III.

HIDROTERAPIA
1. GENERALITĂŢI
DEFINIŢIE ŞI OBIECT
Prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui număr foarte variat de
proceduri, care au la bază apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregaţie (solidă, lichidă,
gazoasă), ca şi unele tehnici strîns legate de aceasta.
Astfel, în afară de procedurile care folosesc apa simplă, aşa cum se întîmpla la începuturile
hidroterapiei, astăzi sînt incluse în acest capitol şi acelea care utilizează unele ingrediente ca: bioxidul de
carbon, hidrogenul sulfurat, radonul, diferite extracte de seminţe, plante medicinale şi substanţe chimice.
Unele proceduri termice, cum sînt aerul cald, lumina, nămolul, parafina etc, a căror tehnică de
aplicare este în strînsă legătură cu procedurile hidrice, intră de asemenea în cadrul hidroterapiei, care, în
felul acesta, îşi lărgeşte şi mai mult sfera, căpătînd denumirea corectă de hidrotermoterapie.
Factorul cel mai activ, care intră în consideraţie în hidroterapie, este factorul termic. Se adaugă
acestuia, la unele proceduri factorul mecanic şi, într-un grad mai puţin important, factorul chimic.
Aceşti factori influenţează numeroasele terminaţii nervoase din piele, iar impulsurile reflexe care iau
naştere ajung pe căile centripete pînă în sistemul nervos central, de unde, pe căi centrifuge, se răspîndesc
în organism, variatele reacţii de răspuns.
Hidroterapia, ca şi celelalte ramuri ale balneofiziotera-piei, este o terapie nespecifică, cu ajutorul
căreia putem să obţinem fie aceeaşi reacţie de răspuns la diferite proceduri, fie diferite reacţii uneori
contrarii, la una şi aceeaşi procedură, în funcţie de dozarea excitantului şi de reactivitatea bolnavului.
Luînd drept criteriu temperatura, putem să împărţim hidroterapia în 3 ramuri :
1. crioterapia sau terapia prin frig, care utilizează temperaturi sub 0°;
2. hidroterapia propriu-zisă, care foloseşte temperaturile cuprinse între aproximativ 5 pînă la 42° şi
3. termoterapia, care cuprinde procedurile situate între 45 şi 80°.
Istoric. Privită istoric, hidroterapia cunoaşte 2 etape: o etapă empirică prepavloviană, în care, deşi s-
au remarcat unele figuri medicale importante care au pus bazele tehnice ale acestei specialităţi, nu s-a
reuşit să se depăşească cunoaşterea empirică a fenomenelor, şi o a doua etapă, etapa pavloviană, care a
trecut la adîncirea ştiinţifică şi explicarea fiziologică a mecanismului de acţiune a hidroterapiei, bazată pe
concepţia materialist-dialectică.

BAZELE FIZICE ŞI FIZIOLOGICE ALE HIDROTERAPIEI

I. Proprietăţile fizice ale apei importante pentru hidroterapie. Apa este mediul fizic indispensabil în
hidroterapie. De proprietăţile ei depind caracterul excitantului termic şi gradul influenţei pe care acesta îl
are asupra organismului.
Proprietăţile fizice cele mai importante ale apei sînt următoarele :
1. Capacitatea termică mare. Cantitatea de căldură necesară încălzirii cu un grad a 1 Kg de apă (1
calorie mare) este suficientă pentru a încălzi cu 1 grad, 33 kg de mercur sau 8 kg de fier, fapt care
demonstrează superioritatea capacităţii calorice a apei faţă de cele două medii.
Aceasta înseamnă că putem să transportăm cantităţi mari de energie calorică, cu cantităţi mici de apă.
2. Termoconductibilitatea mare. Se înţelege prin aceasta capacitatea pe care o are apa de a transmite
energie calorică. În unitatea de timp, apa cedează sau primeşte o cantitate mare de căldură. În comparaţie
cu aerul, apa are o termoconductibilitate de 25 ori mai mare. Aceasta explică de ce la o temperatură de
50° de exemplu, apa aplicată pe tegument provoacă arsuri, pe cînd aerul este bine suportat.
În tabelul XIII (E. J. Paşînkov şi L. P. Rubin) se pot vedea proprietăţile fizice cele mai importante ale
apei, în comparaţie cu alte medii folosite în scop terapeutic.
3. Temperatura de indiferenţă mare este a treia proprietate fizică a apei, condiţionată de primele
două.
Temperatura indiferenţă a unui mediu fizic extern asupra organismului este aceea care nu dă nici
senzaţia de frig, nici de cald.
Ea depinde de proprietăţile mediului fizic şi de temperatura tegumentelor.
Temperatura de indiferenţă a apei este de 34—35° şi este condiţionată de starea de nutriţie a
organismului şi de irigaţia tegumen tului. Astfel, la indivizii eutrofici, temperatura de indiferenţă este mai
joasă, iar la cei nutriţi necorespunzător este mai ridicată.
Greutatea specifică, capacitatea termică şi capacitatea de reţinere a căldurii mediilor
fizice folosite în scop terapeutic Tabelul XIII

Capacitatea Reţinerea
Greutatea Termocon-
Mediul fizic calorică căldurii
specifică ductibilitatea
în calorii în secunde
Apă 1 1 0,00148 —
Nămol
1,20—1,60 0,800 0,00179 450
sapropelic
Turbă 1,05—1,15 0,790 0,00108 800
Lut 1,40—1,70 0,420—0,740 0,00183 380
Parafină 0,9 0,775 0,00059 1190
Pentru
Ozocherită 0,9 0,797 0,00038 1875
stabilirea temperaturii trebuie să ţinem seama de consecutivitatea acţiunii termice. În sensul acesta se
remarcă faptul că, după o baie fierbinte, baia de temperatură indiferentă determină senzaţia de rece şi
invers, după o baie rece, baia la temperatura indiferentă dă senzaţia de cald.
Temperatura de indiferenţă diferă pentru fiecare mediu, fiind condiţionată de termoconductibilitatea
şi termocapacitatea fiecăruia.
Orice temperatură superioară sau inferioară faţă de temperatura de indiferenţă a mediului fizic
corespunzător reprezintă un excitant faţă de care organismul reacţionează într-un anumit fel.
II. Funcţiile tegumentului. Pielea reprezintă primul organ influenţat de hidroterapie. Structura şi
funcţiile ei explică relaţiile dintre mediul extern şi mediul intern al organismului.
Proprietăţile cele mai importante ale pielii sînt următoarele :
1. Proprietatea de a recepţiona cu ajutorul unui bogat aparat neuroreceptor tegumentar excitaţiile
termice care, transmise sub formă de stimul nervos pe căile aferente, ajung la creier, şi de acolo, prin căile
eferente, se întorc la organele efectoare determinînd fenomene vasomotorii, secretoare şi trofice.
2. Proprietatea de a influenţa schimburile de căldură. Prin tegument, organismul cedează mediului
exterior 80% din caloriile lui. In-fluenţînd deci tegumentul prin aport sau import de căldură cu aju torul
unei proceduri de hidroterapie, putem să influenţăm metabolismul general.
3. Proprietatea de a influenţa termoreglarea prin funcţia glandelor sudoripare care se adaptează
nevoilor acesteia, în sensul creşterii sau scăderiii pierderilor de apă din tegument.
4. Proprietatea de a influenţa schimburile minerale, prin eliminarea mai ales a substanţelor minerale
şi acizilor aflaţi în straturile superficiale ale tegumentului. Acest lucru este în mare măsură determinat de
creşterea secreţiei sudorale, care poate să atingă, după unele proceduri termice, cantitatea de 1—2 litri/zi.
Apa eliminată provine din întregul depozit hidric al organismului, şi anume din plasmă, spaţii
intercelulare, substanţa coloidală, piele, ţesutul celular subcutanat.
5. Proprietatea de a participa în procesele de imunitate. Datorită bogăţiei în ţesut reticuloendotelial,
pielea joacă un rol important în metabolismul intermediar şi procesele imunologice.
6. Proprietatea de a absorbi anumite gaze şi substanţe organice cu acţiune locală şi generală
importantă.
Cu ajutorul ionilor marcaţi s-a pus în evidenţă resorbţia SO 4, SH, I etc. Dintre gaze se cunoaşte sigur
absorbţia CO2, radonului.
7. Proprietatea de a influenţa repartiţia sîngelui. Datorită bogatei sale reţele vasculare, mai ales
subpapilare, tegumentul poate să cuprindă pînă la o treime din masa totală de sînge, în cazul cînd vasele
se află în stare de dilatare accentuată. Procedurile hidroterapeutice, în funcţie de temperatura lor,
influenţează repartiţia sîngelui şi, ca atare, relaţiile dintre circulaţia periferică şi cea centrală.
Funcţiile normale ale pielii asigură succesul reacţiilor determinate de hidroterapie asupra
organismului.
Hidroterapia influenţează la rîndul ei în bine troficitatea pielii.
Învelişul cutanat are o importanţă hotărîtoare atît pentru efectele imediate, cît şi pentru cele
îndepărtate ale hidroterapiei. De aceea, în aplicarea procedurilor hidroterapiei trebuie să acordăm o atenţie
deosebită stării tegumentelor, temperaturii lor, aspectului şi reacţiei la diferiţii excitanţi.
Tegumentul este oglinda reacţiei dermovasculare, care ne va conduce în dirijarea şi dozarea
procedurilor aplicate.
BAZELE FIZIOLOGICE ALE ACŢIUNII TERMICE A APEI

Acţiunea hidroterapiei asupra organismului se datoreşte factorilor termic, mecanic şi chimic.

Dintre aceştia, factorului termic îi revine rolul cel mai important.
Acţiunea temperaturilor ridicate şi coborîte în general şi modificările umorale. Pielea reprezintă o
verigă de legătură foarte importantă între mediul extern şi intern al organismului. Ea participă la reacţiile
acestuia faţă de diferiţi excitanţi şi în procesele de adaptare faţă de modificările mediului exterior.
Sub acţiunea excitantului termic se modifică temperatura tegumentului, volumul vaselor, viteza de
circulaţie, presiunea capilară.
Reacţia vasculară generală de răspuns se datoreşte excitării elementelor contractile ale vaselor,
realizată prin intermediul termoreceptorilor. Arcul reflex se produce la nivelul centrilor nervoşi superiori
şi în scoarţa cerebrală.
Experienţe cu excitant termic cald sau rece, pe diferite regiuni ale corpului, au precizat modul în care
este influenţată temperatura cutanată. Astfel, sub acţiunea excitantului rece, temperatura cutanată scade
brusc în cursul primului minut. în următoarele două minute, temperatura continuă să scadă însă mult mai
puţin, iar după aceasta se menţine cam la acelaşi nivel.
Acest lucru s-a putut urmări pe antebraţ cu un excitant termic de 10°, temperatura iniţială a pielii
fiind de 31,6°. După un minut, temperatura era de 20,8° după 2 minute 19,2°, după 3 minute 18°, după 4
minute 18°, după 5 minute 18°.
Restabilirea temperaturii cutanate după acţiunea excitantului rece se face destul de repede. în genere,
după 20—30 de minute, temperatura se apropie de cea iniţială. Creşterea cea mai mare se înregistrează în
1—2 minute, după care se constată o ridicare lentă şi treptată a temperaturii.
 Sub influenţa excitantului termic cald, temperatura cutanată creşte. Că şi la cel rece, ridicarea cea
mai importantă are loc în primul minut, în minutele următoare înregistrîndu-se chiar un oarecare grad de
scădere a temperaturii.
După îndepărtarea excitantului cald, temperatura pielii revine spre normal, scăderea cea mai marcată
înregistrîndu-se în primele 2 minute.
Creşterea temperaturii în ţesuturi este cu atît mai rapidă, cu cît ţesutul este mai superficial, stratul
adipos mai slab reprezentat, iar aportul sanguin mai deficient.
Menţinerea temperaturii ridicate determinată de băi este de durată mai lungă în muşchi, în
comparaţie cu stratul subcutanat, din cauza izolării termice mai bune a muşchilor.
Sub influenţa excitaţiei termice se eliberează în tegument substanţe cu caracter de mediatori
chimici.
Excitantul rece determina apariţia histaminei în piele, iar excitantul cald apariţia acetilcolinei.
Eliberarea acetilcolinei în ţesuturi se face sub acţiunea unui tonus crescut al parasimpaticului, în timp
ce procedurile reci ar acţiona în sensul unui tonus crescut al simpaticului.
Excitantul termic determină în organism modificări umorale importante.
Hipertermia se foloseşte în hidroterapie cu scopul de a mări apărarea organismului. Modificările pe
care ea le determină s-ar datora influenţei pe care o are asupra regiunii subtalamice, pentru care
diferenţele de temperatură constituie un excitant potrivit.
Acţiunea excitaţiei mecanice asupra organismului. Excitantul mecanic ocupă locul al doilea în
ordinea importanţei, în cadrul hidroterapiei. Totuşi, el nu este un factor neglijabil şi uneori imprimă pro-
cedurii căreia îi este asociat caractere deosebite, care influenţează reacţia de răspuns al organismului.
Acţiunile mecanice legate de procedurile de hidroterapie se împart în: acţiunea de împingere în sus,
presiunea hidrosta-tică şi factori mecanici adăugaţi procedurilor.
Acţiunea de împingere în sus a corpului cufundat într-un lichid potrivit legii lui Arhimede duce la
diminuarea greutăţii acestuia. Astfel, un om de 70 kg cufundat în apă dulce cîntăreşte numai 7,9 kg, iar în
apă sărată pierde şi această greutate, căpătînd una negativă de 2,8 kg. Aceasta explică de ce se pot executa
sub apă mişcări care nu se pot efectua în aer, în cazul unor leziuni ale aparatului locomotor.
Organismul reacţionează împotriva acestei împingeri din apă — mai ales în apele sărate concentrate
— şi aceasta se traduce prin mărirea frecvenţei ritmului inimii, amplitudinii respiratorii şi mărirea
debitului pe minut.
Presiunea hidrostatică concomitentă cu acţiunea de împingere măreşte efectul mecanic, exercitîndu-
se asupra părţilor compresibile ale organismului, cavităţilor şi circulaţiei venoase.
Presiunea hidrostatică face să scadă circumferinţa toracelui cu 1—3,6 cm, iar presiunea intrapleurală
să crească cu 2,2—10 cm H2O, în funcţie de înălţimea coloanei de apă.
Circumferinţa abdominală scade cu 2,7—6,5 cm, iar presiunea intraabdominală creşte cu 18 mm Hg
(nivelul apei la simfiza pubiană) pînă la 33 mm Hg (nivelul apei la înălţimea omoplatului).
La extremităţi are loc de asemenea o micşorare a volumului, mai ales la cele inferioare cu 0,6 pînă la
3,1%.
Acţiunea mecanică a presiunii hidrostatice asupra toracelui, cavităţii abdominale şi asupra
extremităţilor are drept consecinţă modificări importante asupra respiraţiei, circulaţiei şi metabolismului.
Factori mecanici adăugaţi procedurilor. În această categorie intră o serie de manevre realizate de
obicei în mod artificial, care favorizează, datorită reacţiei vasculare puternice pe care o determină, efec-
tuarea procedurilor la o temperatură cu 2—3° mai scăzută decît cea posibilă, fără adăugarea factorilor
amintiţi.
 Se folosesc în acest scop valurile artificiale, curgerea continuă a apei în baie, presiunea duşurilor,
fricţiunea, periatul, bulele de diferite gaze (aer, CO2,O), curent de aer etc.
Acţiunea excitaţiei chimice. Excitantul chimic ocupă în hidroterapie locul al treilea. Se obţine pe cale
artificială şi constă (aşa după cum se va vedea la capitolul băilor) din introducerea în apă a diferite
substanţe.
Se folosesc: decocturi de plante medicinale (flori de muşeţel, frunze de brad etc), care acţionează,
prin uleiurile eterice pe care le conţin, unele plante cu efect astringent (coaja de stejar), iar altele cu efect
iritant (hrean, muştar).
Se mai întrebuinţează diverse substanţe chimice şi medicamentoase ca: săpun, sare, iod, sublimat etc.

