Actul juridic unilateral

Noţiunea Art. 1.324. – Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.
Regimul juridic Art. 1.325. – Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Actele unilaterale supuse comunicării Art. 1.326
(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este
necesară potrivit naturii actului.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.
(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu
îi sunt imputabile.
În literatura juridică s-au formulat mai multe definiţii:
- actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi;
- actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei singure părţi;
- actul unilateral reprezintă simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic manifestată de o persoană suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a
acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului;
- actul unilateral de drept civil este manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau
juridice cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice civile;
- actul juridic unilateral constituie o manifestare de voinţă a unei singure părţi, suficientă şi necesară pentru a da naştere unui raport juridic având ca obiect asumarea
unei obligaţii determinate faţă de persoana dispusă să satisfacă autorului un interes propriu şi direct.
În principiu, actul unilateral este irevocabil. Ca excepţie, legea admite posibilitatea revocării unor acte unilaterale, precum testamentul (art. 1034, 1051-1052 C.civ.)
ori renunţarea la o succesiune neacceptată încă de alţi succesori (art. 1123 alin. (1) C.civ.).
După criteriul condiţiilor de formă la care sunt supuse actele unilaterale distingem între:
a) acte unilaterale supuse comunicării - este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Sunt acelea pentru formarea cărora legea cere îndeplinirea formalităţii comunicării actului, direct destinatarului
producându-şi efectele. Art.1326 C.civ. stabileşte că actele prin care se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi atunci când ori informarea destinatarului
este necesară potrivit naturii actului sunt supuse comunicării. Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa
unui element constitutiv.
Actul unilateral va produce efecte din momentul recepţiei comunicării de către destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt
imputabile. Spre exemplu, revocarea mandatului produce efecte faţă de mandatar numai de la data când mandantul i-a făcut cunoscută retragerea mandatului prin notificare şi
nu de la data când această hotărâre unilaterală a fost luată de mandant [art. 2034 alin. (1) coroborat cu art. 2036 C.civ.];
b) acte unilaterale nesupuse comunicării. - toate actele juridice unilaterale prin care nu se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi pentru care
informarea destinatarului nu este necesară potrivit naturii actului. Aceste acte se formează prin simpla exteriorizare a voinţei autorului într-un mod susceptibil a face
cunoscută terţilor această voinţă, fără a fi necesară aducerea ei la cunoştinţa unei persoane determinate, deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile sale de
existenţă valabilă şi poate produce efecte, în funcţie de natura sa.
După criteriul interesului urmărit de autor, actele unilaterale pot fi clasificate în:
a) acte de recunoaştere, cum sunt: recunoaşterea filiaţiei (art. 416 C.civ.) şi confirmarea actului juridic anulabil făcut în timpul minorităţii (art. 48 teza I-a C.civ.) etc.;
b) acte de renunţare la anumite drepturi, cum ar fi: renunţarea la un privilegiu sau la ipotecă (art. 1800 pct.2 C.civ.) şi renunţarea la prescripţie (art. 2507 C.civ.) etc.;
c) acte de întrerupere a unor legături juridice ca: revocarea mandatului de către mandant (art. 2034 C.civ.) ori denunţarea unilaterală a contractelor cu durată
nedeterminată (art. 1277 teza I-a C.civ.) etc.;
d) acte unilaterale izvor de obligaţii, prin care autorul lor îşi asumă o obligaţie determinată. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii nu are ca efect modificarea
sau stingerea unui raport juridic preexistent, ci naşterea unui raport juridic nou în cadrul căruia obligaţia incumbă numai autorului. Codul civil reglementează în secţiunea
intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii” doar două acte juridice unilaterale din această categorie, promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă.
 Promisiunea unilaterală Art. 1.327
(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.
(2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.
(3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în
care a fost asumată.
Art.1327 alin.(1) C.civ. prevede că promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. Astfel, promisiunea
unilaterală nu trebuie confundată cu oferta de a contracta deoarece intenţia autorului ei nu este aceea de a încheia un anumit contract. De asemenea, aceasta se deosebeşte de
promisiunea de a contracta (unilaterală sau bilaterală) deoarece aceasta din urmă reprezintă un contract.
