CURS 9

7. Centrale de climatizare a aerului

7.1. Generalităţi
În numeroase cazuri, instalaţiile de ventilare au rolul nu numai de a împrospăta aerul în încăperile
supuse acţiunii de ventilare, ci şi de a păstra în interiorul acestor încăperi o atmosferă cu parametrii
climatici constanţi, indiferent de starea ambianţei exterioare. Instalaţiile care realizează această cerinţă se
numesc instalaţii de climatizare a aerului.
Instalaţiile de climatizare a aerului au trei componente:
➢ centrala de climatizare;
➢ tubulatura de transport (reţeaua de distribuţie) a aerului;
➢ dispozitivele de introducere şi de evacuare a aerului în şi din încăperea deservită.
Instalaţiile de climatizare se utilizează în următoarele cazuri:
➢ pentru birouri, săli de spectacole, săli de reuniuni, spaţii de învăţământ, magazine,
restaurante şi, în general, pentru săli ocupate simultan de un număr mare de persoane;
➢ pentru hale industriale în care procesul tehnologic nu se poate desfăşura normal decât în
prezenţa unui microclimat constant;
➢ pentru depozite de materiale în care se cer condiţii de temperatură şi umiditate constante;
➢ în general, pentru toate încăperile în care se doreşte, din diferite motive, să se menţină un
climat cu parametri controlaţi.

7.2. Componenţa centralei de climatizare a aerului

Definiţie: Centralele de climatizare sunt aparate complexe de tratare a aerului (figura 1), care se
compun din camere şi agregate cu ajutorul cărora aerul este filtrat, încălzit, amestecat, umidificat, răcit şi
uscat, fiind adus la calitatea de aer climatizat (condiţionat).

Figura 1. Centrala de climatizare

1
 În figura 1 este prezentată schema de principiu a unei centrale de climatizare cu indicarea
elementelor componente cele mai uzuale. Astfel s-au notat:
1 – racord pentru accesul aerului proaspăt; 2 - racord pentru accesul aerului recirculat; 3 – cameră de
amestec; 4 – filtru de aer; 5 – baterie de încălzire; 6 – cameră de umidificare; 7 – separator de picături; 8
– baterie de răcire; 9 – ventilator (V); 10 – motor electric; 11 – racord elastic; 12 – pompă de recirculaţie
a apei.

7.3. Scheme de lucru ale centralelor de climatizare a aerului

Centralele de climatizare (CC) pot funcţiona în una din situaţiile prezentate în figura 2.
În schema a. se arată modul de funcţionare a unei centrale de climatizare a aerului în circuit
deschis. Acest sistem se utilizează foarte rar, deoarece iarna consumă o cantitate mare de căldură, iar vara
o cantitate mare de agent de răcire. Acest sistem de funcţionare se aplică, în general, pentru ventilarea
sălilor de operaţii, amfiteatre şi în general pentru încăperile în care recirculaţia aerului trebuie evitată din
motive de igienă.

Figura 2. Scheme de lucru ale centralelor de climatizare

a. în circuit deschis; b. cu tratare integrală a aerului climatizat;
c. cu tratare parţială a aerului climatizat.

În schema b. se arată modul de funcţionare a centralei de climatizare cu recirculare şi tratare a

aerului amestecat. Faţă de schema a., această schemă de funcţionare prezintă o importantă economie de
căldură iarna şi de frig vara. Schema se aplică în general la teatre, săli de cinematograf, săli de reuniuni,
în ventilarea industrială etc. La funcţionarea acestei scheme trebuie avut grijă ca în timp de iarnă
temperatura amestecului să nu scadă sub temperatura punctului de rouă, deoarece în acest caz se produce
condensarea umidităţii în aer, iar picăturile de apă, depunându-se pe bateria de reîncălzire, îi înrăutăţeşte
mult caracteristicile termice, o parte din căldura cedată de baterie fiind consumată pentru revaporizarea

2
acestor picături. Pentru evitarea acestor neajunsuri, camera de amestec poate fi amplasată după bateria de
preîncălzire.
În schema c. se prezintă funcţionarea centralelor de climatizare cu recircularea prin ocolitor (by-
pass-are). Acest montaj reprezintă cele mai mari avantaje economice în exploatare. Totuşi, sistemul
ocolitor nu poate fi aplicat în toate cazurile, deoarece sunt situaţii când, pentru menţinerea unei umidităţi
corespunzătoare în interiorul încăperilor, se cere ca aerul tratat să fie uscat. Sistemul se aplică cu succes
în unele instalaţii industriale. Este bine ca aerul recirculat care trece prin ocolitor, înainte de a fi introdus
în camera de amestec, să fie supus unei filtrări.
În schemele din figura 2. s-au notat cu: AP – aer proaspăt din exterior; AR – aer recirculat; CA –
camera de amestec; CC – centrala de climatizare; V – ventilator; AC – aer climatizat.