ACŢIUNEA PROCEDURILOR DE HIDROTERAPIE ASUPRA DIVERSELOR APARATE ŞI

FUNCŢII

Procedurile de hidroterapie, prin factorii descrişi, determină asupra diferitelor organe şi sisteme,
reacţii de răspuns.
Acţiunea asupra sistemului nervos se traduce prin influenţarea celor 3 sisteme: sistem nervos central,
periferic şi vegetativ.
Sistemul nervos, prin reţeaua de receptori cutanaţi, este primul care sesizează excitanţii termici.
Aceştia ajung la sistemul nervos central pe căile fibrelor aferente sub formă de stimul nervos, iar de aici
sub formă de impuls se întorc prin căile eferente, determinînd manifestări funcţionale atît în sistemul
nervos, cît şi în alte sisteme şi funcţii.
Reflexele vasculare şi trofice care iau naştere pot să fie folosite în scop terapeutic în anumite stări
patologice.
I. P. Pavlov a stabilit, în laboratoarele sale, acţiunea excitanţilor termici asupra sistemului nervos. El
a arătat că aplicarea repetată sau neîntreruptă a unui excitant termic cald pe aceeaşi suprafaţă cu tanată
produce somn. Aceste date ilustrează cît de uşor se poate realiza inhibiţia corticală prin excitarea
receptorilor cutanaţi.
Dacă blocăm sectoarele periferice ale analizorilor, excitanţii termici cutanaţi pot să micşoreze şi,
uneori, să întrerupă total senzaţiile dureroase, împiedică pătrunderea impulsurilor patologice în sistemul
nervos central, fapt care are o influenţă favorabilă asupra stării scoarţei cerebrale şi, în consecinţă, asupra
evoluţiei procesului patologic.
Temperatura cutanată oscilează în limite destul de mari la unul şi acelaşi individ. În opoziţie cu
aceasta, temperatura internă se caracterizează printr-o constanţă remarcabilă. Aceasta este condiţia obli-
gatorie a evoluţiei normale a proceselor vitale din organism.
În decursul evoluţiei, organismul uman s-a acomodat la anumite oscilaţii ale mediului înconjurător.
Acomodarea se realizează cu ajutorul unor mecanisme fiziologice care intră imediat în acţiune, cînd
temperatura mediului înconjurător depăşeşte limitele optime.
Sistemul nervos central este acela care asigură termoreglarea, pe cale reflexă, ca rezultat al excitaţiei
terminaţiilor nervoase corespunzătoare şi, în mod direct, sub influenţa modificărilor de temperatură a
sîngelui care îl irigă.
Orice excitaţie locală provoacă reacţii de răspuns, care se extind la regiunea corespunzătoare şi chiar
asupra organismului întreg. Sînt unele regiuni mai sensibile care, excitate, determină reacţii mai pu ternice
din partea sistemului nervos central ; acestea sînt partea posterioară a gîtului (zona gulerului Scerbak) şi
regiunea dorsală superioară.
 În funcţie de temperatura şi durata lor, procedurile hidroterapice pot să fie excitante sau calmante
pentru sistemul nervos.
Căldura şi răceala aplicate scurt timp cresc excitabilitatea nervilor senzitivi periferici şi a sistemului
nervos central. Căldura aplicată o durată mai mare diminuează sensibilitatea nervoasă, iar răceala aplicată
îrî aceleaşi condiţii poate să ducă la anestezie.
Între sistemul nervos vegetativ şi procedurile de hidroterapie există relaţii strînse, în sensul că
procedurile calde cresc tonusul vagului, iar cele reci pe ale simpaticului.
În afară de reflexele necondiţionate, care caracterizează reacţiile sistemului nervos la excitantul
termic absolut, hidroterapia poate să provoace şi reflexe condiţionate. Apariţia lor depinde de structura
nervoasă a bolnavului, de condiţiile de mediu şi de corectitudinea tehnicii de aplicare.
Acţiunea asupra sistemului circulator. Excitanţii termici determină asupra sistemului circulator
reacţiile de răspuns cele mai intense şi mai complexe.
Se ştie că o procedură caldă face să apară coloraţia roşie a tegumentului, ca rezultat al vasodilataţiei
reactive, în timp ce o procedură rece determină apariţia palorii tegumentare, ca rezultat al vasoconstricţiei.
Reacţia la cald sau la rece nu are totuşi loc totdeauna astfel. Ea este determinată de gradul
temperaturilor. În funcţie de aceasta, băile fierbinţi, de exemplu, pot să determine vasoconstricţii, în timp
ce băile reci pot să determine apariţia vasodilataţiei.
În general, reacţia dermovasculară la excitantul termic se caracterizează prin apariţia succesivă a trei
faze. Sub acţiunea excitantului rece apar: faza I de vasoconstricţie, care durează 1—2 minute la omul
normal, caracterizată prin apariţia palorii şi anemiei; faza II-a de vasodilataţie a arteriolelor, capilarelor şi
venulelor. Pielea este caldă, are o coloraţie roz-roşiatică, ca rezultat al hiperemiei active, torentul
circulator este intensificat iar tonusul vascular păstrat; faza a III-a, de stază, cu vasodi-lataţie capilară,
concomitentă cu vasoconstricţia arteriolelor şi venulelor. Pielea este rece şi de culoare violacee din cauza
schimbului crescut de gaze dintre sînge şi ţesuturi.
Sub acţiunea excitantului cald (40°—42°) are loc, de asemenea, o reacţie dermovasculară în trei
faze, care diferă însă de cea descrisă numai din punct de vedere cantitativ.
Faza I de vasoconstricţie durează 10—20 de secunde ; faza a. Il-a de hiperemie activă durează şi ea
foarte puţin, iar faza a IlI-a de hiperemie pasivă se caracterizează prin apariţia coloraţiei roşii a
tegumentului.
Reacţiile dermovasculare se răspîndesc pe cale reflexă pe toată suprafaţa tegumentului ca şi asupra
circulaţiei mucoaselor (Brown-Séquard).
1. Mecanismul de reglare a circulaţiei. Dilataţia vaselor periferice ca rezultat al excitaţiei termice
transpune la periferie o cantitate mare de sînge, ceea ce ar determina o anemiere a organelor interne,
scăderea tensiunii arteriale şi colaps.
Aceste accidente nu apar în mod normal, deoarece organismul uman pune în funcţie mecanismele lui
de reglare.
2. Mecanismul mobilizării sîngelui din depozitele sanguine. Mărirea sau micşorarea bruscă a masei
torentului sanguin din tegument este combătută prin eliberarea sîngelui din depozite (ficat, splină, plex
venos subpapilar) în timpul vasodilataţiei tegumentare sau împingerea acestuia din circulaţia periferică în
depozite, în timpul vasoconstricţieîj tegumentare.
3. Schimbarea temperaturii pielii la distanţă. Primul contact cu excitantul rece sau cald face ca
temperatura restului tegumentului care nu vine în legătură directă cu excitantul, să scadă brusc la început,
iar apoi să crească treptat tot timpul băii.
O creştere paralelă a temperaturii pielii, cu cea a băii are loc numai în timpul băilor parţiale
ascendente (Hauffe).
 4. Rezistenţa periferică scade proporţional în timpul procedurilor calde şi creşte în timpul celor reci,
în funcţie de temperatură.
5. Viteza de circulaţie. În arterele periferice, viteza de circulaţie creşte puternic în băile calde şi se
micşorează în cele reci.
6. Timpul de reîntoarcere a sîngelui. În comparaţie cu valoarea medie de repaus (22 de secunde),
timpul de reîntoarcere a sîngelui scade în funcţie de temperatură; cu cît aceasta creşte, cu atît timpul se
scurtează.
7. Viteza undei pulsatile în aortă. Sub influenţa diferitelor temperaturi, viteza undei pulsatile se
modifică. Sub influenţa excitantului cald creşte cu 17—18% iar sub influenţa excitantului rece scade cu 4
—5%.,
8. Munca inimii. Excitantul cald măreşte munca inimii prin creşterea volumului-bătaie şi a minut-
volumului. Se înregistrează o creştere cu aproximativ 30% în băile de 39° şi cu 40% în cele hiperterme. În
băile reci de 28°, minut-volumul scade cu 25%.
Creşterea şi scăderea minut-volumului depind de frecvenţa pulsului, fiind direct proporţionale cu
creşterea lui în băile calde şi scăderea în cele reci.
Tensiunea arterială. În funcţie de temperatură, tensiunea arteriala suferă o serie de modificări:
— în băile calde (36—40°), tensiunea sistolică scade cu valori neînsemnate, iar cea diastolică
marchează coborîri importante;
— în băile fierbinţi cu peste 40°, tensiunea sistolică creşte proporţional cu creşterea temperaturii, iar
cea diastolică rămîne neschimbată sau creşte într-o măsură foarte mică ;
— în băile reci cresc ambele tensiuni, dar cel mai mult creşte cea diastolică ;
— în băile parţiale ascendente, tensiunea sistolică şi diastolică rămîn neschimbate.
Acţiunea asupra sîngelui. Procedurile de hidroterapie influenţează compoziţia sîngelui, modificînd
elementele figurate.
Procedurile generale reci fac să crească numărul hematiilor cu valori pînă la 800 000, hemoglobina
cu 14%, iar leucocitele pînă la de 3 ori valoarea iniţială.
Procedurile generale calde determină scăderea hematiilor, hemoglobinei şi creşterea leucocitelor pînă
la 30000—40000 în baie fierbinte.
Aceste fenomene s-ar explica printr-o serie de mecanisme reflexe determinate de factorii termici,
care duc la mobilizarea sîngelui din depozite.
Coagulabilitatea sîngelui este de asemenea influenţată. Procedurile fierbinţi măresc coagulabilitatea,
iar cele reci o micşorează.
Băile reci realizează o acidifiere a sîngelui prin creşterea CO 2 arteriolar şi alveolar, ca rezultat al
amplificării proceselor de ardere a grăsimilor şi hidraţilor de carbon prin termoreglarea chimică.
Băile calde şi fierbinţi fac să crească alcaloza prin scăderea CO 2, datorită hiperventilaţiei, pierderii
unor anioni acizi prin transpiraţie şi diureza crescută, ca şi eliminării CO2 prin piele.
Sub influenţa băii calde are loc o diluare a sîngelui datorită trecerii unor lichide sărace în albumină
din spaţiile interstiţiale, la care se adaugă şi mobilizarea depozitelor sanguine, determinînd o creştere a
masei.
Sub influenţa procedurilor reci are loc o concentrare a sîngelui în scopul împiedicării pierderilor de
căldură.
Acţiunea asupra aparatului respirator. Excitanţii termici influenţează în mod reflex ritmul şi
amplitudinea respiratorie, în cadrul mecanismului complex al termoreglării.
 Aplicaţii reci sau fierbinţi (45°) de scurtă durată, care interesează regiuni întinse ale pielii sau zone
deosebit de sensibile (ceafa, regiunea dorsală superioară, abdomenul şi toracele), provoacă în primul
moment o inspiraţie profundă, apoi o oprire scurtă în inspiraţie, urmată de respiraţii sacadate, superficiale
