentă susțin că

sunt continuatorii apostolilor în scop și misiune, trebuie recunoscut că perioada apostolică din

istoria Bisericii este unică. Este de aceea foarte complicat să se afirme că anumite fenomene ale

Bisericii primare au continuat de-a lungul istoriei și că ele sunt prezente și azi, în acest context

problema darurilor miraculoase nu poate fi rezolvată printr-o simplă privire la ceea ce a avut loc

în descrierea biblică a perioadei Bisericii primare și presupunând că același experiențe sunt

disponiblie și pentru noi azi. Ci mai degrabă o astfel de problematică reclamă o perspectivă mai

largă asupra fenomenelor miraculoase și a scopului lor pe parcursul Scripturilor. Având în vedere

minunile prezentate de-a lungul Scripturilor trebuie remaract caracterul neregulat al perioadelor

în care acestea s-au manifestat. În acest sens în Vechiul Testament putem identifica două

perioade majore bogate în miracole: perioada exodului și a lucrării lui Moise și perioada lui Ilie și

Elisei, perioada Noul Testament prezintă de asemenea două perioade speciale: cea lucrării

Domnului Isus și evident perioada Bisericii primare. Explicarea acestor perioade și în mod

implicit a minunilor care au loc în ele constă în faptul că ele au slujit ca semne pentru vremurile

respective. Privind în mod special la minunile Domnului Isus, ele au fost semne ce au validat

afirmațiile și pretențiile Sale. Mărturia Scripturii conduce spre următoarele concluzii: activiatea

miraculoasă a fost concentrată în jurul anumitor puncte cruciale ale istoriei planului de mântuire,
27
aceste perioade au avut rolul de a sluji ca semne pentru a autentifica slujitorii Domnului și

revelația transmisă prin ei și nu în ultimul rând faptul că perioada Domnului Isus Cristos și a

apostolilor a fost o astfel de vreme. Dovezile biblice împreună cu cele din istoria bisericii

sugerează faptul că cel credincios ar trebui să învețe să fie deschis la voia lui Dumnezeu și să

pună alături de această deschidere, îndemnul apostolului „cercetați toate lucrurile...” (1

Tesaloniceni 5:21).18

Poziția acestui cesaționism nuanțat apare din moment ce biserica este zidită pe temelia

apostolilor și proroocilor iar această temelie fiind pusă odată pentru totdeauna, de către apostolii

și profeții care au vorbit despre semnificația lucrării, morții și învierii lui Isus Cristos. Nu mai

este nevoie de apostoli și profeți azi pentru că nu mai avem nevoie de revelație divină acum

având canonul Noului Testament. Cesaționismul mai este susținut de asemenea și de către natura

proroociei din Noul Testament, tocmai pentru că nu există vreo dovadă de eroare în lucrarea

acestor daruri în perioada în care ele s-au manifestat în Biserica primară.19

18
Wayne Grudem (Gen. Edit.), Are Miraculous Gifts for Today?, 1996, Grand Rapids MI, Zondervan, p.97-127
19
https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=0&sid=f7f8dcfb-2fc1-4daf-aa68-
d1adca827c19%40redis accesat în 13.07.2023;
28
29
 ÎNCHEIERE

Subiectul darurilor miraculoase, cât și disputa dintre cesaționism și continuaționism

este una dintre cele mai controversate părți ale credinței și practicii creștine. A obține un

răspuns, chiar și folosind instrumentele cercetării teologice de care ne bucurăm acum este

nerealist. În contextul acesta este foarte important să păstrăm o cultura a dialogului iar pe de

altă parte să fim deschiși ca Dumnezeu să ne surprindă prin modul Său unic, divin și suveran

de a lucra.

Cercetând diferite lucrări și puncte de vedere adverse în multe aspecte, am rămas

impresionat de mai multe lucruri. Pe de-o parte de bogația resursei umane de care se bucură

creștinismul. Indiferent de ramura sau denominațiunea din care fac parte și evident de

argumentele sau poziția împărtășită regăsim oameni și teologi valoroși. Un alt element

impresionant pentru mine este cantitatea uimitoare de informație și materiale la care avem

acces în această perioadă a istoriei Bisericii. Desigur nu toate informațiile și materialele sunt

corecte și ortodoxe din punct de vedere al conținutului și avem nevoie pe cale de consecință

de discernământ spiritual și călăuzirea Duhului Sfânt în cunoașterea Scripturilor pentru a

putea deosebi adevărul de fals și minciună, dar cantitatea de informație este uimitoare. Un

ultim aspect pe care doresc să îl subliniez este cantitatea de energie și resurse investite în

această controversă de către ambele tabere, sunt impresionante. Nu pot să nu mă gândesc la

impactul unei viziuni, strategii și implementări comune pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Diviziunile ne slăbesc, unitatea ne-ar împuternici și ne-ar oferi resurse noi pentru lucrare.

În încheiere îmi doresc ca Duhul lui Dumnezeu dincolo de diferitele daruri cu care

decide el să binecuvânteze viața mea să îmi facă parte de darul discernământului și să mă

30
învețe dragostea frățească și respectul mai mult față de cei ce au o călăuzire și lumină diferită

de a mea, să îmi dea lumină și putere să știu dialoga fără a răni interlocutorul.

BIBLIOGRAFIE:

1. ALLISON Greg and KOSTENBERGER Andreas J., The Holy Spirit, 2020,

Nashville TN, B&H Academic;

2. ALLISON Gregg R., The Baker Compact Dictionary of Theological Terms, 2016,

Grand Rapids MI, Baker Books;

3. CAMPBELL Constantine, The Letter to the Ephesians, 2017, Grand Rapids MI,

Wm. B. Eerdmans Publishing Co.;

4. DOUGLAS J. D. & TENNEY Merill C., Zondervan Illustrated Bible Dictionary,

1971, Grand Rapids MI, Zondervan;

5. GRUDEM Wayne (Gen. Edit.), Are miraculous gifts for today?, 1996, Grand

Rapids MI, Zondervan;

6. MORRIS Leon ( Gen. Edit.) Tyndale New Testament Commentaries:

Ephesians,1989, Downers Grove, Il, 1989, InterVarsity Press;

7. SCHERINER Thomas R., Tyndale New Testament Commentaries: 1 Corinthians,

2018, Downers Growe IL, InterVarsity Press;

8. VERBUGGE Verlyn D., 1 Corinthians, 2008, Grand Rapids MI, Zondervan;

9. YARNELL Malcom, Who is the Holy Spirit? Biblical Insights into His Divine

Person, 2019, Nashville Tennessee, B&H Academic,;

RESURSE INTERNET:

1. https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=0&sid=f7f8dcfb-
2fc1-4daf-aa68-d1adca827c19%40redis accesat în 13.07.2023;

2. https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=5&sid=5b9fc86a-
e26d-4922-85af-405418f9de05%40redis accesat în 01.07.2023;

31
 3. https://sbts-wordpress-uploads.s3.amazonaws.com/equip/uploads/2014/02/SBJT-16.4-Allison-

p-4-21.pdf accesat în 12.05.2023;

4.

32