Alin.2 permite destinatarului promisiunii unilaterale „să refuze dreptul astfel născut”. Din această formulare rezultă că dreptul destinatarului se naşte direct în
patrimoniul acestuia independent de vreo acceptare din partea sa. Cum autorul actului poate stipula un termen sau, în lipsă, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită
durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată rezultă că acest termenul priveşte executarea obligaţiei şi deci şi posibilitatea destinatarului de a
pretinde debitorului satisfacerea dreptului său.
O astfel de promisiune unilaterală este cea prin care autorul constituie un drept de preferinţă la dobândirea unui drept real pentru destinatarul promisiunii.
Promisiunea publică de recompensă Art. 1.328
(1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte
promisiunea.
(2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă
aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal.
(3) Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.
Promisiunea publică de recompensă este „un act unilateral supus comunicării, ce se adresează publicului, deci unei persoane nedeterminate, cu titlu oneros şi
comutativ”. Promitentul nu are intenţia de a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un rezultat concret, în schimbul
recompensei stabilite de promitent pentru această activitate.
Revocarea promisiunii publice de recompensă Art. 1.329
(1) Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă.
(2) Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia.
(3) Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care
înainte de publicarea revocării, au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut
nu putea fi obţinut.
(4) Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării.
Faptul juridic ilicit
Faptul juridic licit constă în acţiunea omenească admisă de norma juridică, săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea
legii, independent de voinţa autorului acţiunii şi uneori chiar împotriva acestei voinţe.
Faptul juridic licit este privit ca un fapt juridic în sens restrâns care, în virtutea legii, produce anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale,
independent de faptul dacă părţile au dorit sau nu acest lucru. Astfel, faptul juridic licit este o acţiune umană, admisă de lege, a cărei motivaţie nu este producerea de efecte
juridice, dar care se produc şi constau în naşterea de raporturi obligaţionale, iar dacă din săvârşirea faptului juridic licit rezultă modificări în patrimoniul unei persoane este
admisă reparaţia acestora pentru restabilirea unui echilibru de interese a părţilor ce riscă să devină injust datorită efectelor faptului licit. Faptul juridic licit poate fi probat, în
principiu, prin orice mijloc de probă admis de lege, atât între părţi cât şi faţă de terţi.
Sunt fapte juridice licite, izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C.civ.), plata nedatorată (art. 1341-1344 C.civ.) şi îmbogăţirea fără justă cauză
în (art. 1345-1348 C.civ.).
 Gestiunea de afaceri
Condiţii Art. 1.330
(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau,
cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
(2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
(3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.
Obligaţia de înştiinţare Art. 1.331. – Gerantul trebuie să-l înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.
Continuarea gestiunii Art. 1.332. – Gestiunea de afaceri obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi sau până când geratul, personal sau prin
reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.
Continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului Art. 1.333. – Moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.
Diligenţa datorată de gerant Art. 1.334
(1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2) Când gestiunea a urmărit să-l apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
Obligaţiile gerantului Art. 1.335. – La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să-i remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
Actele încheiate de gerant Art. 1.336
(1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.
(2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.
Obligaţiile geratului Art. 1.337
(1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile
utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate şi să-l despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.
(2) Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.
(3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.
(4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea
funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
Împotrivirea beneficiarului gestiunii Art. 1.338
(1) Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului
afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire.
(2) De asemenea, cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate şi prin cea mai uşoară culpă.
Gestiunea inoportună Art. 1.339. – Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
Ratificarea gestiunii Art. 1.340. – În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.
- este operaţiunea prin care o persoană numită gerant, intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice, în folosul altei persoane
numită gerat, fără să fi primit mandat din partea acestuia din urmă, fie pentru că geratul nu cunoştea existenţa gestiunii, fie că o cunoştea dar „nu este în măsură” să
desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale [art. 1330 alin. (1) C.civ.]. Fapta unilaterală şi voluntară a gerantului, prin efectul legii, dă naştere unui
raport juridic între gerant şi gerat. Deoarece art. 1332 şi 1333 C.civ. fac referire la moştenitorii geratului şi ai gerantului rezultă că geratul şi gerantul pot fi doar persoane
fizice.
Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale (de exemplu, repararea unui bun al gerantului), cât şi în acte juridice (de exemplu, plata unor taxe sau
impozite, angajarea unei persoane care să execute reparaţii etc.). Actele juridice pot fi încheiate de gerant şi în nume propriu dar cu intenţia ca ele să profite geratul.
Actele de gestiune efectuate de gerant, în principiu, nu trebuie să depăşească limitele unui act de conservare sau de administrare, prin raportare la întreg sau la o
fracţiune din patrimoniul geratului. Astfel, vânzarea de către gerant a unor bunuri ale geratului supuse pierii sau stricăciunii (de exemplu, bunuri perisabile), deşi sunt acte de
dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului au numai semnificaţia de act de administrare. Gerantul poate încheia acte de dispoziţie şi atunci când interesele gerantului sau
obligaţiile sale impun săvârşirea unor asemenea acte şi poate chiar „executa obligaţii personale cu caracter patrimonial al celui gerat, pe care acesta era dator să le
îndeplinească în baza unei obligaţii legale”. Astfel, noţiunea de gerare trebuie înţeleasă în sens larg, mergând chiar până la executarea unei obligaţii cu caracter personal
cum ar fi asigurarea intereselor altor persoane îndreptăţite a primi întreţinere de la gerat, cu excepţia actelor juridice strict personale, care pot fi încheiate numai personal, nu
şi prin reprezentare.
geratul - pers in interesul careia se savarsesc aceste acte
 gerantul - cel are efectueaza din propria initiativa gestiunea de afaceri și nu a fost imputernicit prin mandat se ingrijeste de treburile altei persoane si savarseste in
acest scop acte materiale si juridice cu scopul de a evita producerea unei pagube mai mari pentru gerat. Fapta gerantului da nastere unui raport juridic obligational intre cele
doua persoane.
Gestiunea efectuată de gerant trebuie să răspundă condiţiei de a fi oportună geratului, de a avea drept scop evitarea sau limitarea unei pierderi patrimoniale, dar se
admite că există situaţii în care conţinutul gestiunii este unul nepatrimonial.
În ce priveşte părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) geratul trebuie fie să fie străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în interesul său, să nu aibă cunoştinţă de ea, ori să cunoască existenţa gestiunii dar să
nu fie în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. În caz contrar gestiunea ar fi un mandat tacit, cum este situaţia în care geratul
cunoştea existenţa gestiunii şi se putea ocupa de afacerile sale. În orice caz, gestiunea nu se poate realiza împotriva voinţei geratului, gerantul având, într-o asemenea ipoteză,
obligaţia de a se abţine, în caz contrar fiind antrenată răspunderea sa delictuală;
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia. Dar este posibil ca gerantul să acţioneze concomitent, atât în interes propriu cât şi în interesul
altei persoane. Dacă acţiunea sa este întemeiată pe convingerea că săvârşeşte acte pentru sine nu ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri, restituirea cheltuielilor întemeindu-
se pe îmbogăţirea fără justă cauză [art. 1330 alin. (2) C.civ.].
c) actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă intenţia actelor săvârşite ar
avea în vedere un alt scop am fi în prezenţa unei liberalităţi ori a unui act dezinteresat [alin. (2) şi (3) ale art. 1330 C.civ.].
Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate specială, el putând fi atât o persoană capabilă deplin dar şi o persoană lipsită de capacitate ori cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Gerantul, în principiu, trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă gerarea constă în fapte materiale sau acte juridice de
conservare sau de mică importanţă, ea poate fi realizată şi de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori lipsite de această capacitate.
Săvârşirea de acte de gestiune de afaceri în condiţiile analizate dă naştere prin voinţa legii unui raport juridic obligaţional. Acesta va avea în conţinutul său drepturi şi
obligaţii reciproce pentru gerant şi gerat.