şi neregulate, asemănătoare unei stări de anoxemie. În continuare se măresc frecvenţa şi amplitudinea
mişcărilor respiratorii şi apoi totul reintră în normal.
Băile de diferite temperaturi determină diferite tipuri de respiraţie :
— băile hipoterme (31°—32°) determină o respiraţie superficială şi neregulată ;
— băile reci (18°—28°) determină o creştere a volumului respirator;
— băile calde determină apariţia unei respiraţii profunde, care se accentuează pe măsura creşterii
temperaturii, fără ca frecvenţa să se mărească apreciabil;
— băile fierbinţi (42—44°) determină apariţia unei respiraţii de tip Cheyne-Stokes. Aerul respirator
şi minut-volumul cresc foarte mult;
— băile ascendente parţiale determină apariţia unei respiraţii profunde şi rare.
În general, mecanica respiratorie influenţează prin intermediul diafragmului circulaţia abdominală şi,
în mod special, ficatul.
Factorul termic influenţează funcţia respiratorie şi schimbul de gaze.
Sub influenţa procedurilor reci, datorită pierderii căldurii corpului se declanşează termoreglarea
chimică, care face să crească consumul hidraţilor de carbon şi al grăsimilor, ceea ce se manifestă prin
creşterea CO2 eliminat şi a O2 absorbit.
Procedurile cuprinse între 35—38° („zona de temperatură metabolic indiferentă") fac ca volumul
respirator şi consumul de oxigen să atingă valorile minime.
Procedurile foarte calde fac ca tensiunea parţială a CO 2 în aerul alveolar să scadă pînă la 16 mm,
datorită hiperpneei şi hiperventilaţiei care survin.
Sub acţiunea băilor de diferite temperaturi au loc modificări şi în valorile coeficientului respirator.
Acestea se explică atît prin modificările în consumul de O2 şi a eliminării de CO2, cît şi prin natura
substanţelor arse în organism.
Un rol important îl au efectele mecanice şi circulatorii ale băilor, respectiv golirea depozitelor
sanguine.
Coeficientul respirator scade în băile reci moderate (31—32°) pînă la 0,7, iar în cele fierbinţi pînă la
1,2.
Acţiunea asupra sistemului muscular. Excitanţii termici influenţează atît musculatura netedă, cît şi
pe cea striată.
Aplicaţiile reci de scurtă durată cresc randamentul muşchilor striaţi, înlăturînd oboseala.
Aplicaţiile fierbinţi de scurtă durată au efecte asemănătoare, dar mai puţin intense.
Procedurile calde diminuează forţa musculară. Sub acţiunea prelungită a răcelii, musculatura striată
îşi măreşte tonusul, apar contracţii cloni ce exteriorizate sub formă de tremurături involuntare, iar
tegumentul ia aspectul caracteristic de „piele de găină", datorită influenţei elementelor lui contractile.
Aplicaţiile calde de 36—37° au o acţiune calmantă asupra sistemului nervos, determinînd scăderea
tonusului musculaturii. Ele înlătură spasmele musculaturii striate.
Excitaţiile termice locale sau generale influenţează musculatura netedă a tubului digestiv, în funcţie
de starea funcţională normală sau patologică a organelor.
În stare normală, aplicaţiile calde pe pielea abdomenului, ca şi baia caldă determină o creştere a
tonusului gastric şi intestinal şi o mărire a vitezei mişcărilor peristaltice, însoţită de o hiperemie a mu -
coaselor. Excitaţiile reci au efecte contrarii.
La bolnavii cu tonusul crescut apar, dimpotrivă, efecte de scădere a tonusului şi motilităţii sub
acţiunea căldurii şi de creştere sub acţiunea frigului.
Starea funcţională a proceselor corticale condiţionează modul de răspuns al organelor digestive la
excitanţii termici.
Acţiunea asupra termoreglării. Temperatura organismului uman este în medie de 37—37°,2 în
interior şi de 36°,4 in axilă. Ea prezintă variaţii pînă la 1° în 24 de ore legate de activitatea ritmică a
organismului, cu un maximum între orele 16 şi 18 şi un minimum noaptea între 1 şi 4.
Orice excitant termic din mediul exterior, mai mare sau mai mic decît temperatura de indiferenţă,
declanşează, prin excitarea termoreceptorilor funcţia de termoreglare.
Procedurile de hidroterapie, datorită variaţiilor termice, pun organismul în situaţia de a se apăra.
Mecanismele de apărare sînt următoarele: termoreglarea chimică, care constă în creşterea sau diminuarea
producerii de căldură proprie şi termoreglarea fizică, care constă în creşterea sau scăderea pierderii de
căldură în mediul exterior.
Termoreglarea chimică. De cîte ori temperatura organismului tinde să scadă, se declanşează
intensificarea proceselor metabolice din organism, mai ales din musculatura scheletică şi ficat. Metabo-
lismul creşte în timpul scăderii temperaturii mediului înconjurător.
La creşterea temperaturii externe, prin diminuarea metabolismului, termoreglarea nu are loc decît în
foarte mică măsură, deoarece metabolismul nu poate să scadă decît cu cel mult 10% sub metabolismul de
bază.
Termoreglarea fizică. Se înţelege prin termoreglare fizică reglarea schimburilor calorice dintre
organism şi mediu.
Schimburile de căldură se fac prin convecţie, radiaţie şi evaporare.
Dacă temperatura corpului este mai mare decît a mediului, pierderea de căldură a organismului se
face prin convecţie şi radiaţie.
Dacă temperatura mediului este mai mare ca a organismului, pierderea de căldură se face prin
evaporarea lichidelor din piele şi mucoase.
Termoreglarea este un proces fiziologic complex, în care rolul principal revine scoarţei cerebrale.
Participă în mod obligatoriu pielea în calitate de organ principal al schimburilor calorice, cu aparatele ei
nervoase şi vasculare.
Termoreglarea fizică necesită o bună funcţionare a sistemului cardiovascular; termoreglarea chimică
necesită o stare normală a funcţiei metabolice şi neuroumorale.
Acţiunea asupra metabolismului. Procedurile hidroterapeutice influenţează metabolismul în sensul
creşterii sau scăderii in luncţie de creşterea sau scăderea temperaturii ţesuturilor.
Procedurile cuprinse în aşa-zisa „zonă metabolică indiferentă" (35—38°) şi cu o durată de 10—15
minute nu modifică metabolismul oamenilor sănătoşi. Ele influenţează favorabil metabolismul convales-
cenţilor.
Procedurile calde (38—40°) determină uşoare creşteri ale metabolismului, pe seama arderilor
hidraţilor de carbon şi ale grăsimilor. Procedurile calde prelungite (39—40°) sau cele fierbinţi duc la creş-
terea temperaturii corpului şi, prin aceasta, măresc considerabil metabolismul, pe seama atît a consumului
mărit de hidraţi de carbon şi grăsimi, cît şi a arderilor substanţelor proteice.
Procedurile reci, chiar de scurtă durată (fricţiuni complete, duşuri generale), determină o foarte
accentuată creştere a metabolismului.
Modificările metabolice se traduc prin variaţii ale volumului respirator, ale consumului de O2 şi
eliminarea de CO2.
Urcarea metabolismului are loc într-o măsură mai mare, dacă procedurile termice se combină cu
manopere mecanice mai intense.
O cură hidroterapeutică mai prelungită face să crească asimilarea proteică, fapt care se pune în
evidenţă prin conţinutul mai puţin azotat al fecalelor.
În acelaşi timp creşte şi dezasimilarea, care se traduce prin creşterea considerabilă a azotului ureic
din urină.
Eliminările de acid uric cresc pînă la 20% Şi de asemenea cele ale amoniacului. În sînge creşte Ca şi
scade Na. Prin urină se elimină, mai ales după procedurile hiperterme, fosfaţii, sulfaţii, clorurile.
Acţiunea asupra sistemului endocrin. Excitantul termic cald sau rece din hidroterapie are de
asemenea o influenţă asupra sistemului endocrin.
Se pot obţine atît accentuarea funcţiilor unor glande cu hipofuncţie secretoare, cît şi reducerea
producerii de hormoni la cele cu hiperfuncţie.
În hiperfuncţiile tiroidiene se obţin ameliorări evidente prin proceduri de hidroterapie care se traduc
mai ales prin echilibrarea diferitelor mecanisme vegetative dereglate.
Metabolismul bazal şi iodocaptarea vor pune în evidenţă şi modificările cantitative ale glandei în caz
de hiperfuncţie sau hipofuncţie tiroidiană.
Suprarenala reacţionează şi ea la tratamentul hidroterapie, printr-o eliminare crescută de 17-
cetosteroizi.
Hipofuncţia glandelor sexuale poate să fie ameliorată simţitor cu ajutorul procedurilor de
hidroterapie.
Se remarcă de asemenea o mai bună toleranţă la hidraţii de carbon, la bolnavii diabetici, fapt care
explică o bună influenţă a hidroterapiei asupra pancreasului.
Reacţia în hidroterapie. Prin reacţie în hidroterapie se înţelege totalitatea răspunsurilor organelor şi
diferitelor sisteme la acţiunea excitanţilor termici.
Oglinda reacţiei întregului organism este reacţia dermovasculară. Din această cauză, ea ne serveşte
ca indicator şi ne orientează în aplicarea practică a hidroterapiei.
Manifestarea unei bune reacţii dermovasculare ne arată că modificările funcţionale ale celorlalte
organe, sisteme şi funcţii au loc şi se dezvoltă în sens fiziologic. Obţinerea ei este deci obligatorie.
Obiectiv, o bună reacţie dermovasculară se manifestă prin apariţia unei coloraţii roz-roşietice a
tegumentului, însoţită de încălzirea pielii.
Subiectiv se traduce printr-o senzaţie de căldură plăcută, bună dispoziţie, apetit crescut şi dorinţă de
mişcare. Lipsa de reacţie dermovasculară se traduce :
Obiectiv, prin apariţia palorii tegumentare şi a „pielii de găină"; aspectul albăstrui sau albastru-
marmorat şi răceala tegumentelor.
Subiectiv, senzaţia de frig, frison sau tremurături, cefalee, nervozitate, moleşeală, scăderea apetitului.
Asistentul trebuie să urmărească cu atenţie bolnavul şi să evite această a doua posibilitate, prin
adăugarea la procedurile de hidroterapie a manevrelor mecanice ajutătoare.
O metodă pentru punerea în evidenţă a reacţiei vasculare este cea descrisă de Dalmady. Se comprimă
cu degetul tegumentul iar apoi se urmăreşte timpul scurs pînă la dispariţia petei palide produsă de apăsare.
Se apreciază înainte şi după procedură.
Considerăm că reacţia este bună, dacă dispariţia petei palide a avut loc în 2—5 secunde şi ca
reacţierea, dacă dispariţia a avut loc după 8—10 secunde. în timpul curei hidroterapeutice se observă o
scurtare a timpului, ca urmare a îmbunătăţirii reactivităţii şi a unei mai bune circulaţii.

