România

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

Universitatea Tehnică din Cluj Napoca

Centrul Universitar Nord, Baia Mare

Facultatea de Litere

Domeniul Teologie Ortodoxă Pastorală

Transplantul de organe

-Lucrare de seminar-

Îndrumător: Susținător:

Asist. Univ. Drd. Eusebiu Borca

Baia Mare

2017
1
 Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………...…………3

Tipuri si forme de transplant………………………………………………………………………4

Biserica ortodoxă în raportcu transplantul de organe.....................................................................6

Concluzii..........................................................................................................................................9

Bibliografie....................................................................................................................................10

2
 Introducere

Transplantul de organe înseamnă înlocuirea totală sau parțială a unui organ sau țesut
bolnav cu un organ sau țesut sănătos, sau cu părți ale acestuia, provenind de la un donator.
Organul sau țesutul prelevat pentru transplant poate provenii de la donatori vii sau de la donatori
decedați. Beneficiarul unui transplant este numit primitor.

Transplantul de țesuturi și de organe este una din formele de vârf ale practicii medicale
contemporane, care transformă suferința în nădejde pentru mai multă viață. Este o performanță a
științei și a practicii medicale pe care Biserica o binecuvânteaza atâta vreme cât, prin transplant,
se rezolva criza determinată de lipsa altor soluții de vindecare și se redă viața normală unei
persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să traiască altcineva.

Prin ,,transplantul de țesuturi si/sau de organe se înțelege acea activitate medicală

complexă care, în scop terapeutic, înlocuiește țesuturi si/sau organe umane compromise
morfologic și funcțional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind
sănătoase.

Transplantul de organe este una din cele mai interesante parți ale medicinei. El reprezintă
de fapt înlocuirea unui organ care nu își mai poate îndeplini corect funcțiile (datorită unor
procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul
sănătos, care poate prelua rolul celui bolnav. În vederea realizării transplantului este necesară
existența a două persoane cheie: primitorul și donatorul. Donatorul poate fi o persoana în viață
sau o persoana recent decedată. Trebuie precizat însă că nu toate organele organismului uman
pot fi transplantate.

3
 Tipuri si forme de transplant

În Egiptul antic se practică deja transplantul de țesut epitelial. În aghiologia creșțînă se

vorbește despre faptul că sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian, în sec. al IV-lea au
efectuat transplantul de gamba unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile.
Medicină a făcut progrese enorme, dar multă vreme nu s-a preocupat de posibilitatea și
fiabilitatea transplantului. În 1954 s-a realizat primul transplant fiabil de rinichi, iar în 1967
primul transplant de inima. Ulterior, performanțele au continuat, actualmente realizându-se
transplantul de: rinichi, ficat, pancreas, inima, plămân, inima-plămân (din 1981). Actualmente se
vorbește de posibilitatea transplantului de părți ale creierului și chiar de transplant de cap. În ceea
ce privește tipurile de transplant, actualmente se efectuează transplanturi de țesuturi: sânge, vene,
oase lungi, valve cardiace, cornee, măduva osoasă, piele; transplant de celule izolate, transplant
de organe regenerabile (ficatul) și neregenerabile duble (rinichii), unice (inima, plămân, intestin
subțire, pancreas). Din punct de vedere al donorului și al receptorului, transplantul poate fi:
transplant ontoplast (transplant de țesut viu de la o parte la altă a aceluiași organism; transplant
homoplast (realizat prin transplant de țesuturi și organe de la un individ la altul aparțînând
aceleiași specii - în cazul nostru, de la om la om); transplant heterolog (realizat prin transferul de
țesuturi și organe de la un individ aparțînând unei specii la un individ aparțînând altei specii).
Dacă se crede că transplantul anumitor organe de la animal la om ar fi posibil și fiabil, până
acum încercările de transplant a unor organe de cimpanzeu și babuin la om nu s-a bucurat de
succes, cu excepția valvei cardiace, transplantată de la porc la om. Posibilitatea teoretică a
fiabilității heterotransplantului ridică multe probleme, dintre care putem aminti câteva:
- riscul eșecului datorat reacției de respingere pe care o va avea organismul uman când organul
de animal va intră în contact cu sângele uman. În asemenea situații, se stabilește imediat o reacție
antigen-anticorp cu activarea complementului și distrugerea endoteliului vascular. În ciuda
încercărilor de a bloca această reacție a organismului primitor, rezultatele nu sunt concludente și
nici validate. Supunerea unui bolnav la o asemenea încercare, menită din start eșecului, va fi
echivalentă cu încălcarea libertății persoanei.