Gerant - obligaţii:
a) să îl înştiinţeze pe gerant despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil (art. 1331 C.civ.), cum ar fi în momentul în care cunoaşte, ulterior
începerii gestiunii, persoana geratului;
b) să continue, el sau moştenitorii săi, gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia (art. 1332 şi 1333 C.civ.). Gerantul nu
poate abandona efectuarea gestiunii decât dacă aceasta nu prezintă riscul producerii vreunui prejudiciu pentru gerat şi chiar dacă aceasta ar deveni prejudiciabilă pentru el, în
timp ce moştenitorii acestuia nu vor fi ţinutţi de obligaţia de a o continua dacă nu cunoşteau existenţa acesteia sau fac dovada că autorul lor a avut intenţia de a-l gratifica pe
gerat;
c) gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar în efectuarea actelor de gestiune [art. 1334 alin. (1) C.civ.], astfel că obligaţia gerantului de a realiza
gestiunea este una de diligenţă. În măsura în care intervenţia sa a fost necesară pentru evitarea unei pagube iminente, răspunderea gerantului va fi angajată numai pentru un
eventual prejudiciu cauzat de către el cu intenţie sau culpă gravă [alin. (2) al art. 1334 C.civ.]. Dacă intervenţia gerantului nu a avut acest scop, acesta va fi ţinut să răspundă
indiferent de gradul vinovăţiei sale, iar dacă beneficiarul gestiunii s-a împotrivit, va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat şi din cea mai uşoară culpă [art. 1338 alin. (2)
C.civ.].
d) gerantul este obligat să dea socoteală geratului cu privire la operaţiile şi să remită toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii (art. 1335 C.civ.), inclusiv cele
primite în legătură cu gestiunea, dar fără a se cuveni geratului;
e) dacă gerantul încheie acte juridice cu terţii, în nume propriu dar în beneficiul geratului (un contract pentru efectuarea unor reparaţii, de exemplu) el va fi ţinut
răspunzător faţă de terţi pentru obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţii se vor putea întoarce şi împotriva geratului dacă actele
încheiate cu ei sunt în numele geratului, iar gerantul nu va răspunde decât dacă geratul nu este obligat (art. 1336 C.civ.).
Gerant – drepturi
- dreptul de a solicita restituirea cheltuielilor necesare și utile în situația în care gestiunea de afaceri a fost oportună — dacă nu sunt necesare și nici utile vor fi restituite
în măsura în care geratul profită de pe urma lor
- dreptul de a solicita restituirea cheltuielilor necesare dacă geratul nu a fost de acord cu gerarea intereselor sale
 - 1337 (4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege
pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
- dreptul de retenție asupra bunurilor care fac obiect al gestiunii cu scopul de a primi / pana ii sunt restituite cheltuielile de catre gerat. art. 2495. Cel care este dator să
remită sau să restituie un bun poate să-l reţină atât timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun, ori
pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
Gerat - obligaţii:
a) să îl despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile necesare, integral, precum şi pentru cele utile, în limita sporului de valoare. Caracterul acestor cheltuieli
de a fi necesare sau utile trebuie să existe la momentul efectuării gestiunii [art. 1337 alin. (3) C.civ.]. Acestora li se vor adăuga şi dobânzi din ziua în care aceste cheltuieli au
fost efectuate, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza gestiunii, dacă acesta s-a produs fără culpa gerantului. Aceaste despăgubiri sunt datorate chiar dacă
rezultatul urmărit prin gestiune nu a fost atins [art. 1337 alin. (1) C.civ.].
În cazul în care geratul se opune începerii sau continuării gestiunii, gerantul, care cunoştea sau trebuia să cunoască împotrivirea, are dreptul numai la restituirea
cheltuielilor necesare, instanţa, la cererea titularului afacerii, putând acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire [art. 1338 alin. (1) C.civ.].