REGULI GENERALE ALE PRACTICII HIDROTERMOTERAPICE

Pentru ca hidrotermoterapia să realizeze maximum de efecte curative şi profilactice, trebuie să ţinem

seama în aplicarea ei de anumite reguli.
1. Bolnavul va fi amănunţit examinat înainte de aplicarea oricărei proceduri de hidroterapie, chiar
dacă nu este la primul său tratament. Apariţia pe parcurs a unor fenomene supraadăugate sau boli
intercurente impun întreruperea curei, contrar insistenţelor bolnavului care, de obicei, doreşte să o
continue.
2. Procedurile de hidroterapie nu vor fi aplicate imediat după mese abundente. Este bine ca bolnavul
să fi luat o gustare uşoară cu cel puţin 1/2 oră înainte de aplicarea procedurii.
3. Procedurile mari se vor indica obligatoriu în orele de dimineaţă.
4. Dacă se vor aplica în cursul aceleiaşi dimineţi 2 proceduri, este obligatoriu ca, între ele, să existe
un interval liber de cel puţin două ore.
5. Se va evita prescrierea unui număr prea mare de proceduri, pentru ca reacţiile unei noi proceduri
să nu se suprapună pe acţiunea unei proceduri deja administrate.
6. Este contraindicat să se aplice tratamente hidrotera-peutice mari după eforturi intelectuale şi fizice
importante, nopţi nedormite, colici, stări de enervare etc.
7. Apariţia menstruaţiei este o indicaţie de întrerupere totală a tratamentului hidroterapie în prima zi.
în ziua a doua se pot indica proceduri parţiale, care se referă la trunchi şi membrele superioare.
8. Înaintea procedurilor mari, bolnavul îşi va goli vezica urinară şi intestinul.
9. Asistentul va putea să adauge de la sine proceduri suplimentare, cum sînt fricţiunea sau periatul,
pentru a grăbi apariţia reacţiei dermovasculare.
În schimb nu-i va fi permis să treacă din proprie iniţiativă la excitanţi mai puternici, deoarece el nu
este suficient de bine informat asupra stării generale a bolnavului.
10.Procedurile hidroterapeutice reci nu se vor aplica bolnavilor cu tegumente reci, decît după o
prealabilă procedură de încălzire.
11. După procedurile calde şi fierbinţi şi de sudaţie este obligatoriu să se aplice o scurtă procedură de
răcire, pentru combaterea relaxării şi atoniei vasculare periferice determinată de căldură.
12. După procedurile de hidroterapie este obligatoriu să se facă ştergerea tegumentului cu un cearşaf,
încet sau energic, în funcţie de intenţia de a atenua sau amplifica reacţia.
13. Asistentul trebuie să respecte cu stricteţe indicaţiile din prescripţia de cură, în ceea ce priveşte
temperatura, durata, intensitatea, topografia procedurii şi să aplice o tehnică corectă.
14. Asistentul trebuie să asigure bolnavului în timpul efectuării tratamentului condiţii optime de
confort. Să se evite discuţiile nepotrivite, zgomotul, mirosurile neplăcute, aşteptatul etc.
15. Dacă în timpul procedurii apare un accident — o intoleranţă, asistentul trebuie să explice
bolnavului cauza celor întîmplate şi să-i recîştige încrederea în terapia aplicată.
Sala de hidroterapie şi dotarea ei. O secţie de hidroterapie trebuie să fie foarte bine împărţită pentru
ca munca tehnicianului şi condiţiile de confort pentru bolnav să fie optim realizate.
În linii mari, o secţie de hidroterapie trebuie să cuprindă: cabina pentru dezbrăcare, camere pentru
diferite proceduri generale şi parţiale hidrice şi termice. Este bine ca diferitele puncte de tratament în
interiorul unei aceleiaşi camere să fie separate prin pereţi incompleţi, pentru a se crea bolnavului condiţii
cît mai bune de confort.
Suprafaţa necesară pentru o baie este de 8 m 2. Băile au dimensiunile de 80×175 cm şi de 100×190
cm, în funcţie de felul procedurii executate.
Sala de duşuri trebuie să asigure o distantă de 3—3,5 m între duşul fulger şi bolnav. Pentru fiecare
duş este nevoie de 3—4 m2.
La camerele pentru împachetări se calculează cîte 3,5— 4 m2 pentru fiecare pat de 0,8 m2.
Înălţimea încăperilor trebuie să fie de 3,50 m. Pereţii trebuie să fie căptuşiţi cu faianţă pînă la o
înălţime de 2 m. Culoarea pereţilor este bine să fie albă. Duşumeaua trebuie să fie din mozaic de culoare
deschisă, cu pantă de scurgere şi grătare de lemn.
Iluminatul trebuie să fie foarte bun. Dacă nu se poate realiza o bună lumină naturală, atunci vom
pune lămpi fluorescente pentru ca reacţia dermovasculară să fie bine vizibilă.
Temperatura încăperilor de tratament trebuie să fie de 22—23°, iar a sălii de dezbrăcat şi eventual de
odihnă în policlinică trebuie să fie de 20°.
În fiecare încăpere trebuie să existe termometre de cameră.
Ventilaţia încăperilor trebuie să asigure un mediu favorabil. Umiditatea nu trebuie să depăşească
75%.
Alimentarea cu apă rece şi fierbinte trebuie să fie în permanenţă asigurată.
Conductele trebuie să fie larg dimensionate pentru a asigura un debit constant, iar scurgerile căzilor
şi robinetele de umplere trebuie dimensionate mai mari pentru a asigura umplerea şi golirea lor în 3—4
minute.
Ceasuri semnalizatoare şi ceasuri de nisip trebuie să fie prezente lîngă fiecare punct de tratament.
În pavilionul de hidroterapie trebuie păstrată o curăţenie şi o ordine desăvîrşite.
Asistentul. Asistentul care lucrează în secţia de hidroterapie este figura cea mai importantă şi cu rolul
cel mai mare în bunul mers al acestei secţii şi în reuşita tratamentelor aplicate.
1. Asistentul trebuie să aibă o ţinută corespunzătoare: halat alb şi bonetă pe cap, şorţ de cauciuc
pentru procedurile care necesită acest lucru. Bărbaţii trebuie să poarte şi pantaloni albi. În picioare pantofi
de tenis.
Îmbrăcămintea asistentului trebuie să fie sclipitor de curată. Aspectul exterior neglijent are o
influenţă nefavorabilă asupra psihicului bolnavului.
2. Asistentul trebuie să vorbească politicos cu bolnavii, să nu arate o figură plictisită sau enervată,
atunci cînd aceştia îi cer lămuriri.
3. Asistentul nu trebuie să aibă discuţii — indiferent pe ce teme — cu tovarăşii lui, în timpul lucrului.
4. Planificarea procedurilor trebuie foarte bine respectată, pentru a se evita aglomerarea bolnavilor
sau golurile de producţie, care creează nemulţumiri în rîndurile bolnavilor.
Respectarea regulilor expuse face ca prestigiul asistentului care lucrează în secţia de hidroterapie să
crească în faţa bolnavului ş. o dată cu aceasta, şi încrederea acestuia în tratamentul aplicat.
Reuşita terapiei cu agenţi hidrotermoterapici depinde în mare măsură de tehnica şi condiţiile de
aplicare a tratamentului, deci depinde de asistent, care le are în mînă pe amîndouă.

TEHNICA SPECIALĂ DE HIDROTERAPIE

 COMPRESELE

Definiţie. Compresele sînt cele mai simple şi mai răspîn-dite proceduri de hidroterapie. Ele se
realizează cu ajutorul unor bucăţi de pînză, variate ca formă şi dimensiune, înmuiate în apă de diferite
temperaturi şi aplicate asupra diverselor regiuni ale corpului.
Clasificare. În clasificarea compreselor folosim două criterii, şi anume temperatura şi regiunea pe
care se aplică.
În funcţie de temperatură, compresele se împart în: reci, calde, alternante, stimulante şi cu aburi.
În funcţie de regiune, compresele se împart în: compresă la cap, compresă la ceafă, la gît, la torace,
la abdomen, la trunchi, compresă genitală, comprese la gambe şi comprese longhete.
Tehnica de aplicare. A. Reguli generale. Pentru ca efectele compreselor să fie bune trebuie să ţinem
seama în tehnica de aplicare a lor de o serie de reguli generale :
1. Compresa trebuie să fie intim aplicată pe tegumente şi să nu permită pătrunderea aerului.
2. Umiditatea trebuie să fie corespunzătoare felului compresei: cele reci şi calde vor fi semistoarse, în
aşa fel ca apa să nu se scurgă spontan pe tegument; cele stimulante vor fi stoarse bine, astfel ca să se evite
urnezirea compresei de acoperire.
3. Compresele uscate de acoperire trebuie să depăşească compresele subiacente cu 1—2 cm.
4. Compresele nu trebuie să fie prea strînse pentru a nu da tulburări de circulaţie: compresiuni
venoase la extremităţi sau senzaţii de opresiune pe torace.
5. Dacă compresele stimulante nu se încălzesc după 10— 15 minute sau aplicarea lor provoacă
frisoane, se întrerup, putînd să fie aplicate din nou pe aceeaşi regiune numai după fricţionarea sau perierea
acesteia.
6. Compresele nu se aplică decît pe tegument sănătos, deoarece umezeala şi aplicaţiile repetate ar
putea să provoace maceraţii, favorizînd pătrunderea microbilor piogeni, în cazul unor piodermite
existente.
B. Tehnica de aplicare a compreselor în juncţie de temperatura lor şi modul de acţiune.
I. Compresele reci. Materiale necesare: bucăţi de pînză de diferite forme şi mărimi, găleată cu apă
rece. pat sau canapea, ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare propriu-zisă. Se înmoaie compresa în apă rece, se stoarce şi se împătureşte de 5
—6 ori, apoi se aplică pe regiunea interesata. Din 5 în 5 minute, compresa se schimbă, menţinîndu-se
astfel temperatura scăzută. Acest lucru se poate realiza şi dacă combinăm compresa cu hidrofor sau
aplicare de pungă cu gheaţă.
Durata totală a unei comprese variază în raport cu boala, încadrîndu-se între limitele de minim 20
minute şi maximum 60 de minute.
Modul de acţiune. Afară de unele comprese aplicate pe anumite zone, a căror acţiune are un caracter
general, majoritatea compreselor au acţiune locală, limitîndu-se la organele şi ţesuturile subiacente pe
care sînt aplicate.
Acţiunea compreselor se bazează pe factorul termic.
Compresele reci îşi bazează efectul pe proprietăţile următoare : vasoconstricţie, antihemoragică,
antiinflamatoare, antitermică.
II. Compresele calde. Materiale necesare: aceleaşi ca mai sus. în plus un termometru. In ceea ce
priveşte temperatura apei din găleată, aceasta va fi între 38 şi 43° pentru compresele calde şi 45—55°
pentru cele fierbinţi.
 Tehnica de aplicare este ca şi pentru compresele reci, cu particularitatea că, spre deosebire de
acestea, compresele calde sînt totdeauna acoperite pentru a li se menţine temperatura.
Compresele se schimbă din 5 în 5 minute. Durata totală de aplicare este de minimum 20 de minute şi
de maximum 60—90 de minute.
Modul de acţiune a compreselor calde: antispastice, analgezice, hiperemiante, resorbtive (mai ales in
inflamaţiile cronice).
III. Compresele alternante. Materiale necesare: aeeleaşi ca şi mai sus.
Tehnica de aplicare. Se aplică conform tehnicii expuse o compresă caldă la temperatura de 40—50°
pe o durată de 2—3 minyie, după care, pe acelaşi loc, se aplică o compresă rece de 12—16° .pe o durată
de 1/2—1 minut.
Aceste comprese se alternează de 5—6 ori. Se.începe totdeauna cu compresa caldă şi se termină cu
cea rece.
Modul de acţiune: stimularea circulaţiei sanguine şi tonifierea sistemului neuromuscular, mai ales
local.
IV. Compresele stimulante sau compresele Priessnitz. Materiale necesare: 2 bucăţi de pînză de
formă asemănătoare, una dintre ele fiind ceva mai mare şi dintr-un material mai plin (niciodată
impermeabil); o găleată cu apă la temperatura camerei.
Tehnica de aplicare. Se moaie bucata de pînză mai mică în apă, se stoarce bine şi se aplică pe
regiunea interesată. Peste aceasta se aplică a doua compresă, uscată, în aşa fel ca să depăşească cu 2—3
cm compresa umedă.
Durata de aplicare este 2—6 ore sau pînă la uscare.
Modul de acţiune. Stimularea activităţii nervoase şi a aparatului circulator cu modificarea proceselor
biologice.
V. Compresele cu aburi. Materiale necesare: 2 bucăţi de flanelă, o bucată pînză simplă sau un
prosop, o pînză impermeabilă, 1 găleată cu apă la temperatura de 60—70°.
Tehnica de aplicare. Se plasează pe regiunea interesată o flanelă uscată peste care se aplică o bucată
de pînză sau prosopul muiat în apă fierbinte (60—70°) şi bine stoarsă, iar peste aceasta se aplică cealaltă
flanelă. Totul se acoperă cu pînza impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a procedurii este de minimum 20 de minute şi de maximum 60 de minute.
Modul de acţiune: resorbtiv, analgezic, antispastic.
C. Tehnica de aplicare a compreselor în funcţie de regiuni, modul de acţiune, indicaţii şi
contraindicaţii.
Indiferent de regiunea la care ne referim, tehnica generală de aplicare a compreselor în funcţie de
temperatură rămîne aceeaşi.
I. Compresele la cap se subîmpart în: complete şi parţiale. Cele
parţiale interesează regiuni limitate ale capului: frontală, temporală,
occipitală.

