Universitatea de Vest din Timișoara

Facultatea de Drept

Studenți: Adelina Albu

Alexandra Popa
Disciplina: Drept Public Comparat
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................3
Scurt istoric.................................................................................................3
Raporturile dintre principalele autorităţi statale....................................4
Puterea judecătorească..............................................................................6
Componența Tribunalului Constituțional...............................................7
Controlul de constituționalitate și executarea deciziilor........................8
Soluționarea conflictelor juridice de natură organică de către
Tribunalul Constituțional........................................................................10
Drepturile fundamentale.........................................................................12
Bibliografie................................................................................................14
Introducere
Republica Portugheză este un stat democratic bazat pe statul de drept, suveranitatea poporului,
organizarea și expresia democrată și pluralistă, respectarea și garantarea implementării efective a
drepturilor și libertăţilor fundamentale și pe separarea și interdependenţa puterilor, în vederea
atingerii unei democraţii economice, sociale și culturale și a consolidării unei democraţii
participative. Justiţia constituţională şi îndeosebi controlul normelor juridice constituie o piesă
fundamentală pentru deplina înfăptuire a Statului de drept.
Portugalia a adoptat un model mixt de control al constituţionalităţii normelor: atât concentrat, cât şi
difuz. În fapt, combină controlul difuz de constituţionalitate (încredinţat instanţelor judecătoreşti
ordinare) cu înfiinţarea unei curţi constituţionale specializate (Tribunalul Constituţional - TC, creat
în 1982). Prin urmare, competenţa Tribunalului Constituţional în materie de control al normelor nu
este una exclusivă. Instanţele judecătoreşti ordinare au şi ele această competenţă. De aceea, putem
afirma că în Portugalia, Tribunalul Constituţional nu este unicul judecător constituţional.
Constituantul portughez a înţeles să-i rezerve Tribunalului Constituţional un loc special. În plus,
este un organ autonom în raport cu jurisdicţiile ordinare, fiind situat în afara sistemului judiciar; el
dispune de un capitol propriu în Constituţie, intitulat „Despre Tribunalul Constituţional.” Cu toate
că nu aparţine puterii judecătoreşti, putem afirma că, în calitate de judecător constituţional şi având
în vedere atribuţiile conferite de Constituţie, el participă la „puterea jurisdicţională”, aşa cum este
de regulă definită. Tribunalul Constituţional este un organ constituţional suveran, potrivit articolului
111 din Constituţie (ca, de altfel, toate instanţele judecătoreşti) şi trebuie considerat ca făcând parte
din funcţia jurisdicţională statală.

Scurt istoric
Prima Constituţie portugheză a fost elaborată în 1822. Un șir de revoluţii pe parcursul unui secol au
dus la apariţia constituţiilor din 1822 (revoluţia liberală din 1820), din 1826, din 1838 (războiul
liberal), din 1911 (revoluţia republicană din 1910) și din 1933 (28 mai 1926 – lovitura de stat). Pe
data de 25 aprilie 1974 Mișcarea Forţelor Armate (ofițerii tineri fiind promotorii) a pus capăt
regimului fascist portughez, fiind cunoscută în istorie ca „Revoluția Garoafelor Roșii”. Revoluţia a
readus oamenilor drepturile și libertăţile fundamentale. Puterea Constituantă portugheză a creat o
Constituţie ce afirmă decizia poporului de a trăi într-un stat a cărui independenţă este garantată și
ocrotită, ce asigură drepturile fundamentale ale cetăţeanului, ce funcţionează pe baza principiilor
democratice, a statului de drept, fiind un stat social, ce respectă dorinţele poporului portughez și are
în vedere o construcţie statală caracterizată de libertate, domnia legii și fraternitate. Astfel, la data
de 2 aprilie 1976 Puterea Constituantă s-a întrunit în plen și a adoptat Constituţia Portugaliei, pe
baza principiilor enunţate mai sus. Constituţia din 1976, care a definit Portugalia ca o „Republică
implicată în formarea unei societăţi fără clase”, a fost revizuită în 1982, 1989, 1992, 1997, 2001,
2004 și 2005 cu scopul de a pune bazele pentru privatizările ulterioare ale firmelor naţionalizate și
ale mass-mediei, pentru plasarea armatei sub un control civil strict, a aderării Portugaliei la Uniunea
Europeană, a recunoașterii autonomiei Insulelor Azore și Madeira și pentru a face Constituţia
compatibilă cu Tratatul de la Maastricht. Documentul original a reflectat opţiunile
politice și ideologice ale contextului revoluţionar, după răsturnarea regimului autoritar din aprilie
1974. A confirmat tranziţia spre un sistem de stânga, bazat pe naţionalizarea principalelor mijloace
de producţie și pe continua participare a forţelor armate la exercitarea puterii politice prin Consiliul
Revoluţiei. În același timp, dădea, pentru prima dată, Adunării Republicii (Parlamentul) puterea de
a revizui Constituţia. Revizuirile Constituţiei portugheze, destul de numeroase, au avut diverse
scopuri, toate fiind impuse de evoluția istorică ulterioară adoptării textului din 1976.
Astfel, modificarea din 1982 urmărea compatibilitatea dintre noile realități și sistemul normativ,
flexibilizarea sistemului economic și redefinirea structurii organizaţionale prin care se exercita
puterea politică (a fost abolit Consiliul Revoluţiei și s-a înfiinţat Curtea Constituţională). Revizuirea
constituţională din 1989, la rândul ei, a contribuit la deschiderea mai pronunţată a sistemului
economic și a pus capăt aplicării principiului ireversibilităţii naţionalizărilor care avuseseră loc
imediat după revoluţia din 1974. Revizuirile Legii fundamentale din 1992 și 1997 au avut ca
obiective adaptarea textului la principiile tratatelor UE și la Tratatele de la Maastricht și
Amsterdam, acordarea dreptului de vot pentru cetăţenii străini rezidenți în alte state UE, crearea de
circumscripţii uninominale, acordarea dreptului de iniţiativă legislativă pentru cetăţenii portughezi,
dar și întărirea puterii legislative exclusive a Adunării Republicii. În ceea ce privește revizuirea din
2001, au fost efectuate modificări în regulile de extrădare pentru a permite Portugaliei să ratifice
Convenţia referitoare la Curtea Penală Internaţională, în timp ce revizuirea constituţională din 2004
a avut ca principale obiective acordarea unei mai mari autonomii politice și administrative
regiunilor autonome Madeira și Azore, clarificarea reglementărilor privind relaţiile internaţionale și
dreptul internaţional, eficientizarea transpunerii acquis-ului1 european în legislaţia internă,
consolidarea principiului limitării puterilor politice în exercitarea funcţiilor publice și, în cele din
urmă, întărirea principiului nediscriminării, în special în ceea ce privește orientările sexuale.
Conform ultimei revizuiri, cea din 2005, se organizează referendum pentru aprobarea tratatelor
vizând construcţia europeană.