Cheltuielile voluptuarii (acte şi cheltuieli care nu au fost necesare sau utile), efectuate pe perioada gestiunii se vor restitui numai în măsura în care i-au procurat
geratului vreun avantaj (art. 1339 C.civ.).
b) să execute toate obligaţiile ce decurg din actele necesare şi utile încheiate în numele sau în beneficiul său de către gerant, deoarece prin ratificarea gestiunii,
aceasta se converteşte retroactiv într-un contract de mandat (art.1340 C.civ.), cu excepţia situaţiei în care geratul s-a opus efectuării gestiunii (art. 1338 C.civ.). În schimb,
serviciile săvârşite de gerant nu vor fi remunerate decât în ipoteza în care au fost făcute de către acesta în virtutea profesiei sale.
Proba gestiunii de afaceri se va efectua ţinând seama după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte juridice. Când operaţiile pe care gerantul le-a efectuat au
fost fapte materiale, ele vor putea fi probate prin orice mijloc de probă. Dacă gerarea s-a realizat prin acte juridice, atunci pentru proba lor se vor aplica regulile specifice.
Gerat – drepturi:
- sa fie instiinat despre gestiune
- dreptul de pretinde gerantului sa se ocupe de gestiune ca un bun proprietar
- dreptul de a pretinde gerantului sa continue gestiunea pana o va putea prelua
- dreptul de pretinde mostenitorilor gerantului sa continue gestiunea
- dreptul de a se opune gestiunii de afaceri
- dreptul de a pretinde gerantului sa dea socoteala cu privire la actele intreprinse in gestiunea de afaceri

Diferența între contractul de mandat si gestiunea de afaceri

c de mandat — presupune o imputernicire primita de la mandant
g de af — gerantul nu beneficiaza de aceasta imputernicire
c de mandat — contract intuitu personae — incheiat in considerarea calitatii persoanei respective — inceteaza la moartea uneia dintre parti
g de af — continua si dupa moartea uneia dintre parti — mostenitorii sunt obligati sa preia si sa continue gestiunea pana aceasta va fi preluata de gerat sau mostenitorii
sai
c de mandat — mandatarul este obligat numai in limita puterilor pe care mandantul i le confera
g de af — gerantul va fi tinut numai in masura utilitatii gestiunii — daca e utila, el va fi obligat, daca nu, nu
Plata nedatorată
Noţiunea Art. 1.341
(1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.
(2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
Plata primită cu bună-credinţă de creditor Art. 1.342
 (1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă ori a
renunţat la garanţiile creanţei.
(2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.
Restituirea plăţii anticipate Art. 1.343. – Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este
supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
Reguli aplicabile restituirii Art. 1.344. – Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art.1.635-1.649.

Plata desemnează executarea de bună voie a unei obligaţii, indiferent de obiectul ei. Cu privire la aceasta, art. 1470 C.civ. instituie principiul potrivit căruia „orice plată
presupune o datorie”. Dacă o asemenea datorie nu există, în tot sau în parte, dar s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind lipsită de cauză.
Plata nedatorată este acel fapt licit care constă în executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi care a fost făcută fără intenţia de a plăti
datoria altuia.
ex:
- atunci cand mostenitorii unei persoane platesc a doua oara o datorie fara sa stie ca respectiva datorie a fost achitata anterior de catre defunct
- atunci cand debitorul plateste din eroare o suma mai mare decat datora in mod real
- sit in care se achita o datorie in temeiul unui act juridic care nu isi mai produce efectele din cauza nulitatii, rezolutiunii, rezilierii etc. Daca actul nu mai exista, nici
datoria nu mai trebuia platita.
Plata nedatorată da nastere unui raport juridic stabilit intre participantii la plata nedatorata
solvens — pers care a efectuat plata
accipiens — pers care a primit plata nedatorata
Efectuarea unei plăţi nedatorate dă naştere, în virtutea legii, unui raport juridic în temeiul căruia cel care a făcut plata devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea
ce a plătit, iar cel care a primit plata este debitorul acelei obligaţii [art. 1341 alin. (1) C.civ.]. Acest raportul juridic se naşte numai în măsura în care sunt întrunite următoarele
condiţii:
a) prestaţia executată (de a da sau de a face) să se fi făcut cu titlu de plată, indiferent de obiectul ei. Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată ci cu titlu gratuit sau
ca gestiune de afaceri [art. 1341 alin. (2) C.civ.], obligaţia de restituire se va naşte pe un alt temei juridic. În orice caz, se prezumă relativ că plata s-a făcut cu intenţia de a
stinge o datorie proprie [art. 1341 alin. (3) C.civ.];
b) datoria în vederea stingerii căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre cel care a făcut plata şi cel care a primit plata
în momentul plăţii. Inexistenţa datoriei poate fi totală sau parţială, absolută – atunci când între părţi nu există nicio obligaţie – sau relativă – dacă obiectul obligaţiei dintre
părţi era altul sau obligaţia respectivă nu exista, ci o alta.