Fig,
120. — Compresă pentru cap.
 Materiale necesare: o bucată de pînză de formă triunghiulară cu latura de 60 cm (fig. 120),
termofoare sau pungi cu gheaţă (fig. 121).
Tehnica de aplicare. Pentru compresa completă se aplică pînza astfel ca să acopere capul şi fruntea.
Cele 2 capete se trec pe deasupra urechilor, înnodîndu-se la spate deasupra capătului rămas liber.
Pentru regiunea frontală, temporală şi occipitală se poate întrebuinţa acelaşi material, împăturindu-se
potrivit regiunii pe care se aplică.
II. Compresa la ceafă se aplică bolnavului culcat pe spate, cu capul sprijinit pe pernă, astfel ca să se
adapteze cît mai bine regiunii occipitale.
Compresele la cap pot să fie calde, reci sau stimulante. Cele mai frecvent aplicate sînt primele două.
Modul de acţiune. Indiferent de regiunea pe care se aplică, modul de acţiune al compreselor este
acelaşi.

Fig, 121. — Termofor

Indicaţii. Compresele reci la cap se indică în: congestii cerebrale, hemoragii cerebrale, meningite, în
timpul procedurilor de termoterapie pentru evitarea congestiei cerebrale.
O remarcă pentru compresele reci la ceafă este aceea că, pe lîngă acţiunea locală, au şi o acţiune
generală, reflexă, la distanţă, asupra activităţii inimii, respiraţiei şi sistemului nervos, în sensul sedării.
Compresele calde la cap se indică în nevralgii acute sau cronice, migrene, datorită angiospasmelor,
dureri cu caracter reumatismal.

Fig. 122. — Compresă specială pentru gît.

III. Compresele la gît. Materiale necesare: compresă cu dimensiunile 7 × 60 cm sau prosoape scurte.
Cînd dorim să acţionăm şi pe regiunea auriculară folosim o compresă de formă specială (fig. 122).
Tehnica de aplicare. Bolnavul poate să stea pe scaun. In cazul acesta se aplică compresa în jurul
gîtului, fixîndu-se la spate cu un ac de siguranţă. Partea care vine în contact cu regiunea cefei nu se
umezeşte.
282
Cînd bolnavul este în poziţie culcată, compresa se aplică pe faţa anterioară a gîtului, fără să se mai
prindă la ceafă.
Compresele la gît pot să fie calde, reci şi alternante.
Indicaţii. Compresele reci se indică în inflamaţiile. acute ale regiunii amigdaliene: amigdalite acute,
flegmoane, larin-gite, difterie etc.
Compresele calde se indică în: inflamaţii ale regiunii amigdaliene însoţite de edem şi cianoză.
IV. Compresele la torace. Materiale necesare: bucăţi de pînză de formă triunghiulară cu latura de
130 cm.
Tehnica de aplicare. Se aplică compresa pe spatele bolnavului cu un unghi în jos. Celelalte două
unghiuri se trec peste umeri, traversează în diagonală pieptul şi sînt înnodate la spate peste unghiul rămas
liber.
Compresele la torace pot să fie reci, calde, stimulante.
Indicaţii. Compresele reci la torace se indică în: hemoptizii, procese acute ale organelor din cutia
toracică ca bronşite, congestii pulmonare, pneumonii etc.
Compresele calde la torace se aplică potrivit aceleiaşi tehnici, cu ajutorul pînzei triunghiulare
înmuiată în apă caldă. Sînt indicate în mialgii şi nevralgii cronice intercostale, bronşite şi pleurite cronice
cu resturi de exsudate şi aderenţe pleu-rale, spasme ale organelor abdominale (colite, colecistite etc).
Compresele stimulante la torace (comprese cruciate). Materiale necesare: două bucăţi de pînză de
3,1/2 m lungime şi 28—30 cm lăţime sau 6 prosoape de aproximativ 120/30 cm.
Tehnica de aplicare. Se ia una din comprese, se moaie în apă şi se stoarce, se rulează sub formă de
sul (faşă), se apucă în mîna dreaptă iar cu mîna stingă se ţine capătul liber. Ne aşezăm în faţa bolnavului,
aplicăm capătul liber al compresei în axila dreaptă, trecem compresa în diagonală peste piept şi umărul
stîng (fig. 123 a), apoi oblic peste spatele bolnavului, se ajunge în axila dreaptă, apoi trecem transversal
pe partea anterioară a toracelui spre axila stingă (fig. 123 b). De acolo, în diagonală ducem compresa
peste umărul drept pe faţa anterioară a toracelui. Aici se face o cută apoi se continuă aplicarea orizontală
pînă la capăt. Acesta se introduce sub tura orizontală precedentă sau, mai bine, se leagă cu un şiret.
Peste compresa umedă se aplică în acelaşi mod compresa uscată.
În lipsa compreselor putem să folosim 6 ştergare. În cazul acesta, tehnica de aplicare este următoarea
: acoperim în acelaşi timp spatele şi partea anterioară a toracelui în diagonală, aplicînd un prosop peste
umărul drept şi celălalt peste umărul stîng. Al treilea prosop îl trecem orizontal sub axile, fixînd în acelaşi
timp capetele prosoapelor atît pe faţa anterioară, cît şi pe cea posterioară. Peste aceste prosoape aplicăm
în aceeaşi ordine pe cele uscate.

Fig. 123. — Aplicarea

 compreselor cruciate.

Compresele cruciate trebuie să fie corect aplicate, astfel ca ele să acopere întreg toracele, lăsînd
libere mîinile şi gîtul.
Indicaţii. Compresele cruciate sînt indicate în : bronşite acute şi cronice, pleurezii acute şi cronice,
tuberculoză pulmonară, diverse pneumopatii.
V. Compresele precordiale. Materiale necesare: bucăţi de pînză de dimensiuni 20/30 cm.
Tehnica de aplicare. Se împătureşte compresa în 5—6 straturi, se moaie în apă, se stoarce şi se aplică
pe regiunea pre-cordială.
De obicei se aplică reci. Se pot combina cu pungi de gheaţă sau hidrofoare cu apă rece.
În timpul aplicării, bolnavul stă în poziţie culcata, este împachetat într-un cearşaf uscat şi este bine
acoperit..
Compresele reci se aplică la început pînă se stabileşte felul de reacţie a bolnavului, de 2—3 ori pe zi,
timp de 10—15 minute, apoi de 1—2 ori pe zi cîte 1 — 1½ oră, dacă răspunsul este corespunzător.
Modul de acţiune: întăresc sistola, lungesc diastola, fac să dispară aritmiile.
Indicaţii: aritmii funcţionale, palpitaţii, miocardite însoţite de tahicardie în cursul bolilor infecţioase,
în reumatismul Sokolski-Bouillaud.
Contraindicaţii: leziuni miocardice avansate.
VI. Compresele la trunchi pot să fie reci, calde şi stimulante.
Materiale necesare: pentru compresele reci şi calde un prosop sau una compresă de 120/40 cm, una
canapea.
Tehnica de aplicare. Se ia prosopul sau compresa şi se înmoaie în apă rece sau caldă, se stoarce şi se
aplică pe trunchi, cuprinzînd regiunea dintre axilă şi pubis, bolnavul fiind culcat.
Mod de acţiune. Acţiunea este asemănătoare cu a compreselor reci şi calde aplicate pe torace, cu
deosebirea că aici suprafaţa interesată este mai mare.
Indicaţii: compresele reci la trunchi sînt indicate în stări febrile, hemoptizii, inflamaţii acute ale
organelor toracice.
Compresele calde la trunchi au aceleaşi indicaţii ca şi compresele calde la torace.
Compresele stimulante la trunchi (fig. 124). Materiale necesare: un cearşaf obişnuit, un prosop de
120/70 cm, una canapea.
Tehnica de aplicare. Se acoperă canapeaua cu o pătură. Peste aceasta se aplică cearşaful împăturit de
5—6 ori. Se ia apoi prosopul, se înmoaie în apă rece, se stoarce bine şi se aplică transversal pe lungimea
patului, astfel ca cearşaful uscat să depăşească atît sus, cît şi jos marginea compresei umede ; bolnavul
este invitat să se culce pe spate, astfel ca marginea de sus a prosopului ud să ajungă pe linia axilară, apoi
ridică braţele în sus ; se acoperă cu prosopul ud faţa anterioară a trunchiului de la axile pînă la pubis, şi
peste prosopul ud aşezăm cearşaful uscat.
Modul de acţiune. Aceste comprese se mai pot combina cu hidrofoare pe abdomen şi pe regiunea
precordială.
Indicaţii: stări febrile, bronşite acute, boli acute infecţioase, pneumonii, pleurite acute, mialgii,
nevralgii intercostale.
VII. Compresele abdominale cel mai frecvent folosite sînt reci, calde, stimulante.
 Materiale necesare: compresă de
40/60 cm, canapea.
Tehnica de aplicare. Se înmoaie
compresa în apă rece sau caldă, se stoarce
şi se aplică conform tehnicii compreselor la
trunchi, cu deosebirea că aici se prinde
numai regiunea dintre mamele şi pubis. Se
poate asocia cu hidrofor.
Fig. 124. —
Compresa la trunchi.

Indicaţii. Compresele reci abdominale

sînt indicate în inflamaţii acute ale
organelor abdominale (peritonite acute, apendicite, colecistite, anexite) sau hemoragii abdominale.
Compresele calde abdominale sînt indicate în colici hepatice sau intestinale, inflamaţii cronice ale
sferei genitale feminine ca: periuretrite, parametrite, salpingite, salpingoovarite etc.
Compresele abdominale stimulante — Priessnitz. Materiale necesare: una compresă de 3½ m
lungime pe 28—30 cm lăţime sau 2 prosoape de lungime potrivită, o canapea.
Tehnica de aplicare. Dacă întrebuinţăm compresa lungă, se procedează astfel : se moaie un capăt în
apă, atît cît este necesar să cuprindă abdomenul aproximativ o dată şi jumătate, se stoarce bine şi se aplică
astfel: la bolnavii care nu se pot mişca se aşază compresa transversal pe pat. La bolnavii mobili, compresa
se poate aplica în poziţie şezîndă, în genunchi sau stînd în picioare. Aplicăm capătul ud al compresiei pe
abdomen, trecem apoi la spate ridicînd uşor bolnavul, continuăm cu cealaltă parte a compresei uscate pînă
la terminarea ei, după care acoperim bolnavul cu pătura.
Cînd nu avem la dispoziţie compresă lungă, întrebuinţăm cele 2 prosoape. întindem un prosop umed
şi stors transversal peste un prosop uscat ceva mai mare. Aşezăm bolnavul pe prosop şi trecem părţile
laterale ale acestuia pe abdomen, aco-perindu-1 cu cel uscat.
Durata compreselor abdominale Priessnitz este de la 2—3-ore pînă la 5—6 ore ; se aplică de obicei
în cursul nopţii, men-ţinîndu-se pînă dimineaţa.
VIII. Compresele genitale sau compresele în „T" (fig. 125) pot să fie reci, calde şi stimulante.
Materiale necesare: compresă de formă specială în „T" sau două comprese de 140/20 cm.

Fig. 125. Compresă genitală în T.

Tehnica de aplicare. Se ia una din comprese, uscată, şi se fixează în jurul crestelor iliace prinzîndu-
ise cu un ac de siguranţă. După aceea se ia compresa a doua, se moaie în apă, se stoarce şi se prinde cu un
ac de siguranţă pe faţa anterioară a compresei orizontale; se merge în jos de-a lungul regiunii interfesiere,
fixînd celălalt capăt al compresei de compresa orizontală în partea anterioară, în regiunea suprapubiană.
Indicaţii: atît compresa rece, cît şi compresa stimulantă, cele mai des folosite, sînt indicate în:
hemoroizi, orhite, epi-didimite, prurit vaginal, vulvite şi alte inflamaţii acute ale sferei genitale.
287
 IX. Compresele la gambe. Cel mai des folosite sînt cele stimulante.
Materiale necesare: bucăţi de pînză de 1,50 m/20 cm.
Tehnica de aplicare. Se moaie o treime din lungimea compresei în apă rece şi, după ce se stoarce
bine, se înfăşoară în jurul gambelor de la maleole spre genunchi. Peste compresa udă se înfăşoară restul
compresei uscate.
Indicaţii. Compresele la gambe sînt indicate în astenie nervoasă, insomnii, flebite şi varice, afecţiuni
congestive ale creierului.
X. Comprese longhete. Cele mai folosite sînt cele reci şi stimulante.
Materiale necesare: 2—4 comprese lungi de 1 m şi late de 5 cm.
Tehnica de aplicare. Se înfăşoară fiecare deget în parte şi antebraţul cu compresa umedă, bine
stoarsă, în aşa fel ca palma să rămînă complet liberă.
În cazul compresei stimulante, peste compresa umedă se aplică una uscată.
Indicaţii. Compresele reci se aplică în combustii ale degetelor, fenomene inflamatoare în cadrul
reumatismului Sokol-ski-Bouillaud etc.
Cele stimulante se aplică în artritele reumatice însoţite de limitarea mişcărilor, în scopul stimulării
circulaţiei.