Teamă că transplantul heterolog va altera personalitatea primitorului datorită implantului

unui organ de animal. În această privința trebuie să avem o oarecare prudență cu privire la
organul sau țesutul care se va transplanta. Ficatul și inima nu au decât un caracter executor, fără
să fie sediul unor funcții care să afecteze esență personalității, cum este cazul encefalului. Pe de
altă parte omul consumă diverse țesuturi de proveniență animală, organismul uman receptandu-le
4
și hrănindu-se efectiv. Dacă un organism omenesc va putea recepta un organ sau o parte de organ
animal, având în vedere că lumea vegetală și animală au fost create spre folosul omului, din acest
punct de vedere considerăm că un asemenea transplant ar putea fi acceptat.

Riscul că prin transplantul heterolog să nu se transmită omului anumiți agenți virali

specifici animalelor. Apar probleme psihologice la purtătorii unor organe animale, iar familia și
societatea trebuie să depășească eventualele handicapuri în receptarea persoanelor cărora li se va
face transplant heterolog.
Toate aceste riscuri și temeri, pentru moment țîn de domeniul teoretic, deoarece până acum, cu
excepția transplantului de vâlvă cardiacă de la porc la om, nu s-a realizat vreun transplant fiabil
de organe de proveniență animală la om. Această va fi posibilă numai dacă transplantul heterolog
se va efectua cu organe de la animale modificate genetic, că suprafețele celulelor organului
transplantat să se asemene cu cele ale organelor omenești, încât organele prelevate de la animale
transgenice. Această va ridică însă noi și serioase probleme de ordin etic.

Transplantul ontoplast și transplantul homoplast s-au bucurat de cel mai mare succes de-a
lungul anilor, mai mult sau mai puțîn mediatizat, mai mult sau mai puțîn încurajat. Dacă în ceea
ce privește transplantul ontoplast nu sunt probleme din punct de vedere moral, în ceea ce privește
transplantul homoplast, în ultimii treizeci de ani au apărut serioase probleme de ordin moral,
legal și religios, cum ar fi: selecția donatorilor și a primitorilor, consimțământul conștient din
partea donatorului și a primitorului, libertatea donatorului și a rudelor acestora, definirea
persoanei și a morții umane, dreptul societății de a preleva organe de la cadavre, legalitatea
compensațiilor și remunerării donatorilor, legalitatea transplanturilor care ar putea afecta
identitatea primitorului, legitimitatea transplantului experimental, obstinatia terapeutică și
încetarea terapiei intensive și menținerea artificială în viață.

5
 Biserica ortodoxă în raport

cu transplantul de organe

Viața specifică persoanei umane, unică și irepetabilă, este un dar al lui Dumnezeu, înțeles
că viețuire a sufletului în trup; creștinul va purta de grijă pentru amandouă, dar îi va acordă
maximă importanță sufletului, luptând pentru mântuirea să. Actul de dăruire, voiță a viețîi pentru
Dumnezeu ori pentru aproape descoperă adevăratul sens al dragostei, de aceea dăruirea este mai
dorită decât conservarea ei; pe aceste considerente se fundamentează eroismul dar mai ales
martiriul.

Darul vieții constă în sfințenia ei, de aceea urmărirea „calitățîi viețîi” ar trebui să se facă
pentru sporirea sfințeniei, iar prelungirea viețîi pentru lucrarea mai departe a mântuirii și
prezența benefică a persoanei în mijlocul semenilor. Învățătura ortodoxă acordă mare importanță
cinstirii trupului, atât în timpul viețuirii lui, cât și după moarte, și această pentru că trupul
reprezintă o materie structurată de Dumnezeu în taină persoanei. Trupul „este templul Duhului
Sfânt” ( I Corinteni 6, 9) și, sub o formă spiritualizată, urmează să participe și la viața de dincolo
de mormânt. Moartea, că despărțire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului că
un obiect, care să poată fi folosit după bunul plac al unor terțe persoane.

Transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creștina a celui ce dăruiește și împlinirea ei

în iubirea celui care primește. În acest sens, el va îndeplini următoarele condițîi:

1. Să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);

2. Să aibă scop terapeutic;

3. Să fie în folosul aproapelui;

4. Să respecte viața și chiar moartea persoanei umane;

5. Să respecte drepturile omului și dimensiunea duhovnicească a existenței umane, chiar

din momentul conceperii acesteia;

6. Să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozități medicale, la

modă în lumea noastră secularizată.

Actul de donare să aibă la temelie iubirea creștină față de aproapele și jertfelnicia;

donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacțîi.

Prelevarea și transplantul de organe și de țesuturi se face numai în scop terapeutic;

transplantul va trebui să se dovedească a fi unicul remediu valid pentru prelungirea și

6
îmbunătățirea (în cazul transplantului de cornee, de piele, etc) viețîi unui pacient. Pentru că
prelevarea de organe presupune consimțământul donatorului, va fi de neacceptat prelevarea de
țesuturi de la un embrion, dat fiind faptul că, deși ființa vie, acesta este în imposibilitatea de a-și
da consimțământul. Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea
unor organe, chiar pentru scopul de a salva viața unei alte persoane.

Transplantul va fi bine justificat: se va urmări scopul imediat și pe termen lung al

transplantării, că și acordarea unei calități satisfăcătoare viețîi primitorului.

Realizându-se din iubire și din respect față de viața umană, transplantul va lua în calcul
viața persoanei umane în toată complexitatea ei, nu numai viața care se consumă sub formă și la
nivel exclusiv biologic, ci și dimensiunea duhovnicească, eternă a viețîi omului. Fiind metodă
exceptională de tratament, transplantul este justificat după ce s-au epuizat toate celelalte forme și
modalități de tratament.

Darul cunoașterii și al descoperirii noutățîi vine de la Dumnezeu; îi revine omului

responsabilitatea folosirii lui nu împotriva aproapelui și a lumii, ci pentru sprijinirea prezenței
demne a persoanei în creație și pentru împlinirea sensului existenței. În acest context, medicul
trebuie să aibă conștiința că este instrument și colaborator al lui Dumnezeu, în înlăturarea
manifestării răului în lume că suferință.

Echipa de transplant trebuie să informeze, sub toate aspectele și în detaliu, atât pe

donator, cât și pe primitorul de organe, cu privire la riscurile, beneficiile, procedura și
consecințele prelevării și, respectiv, implantului de organe, incât cei vizați să poată lua hotărârea
în deplină cunoștință de cauză.

Deși se afirmă că donarea este expresie a iubirii, ea nu naște nicidecum obligația morală
de a dona; actul de donare este manifestarea deplină și indubitabilă a voinței libere. Se impune
solicitarea și obținerea consimțământului în scris prealabil, expres și liber al donatorului sau al
persoanei terțe căreia legea îi permite acest fapt; de asemenea, se va solicită și acordul scris al
primitorului. Numai consimțământul conștient al donatorului îi descoperă iubirea și spiritul de
jertfă, încrederea și interesul pentru aproape. Rudeniile ar putea să-și ofere consimțământul
pentru transplantul de organe, în numele celor apropiați (copii, minori) și atunci când ei nu o mai
pot face (din cauza situației în care cei vizați se găsesc), mai ales că este mai greu să decizi
pentru trupul altuia decât pentru al tău. De aceea legea trebuie să prevadă reguli clare cu privire
la consimțămănt, pentru evitarea bănuielii de comercializare a organelor de către rudenii.

Este preferabil însă acordul prealabil al fiecărei persoane, pentru prelevarea de organe
după decesul ei sau măcar transmiterea către rudenii a dorinței sale în acest sens, indiferent dacă
poziția este pro sau contra; această pentru că numai în cazul consimțământului explicit al
persoanei se poate vorbi despre un act de generozitate și iubire, deci de donare. Non – refuzul
rudelor la prelevarea de organe după decesul pacientului nu poate fi interpretat drept
consimțământ.