Datoria este socotită inexistentă şi când plata s-a făcut altei persoane decât creditorului, reprezentantului său, persoanei indicate de acesta ori autorizate de justiţie să o
primească ori când raportul juridic obligaţional care a dat naştere plăţii a fost desfiinţat retroactiv;
c) plata să fi fost făcută din eroare, cel care a făcut plata având credinţa că este debitor al celui care a primit plata, neavând relevanţă, în ceea ce priveşte naşterea
raportului obligaţional, dacă cel care a primit plata era sau nu în eroare. Acestă falsă credinţă este urmare a erorii sau a dolului şi trebuie să fie determinantă pentru executarea
prestaţiei. Dacă cel care a executat prestaţia a făcut-o ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată fie ca o liberalitate, fie ca o gestiune a de afaceri.
În unele situaţii, prin excepţie de la regulă, pentru a se naşte obligaţia de restituire nu se cere condiţia erorii celui care a făcut plata. De exemplu, plata efectuată de
debitorul care execută a doua oară prestaţia pentru că a pierdut chitanţa liberatorie şi doreşte să evite eventuala urmărire silită. Dacă va găsi chitanţa, a doua plată este supusă
restituirii, deşi nu a fost făcută din eroare. Plata nedatorată naşte, potrivit legii, obligaţia pentru cel care a primit plata de a restitui celui care a făcut-o. Acesta din urmă, la
rândul său, poate avea anumite obligaţii faţă de cel care a primit plata, cum ar fi restituirea cheltuielilor necesare sau utile privitoare la bun.
Acţiunea în restituire este fie personală, fie are caracterul unei acţiuni în revendicare, în funcţie de obiectul plăţii nedatorate, şi, pe cale de consecinţă, este prescriptibilă
extinctiv în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, fie imprescriptibilă, după caz.
Prin excepţie de la obligaţia legală de restituire a plăţii nedatorate, ceea ce s-a prestat nu este supus restituirii în următoarele cazuri:
a) executarea de bună-voie de către debitor a unei obligaţii naturale (art. 1471 C.civ.);
 b) plata datorată care a fost făcută creditorului de bună-credinţă de către o altă persoană decât debitorul, sub condiţia ca acela „care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să
se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”, cel care a plătit având posibilitatea de a se
întoarce „împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit” (art. 1342 C.civ.);
c) plata anticipată; Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art.
1343 teza I-a C.civ.). În celelalte situaţii, renunţarea de către debitor la beneficiul termenului şi, pe cale de consecinţă, şi plata sunt valabile. De asemenea, este supusă
restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (art. 1343 teza a II-a C.civ.), restituirea fiind posibilă numai dacă această condiţie nu s-a îndeplinit la data
restituirii.
d) plata făcută unui terţ în alte condiţii decât cele menţionate de art. 1477 alin. (1) C.civ. şi care nu a profitat creditorului [din interpretarea per a contrario a alin. (2) al art.
1477 C.civ.];
e) plata făcută făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent, acesta din urmă fiind ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru
restituirea prestaţiilor (art. 1478 C.civ.).
accipiens de buna credinta — dobandeste fructele bunului supus restituirii si este cel care suporta si cheliellile care trb facut pentru culegerea lor
accipiens de rea credinta — va fi obligat sa restituie si fructele dobandite si cele pe care putea sa le dobandeasca si nu a facut o
Regula: Restituirea prestatiilor se face in natura prin innapoierea bunului
Îmbogățirea fără justă cauză
Condiţii Art. 1.345. – Cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă
persoană.