Raporturile dintre principalele autorităţi statale

Constituţia Portugaliei stabilește că suveranitatea aparține poporului, iar statul portughez este o
republică democratică. Statul este unitar cu excepţia sistemelor insulare care se pot autoguverna
conform principiului subsidiarităţii și descentralizării. Este stabilită la rang constituţional existenţa
Băncii Naţionale a Portugaliei. De asemenea, există un sistem fiscal bazat pe taxare egală. Puterile
politice în stat sunt exercitate prin intermediul Președintelui, Adunării Republicii, Guvernului și
instanţelor de judecată. Ele sunt separate, dar interdependente. Autorităţile regionale sau locale nu
își pot delega între ele puteri. Se pot înfiinţa organe colegiale care se pot întruni și lua decizii în
prezenţa majorităţii membrilor lor. Nimeni nu poate deţine o funcţie pe viaţă. Deţinătorii de funcţii
executive au limite de mandat stabilite prin lege. Președintele garantează independenţa naţională,
unitatea statului și funcţionarea adecvată a instituţiilor și este șeful forţelor armate. El prezidează
Consiliul de Stat și convoacă ședinţele extraordinare ale Adunării Republicii. Președintele numește
Prim-ministrul și tot el îl demite, putând demite și Guvernul, care, potrivit normelor constituționale,
este numit la propunerea Premierului. PT Constituția Republicii Portugheze. La solicitarea