HIDROFOARELE
Definiţie. Hidroafoarele sînt nişte dispozitive de cauciuc sau de metal, formate din tuburi aranjate
circular sau paralel, cu ajutorul unor benzi de pînză sau tablă elastică. Unul din capetele hidroforului se
pune în legătură cu o sursă de apă (vas sau robinet), situat la un nivel mai ridicat, aproximativ 1 m, iar
celălalt cu un vas de scurgere, situat la un nivel mai coborît.
Clasificare. Pentru clasificare se folosesc 2 criterii: regiunea pe care se aplică şi forma hidroforului.
În funcţie de regiunile pe care se aplică, hidrofoarele se împart în următoarele categorii : hidrofoare
pentru cap, hi-drofoare pentru ceafă, gît, coloana vertebrală, hidrofoare pentru inimă, pentru abdomen,
pentru spate, pentru extremităţi, psihrofor uretral, hidrofor vaginal şi hidrofor rectal.
În funcţie de formă, hidrofoarele se împart în: hidrofoare de formă circulară (pentru cap), de formă
rotundă (pentru inimă), de formă dreptunghiulară (pentru coloana vertebrală), de formă ovală (pentru
abdomen) şi hidrofoare de formă specială (pentru uretră, vagin, rect).
Tehnica de aplicare. Principii generale. Principiul de func-
ţionare a hidroforului se bazează pe scurgerea continuă a apei prin
tuburi la teperatura dorită. Temperatura folosită este identică cu a
compresoarelor cu care se aplică de obicei pentru menţinerea
temperaturii acestora.

Fig. 126. — Hidrofor pentru cap.

Factorul pe care se bazează acţiunea hidrofoarelor este factorul

termic. Hidrofoarele se aplică reci în afecţiunile acute, calde şi
fierbinţi în afecţiunile cronice şi alternante cînd urmărim stimularea
funcţiei organelor dintr-o anumită regiune.
Modul de acţiune, durata de aplicare şi indicaţiile sînt identice cu ale compreselor.
 Tehnici speciale. I. Hidroforul la cap. Se aşază bolnavul pe un pat, i se aplică compresa la cap
conform tehnicii obişnuite, apoi i se plasează hidroforul de formă circulară deasupra compresei şi se
păstrează durata prescrisă (fig. 126).
II. Hidroforul pentru inimă. Se procedează ca şi pentru compresa precordială. adăugîndu-se deasupra
un hidrofor circular cu diametru de 15—20 cm.
III. Hidroforul pentru abdomen. Se procedează, ca şi pentru compresa abdominală, aplicîndu-se
deasupra un hidrofor de formă ovalară pentru stornac şi dreptunghiulară pentru întreg abdomenul (fig.
127).

Fig. 127. —
Hidrofor abdominal.

IV. Hidrofoarele pentru coloana vertebrală au aceeaşi formă ca şi cele abdominale.

V. Psihroforul uretral (fig. 128). Este format dintr-o sondă ureterală bifurcată.
Tehnica de aplicare. Se aşază bolnavul în decubit dorsal, se evacuează mai întîi vezica, apoi se
introduce psihroforul

Fig. 128. —
Psihroforul uretral.

sterilizat, de-a lungul uretrei, pînă la prostată. Se adaptează un capăt al psihroforului la sursa de apă, iar
celălalt la un vas de scurgere. Durata procedurii este de 20—-60—90 de minute.
 Fig. 129. — Hidrofor vaginal. Fig. 130. — Hidrofor
rectal
Indicaţii: psihroforul uretral cald şi fierbinte în prosta-ţite cronice; psihroforul rece în uretrite şi
prostatite acute, iar psihroforul alternant în impotenţă sexuală.
VI. Hidroforul vaginal (fig. 129) este format dintr-un tub vaginal cu dublu curent, funcţionînd pe
baza aceloraşi principii ca şi psihroforul.
Tehnica de aplicare. Înainte de a aplica hidroforul se face evacuarea vezicii, toaleta vulvei şi
vaginului şi apoi se introduce hidroforul pînă la nivelul colului uterin. Se fixează cele 2 capete, unul la
sursa de apă, celălalt la un vas de scurgere.
Durata procedurii : 20—60—90 de minute.
Indicaţii. Hidroforul cald şi fierbinte în metrite subacute şi cronice, perimetrite şi salpingoovarite
cronice : hidroforul rece în perimetrite şi salpingoovarite acute şi hidroforul alternant în hipofuncţii
ovariene.
VII. Hidroforul rectal (fig. 130) este format dintr-o sondă rectală de aproximativ 10 cm lungime, de
forma unui tub anal închis şi rotunjit la vîrf, avînd 2 orificii pentru intrarea şi ieşirea apei.
Tehnica de aplicare. Se aşază bolnavul în decubit dorsal, se evacuează rectul, apoi se introduce
hidroforul rectal. Unul din capete se pune în legătură cu sursa de apă. celălalt cu un vas de evacuare.
Indicaţii: hidroforul rece în hemoroizi, prostatite acute ; hidrcforul cald în prostatite cronice şi
hidroforul alternant în impotenţă sexuală.
Avantajele hidrofoarelor faţă de alte proceduri care se aplică în acelaşi scop (punga cu gheată,
termofor) constau în faptul că ne permit să menţinem asupra unei regiuni date, o anumită temperatură
caldă sau rece timp mai îndelungat.

CATAPLASMELE

Definiţie. Cataplasmele sînt proceduri care constau din aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a
diverselor substanţe de natură organică sau anorganică, la o anumită temperatură.
Clasificare. Cataplasmele se împart în 2 categorii: umede şi uscate. în ceea ce priveşte temperatura
pot să fie calde şi reci. Cele mai folosite sînt cataplasmele umede şi calde.
I. Cataplasmele umede. Materiale necesare: substanţe organice variate sau diverse plante
medicinale, care capătă prin preparare un aspect păstos (cele mai folosite sînt: pîinea, tarifele, seminţele
de in, făina de grîu, orz, ovăz sau porumb, muşeţelul, florile de fîn, malva. menta, althea, muştarul,
hreanul etc), 2 bucăţi de pînză sau un săculeţ, o sursă de căldură — reşou.
Cataplasme cu pîine. Mod de preparare. Se ia o anumită cantitate de miez de pîine în raport cu
mărimea regiunii, se fărîmiţează, se moaie cu apă şi se încălzeşte conţinutul pe foc, amestecîndu-se pînă
se obţine o pastă. Aceasta se introduce între două bucăţi de pînză sau într-un săculeţ. Se uniformizează
într-un strat de aproximativ 2—4 cm grosime. Se elimină prin presiune lichidul în exces şi se aplică apoi
pe regiunea interesată. Pentru a se împiedica răcirea, se aplică peste aceasta o bucată de pînză, flanelă sau
lînă. Cataplasma se menţine pînă începe să se răcească.
Cataplasme cu tărîţe. Mod de preparare. Se iau 1/2 sau 1 kg tărîţe de grîu, secară, porumb, în raport
cu mărimea regiunii pe care dorim să aplicăm cataplasma, se fierb pînă se obţine o pastă şi se aplică cu
aceeaşi tehnică.
Cataplasme cu seminţe sau făină de in. Se ia 1/3 sau 1/4 seminţe de in, 2/3 sau 3/4 apă şi se fierb
bine pînă se face o pastă consistentă. Se aplică la fel ca şi celelalte cataplasme.
 Cataplasmele cu seminţe de in sînt preferate altor cataplasme, deoarece au o termopexie mare.
Cataplasme cu făină integrală. Se prepară cu făină de grîu, orz, ovăz, secară, porumb la fel ca cele
descrise anterior.
Cataplasme cu muşeţel. Se ia o cantitate potrivită de muşeţel, se fierbe în apă, apoi se introduce în
săculeţ. Acesta se leagă la gură, se stoarce prin presare între 2 capace şi se aplică pe regiunea indicată.
Se poate fierbe muşeţelul direct în săculeţ.
Cataplasme cu flori de fîn. Modul de preparare şi tehnica de aplicare sînt identice cu a cataplasmelor
de muşeţel.
Cataplasme cu malvă. Se folosesc frunzele de Malva silvestri şi Malva rotundifolia care se prepară
identic cu cele expuse înainte.
Cataplasme cu mentă. Se folosesc frunzele de Menta piperita (izmă bună) sau Menta crispa (izmă
creaţă), se opăresc sau se umezesc numai cu apă caldă pentru a nu lăsa să se volatilizeze uleiurile eterice.
Tehnica de aplicare este identică cu a celorlalte cataplasme cu plante medicinale.
Cataplasme cu althaea. Se folosesc frunzele de Althaea officinalis (nalbă mare, nalbă albă sau nalbă
de luncă). Se prepară şi se aplică la fel ca şi cataplasmele de muşeţel.
Cataplasmele cu muştar. Se foloseşte făina de muştar (Sinapis nigra sau Sinapis alba), se amestecă
cu apă la temperatura camerei pînă se realizează o pastă, se adaugă înainte de aplicare puţină apă caldă
pentru a nu provoca bolnavului o senzaţie neplăcută, se introduce între două bucăţi de pînză sau un
săculeţ şi se aplică pe regiunea indicată. Durata procedurii este în funcţie de apariţia senzaţiei de arsură.
Se înlătură înainte de a se forma bule pe locul de aplicare.
Cataplasme cu hrean. Se ia o anumită cantitate de rădăcină de hrean, se rade, se amestecă cu apă şi o
cantitate oarecare de făină integrală; se introduce într-un săculeţ care se leagă la gură şi se aplică pe
regiunea interesată.
Cataplasme cu nămol şi lut. Modul de preparare şi tehnica de aplicare sînt identice cu ale
împachetărilor cu aceleaşi substanţe (vezi împachetări cu nămol).
II. Cataplasme uscate. Cataplasmele uscate sînt proceduri care se realizează cu ajutorul unor
substanţe cum sînt : tă-rîţele de grîu, de secară, de porumb, sare, nisip.
Modul de preparare. Materialele enunţate se încălzesc într-un vas, la o temperatură suportabilă, se
introduc între 2 bucăţi de pînză sau în săculeţe şi se aplică pe regiunea interesată.
Ele sînt impropriu numite cataplasme, deoarece nu sînt aplicaţii sub formă de pastă.
Modul de acţiune. Acţiunea cataplasmelor se bazează pe factorul termic; efectul lor este mai mult
local.
Efectele cele mai importante ale lor sînt: hiperemizant şi resorbtiv, antispastic şi analgezic.
La cataplasmele cu plante medicinale, pe lîngă factorul termic, se adaugă şi cel chimic, reprezentat
de diferitele uleiuri eterice pe care le conţin.
Indicaţiile cataplasmelor sînt identice cu ale compreselor.
Indicaţiile cele mai frecvente sînt: mialgiile, nevralgiile cu diverse localizări, artralgiile în cadrul
afecţiunilor reumatismale subacute şi cronice, perivisceritele abdominale etc.
Cataplasmele cu muştar şi hrean se indică pentru efectul lor derivativ important, mai des în
afecţiunile cu caracter inflamator acut şi cronic ale organelor abdominale şi toracice, în nevralgii, spasme
şi contracturi musculare etc.
 ÎMPACHETĂRILE

Definiţie. împachetările sînt proceduri de hidroterapie care constau din învelirea unei părţi sau în
întregime a corpului conform unei anumite tehnici.
Clasificare. În funcţie de tehnica de aplicare, împachetările se împart în: împachetări umede, uscate,
cu parafină, cu nămol şi împachetări cu nisip.