7.4. Agregatele centralei de climatizare

Cele mai importante componente ale centralelor de climatizare sunt: filtrele de aer, camerele de
umidificare, bateriile de încălzire şi răcire a aerului. Acestea pot exista şi independent pe traseul unor
canale de ventilare.
7.4.1. Filtre de aer
Filtrele sunt elementele ce aparţin unei instalaţii de ventilaţie sau climatizare cu rolul de a reţine
impurităţile din aer, când concentraţia acestora este 20 mg/m3.
Separatoarele de praf reţin impurităţile din aer, când concentraţia acestora 150 mg/m3.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un filtru pentru a asigura o buna purificare a aerului
sunt: grad de reţinere cât mai ridicat, capacitate mare de reţinere a prafului, rezistenţă aeraulică mică sau
în limite economice şi constantă în timp, cheltuieli de investiţie cât mai reduse, întreţinere uşoară,
construcţii aferente reduse, robusteţe. etc.
7.4.1.1. Clasificarea filtrelor de aer
a) După mărimea particulei de praf reţinute, filtrele se împart în:
➢ grosiere d  100m;
➢ normale 6 < d < 100m;
➢ fine 1 < d < 6m;
➢ foarte fine 0,1 < d < 1m.
b) După gradul de reţinere, filtrele sunt de:
➢ categoria A (grosiere):
• normale:  = 3050%;
• cu acţiune bună:  = 4060%;
➢ categoria B (fine):
• normale:  = 6080%;

3
 • cu acţiune bună:  = 7090%;
➢ categoria C (foarte fine): - foarte fine:  = 9098%.
➢ speciale S: - filtre radioactive, filtre absolute, ş.a.
c) După tipul constructiv (sau mecanismul de reţinere), filtrele se clasifică în: filtre cu ţesătură,
uscate, metalice cu peliculă de ulei, mecanice, cu cărbune activ, filtre electrice, cu ultraviolete,
ultrasonice, etc.
7.4.1.2. Caracteristicile filtrelor
a) Gradul de reţinere (eficienţa)  a filtrelor este definit ca raportul:
y
yi − y f i
=
yi y
f

unde: - yi este concentraţia iniţială, înainte de filtrare;

- yf este concentraţia finală, după filtrare.
Eficienţa unui filtru este variabilă în timpul exploatării, mărindu-se odată cu încărcarea filtrului
însă prin aceasta creşte şi rezistenţa aeraulică.
b) Rezistenţa aeraulică este indicată de producător în funcţie de categoria filtrului:
- grosiere şi normale <10 mmH2O;
- filtre fine 10 mmH2O;
- filtre foarte fine 1050 mmH2O.
c) Debitul specific de aer, caracterizează capacitatea de filtrare şi reprezintă debitul de aer ce
poate fi filtrat de 1 m2 de suprafaţă filtrantă în condiţii medii de colmatare şi rezistenţă aeraulică normală.
Cunoscând debitul specific al filtrului ales şi debitul de aer ce trebuie filtrat se poate determina suprafaţa
necesară filtrului.
d) Durata de curăţire a filtrelor reprezintă încă o problemă deosebită fie din lipsă de personal
calificat, fie lipsă de materiale necesare. Orientativ, se recomandă pentru:
➢ filtre grosiere şi normale - câteva săptămâni;
➢ filtre fine (montate după filtre normale) - câteva luni;
➢ filtre foarte fine (montate după filtrele normale şi filtrele fine) - 1 an.
Aceste recomandări sunt valabile pentru aer exterior normal. Pentru aer mai încărcat cu praf,
perioadele se vor reduce corespunzător.
Stabilirea atingerii colmatării filtrelor se realizează în următoarele moduri:
- vizualizarea la aparate de măsură a căderii de presiune;
- avertizare optică sau acustică automată;
- conform recomandării firmelor producătoare;
- pe baza experienţei.