7
 Cele pentru care deja există o experiență în domeniu sunt:

- Rinichii: dacă sunt afectați de lupus, boală polichistică renală, sau suferă de nefropatie
diabetică în stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantați. Transplantul poate fi realizat
de la un donator mort sau viu, rinichii fiind organe pereche, unul putând prelua și funcția celuilalt
(în anumite limite, desigur);

- Inima: în cazurile avansate și grave de insuficientă renală, boală coronariana ischemică,

cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator decedat;

- Plămânii: în cazul pacienților cu fibroză chistică, boală pulmonară cronică obstructiva

sau alte probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de la un decedat sau de la un donator
viu;

- Pancreasul: poate fi transplantat în cazul pacienților cu diabet, însă doar de la un

donator decedat;

- Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele frecvente care au
indicație fiind ciroză hepatică. Fragmente hepatice pot fi transplantate atât de la donatori
decedați, cât și de la cei în viață;

- Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului și trebuie transplantat de cel
mai multe ori post-traumatic sau după îndepărtarea unor tumori impresionante care lasă o lipsa
tegumentară semnificativă;

- Intestin: mai ales când există tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone extinse din
intestin;

- Celulele stem: se pot transplanta și ele, însă această este mai degrabă apanajul medicinii
regenerative, care își propune că prin implantarea lor să stimuleze dezvoltarea de novo a
organului sau segmentului care lipsește.

8
 Concluzii

Biserica binecuvîntează orice practică medicală în vederea reducerii suferinței din lume,
prin urmare și transplantul efectuat cu respect față de primitor și de donator, viu sau mort. Trupul
omenesc neînsuflețit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru. Biserica previne însă pe toți să
înțeleagă transplantul că pe o practică medicală menită înlăturării suferinței membrilor ei și nu că
pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieții fizice și a eternizării acesteia, în detrimentul
credinței în viață eternă (adevărată viață) și neglijându-se pregătirea pentru această. Pentru că
vede în donatorul de organe un om capabil să se autojertfeasca, Biserica socotește că acesta
trebuie să împlinească gestul sau din dragoste față de aproapele, de bunăvoie, în urmă unei
informări corecte și a unui consimțământ liber și independent de orice influență străînă de
conștiința să.

Aceleași exigențe trebuie să fie împlinite de rudele celui decedat, responsabile de trupul
acestuia și dispuse să ofere anumite organe ale defunctului pentru transplant. Biserica respectă
dorința primitorului de a trăi mai mult sau în condiții mai bune, dar își exprimă cu atât mai mult
respectul pentru actele de iubire, autojertfire și înțelegere ale donatorului.Biserica se opune
oricărei tranzacții cu organe umane și oricărei exploatări a stărilor de criză și a vulnerabilităților
potențialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, penuria socială).

În privința declarării morții reale (părăsirea trupului de către suflet) identificată cu

moartea cerebrală legal declarată, Biserica cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a
morții cerebrale și respectiv, legale. Este legiferat că declararea morții cerebrale s-o facă o echipa
medico-legală neimplicată în acțiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice și de laborator
existente.

Biserica nu poate fi de acord cu transplantul țesuturilor embrionare care comportă riscul

afectării sănătății fătului și nici cu utilizarea pentru transplant a organelor nou-născuților acefali
sau hidrocefalici. În egală măsură, nu poate fi de acord cu tendința unora de a deveni donatori de
organe, cu condiția să fie eutanasiați.

Consimțământul informat și lucid de a-și oferi un organ, în viață sau după moarte, pentru
binele semenului suferind, din iubire față de acesta și dezinteresat, precum și hotărârea rudelor de
a permite prelevarea de țesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale
celor față de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morală creștină.

Biserica binecuvîntează persoanele care pot face, eventual, asemenea sacrificii, dar în
egală măsură, înțelege pe cei care nu pot face această, respectând libertatea de decizie a fiecărui
om. Deopotrivă, are toată înțelegerea pentru cei care-și doresc scăparea de suferință și
prelungirea vieții fizice, fiind încredințată că prelungirea vieții fizice va oferi acestora șansă
apropierii de Dumnezeu și a progresului duhovnicesc.

9
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, București, 2006.

2. Medicii si Biserica. Vol. VII, “Perspectiva crestin-ortodoxa asupra prelevarii si
transplantuluide organ”, Editura Renasterea, 2009
3. Beatrice Ioan,Cristina Gavrilovici,Vasile Astarastoae Bioetica, EdituraJunimea2005

10