1
 Acquis comunitar = ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care
are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi
după care se administrează Uniunea Europeană.
Premierului, șeful statului prezidează Consiliul de Miniștri. După consultarea
Guvernului, Președintele numește reprezentanţii Republicii în regiunile autonome. Tot șeful statului
îi poate demite și pe aceștia. La propunerea Guvernului, numește Președintele Curţii de Audit și, la
fel, Procurorul General. Președintele îi poate, în mod simetric, demite. Președintele Portugaliei are
prerogativa de a numi cinci membri în Consiliul de Stat și doi membri în Consiliul Suprem Judiciar.
Tot acesta prezidează Consiliul Suprem Naţional de Apărare și, la propunerea Guvernului, numește
șeful statului-major al armatei, respectiv adjunctul acestuia, precum și șefii celorlalte servicii
naționale armate. Acesta declară starea de asediu, promulgă legi, după consultarea Guvernului oferă
graţiere și modifică sentinţe, solicită control de constituţionalitate a priori sau a posteriori. Similar
cu alți șefi de stat, Președintele Portugaliei acordă decoraţii. De asemenea, are responsabilităţi și cu
privire la relațiile internaţionale, în general privind reprezentarea statului portughez. Există
proceduri referitoare și la refuzul de promulgare a unei legi, date tot în competenţa șefului statului
portughez. Consiliul de Stat este organul politic care îl sfătuiește pe Președintele Republicii în
problemele statale. Este compus din Președintele Parlamentului, Prim-ministru, Președintele Curţii
Constituţionale, Avocatul Poporului, președinţii guvernelor regionale, cinci cetăţeni numiţi de
Președinte și cinci numiţi de Parlament. Adunarea Republicii (Parlamentul – unicameral) are între
180 și 230 de membri (art. 148 2). Parlamentul adoptă legile și decide amendamentele cu atribuții
esențiale la Constituţie. Acesta autorizează Guvernul să legifereze, alături de guvernele regionale.
De asemenea, acordă graţiere colectivă și amnistie (generală). La propunerea Guvernului, adoptă
legi referitoare la planurile naţionale și bugetul de stat. Parlamentul propune Președintelui probleme
de interes naţional pentru a fi aprobate prin referendum. Adunarea Republicii confirmă sau
autorizează stările de asediu sau de urgenţă și, totodată, încuviinţează deciziile Președintelui de a
declara război sau pace. Parlamentul este responsabil să verifice acţiunile Guvernului și ale
administraţiei publice. Este responsabil să asiste la învestirea Președintelui Portugaliei, să consimtă
la plecarea Președintelui de pe teritoriul portughez, să promoveze acţiunile judiciare împotriva
Președintelui și să decidă suspendarea membrilor Guvernului. Această autoritate publică
examinează și aprobă programul de guvernare și votează moţiunile de cenzură. Numește zece
judecători la Curtea Constituţională, numește Avocatul Poporului, Președintele Consiliului
Economic și Social, șapte membri ai Consiliului Suprem Judiciar, membrii autorității de control al
mass-media și membrii altor autorități consacrate constituţional. De asemenea, Parlamentul
supervizează implicarea contingentelor militare portugheze în misiuni în străinătate. Membrii
Guvernului pot lua parte la ședinţele în plen ale Parlamentului la care pot fi substituiţi de secretari
de stat și pot avea intervenții conform regulilor de 368 Codex constituțional. Constituțiile statelor
membre ale Uniunii Europene procedură. Ei pot lua parte la ședinţele comisiilor parlamentare și pot
fi convocaţi la acestea pentru a da explicaţii privind politicile guvernamentale. Guvernul conduce
politica generală a ţării și este autoritatea supremă a administraţiei publice. Numirea Prim-
ministrului de către Președinte se face în baza rezultatelor electorale. Programul de guvernare și
deciziile Consiliului de Miniștri sunt obligatorii pentru toţi membrii Guvernului. Guvernul poate
cere acordarea unui vot de încredere pentru declaraţii de politică generală sau probleme de interes
naţional.

2
Art. 148. Structură
Conform legii electorale, numărul minim de membri ai Adunării Republicii este de 180, iar numărul maxim este de 230
de membri.
Puterea judecătorească
Instanţele administrează justiţia în numele poporului. Curţile au obligaţia să apere drepturile omului
și să respingă orice atacuri împotriva statului de drept și democraţiei. Prin lege se pot înfiinţa
instrumente non-judiciare de rezolvare a conflictelor. Curţile (la fel și judecătorii) sunt
independente și se supun numai legii, însă Legea fundamentală portugheză pune accentul, sub
aspect terminologic, pe instanțele judecătorești, din context rezultând că și judecătorii au același
regim constituțional – independență și inamovibilitate clasică. Deciziile instanţelor sunt obligatorii
și sunt superioare deciziilor oricăror altor autorităţi. Legea organică descrie modul în care se
respectă hotărârile judecătorești și pedepsele pentru nerespectarea acestora. Şedinţele sunt publice,
cu excepţiile cunoscute și în alte sisteme de drept. Curţile cu juraţi pot fi instituite, prin excepţie,
dacă permite legea, în cazurile penale deosebite, cu excepția dosarelor de terorism și crimă
organizată. Este permisă și participarea magistraţilor-asistenţi (persoane fără cunoștinţe juridice) în
procese legate de muncă, sănătate publică, contravenţii, executarea sentinţelor sau alte cazuri în care
s-au încălcat valori sociale fundamentale. Pe lângă Curtea Constituţională, care face parte din
sistemul naţional al curţilor, mai există și Curtea Supremă de Justiţie și curţile de prim grad de
jurisdicţie și de al doilea grad. Alături de acestea, există Curtea Administrativă Supremă și Curtea
de Audit, similară Curţii de Conturi din sistemul românesc, precum și alte instanţe administrative și
fiscale. Există posibilitatea înfiinţării de instanţe maritime, tribunale arbitrale și judecătorii de pace.
Sunt interzise instanţele extraordinare care să fie înființate pentru a judeca anumite tipuri de
infracţiuni. Fără a aduce atingere competențelor Curţii Constituţionale, Curtea Supremă de Justiţie
se află în vârful ierarhiei instanţelor. Judecătorii din cadrul acestei instanţe aleg un Președinte.
Competenţa instanţei supreme este descrisă prin lege organică. Curţile de primă instanţă sunt cele
districtuale, iar pentru gradul următor de jurisdicție sunt organizate Curţile de Apel, ca regulă
generală. Există secţii specializate pe domenii ale dreptului, în general la toate categoriile de
instanțe judecătorești.

Curtea Supremă Administrativă constituie vârful ierarhiei instanţelor administrative și fiscale.

