Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Metodă de execuție
PCR
Recipient recoltare
Vacutainer
Material biologic
Sânge total
Cantitate minimă
2 x 2 ml
Termen de execuție
2-3 zile lucrătoare
VHC, depistat în 1989, este un virus ARN din genul Flavivirus, familia Togaviridae, cu dimensiuni între 40-60
nm şi cu un conţinut preponderent lipidic. Există 6 genotipuri majore şi 50 de serotipuri de VHC. Cunoaşterea
genotipului sau serotipului (anticorpii specifici genotipului) de VHC este utilă în recomandarea şi conducerea
tratamentului.
VHC este transmis prin contactul cu sânge sau produse de sânge infectat: transfuzii, folosirea acelor şi
seringilor de la o persoană la alta, fără sterilizare sau insuficient sterilizate, tatuarea corpului, vaccinarea cu
echipament nesterilizat, folosirea în comun a periuţei de dinţi, aparatului de bărbierit, pensetei, trusei de
manichiură.
Este prezent şi în medii biologice (salivă, lapte, secreţii vaginale, spermă etc.), dar în concentraţie mai mică
decât virusul B. Se poate transmite şi de la mamă la făt 2;5. Rata de transmisie verticală la gravidele cu anti-HCV
pozitiv a fost estimată la 2.7-4.4%, această rată atingând valori de 5.4-8.6% la gravidele care au coinfecţie
VHC – HIV1.
Este bine de ştiut faptul că virusul nu se transmite prin folosirea în comun a veselei, piscinelor şi toaletelor 2.
Aproximativ 85% din formele acute se cronicizează.
~ 15% se vindecă;
Carcinomul hepatocelular poate apărea la cca. 20% din pacienţii cu ciroză (interval mediu 30 ani) şi la 1-5% din
cei infectaţi cu VHC5.
Debutul este insidios, virusul fiind numit şi “bombă cu efect întârziat”. “Fereastra serologică” între infecţia VHC
şi detectarea anti-HCV variază de la pacient la pacient.
Cu testele serologice curente anticorpii se depistează în medie la 7-8 săptămâni de la debutul infecţiei. În cazul
eradicării spontane a infecţiei, anti-HCV pot să persiste toată viaţa sau să scadă treptat până la dispariţie în
câţiva ani. La pacienţii cu infecţie cronică anti-HCV persistă indefinit. În populaţia cu risc scăzut procentul de
persoane care scapă diagnosticării este de 0.5-1%.
Rezultatele pozitive trebuie confirmate printr-o analiză suplimentară – RIBA (recombinant immunoblot assay)
care să indice rectivitatea faţă de 2 antigene virale.
Odată cu îmbunătăţirea testelor screening şi a tehnicilor moleculare, confirmarea prin RIBA devine din ce în ce
mai puţin necesară (excepţie băncile de sânge).
Testarea pentru ARN-VHC (prin PCR) confirmă diagnosticul şi cuantifică numărul de copii virale în sânge
(viremie). Aproape toţi pacienţii cu infecţie cronică au ARN-VHC detectabil în sânge 4;5.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare. Se lucrează imediat, dacă acest
lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C 3.
Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate; specimen
contaminat bacterian; specimen care conţine azida de sodiu 3.
Stabilitate probă – serul este stabil 5 zile la 2-8°C; timp îndelungat la -20°C; evitaţi
decongelarea/recongelarea3.
Testul utilizează antigene derivate dintr-o proteină structurală (core) şi 2 proteine non-structurale (NS3 si NS4)
ale VHC; NS3 – antigenul imunodominant VHC – este obţinut prin recombinare genetică şi este “reînfăşurat”
pentru a se obţine o activitate imunologică crescută; testul prezintă o sensibilitate mare faţă de toate cele 6
genotipuri provenite din arii geografice diferite 3.
Valori de referinţă
– anti-HCV negativ3.
Limite şi interferenţe
Rezultate fals negative pot fi întâlnite la imunodeprimaţi (HIV pozitivi), pacienţi cu insuficienţă renală,
crioglobulinemie mixtă esenţială, în caz de congelări şi decongelări repetate sau depozitare prelungită a
eşantioanelor de sânge.
Rezultate fals pozitive, chiar şi pentru testele de generaţia a 3-a, pot să apară în boli autoimune (80% dintre
cazurile de hepatită cronică activă autoimună), poliarterită nodoasă, prezenţa de factor reumatoid,
hipergamaglobulinemie, paraproteinemie, transfer pasiv de anticorpi, anticorpi antisuperoxid dismutază (o
enzimă umană utilizată în procesul de clonare)5.
Detectarea anticorpilor anti-HCV nu permite distincţia dintre o infecţie curentă şi o infecţie în antecedente.
Pentru confirmarea diagnosticului de infecţie activă cu virusul hepatitei C este necesară efectuarea ARN-VHC 4.
Anticorpi anti-HCV - Anti-HCV, anti-VHC, VHC anticorpi, Anticorpi anti HCV (hepatita C), Anticorpi anti virus hepatic C
Într-un procent redus de cazuri se poate obţine un rezultat slab pozitiv pentru anti-HCV (analizorul indică o
valoare apropiată de valoarea cut-off a pozitivităţii); în aceste cazuri este folosită şi o metodă alternativă de
testare (ELISA). Laboratorul va comunica astfel de situaţii, cu recomandarea de a se verifica specificitatea
anticorpilor anti-HCV prin testul de confirmare Western blot 3.
Bibliografie
1. Ann M. Gronowski. Screening and Diagnosis of Congenital Infections. In Handbook of Clinical Laboratory
Testing During Pregnancy. Totowa, NJ: Humana Press ed. 2004, 257.
https://link.springer.com/book/10.1007/978-1-59259-787-1
2. Georg M. Lauer, Bruce D.Walker. Hepatitis C Virus Infection. In N Engl J Med 345, 41-50. 2001. Ref Type:
Journal (Full).
3. Laborator Synevo. Referinţele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.
4. Lothar Thomas. Hepatitis C. In Clinical Laboratory Diagnostics – Use and Assessment of Clinical Laboratory
Results. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany, 1 Ed., 1998, 1273-1276.