Transplantul de organe

Transplantul de organe este una din cele mai interesante parti ale medicinei. El reprezinta
de fapt inlocuirea unui organ care nu isi mai poate indeplini corect functiile (datorita unor
procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu
altul sanatos, care poate prelua rolul celui bolnav. In vederea realizarii transplantului este
necesara existenta a doua persoane cheie: primitorul (receptorul) si donatorul. Donatorul
poate fi o persoana in viata sau o persoana recent decedata. Trebuie precizat insa ca nu
toate organele organismului uman pot fi transplantate.

Cele pentru care deja exista o experienta in domeniu sunt:

- Rinichii: daca sunt afectati de lupus, boala polichistica renala, sau sufera de nefropatie
diabetica in stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantati. Transplantul poate fi
realizat de la un donator mort sau viu, rinichii fiind organe pereche, unul putand prelua si
functia celuilalt (in anumite limite, desigur);
- Inima: in cazurile avansate si grave de insuficienta renala, boala coronariana ischemica,
cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator decedat;
- Plamanii: in cazul pacientilor cu fibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva sau
alte probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de la un decedat sau de la un
donator viu;
- Pancreasul: poate fi transplantat in cazul pacientilor cu diabet, insa doar de la un donator
decedat;
- Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele frecvente care au
indicatie fiind ciroza hepatica. Fragmente hepatice pot fi transplantate atat de la donatori
decedati, cat si de la cei in viata;
- Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului si trebuie transplantat de cel mai
multe ori post-traumatic sau dupa indepartarea unor tumori impresionante care lasa o lipsa
tegumentara semnificativa;
- Intestin: mai ales cand exista tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone extinse din
intestin;
- Celulele stem: se pot transplanta si ele, insa aceasta este mai degraba apanajul medicinii
regenerative, care isi propune ca prin implantarea lor sa stimuleze dezvoltarea de novo a
organului sau segmentului care lipseste.

In prezent se poate realiza si transplant de tesut, nu doar de organ intreg. Cele mai frecvent
transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se pot realiza si mai
multe transplanturi in acelasi timp, in functie de necesitatile pacientului, disponibilul de
organe si stadiul bolii care impune o astfel de masura terapeutica. De exemplu, specialistii
pot efectua simultan un transplant de cord si de plamani (patologia cardiaca si pulmonara
fiind adesea intricata).
In ciuda faptului ca transplantul poate salva atat de multe vieti si poate corecta malformatii,
anomalii, redand pacientului frumusetea vietii insasi, transplantul de organe nu poate fi
facut oricui sau in orice conditii. Medicina de transplant, ramura speciala a medicinei
moderne care se ocupa cu astfel de probleme, nu trebuie sa gasesasca doar o metoda prin
care se va rezolva transplantul in sine, dar trebuie sa previna si rejectele, sa demonstreze
compatibilitati, sa realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient in parte.

Transplantul de organe ramane insa un subiect controversat, el ridicand numeroase

probleme de natura bioetica, religioasa si umana. Printre cele mai arzatoare subiecte
referitoare la o astfel de situatie sunt momentul in care se acorda consimtamantul pentru
donarea organelor dupa moarte, cand un pacient in coma si stare vegetativa totala poate fi
declarat ca fara sanse de supravetuire in absenta aparatelor de intretinere artificiala a vietii
si in final mort, sau cum se pot plati organele transplantate.

Pacientii care se confrunta cu afectiuni cronice, atat de avansate incat tratamentul

medicamentos nu mai poate face fata, pot avea indicatie de transplant de organ. Medicul
curant este cel care poate aprecia cel mai corect o astfel de necesitate si poate decide daca
respectivul pacient este sau nu un bun candidat pentru transplant.

Pacientii care nu pot fi inscrisi pe lista de transplant (in ciuda faptului ca ar fi nevoie de unul)
sunt cei are au infectii (virale, bacteriene sau parazitare) active, cei cu afectiuni
cardiace decompensate, cu probleme legate de consumul de droguri, alcool si tutun, sau
cei care au diversi alti factori de risc sau alte boli sistemice. Daca insa pacientul este un bun
candidat, el va fi trecut pe lista de asteptare. Pot trece zile, luni sau chiar ani pana cand se
va gasi un donator compatibil si pana cand transplantul va putea fi realizat.

Succesul unui transplant depinde in principal de:

- Tipul organului transplantat;
- Numarul organelor transplantate;
- Boala care a impus transplantul, gradul ei de extindere in organism (daca sunt si alte
organe implicate);
- Statusul imun al pacientului;
- Starea generala de sanatate.

Rata de succes a transplantului semnifica de fapt procentul pacientilor care supravietuiesc

dupa 5 ani de la realizarea acestuia. Pentru cele mai frecvente organe transplantate,
rata de succes este urmatoarea:
- Rinichi: 80-90%
- Ficat: 73-78%
- Plamani: 45-52%
- Pancreas: 80-90%
- Inima: 68-70%.
Tipuri de transplanturi
Exista mai multe tipuri de transplanturi, prezentate in cele ce urmeaza:
Transplantul autograft consta in recoltarea de tesut sanatos de la aceeasi persoana.
Adesea un astfel de transplant se realizeaza folosind un exces din tesutul respectiv (cel mai
frecvent astfel se face transplantul autograft de piele). Are cele mai putine reactii nedorite,
iar riscurile de respingere a tesutului transplantat sunt minime.

Allograftul este transplantul clasic, cel care se face de cele mai multe ori. El presupune
recoltarea unui organ sau tesut de la indivizi non-identici din punct de vedere genetic, dar
care apartin aceleiasi specii. Datorita faptului ca nu exista compatibilitate genetica intre
organul primit si restul organismului, acesta va fi recunoscut imediat de catre sistemul imun
al gazdei ca fiind non-self. Consecinta imediata poate fi respingerea transplantului, insa in
prezent se realizeaza tratamente imunosupresoare care reduc aceste riscuri.

Din pacate un astfel de tratament are repercursiuni sistemice, si este redusa capacitatea
globala a sistemului imun de a anihila organismele straine. Astfel, riscul de infectii este
foarte crescut. Tratamentul imunosupresor nu poate actiona atat de tintit incat sa reduca
atacul imun doar asupra organului nou transplantat si nu asupra intregului spectru de
substante ce provin din mediul extern.

Transplantul isograft este o varianta a transplantului alograft, insa donatorul si receptorul

au o relatie foarte stransa, sunt gemeni identici. Aceasta varianta este insa considerata ca
diferita de alograftul clasic deoarece chiar daca din punct de vedere anatomic cele doua
sunt similare, in acest caz nu apare un raspuns imun directionat impotriva transplantului.

Xenograftul este varianta de transplant in care donorul si receptorul sunt din specii diferite.
Un astfel de transplant este cel al valvelor cardiace, care se transplanteaza de la porc. Din
cauza numeroaselor complicatii ce pot sa apara ca urmare a unui astfel de transplant, el se
foloseste doar in situatii extreme. Transplantul divizat consta in impartirea unui organ
(recoltat in intregime de la un donator decedat) la mai multi receptori. Un astfel de
transplant se poate realiza cu ficatul. O astfel de varianta de transplant este mai putin
practicata, deoarece succesul este cu atat mai mare cu cat se transplanteaza organul in
intregime, si nu doar fragmente.