Judecătorii instanței supreme administrative aleg un Președinte și au competenţă limitată numai în
domeniul administrativ și fiscal. Curţile marţiale se pot înființa numai pe timp de război,
funcționează pe durata războiului și sunt compuse din judecători militari, fiind privite ca instanțe
judecătorești specializate și temporare. Curtea de Audit este singura care are autoritatea de a
verifica legalitatea cheltuirii banului public și de a judeca astfel de procese conform legii organice.
Este cea care furnizează puncte de vedere oficiale pentru Bugetul General privind asigurările
sociale, pentru conturile regiunilor autonome Azore și Madeira, cea care decide vinovăția pentru
infracţiuni în domeniul financiar. Poate avea orice alte competenţe pe care le stabilește legea
organică. Este descentralizată pe regiuni, inclusiv pentru insulele amintite. Judecătorii formează un
singur corp al magistraţilor conform art. 215 3 și li se aplică același statut profesional. Prin lege
organică se decide modul de selecţie a judecătorilor de primă instanţă. Promovarea la cel de-al
doilea grad este bazată pe merite profesionale, în corelare cu decizia reprezentanților corpului
profesional al magistraților. Numirea la Curtea Supremă de Justiţie depinde de decizia judecătorilor,
procurorilor și altor membri reprezentativi din lumea juridică, potrivit legii organice. Constituția
stabilește garanţii și incompatibilităţi privind stabilitatea și inamovibilitatea judecătorilor care nu
răspund pentru opiniile lor exprimate prin sentinţe. Numirea, transferul, promovarea și acţiunea

3
Art. 215. Judecătorii instanţelor judecătoreşti
1. Judecătorii instanţelor judecătorești constituie un singur corp profesional și sunt guvernaţi de un singur statut
profesional.
disciplinară împotriva tuturor judecătorilor sunt în responsabilitatea Consiliului Judiciar
Suprem. Acest Consiliu, conform art. 2184, este compus din doi membri numiţi de Președintele
Republicii, șapte sunt aleși de Adunarea parlamentară, iar alţi șapte sunt aleși de asociațiile
judecătorilor, conform principiului reprezentării proporţionale. Toate regulile cărora se supun
judecătorii sunt aplicabile și membrilor acestui Consiliu. Constituția prevede că există și corpul
profesional al procurorilor, respectiv un Birou (în sensul de entitate de coordonare a tuturor
procurorilor portughezi) al Procurorului (Avocatului) General, acesta având un mandat de șase ani.

Componența Tribunalului Constituțional

În temeiul articolului 222-1 din Constituţie, Tribunalul Constituţional se compune din treisprezece
membri. Parlamentul (Adunarea Republicii) are dreptul să numească zece judecători, care sunt aleşi
cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor prezenţi, cu condiţia ca acest procentaj să fie
mai mare decât majoritatea absolută a deputaţilor aflaţi efectiv în exerciţiul funcţiei. Alegerea
membrilor Tribunalului Constituţional este, prin urmare, rezultatul unui consens foarte larg. În ceea
ce priveşte ceilalţi trei judecători, aceştia sunt cooptaţi de către colegii lor (procedura de cooptare).
Parlamentul deţine un monopol parţial în desemnarea judecătorilor constituţionali. Cu excepţia
membrilor cooptaţi, numirile ţin exclusiv de puterea legislativă, Preşedintele şi puterea executivă
nefiind îndrituiţi în acest sens.

Mai mult, nu există posibilitatea ca judecătorii constituţionali să fie revocaţi de o altă autoritate
decât însăşi curtea. Desemnarea preşedintelui şi a vicepreşedintelui Tribunalului Constituţional
constituie o prerogativă a colegiului judecătorilor. În fapt, ei sunt aleşi de colegii lor (sistem de vot
intern). Prin urmare, desemnarea acestora este rezervată în exclusivitate membrilor Tribunalului
Constituţional, Parlamentul, Guvernul şi şeful statului neavând nicio posibilitate de a influenţa
această alegere. În conformitate cu paragraful 2 al aceluiaşi articol, şase dintre judecătorii desemnaţi
de Parlament sau cei cooptaţi sunt aleşi în mod obligatoriu din rândul judecătorilor de la instanţe,
iar ceilalţi, dintre jurişti. Ca atare, ei trebuie să aibă pregătire juridică. Chiar dacă nu este vorba de o
condiţie de numire, iar experienţa profesională a judecătorilor constituţionali diferă, se poate spune
că reputaţia profesională joacă un rol important în desemnarea lor.

Judecătorii constituţionali sunt aleşi de un organ politic, Parlamentul, al cărui rol este foarte
important. Din această cauză, opţiunea pentru acest model de numire a judecătorilor constituţionali
prezintă şi riscul unei politizări. Sunt prevăzute totuşi anumite mecanisme, în scopul atenuării unui
asemenea risc. Astfel, judecătorilor li se acordă garanţii de independenţă pe durata mandatului. Ei
se bucură de imunitate, sunt inamovibili şi nu pot fi traşi la răspundere. Funcţia de judecător
constituţional este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii în cadrul altor organe suverane (de
exemplu, nu poate exercita un mandat parlamentar şi nici nu poate ocupa o funcţie
guvernamentală), în regiunile autonome (Madeira şi Insulele Azore) sau ale puterii locale, precum
şi cu exercitarea oricărei alte funcţii publice sau private (cu excepţia exercitării neremunerate a unor
funcţii didactice sau de cercetare ştiinţifică în domeniul juridic) şi cu activitatea politică în cadrul
unui partid sau al unei asociaţii politice5 .