TEHNICA DE APLICARE A ÎMPACHETĂRILOR

A. Împachetările umede. Împachetările umede constau în învelirea unei părţi întinse sau a corpului
în întregime, într-un cearşaf muiat în apă la temperatura de 18—20°, bine stors, peste care se aplică o
pătură.
În funcţie de regiunea pe care se aplică, împachetările sînt de mai multe feluri: împachetări umede
complete, trei sferturi, inferioare, modificate, superioare şi împachetări la trunchi.
1. Împachetarea umedă completă. Materiale necesare: un pat sau o canapea, una pătură mare de lînă
220 250 sau două pături obişnuite, un cearşaf de aceleaşi dimensiuni, un cearşaf obişnuit, una găleată cu
apă rece, una compresă pentru cap, un termometru de baie şi un ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare. Se aşterne pătura de lînă pe pat, la picioarele bolnavului, se întinde bine pătura
trăgînd de ea, apoi

Fig. 131. Împachetarea umeda completa.

se răsfrînge sub călcîie sau peste labe, aşa cum s-a procedat şi cu cearşaful. Dacă nu există o pătura de
dimensiuni mari, folosim 2 pături obişnuite pe care ie aşezăm astfel: una din pături se aşază cu lungimea
pe lăţimea patului. A doua se îndoaie şi se aşază în continuare, sub pătura mare. Împachetarea se face la
fel ca şi mai înainte.
Se aplică un cearşaf uscat, îndoit sub bărbie, pentru a evita frecarea de pătură şi apoi o compresă rece
pe frunte. Se lasă bolnavul împachetat după durata prescrisă, care poate să atingă 60—80 de minute, după
care se aplică o scurtă procedură de răcire (spălare, duş. baie etc.) ca după orice aplicaţie hipertermică.
Pentru ca procedura să-şi atingă scopul, ea trebuie să se execute într-un timp foarte scurt şi aplicînd
tehnica corectă. Nici cearşaful şi nici pătura nu trebuie să facă cute.
În cazul cînd dorim să obţinem o încălzire mai rapidă şi mai importantă, împachetarea poate să fie
asociată cu aplicaţii de termofoare, hidrofoare, sau sticle calde, aşezate între cele două porţiuni ale păturii,
la gambe şi tălpi.
Dacă în timpul curei apar fenomene de intoleranţă, bolnavul va fi despachetat, i se aplică o procedură
de răcire şi va fi lăsat în repaus.
2. Împachetarea umedă trei sferturi se întinde de la axilă în jos, cuprinzînd trunchiul şi membrele
inferioare şi lăsînd libere membrele superioare.
Tehnica este aceeaşi ca şi pentru împachetarea umedă completă. La terminarea procedurii se aplică
pe faţa anterioară a bolnavului un cearşaf uscat. Invităm bolnavul să-şi încrucişeze mîinile pe piept şi
răsfrîngem cearşaful peste umeri şi braţe, trecînd capetele lui la spate.
Durata procedurii este cea prescrisă.
3. Împachetarea umedă inferioară este identică cu precedenta; dar se întinde numai de la ombilic în
jos. Şi aici braţele sînt învelite într-un cearşaf uscat.
4. Împachetarea umedă modificată constă dintr-o împachetare de jumătate combinată cu o compresă
cruciată conform tehnicii descrise. Braţele se învelesc în cearşaf uscat.
5. Împachetarea umedă superioară cuprinde braţele şi partea superioară a corpului pînă la nivelul la
care degetele ating coapsele. În rest, bolnavul este învelit în cearşaf şi pătură.
Împachetarea umedă la trunchi cuprinde numai porţiunea dintre axilă şi pubis. Tehnica este identică
cu a celorlalte împachetări, membrele superioare şi inferioare rămînînd neîmpachetate.
Modul de acţiune a împachetărilor umede. Împachetările umede sînt proceduri care au o acţiune
generală importantă asupra organismului. Factorul pe care se bazează acţiunea lor este cel termic.
Schematic, acţiunea împachetărilor se poate diferenţia în 3 faze, care depind de durata procedurii şi de
reactivitatea bolnavului.
Faza iniţială numită şi fază de excitaţie apare datorită contactului dintre tegument şi cearşaful rece,
contact care determină o excitaţie a sistemului nervos.
La nivelul vaselor cutanate se produce vasoconstricţia, contracţiile inimii devin mai puternice,
respiraţia devine mai profundă şi mai accelerată, temperatura creşte uşor. Bolnavul are senzaţia de frig.
După aproximativ 1—3 minute, vasoconstricţia este înlocuită cu vasodilalaţie periferică activă,
viteza de circulaţie a sîngelui creşte.
Senzaţia de frig este înlocuită cu senzaţia de căldură plăcută. Corpul cedează treptat căldură
cearşafului. Aceasta face ca la bolnavii afebrili, prin acţiune de termoreglare, arderile să fie stimulate, iar
la cei febrili, temperatura să scadă cu 1—2 grade, dacă schimbăm împachetarea de cîteva ori.
Aceste modificări au loc pînă ce temperatura corpului şi a cearşafului se egalează.
Dacă în timpul împachetării apare frisonul, procedura trebuie întreruptă.
Această primă fază durează 15—20 de minute şi are un efect tonifiant asupra organismului.
Faza a doua apare ca un rezultat al continuării procedurii. Cearşaful se încălzeşte mai departe.
Căldura umedă moderată determină o dilataţie a vaselor cutanate, care are ca rezultat scoaterea sîngelui
din organele interne şi trimiterea lui la periferie, scăderea temperaturii, rărirea pulsului şi a respiraţiei.
Bolnavul are o senzaţie de căldură plăcută, tendinţă la somn. Faza aceasta are caracterul de fază sedativă.
Ea apare după aproximativ 15 minute şi se menţine un interval de aproximativ 50 de minute.
Faza a treia are loc cînd bolnavul rămîne împachetat în continuare. Cearşaful continuă să se
încălzească, căldura se acumulează din cauza păturii, iar procedura devine hiper-termă. Bolnavul transpiră
abundent. Procedura devine excitantă pentru sistemul nervos. Pulsul şi respiraţia se accelerează.
Durata acestei faze este 50—90 de minute.
Indicaţiile şi contraindicaţiile împachetărilor. În funcţie de durata lor şi deci de fază, au indicaţii
diferite.
 Cele de scurtă durată (pînă la 10—15 minute) sînt indicate pentru acţiunea lor antitermică la
bolnavii febrili, în cursul bolilor infectocontagioase. Ele se repetă în cazurile acestea de 1—2 ori.
Se indică, de asemenea, ca procedură de tonifiere la bolnavii cu tulburări funcţionale ale sistemului
nervos central, stări depresive, astenie generală şi în cadrul complexelor terapeutice de stimulare a
metabolismului. Împachetările umede de durată medie (între 20 şi 50 de minute) se indică pentru efectul
lor calmant, bolnavilor obosiţi, în caz de insomnii, în caz de nevroze motorii (coree; ticuri, constipaţii
spastice, boala ulceroasă, prurit etc).
Împachetările umede de lungă durată (50—90 de minute) se recomandă bolnavilor cu tulburări
metabolice, obezitate, gută, celor intoxicaţi cu metale grele, în unele polinevrite, neuromiozite etc.
Contraindicaţiile împachetărilor umede: boli de inimă decompensate, boală hipertonică în faza
înaintată, tuberculoză pulmonară şi boli de piele cu caracter inflamator.
B. Împachetările uscate constau în învelirea unei părţi întinse sau a corpului în întregime într-o
pătură de lînă, aplicată direct pe corp.
Ele pot să fie parţiale sau complete. Cele mai folosite sînt cele complete.
Împachetarea uscată completă. Materiale necesare: una canapea, una pătură de lînă de 220/250 cm
sau 2 pături obişnuite, hidrofoare, sticle cu apă caldă, un cearşaf, una compresă pentru cap.
Tehnica de aplicare. Împachetările uscate se efectuează numai cu pătura care se aplică direct pe corp,
fără cearşaf, în acelaşi mod ca şi la împachetarea umedă.
Durata procedurii este de aproximativ o oră şi jumătate.
Deoarece împachetarea uscată este o procedură de sudaţie, putem să mărim retenţia de căldură
determinată prin împachetare, prin adăugarea pe părţile laterale ale corpului, peste pătură, de termofoare
sau sticle cu apă caldă. Dacă vrem să stimulăm şi mai mult sudaţia, dăm bolnavului în timpul împachetării
un pahar cu apă rece.
Împachetarea se termină totdeauna cu o procedură de răcire (spălare, duş sau baie rece de scurtă
durată).
Împachetarea uscată este o procedură energică şi de aceea bolnavul trebuie să fie supravegheat în
permanenţă.
În caz de apariţie a fenomenelor de ameţeală, cefalee, palpitaţii, nelinişte, despachetăm repede
bolnavul şi îi administrăm o procedură de răcire; spălare, fricţiune, compresă precordială.
Împachetările uscate pot să fie şi parţiale şi se execută conform aceleiaşi tehnici.
Mod de acţiune. Împachetările uscate sînt proceduri cu acţiune generală. Efectul lor terapeutic se
datoreşte elementului termic important realizat prin acţiunea mecanică a păturii aplicată direct pe
tegument, ca şi prin retenţia de căldură realizată de aceasta.
Aceste procedeuri de sudaţie cresc metabolismul, măresc arderile ; sub influenţa lor, pulsul şi
respiraţia se accelerează.
Indicaţii: hipotiroidism, obezitate, diateză cronică, intoxicaţii cronice, reumatism cronic.
Contraindicaţii: toate bolile caşectizante acute sau cronice, tuberculoza, sindroame miocardice.
Împachetarea cu parafină constă în aplicarea, conform unei anumite tehnici pe o regiune limitată de
corp, a parafinei topite.
Materiale necesare: canapea sau scaun, parafină albă de parchet, un vas pentru topit, tăvi de tablă,
pensule late de 8 cm, bucăţi de flanelă, una pătură, manşoane pentru articulaţiile mari, baie de apă, reşou,
una găleată cu apă la temperatura camerei şi un prosop.
Tehnica de aplicare. Împachetarea cu parafină se aplică conform mai multor tehnici. Preferarea uneia
sau alteia este determinată de forma regiunii asupra căreia trebuie să acţionăm.
 Se ia o cantitate potrivită de parafină (aproximativ 150— 200 g) şi se topeşte într-un vas la
temperatura de 65-—70°, în aşa fel ca să mai rămînă cîteva bucăţi netopite, în scopul evitării
supraîncălzirii.
Dacă regiunea pe care dorim să
aplicăm parafina este păroasă, se rade
sau se unge cu ulei.
Cu ajutorul unei pensule late (8
cm) se pensulează regiunea
interesată.
Pentru a avea o temperatură
constantă, vasul cu parafină se
introduce într-un vas mai mare cu
apă fierbinte. Ca să evităm senzaţia
neplăcută dată de primul strat de
parafină care este puţin cam fierbinte,
se suflă asupra regiunii, grăbindu-se
astfel solidificarea. Ulterior se poate
continua pensula-rea, fără ca bolnavul să mai acuze vreo senzaţie neplăcută.
Fig. 132. — Împachetarea cu parafina pe regiunea genunchiului.
Grosimea stratului este de 0,5—1 cm. Peste stratul de parafină se aplică bucăţi de vată sau flanelă şi
apoi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata împechetării este de 20 — 60 de minute. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauza
transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu o spălare la 20—22°.
Pentru articulaţii (genunchi, cot) se pot. folosi manşoane potrivite regiunii, legate deasupra şi
dedesubtul articulaţiei (fig. 132), prevăzute cu un orificiu prin care se toarnă, cu ajutorul unei plinii,
parafina topită. Ele sînt confecţionate din pînză cauciucată şi permit realizarea unui strat mai gros de
parafină. Peste manşoane se aplică o flanelă şi apoi o pătură conform tehnicii cunoscute.
Pentru mîini şi picioare se folosesc băile de parafină. Bolnavul introduce extremitatea pentru scurtă
vreme în parafină lichidă, în care mai înoată bucăţi netopite. Se scoate apoi şi se aşteaptă pînă ce parafina
s-a solidificat pe tegument. Se repetă manevra de 2—3 ori, introdueîndu-se de fiecare dată pînă la un
nivel inferior precedentului. Cînd temperatura devine suportabilă, extremitatea se lasă în parafina topită
timpul indicat.
Pe articulaţiile mici se pot aplica feşi parafinate (fig. 133). O tehnică mult mai simplă pentru
aplicarea parafinei, care se foloseşte pe scară largă astăzi, este
tehnica sovietică. Parafina topită se toarnă într-o tavă de tablă cu
dimensiunile 60/25 cm şi înălţimea de 5 cm, într-un strat de
aproximativ l,5 cm. Tava se lasă puţin de o parte, pînă cînd
stratul superficial se solidifică. Cu ajutorul unui cuţit se
desprinde de pe pereţi şi se aplică pe regiunea interesată.
Parafina se poate folosi de mai multe ori cu condiţia să se
sterilizeze în prealabil la 110—120°, timp de 10 minute.
Înainte de sterilizare, parafina trebuie spălată bine şi i
uscată, evitîndu-se urmele de apă din parafină, care ar provoca
arsuri în timpul aplicării pe tegument.

Fig. 133. Faşă cu parafina la mînă.