Îmbogăţirea justificată Art. 1.346. – Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Condiţiile restituirii Art. 1.347
(1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.
(2) În raport cu aceeaşi dată, se apreciază existenţa şi întinderea atât a îmbogăţirii, cât şi a pierderii patrimoniale.
(3) Cu toate acestea, cel care s-a îmbogăţit cu rea-credinţă este obligat la restituire în raport cu data îmbogăţirii.
Caracterul subsidiar Art. 1.348. – Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
Pentru prima oară reglementată în legislaţia românească (art. 1345-1348 C.civ.), îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În acest sens, art. 1345 C.civ. dispune: „Cel care, în mod
neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut
dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”.
Îmbogăţirea, potrivit art. 1346 C.civ., este justificată (are o justă cauză sau un just temei) atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Cum art. 1345 C.civ. precizează că este necesar ca îmbogăţirea să fie neimputabilă celui care a beneficiat de ea, în caz contrar ne situam în sfera ilicitului, care este
caracterizat de repararea integrală a prejudiciului produs.
Faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză dă naştere, prin voinţa legii, unei obligaţii a celui care îşi vede mărit patrimoniul, de a restitui, în limitele acestei măriri,
către cel al cărui patrimoniu s-a diminuat (art. 1345 C.civ.). Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie (actio de in rem verso) prin care
pretinde restituirea, acesta fiind dublu condiţionată: de valoarea îmbogăţirii unei dintre părţi şi de valoarea însărăcirii ceilalte. Întinderea obligaţiei de restituire este apreciată
la momentul introducerii acţiunii, deoarece legea cere ca mărirea să subziste şi la data sesizării instanţei.
Actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, care curge de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască
faptul însărăcirii sale fără justă cauză, precum şi persoana îmbogăţitului.
Pentru admiterea acţiunii în restituire trebuie îndeplinite următoarele condiţii
 A. materiale:
a) să existe o mărire a patrimoniului unei persoane, fie prin mărirea activului patrimonial, fie prin diminuarea pasivului;
b) mărirea să subziste şi la data sesizării instanţei [art. 1347 alin.(1) C.civ.];
c) să existe o diminuare a patrimoniului titularului dreptului la acţiune în restituire, care s-a produs fie prin diminuarea elementelor activului patrimonial, fie prin
creşterea elementelor pasivului ale acestuia;
d) mărirea şi diminuarea patrimoniului să fie corelative, să fie consecinţa unei cauze unice – fapt juridic sau un eveniment.
B. juridice:
a) absenţa unei juste cauze a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului alteia. Mărirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt poate avea ca
temei un contract, o dispoziţie legală (dobândirea unui bun prin uzucapiune sau posesia de bună credinţă), împlinirea unui termen de prescripţie extinctivă sau o hotărâre
judecătorească. Lipsa unui temei pentru îmbogăţire dă dreptul celui al cărui patrimoniu s-a micşorat împotriva celui al cărui patrimoniu s-a mărit. Asemenea situaţie este cea
reglementată de art. 1330 alin.(2) C.civ., potrivit căruia cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii
fără justă cauză;
b) absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderilor suferite. Această acţiune are caracter subsidiar. Ea poate fi exercitată numai când nu există şi nu
a existat o altă acţiune (de exemplu, acţiunea în revendicare sau o acţiune derivată din contract) pentru a obţine ceea ce îi este datorat (art.1348 C.civ.);
c) titularul dreptului la acţiune în restituire nu trebuie să dispună de capacitate deplină de exerciţiu întrucât obligaţia se naşte independent de vreo manifestare de
voinţă;
d) fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se va face prin orice mijloc de probă.
Efectele imbogatirii fara justa cauza
regula : restituirea se face in natura, ori de cate ori acest lucru este posbil
exceptia: daca restituirea in natura nu este posibila restituirea se face prin echivalent banesc
Momentul in functie de care se vor aprecia existenta si intinderea obligatiei de restituire este, potrivit 1347, momentul sesizarii instantei de judecata
Termenul de prescriptie aplicabil actiunii de in rem verso este cel general, respectiv 3 ani