4
Art. 218. Consiliul Suprem Judiciar
1. Consiliul Suprem Judiciar este prezidat de către Președintele Curţii Supreme de Justiţie și este de asemenea compus
din următorii membri: a. doi membri numiţi de către Președintele Republicii; b. șapte membri aleși de Adunarea
Republicii; c. șapte judecători aleși de către colegii lor, potrivit principiului reprezentării proporţionale.
5
Apartenenţa la un partid politic pe durata mandatului de judecător constituţional este implicit autorizată.
În conformitate cu articolul 222 din Constituţie, membrii Tribunalului Constituţional
sunt numiţi pentru un mandat cu o durată 9 ani, care nu poate fi reînnoit.
Motivele de revocare sunt precizate la alineatul 1 al articolului 22 din Legea organică a Tribunalului
Constituţional. Astfel, funcţia de judecător constituţional poate înceta, mai înainte de sfârşitul
mandatului: în caz de deces sau când este afectat de o incapacitate fizică permanentă; în cazul în
care demisionează voluntar; ca urmare a unei situaţii de incompatibilitate; în cazul revocării, ca
urmare a unui proces disciplinar sau penal.

Controlul de constituționalitate și executarea deciziilor

Tribunalul Constituţional exercită, la sesizare, controlul de constituţionalitate al actelor normative
(articolul 277 din Constituţia Portugaliei). În principiu, doar actele normative emise de entităţi
publice sunt supuse controlului de constituţionalitate. Cu toate acestea, Curtea a abandonat de multă
vreme conceptul de lege în sens pur formal şi a dezvoltat o accepţiune mai amplă, concomitent
formală şi funcţională, a normei. În jurisprudenţă i-a precizat domeniul de aplicare 6 . În această
nouă accepţiune, controlul asupra unui act juridic depinde de verificarea cumulativă a anumitor
exigenţe. În primul rând, natura sa prescriptivă, îndeosebi prescrierea unei reguli de conduită sau de
comportament; în al doilea rând, caracterul heteronom; în al treilea rând, caracterul imperativ
(conţinutul său obligatoriu).
Ca atare, diverse tipuri de acte normative pot face obiect al controlului de constituţionalitate. În
afară de normele publice în sens tradiţional (aşadar, reguli de conduită generale şi abstracte,
imperative, emise de entităţi publice), sunt şi alte acte juridice, respectiv normele publice cu efect
extern obligatoriu, cu caracter individual şi concret, de vreme ce sunt înscrise într-un act legislativ,
precum şi normele emise de entităţi private, dacă acestea dispun de puteri normative care le-au fost
delegate de către entităţi publice. Judecătorul constituţional portughez poate controla următoarele
acte normative sub aspectul constituţionalităţii acestora:
a) legile adoptate de Adunarea Republicii, inclusiv legile-măsuri (legislaţie având formă de lege,
dar conţinut de act administrativ) şi orice alte legi cu conţinut individual şi concret;
b) decretele-lege (acte legislative ale Guvernului);
c) actele legislative ale regiunilor autonome Madeira şi Azore ;
d) tratatele internaţionale şi acordurile în formă simplificată, inclusiv tratatelecontracte
internaţionale;
e) actele de natură regulamentară emise de: - Guvern; - guvernele regiunilor autonome Azore şi
Madeira; - organele colectivităţilor locale; - anumite autorităţi administrative (cazul guvernatorilor
civili din regiunile situate în partea continentală a Portugaliei); - anumite persoane juridice de drept
public; - în anumite ipoteze, anumite entităţi non-publice, dar care dispun de puteri normative ce le-
au fost delegate de către entităţile publice.
f) hotârări de reglementare (assentos) date de Tribunalul Suprem de Justiţie7;
g) hotărârile date pentru unificarea jurisprudenţei de către Tribunalul Suprem de Justiţie (conform
articolelor 732-A şi 732-B din Codul de procedură civilă);
h) normele create de judecător (în funcţia sa de interpret) „în spiritul sistemului” (articolul 10-3 din
Codul civil) pentru a umple lacunele legislative;
i) regulamentele stabilite de jurisdicţiile de arbitraj voluntar;

6
A se vedea Decizia TC nº 26/85
7
Categorie actualmente dispărută
j) actele specifice sau sui generis, cum ar fi cele prin care se stabilesc regulile necesare
funcţionării şi organizării Adunării Republicii, în baza autonomiei sale normative interne (în pofida
caracterului de act interna corporis);
l) normele cuprinse în statutele asociaţiilor de utilitate publică;
m) regulamentele asociaţiilor de utilitate publică sau ale altor entităţi private, în cazul în care
beneficiază de o delegare de autoritate din partea unor entităţi publice;
n) normele consuetudinare (cutumiare) în măsura şi în domeniile în care acestea sunt acceptate ca
izvor de drept intern (cf. articolele 3-1 şi 348 din Codul civil);
o) normele emise de către organele competente ale organizaţiilor internaţionale la care Portugalia
este parte şi care sunt în vigoare în ordinea de drept portugheză (a se vedea articolul 8-3 din
Constituţia Portugaliei).