4
 7.4.1.3 Alegerea filtrelor
Pentru praf grosier şi normal până la cel fin se aleg filtre metalice umezite cu ulei sau filtre din
fibre grosiere. Viteza aerului prin mediul filtrant se recomandă de 12 m/s.
Pentru praf fin şi foarte fin se aleg medii de filtrare uscate din fibre organice sau neorganice foarte
fine. Aceste materiale nu se reutilizează, iar viteza aerului este până la 0,5 m/s.
7.4.1.4. Tipuri constructive de filtre
a) Filtre uscate sunt alcătuite dintr-o ramă şi un material filtrant uscat care poate fi ţesătură, hârtie,
fibre din sticlă. Filtrele uscate se construiesc în mai multe variante:
➢ Filtrele din ţesătură au fost primele filtre folosite. Alcătuirea lor este simplă: pe o ramă se întinde
o ţesătură în V pentru mărirea suprafeţei de trecere a aerului. Au eficienţă mare ( = 90-95%),
capacitate de filtrare de până la 5000 m3/m2∙h, dar şi unele dezavantaje: pericol de inflamabilitate;
sensibilitate la umezeală; rezistenţă aeraulică variabilă.
➢ Filtrele de umplutură sunt construite dintr-o ramă metalică în care se găseşte o umplutură de
fibre de sticlă, sintetice sau textile sub formă de plăci una peste alta. Pot fi refolosite sau
consumabile.
➢ Filtrele de hârtie sunt sub formă de casete utilizându-se un material ignifugat. Hârtia se aşează în
zig-zag pentru economie de spaţiu. Ele au o utilizare redusă în domeniul ventilării. Constituie de
regulă prefiltrul filtrelor cu cărbune activ.
➢ Filtrele cu saci (cu buzunare), sunt considerate ca filtre fine sau foarte fine. Capacitatea de filtrare
este 400 m3/m2∙h la o viteză frontală de 2,53,2 m/s cu o diferenţă iniţială de presiune 712
mmH2O şi o diferenţă finală de 1826 mmH2O. Sunt utilizate pentru spitale, centre de calcul,
laboratoare cu cerinţe speciale, industria optică, mecanică fină, etc.
b) Filtrele statice cu celule în V (figura 3) cu scoatere frontală (FCVF) sau laterală (FCVL) pot
fi montate pe canal sau pe zidărie. Celulele au dimensiunile 500500 şi sunt dispuse în casete cu câte 2
sau 4 celule/casetă.

Figura 3. Filtre statice cu celule în V

5
 Celulele pot fi din material filtrant uscat (ţesătură), cu o capacitate de 4920 m3/m2∙h, sau din tablă
expandată având o capacitate de filtrare de 3000 m3/m2∙h; Eficienţa este de 90% şi rezistenţa aeraulică de
6 mmH2O pentru cele din tablă expandată şi 12 mmH2O pentru cele din ţesătură.
c) Filtrele cu peliculă de ulei sunt alcătuite dintr-o ramă metalică având de o parte şi de alta plasă
de sârmă între care se găseşte o umplutură sau o ramă metalică în care sunt introduse 6 plăci metalice care
au găuri romboidale. În ambele situaţii ramele sunt introduse într-o baie de ulei, scurse şi apoi introduse
în rastele şi aşezate în formă de V.
d) Filtrele umede sunt de fapt camere de tratare a aerului cu apă şi anume: camere cu umplutură
şi camere de pulverizare. Acţionează asupra particulelor cu d > 200m şi de aceea nu se folosesc ca filtre
propriu-zise.
e) Filtrele mecanice se construiesc în mai multe variante, dintre care cele mai utilizate sunt cele
cu material filtrant uscat şi cele cu celule umezite cu ulei.
f) Filtrele electrice, reprezintă o categorie de filtre care acoperă un domeniu mare din punct de
vedere al dimensiunilor particulelor, şi anume în domeniul de la 0,0110m. Au principalul avantaj că
nu-şi modifică rezistenţa aeraulică în timpul funcţionării aşa cum se întâmplă la alte categorii de filtre.
g) Filtrele cu cărbune activ, sunt folosite în principal pentru reţinerea gazelor, vaporilor şi pentru
îndepărtarea mirosurilor neplăcute.