Există însă şi acte nesusceptibile de a face obiectul unui control de constituţionalitate:

a) actele politice (actele de guvernare);
b) deciziile jurisdicţionale în sine;
c) actele administrative;
d) actele juridice de drept privat, cum sunt contractele, statutele asociatiilor private, ale societăţilor,
ale cooperativelor sau fundaţiilor supuse dreptului privat.

Efectele ataşate deciziilor jurisdicţiilor constituţionale sunt reglementate fie prin Constituţie, fie prin
Legea organică a Tribunalului Constituţional (LOTC). Ele produc efecte diferenţiate în funcţie de
tipul de procedură în cauză şi după cum este vorba de o decizie de neconstituţionalitate a normei
sau de o decizie de respingere (negare) a sesizării de neconstituţionalitate.
În primul rând trebuie făcută distincţia între controlul abstract, când controlul asupra normelor
reprezintă scopul principal al deciziei judecătorului constituţional (în afara oricărui litigiu concret)
şi controlul concret, când problema constituţionalităţii normelor este examinată pe cale incidentă.
Controlul abstract al normelor(pe cale de acțiune)
 A priori: În cazurile în care se constată constituționalitatea normei, norma poate fi
promulgată8. Nimic nu împiedică însă ca norma să fie din nou contestată sub aspectul
constituţionalităţii, cu ocazia unei noi sesizări în cadrul unui control abstract sau al unui
control concret (această decizie nu are autoritate de lucru judecat). Iar, în cazurile în care se
constată neconstituționalitatea normei, norma (sau normele) fac obiectul unui veto pe motiv
de neconstituţionalitate – obligatoriu, expres şi suspensiv – din partea Preşedintelui
Republicii sau a Reprezentanţilor Republicii, după caz. Ca atare, se returnează organului
care a aprobat-o (articolul 279-19 din Constituţia Portugaliei).
 A posteriori: În cazurile în care se constată constituționalitatea normei, această decizie nu
este definitivă. Prin urmare, ea nu interzice ca aceeaşi chestiune de neconstituţionalitate să
fie din nou înfăţişată judecătorului constituţional. Iar, în cazurile în care se constată
neconstituționalitatea normei, efectele acestei decizii, care determină nulitatea normei
cenzurate, sunt: definitive (au autoritate de lucru judecat – res judicata); erga omnes sau cu
„forţă general obligatorie” (însemnând că decizia are efecte obligatorii şi putere de lege, care
8
Trebuie menţionat că Preşedintele Republicii sau Reprezentantul Republicii, după caz, îşi poate exercita dreptul de
veto politic.
9
Art. 279. Efectele hotărârilor
1. În cazul în care Curtea Constituţională declară ca neconstituţională o normă inclusă într-un decret sau într-un tratat
internaţional, Președintele Republicii sau reprezentantul Republicii, după caz, își exercită dreptul de veto cu privire la
statutul sau tratatul respectiv și îl înapoiază autorității publice care l-a adoptat.
 se impune tuturor subiectelor de drept, fie acestea autorităţi publice sau persoane
particulare), ex tunc, adică deciziile au efect retroactiv, retroactivitatea putând fi înlăturată în
anumite cazuri. În principiu, nu sunt afectate cauzele deja judecate (sau, în termeni generali,
situaţiile devenite irevocabile).

Controlul concret(pe cale de excepție)

 În cazul deciziilor de respingere a recursului de neconstituţionalitate (hotărâri de
respingere): Efectul acestor decizii este limitat la cazul în speţă (ele nu produc decât efecte
inter partes), norma vizată rămâne aplicabilă în speţă.
 În cazul deciziilor de admitere a recursului: Efectele acestor decizii se limitează la cazul în
speţă (efecte inter partes); ele au autoritate de lucru judecat (res judicata) numai cu privire la
părţile şi judecata în cauză – norma vizată nu este eliminată din ordinea juridică; ele poartă
doar asupra chestiunii de neconstituţionalitate (Tribunalul Constituţional se limitează la
controlul de constituţionalitate a normelor şi nu se pronunţă pe fondul cauzei).

În conformitate cu articolul 119 din Constituţie şi articolul 3 din LOTC, deciziile jurisdicţiilor
constituţionale se publică în Monitorul Oficial, Diário da República (seria I-a sau a II-a, după caz).

Soluționarea conflictelor juridice de natură organică de către Tribunalul

Constituțional
Mai întâi este necesară o trecere în revistă a diferitelor tipuri de conflicte juridice de natură
organică. La modul general şi simplificat, putem distinge două tipuri fundamentale. Poate fi vorba
de un conflict de atribuţii sau de competenţe (litigii între diferitele organe de stat, în general) sau de
un conflict de jurisdicţii (în mod specific, litigii apărute între organe de jurisdicţie). Acestea fiind
stabilite, mai trebuie observat că un conflict juridic de natură organică se naşte atunci când entităţi,
fie ele politice sau jurisdicţionale, pretind că le-au fost încălcate competenţele sau drepturile
constituţionale. Prin urmare, este de dorit ca acest lucru să poată fi supus unui control, astfel încât o
autoritate de stat, de preferinţă judecătorul constituţional, să se pronunţe asupra respectivelor
domenii de competenţă. În primul dintre cazuri, privit în mod abstract, un astfel de conflict poate
surveni între diverse puteri ale statului. Trebuie făcută distincţie între:
a) Conflictele de competenţe orizontale: litigiile dintre organe de stat, în special între organele
supreme constituţionale (a se vedea, de exemplu, litigiile între puterea legislativă şi puterea
executivă ori cele între statele membre ale unei federaţii).
b) Conflictele de competenţă verticale: litigii între Statul central şi unităţile federate sau regiunile
autonome.
Acest tip de conflicte vizează definirea competenţelor, în special în situaţiile în care se acuză
încălcarea puterilor specifice unui organ de către un altul. De precizat că nu trebuie să se înţeleagă
că ar fi necesar un anumit tip de procedură în acest scop (soluţionarea litigiilor privind departajarea
competenţelor), deoarece un asemenea control poate fi efectuat, chiar dacă indirect, cu ocazia
controlului de constituţionalitate asupra normelor. În cel de-al doilea caz menţionat, conflictele se
pot ivi între diferitele jurisdicţii (între instanţe de drept comun şi instanţele administrative, de
exemplu); şi acestea pot fi deferite jurisdicţiei constituţionale. Aici trebuie făcută o altă distincţie,
între conflictele de atribuţii şi cele de interpretare. Trebuie remarcat faptul că tema raporturilor între
diversele jurisdicţii prezintă o importanţă crucială pentru funcţionarea corectă şi armonioasă a
Statului de drept.
Tribunalul Constituţional portughez nu dispune de o competenţă specifică în materia
conflictelor juridice de natură organică – nefiind deci considerat instanţă de reglementare a
conflictelor între diferite organe şi entităţi ale statului. Într-adevăr, această funcţie nu se încadrează
în atribuţiile acordate organului de justiţie constituţională.10
Să subliniem totuşi că nu este absolut de neconceput să se considere că Tribunalul Constituţional
contribuie (indirect) la exercitarea acestei funcţii, cu prilejul exercitării controlului anumitor
chestiuni de neconstituţionalitate. De fapt, în pofida tăcerii Constituţiei şi a textelor sale de aplicare
cu privire la posibilitatea apariţiei unui conflict juridic de natură organică, coexistenţa mai multor
puteri de reglementare, în principal a mai multor puteri legiuitoare, care derivă din Constituţia
portugheză, implică şi posibilitatea ca un organ sau o entitate să încalce atribuţiile altuia11 .
De aceea, într-un anumit fel, de exemplu, atunci când verifică constituţionalitatea unui decret-lege
în raport cu legea de abilitare sau când verifică constituţionalitatea unui decret legislativ regional în
raport cu competenţele rezervate, prevăzute în Constituţie (articolele 164 şi 165), la fel, atunci când
examinează constituţionalitatea unui act de reglementare al unei entităţi locale în raport cu legea, se
poate afirma că Tribunalul Constituţional, cu această ocazie, dă şi o rezolvare a conflictelor
instituţionale. În toate aceste cazuri, el examinează şi dacă decretul-lege, decretul regional legislativ
sau actul de reglementare se cantonează în limitele prevăzute de Constituţie sau de lege.
Cu alte cuvinte, controlul de constituţionalitate depăşeşte cu mult cadrul unui simplu examen de
conformitate între normele de rang diferit şi poartă, în egală măsură, asupra regulilor constituţionale
de departajare a competenţelor. Evident, după cum s-a arătat deja, conflictul de atribuţii sau de
competenţe, ca şi figură juridică de sine stătătoare, nu este prevăzut în ordinea juridico-
constituţională portugheză, în consecinţă nu există o procedură specifică pentru soluţionarea acestui
tip de conflicte organice. Fără a intra în alte detalii, Tribunalul Constituţional nu se pronunţă nici
asupra diferendelor care se pot ivi între instanţele judecătoreşti. Deşi Tribunalul Constituţional
portughez poate veghea, în mod indirect, la respectarea regulilor de departajare a competenţelor,
prin intermediul controlului de constituţionalitate, trebuie totuşi remarcat că are grijă să evite
transformarea sa într-o supra-instanţă de regularizare a instituţiilor statului.

Drepturile fundamentale
Acestea sunt împărţite în mai multe capitole, și anume întâi drepturile individuale, libertăţile și
garanţiile, incluzând dreptul la viaţă, la integritate, la libertate, securitate (habeas corpus), dar și alte
drepturi legate de derularea procedurilor penale, deportare, extrădare, drept la azil. Interesant de
menţionat este dreptul de utilizare a computerului menţionat la art. 3512. Mai sunt reglementate:
dreptul la familie, căsătorie și filiaţie, dreptul la exprimare, informare, presă și media. Există norme
ce reglementează la nivel constituţional drepturile mass-media și dreptul la timp pe post, dreptul la
replică și cel la replică politică. De remarcat sunt și libertatea de conștiinţă, religie și venerare de
zeităţi, dreptul de creaţie culturală și dreptul la educaţie care cuprinde atât dreptul de a învăţa, cât și
pe cel de a preda. Sunt reglementate și dreptul la călătorie și dreptul de a emigra. Legea
fundamentală portugheză mai prevede și dreptul la demonstraţii și dreptul la întâlniri, dreptul de
asociere. În primul capitol mai sunt menţionate drepturile de a alege liber o profesie și de a intra în
10
Principalele prerogative încredinţate Curţii Constituţionale sunt enumerate la art. 223 din Constituţia Portugaliei.
11
De exemplu, repartizarea puterii legislative între Parlament, Guvern şi Adunările regiunilor autonome, stabilite prin
Constituţie, poate genera indirect un conflict de competenţă între organele constituţionale.
12
Art. 35. Utilizarea unui computer
1. Fiecare cetăţean are drept de acces la toate datele informatizate care îl privesc, să solicite ca acestea să fie corectate și
actualizate și să fie informat cu privire la scopul în care sunt utilizate, în conformitate cu legea.
administraţia publică. În capitolul II din partea dedicată drepturilor, Constituţia
portugheză expune drepturile referitoare la participarea civică în politică, enumerând dreptul și
obligaţia de a participa la viaţa publică, dreptul la vot și dreptul de a fi ales pentru demnităţi publice.
Sunt reglementate asocierile politice și partidele și, în final, dreptul la petiţionare și dreptul
(colectiv, de regulă) la acţiune judiciară populară (actio popularis). Aceasta din urmă este posibilă
doar pentru infracțiuni în domeniile sănătăţii publice, drepturilor consumatorilor, calităţii vieţii,
protecției mediului înconjurător și patrimoniului cultural și pot fi exercitate doar pentru infracţiuni
în acest domeniu; acestea pot fi exercitate de către persoane individuale și asociaţii, urmărind și
acordarea de daune. Ele pot fi exercitate și pentru salvgardarea proprietăţii statului, regiunilor
autonome și autorităţilor locale. Capitolul III este destinat drepturilor legate de muncă. Este ridicată
la rang constituţional siguranţa locului de muncă, fiind interzisă concedierea fără motiv întemeiat
sau pe motive politice ori ideologice. Sunt reglementate drepturile comitetelor salariaţilor, existând
libertăţi privind sindicatele, drepturile acestora și contractele colective de muncă. Este legiferat
dreptul la grevă și este interzisă blocarea, prin grevă, a anumitor servicii indispensabile societăţii.

Constituția portugheză mai consacră drepturile economice, sociale și culturale cărora le sunt alocate
trei capitole, unul fiind rezervat celor economice, unde există prevederi privind drepturile
consumatorilor, antrepriza privată, cooperativele și managementul lucrătorilor. Tot în această
categorie sunt reglementate dreptul la proprietate privată, cu mențiunea că este garantat, și
transmisiunea proprietății inter vivos și mortis causa. Mai sunt reglementate atât rechiziţiile, cât și
exproprierile, care pot fi dispuse numai în temeiul legii și cu drepte despăgubiri. Nu se menţionează
însă că acestea ar trebui să fie prealabile. Drepturile sociale sunt corelative obligaţiei statului de a
organiza, coordona și finanţa un sistem de asigurări sociale centralizat, cu participarea sindicatelor
și altor organizaţii reprezentative. Este asigurat dreptul la sănătate printr-un sistem naţional, fiind
menţionată obligaţia de a se promova un stil de viaţă sănătos prin practicarea sportului la școală și
în viaţa curentă. Statul contribuie la planificarea urbană, încurajând și stimulând construirea de
locuințe, atât publice, cât și private. Conform art. 66 13, statul portughez trebuie să vegheze la un
mediu de viaţă sănătos și să asigure calitatea vieţii. Se încurajează întemeierea unei familii și se
susţine atât prezenţa unui tată, cât și a unei mame, ca valori sociale esențiale pentru familie. Femeile
au drepturi speciale legate de starea de graviditate. Copiii și tinerii sunt protejaţi de lege și încurajaţi
în educaţie, cultură, training vocaţional și acces la slujbă, casă, educaţie fizică și sport, utilizarea
timpului liber. Constituția obligă statul să ia măsuri pentru siguranţa economică a persoanelor cu
dizabilităţi și a vârstnicilor.

13
Art. 66. Mediul şi calitatea vieţii
1. Orice persoană are dreptul la un mediu de viaţă sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic și are îndatorirea de
a proteja un astfel de mediu.
Bibliografie

1. https://www.confeuconstco.org/reports/rep-xv/PORTUGALIA%20ro.pdf
2. https://codex.just.ro/Tari/Download/EU
3. https://wikicro.icu/wiki/Constitution_of_Portugal
4. https://codex.just.ro/Tari/PT
5. https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/portugalia.pdf