 Deoarece parafina îşi pierde din plasticitate după ce a fost încălzită de 2—3 ori, trebuie să adăugăm
cam 20—25% parafină proaspătă la cea întrebuinţată.
Modul de acţiune. Împachetarea cu parafină are o acţiune locală, care se datoreşte pe de o parte
factorului termic, pe de altă parte compresiunii vaselor superficiale. Ea provoacă o încălzire profundă şi
uniformă a ţesuturilor în timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte pînă la 38—40°. La locul de
aplicare se produce o hiperemie puternică şi transpiraţie abundentă.
Indicaţii. Boli ale aparatului locomotor: contuzii, osteomielite cronice, artrite subacute şi cronice,
artrite infecţioase şi deformante. Boli ale aparatului digestiv, şi glandelor anexe : hepatite cronice,
periviscerite, boală ulceroasă, gastrite. Boli ale sistemului nervos periferic: nevralgii, nevrite. Afecţiuni
ginecologice: anexite cronice.
Contraindicaţii. Piodermite, eczeme, tuberculoză, neoformaţii maligne, tendinţe la hemoragii.
Împachetarea cu nămol. Împachetarea cu nămol constă în aplicarea pe o regiune limitată sau pe
întreg corpul a nămolului, încălzit la o anumită temperatură.
Materialele necesare: un pat sau o canapea, una pătură, o pînză impermeabilă, un cearşaf, una
compresă, un duş, un termometru şi un ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare. Se aşază pătura pe pat, peste aceasta pînza impermeabilă, iar apoi deasupra
cearşaful. Nămolul pregătit la temperatura prescrisă (prin încălzire electrică, cu aburi sau amestec cu apă
fierbinte) se pune pe cearşaf într-un strat de 2—3 cm. Bolnavul este invitat să se aşeze cu regiunea pe care
vrem s-o împachetăm peste acest strat. Se aplică repede nămolul şi pe faţa anterioară şi pe părţile laterale
ale regiunii. Se înveleşte cu cearşaful, apoi cu materialul impermeabil şi la urmă cu pătura. Se aplică o
compresă rece cap pentru evitarea congestiei cerebrale.
Temperatura la care se poate aplica nămolul oscilează între 38 şi 44°. Durata împachetării este între
20 şi 40 de minute. După terminarea procedurii, bolnavului i se aplică duş cald.
Modul de acţiune a împachetărilor cu nămol. Potrivit părerii lui Aleksandrov, mecanismul de acţiune
a nămolurilor se datoreşte mai multor factori, şi anume: excitării nervilor cutanaţi de către factorul termic,
reacţiilor reflectorii, formării în piele de substanţe de tip H (histamină), creşterii permeabilităţii cutanate
şi acţiunii specifice a substanţelor resorbite în organism.
Indicaţiile cele mai importante le constituie afecţiunile aparatului locomotor şi afecţiunile
ginecologice.
Dintre afecţiunile aparatului locomotor beneficiază: reumatismul secundar, reumatismul degenerativ,
celulitele, bursi-tele, mialgiile, sechelele rahitice, poliomielitice etc.
Dintre bolile aparatului genital beneficiază afecţiunile cronice inflamatoare uteroanexiale şi
sterilitatea.
Contraindicaţii. În afară de contraindicaţiile generale mai sînt contraindicate formele reumatismale
cu evoluţie febrilă, hipertensiunea şi hipotensiunea arterială, astmul bronşic, afecţiunile renale.
Băile de nămol sînt aplicaţii generale de nămol care se realizează în căzi.
Materialele necesare: 2 căzi din lemn, faianţă sau beton cu capacitatea de 250 de litri, instalaţie de
duş, termometru, compresă pentru cap, ceas semnalizator, pernă de cauciuc sau termofor cu apă rece.
Tehnica de aplicare. Se pregăteşte în una din căzi, prin amestec cu apă, nămol într-o concentraţie
care creşte progresiv de la 10 la 25%, încălzit la temperatura de 36—44°, în funcţie de indicaţie.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie. Durata procedurii este de 15— 30—40 de minute.
Cantitatea de nămol din baie creşte progresiv, în sensul că bolnavul începe cu o baie de jumătate, apoi de
trei sferturi şi mai tîrziu i se indică baia completă, regiunea precordială rămînînd descoperită. Capul se
sprijină pe o pernă de cauciuc sau un termofor. în tot timpul procedurii, bolnavul are o compresă rece pe
frunte.
După terminarea băii, bolnavul face o baie de curăţenie, după ce în prealabil s-a îndepărtat nămolul,
sau un duş cald de 37—38°.
După procedură i se indică timp de 60 de minute odihnă pe o canapea sau pat, într-o cameră special
amenajată.
Modul de acţiune este asemănător cu al împachetărilor cu nămol, la care se mai adaugă acţiunea
presiunii hidrostatice. Băile de nămol sînt proceduri foarte solicitante şi de aceea trebuie indicate cu
prudenţă şi urmărite cu atenţie.
Indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice cu ale împachetărilor de nămol. Se mai adaugă la
contraindicaţii : vîrsta înaintată, stările de denutriţie, convalescenţa după anumite boli.
Ungerile cu nămol. Aceste proceduri sînt mult practicate pe litoralul nostru, pe lingă lacurile sărate
din Transilvania şi Cîmpia Dunării.
Tehnica de aplicare. Bolnavul complet dezbrăcat stă cî-teva minute la soare pînă i se încălzeşte
pielea, apoi se unge cu nămol proaspăt complet sau parţial. Se expune din nou la soare timp de 20—60 de
minute, pînă cînd nămolul începe să se usuce. In acest interval de timp va purta o compresă rece pe frunte
iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau umbrelă.
După aceasta va face o scurtă baie în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se va odihni la
umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră.
Modul de acţiune. Ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic alternant, rece la
început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou rece, datorită băii din lac şi reacţiei
vasculare la acesta ; al doilea element este reprezentat de acţiunea specifică a substanţelor resorbite în
organism.
Sînt proceduri de călire, destul de solicitante şi, ca atare, trebuie indicate cu precauţie.
Indicaţii: atrofii musculare după aparate gipsate, artroze neactivate, obezitate, hipotiroidism,
psoriazis etc.
Contraindicaţii: vîrstă înaintată, ateroscleroză, hipertensiune arterială, afecţiuni renale, afecţiuni
reumatismale în faza activă etc.
Împachetarea cu nisip sau baia cu nisip este o procedură de hidroterapie care constă în învelirea
corpului cu nisip, la o anumită temperatură.
Materiale necesare: una cadă, instalaţii speciale pentru încălzit nisipul, compresă pentru cap, găleată
cu apă rece şi prosop.
Tehnica de aplicare. Bolnavul aşezat într-o cadă este acoperit parţial sau total cu nisip încălzit la
temperatura de 45— 50°. La cap i se aplică o compresă rece.
Procedura durează 20—40 de minute şi se termină cu o-spălare la 20—22° sau duş.
Modul de acţiune. Factorii pe care se bazează acţiunea acestei proceduri sînt: factorul termic şi cel
mecanic, realizat de iritaţia pe care o provoacă firicelele de nisip pe tegument.
Procedura se încadrează în categoria procedurilor termo-terapice. Influenţa asupra organismului este
generală şi asemănătoare cu a procedurilor hiperterme.
Indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice cu ale acestora.
Nisipul absoarbe transpiraţia care are loc. Pentru a putea fi reutilizat, se spală cu ajutorul unor
instalaţii speciale. în lipsa acestora se aruncă.
Împachetările cu nisip se pot realiza în locurile călduroase, pe malul mării sau al unui rîu, cu nisip
încălzit la soare. După procedură se poate face o baie în mare sau în rîu.
 FRICŢIUNILE

Definiţie. Fricţiunile sînt proceduri de hidroterapie cu acţiune tonifiantă, al căror efect se bazează pe
factorul termic şi mecanic.
Clasificarea. În funcţie de temperatură, fricţiunile se împart in reci şi alternante, niciodată calde.
În funcţie de regiunea pe care se aplică fricţiunile pot să fie: parţiale, cînd interesează separat sau
împreună membrele superioare şi inferioare, şi complete, cînd interesează întreaga suprafaţă a corpului.
Acestea din urmă. în funcţie de tehnica de aplicare, se împart în fricţiuni parţial complete, care
realizează funcţionarea întregului corp prin fricţionarea separată a diferitelor segmente şi fricţiuni
complete propriu-zise.
Tehnica de aplicare. 1. Fricţiunile parţiale. Materialele necesare: un pat sau o canapea, una pătură,
un cearşaf, un prosop sau o bucată de pînză de 100 70 cm, una găleată cu apă, un termometru de baie.
Se aşază pe pat sau pe canapea pătura şi cearşaful. Bolnavul, complet dezbrăcat, este invitat să se
culce cu faţa în sus şi este învelit. Se lasă descoperit numai membrul asupra căruia vrem să acţionăm. Se
moaie prosopul în apă rece, se stoarce şi se acoperă segmentul interesat.
Bolnavul sau o altă persoană fixează bine prosopul la rădăcina membrului, sprijinind în acelaşi timp
extremitatea fricţionată de pieptul celui care efectuează procedura. Se fricţionează cu amîndouă mîinile
peste prosop, cu mişcări lungi, cuprmzînd întreaga regiune cu palmele, pînă ce simţim că prosopul s-a
încălzit.
Învelim apoi regiunea cu cearşaful uscat şi fricţionăm peste acesta membrul corespunzător. După
aceea extremitatea se acoperă şi cu pătura, trecîndu-se la descoperirea unui alt membru a cărui fricţionare
se execută conform aceleiaşi tehnici.
Fricţiunile parţiale alternante se efectuează conform aceleiaşi tehnici, începînd cu fricţionarea peste
un prosop muiat cu apă caldă (38—40°) şi terminînd cu apă rece (16—18°). După ce prosopul rece s-a
încălzit, se îndepărtează, iar extremitatea respectivă se acoperă ca mai sus, cu cearşaful uscat peste care se
execută cîteva fricţiuni. Se continuă fricţionarea în acelaşi fel şi a celorlalte extremităţi indicate.
2. Fricţiunile complete. a) Fricţiunile parţial complete. Materiale necesare sînt aceleaşi ca şi pentru
fricţiunile parţiale. Tehnica de aplicare. Fricţiunea parţial completă se execută conform aceleaşi tehnici,
expuse la fricţiunile parţiale, respectînd o anumită ordine. Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului
şi începe fricţionarea membrului inferior din partea opusă, apoi membrul inferior de aceeaşi parte, spatele
(fig. 134), pieptul (fig. 135), cu părţile laterale ale trunchiului.
Abdomenul (fig. 136), se fricţionează în sensul evacuării
intestinale. La urmă se fricţionează membrul superior de
partea opusă tehnicianului, apoi cel de a-ceeaşi parte (fig.
137).

Fig. 134. — Fricţiune transvaersală a spatelui.

Fiecare regiune, după ce a fost fric-ţionată, se acoperă cu

cearşaful şi pătura. După terminarea procedurii, bolnavul
este lăsat în repaus timp de 15— 20 de minute.
b) Fricţiunile complete. Materialele necesare: un cearşaf
1,5×2,5—3 m, una compresă pentru frunte, una găleată cu apă la temperatura de 18—20°.
Tehnica de aplicare. Înainte de a începe procedura, i se recomandă bolnavului să se spele pe faţă cu
apă rece şi i se aplică o compresă rece pe frunte sau la ceafă (pentru a evita congestia cerebrală).
Tehnicianul ia cearşaful, îl moaie în apă la temperatura camerii îl stoarce, îl scutură bine ca să nu
aibă cute, apoi ţine cu o mînă un colţ al cearşafului, iar cu cealaltă face cute pînă ajunge la capătul opus.
Se aşază în faţa bolnavului şi procedează astfel: bolnavul, stînd în picioare, este invitat să ridice braţele în
sus şi i se aplică un colţ al cearşafului în axila dreaptă, se trece apoi cearşaful peste piept, în axila stingă.
Bolnavul coboară mîinile.
Tehnicianul trece cearşaful pe spate, peste umărul drept, îl aduce din nou pe faţa anterioară a
toracelui trecînd apoi

Fig. 135 — Fricţionarea

transvaersală a pieptului.

Fig. 136 — Fricţionarea transvaersală a

pieptului.

peste umărul stîng, iar marginea superioară a cearşafului se aplică bine în jurul gîtului (fig. 138). După
aceasta se face fricţionarea din partea dreaptă sau din cea stingă a bolnavului, executînd fricţiuni repezi şi
lungi, cu o mină pe faţa
 Fig. 137 — Fricţionarea membrului superior stîng. Fig. 138—Fricţiune
completă
anterioară într-un sens, cu cealaltă pe faţa posterioară în sens opus, de la ceafă şi gît pînă la picioare,
pînă simţim că cearşaful s-a încălzit.
Trecem apoi în faţa bolnavului şi executăm aceleaşi fricţiuni pe părţile laterale ale corpului, de sus
pînă jos. Se trece apoi în faţa bolnavului, executîndu-se fricţiuni pe părţile laterale ale corpului. Se insistă
la gambe, şi labă, deoarece se încălzesc mai greu. Procedura, fiind greu de executat, este bine să se
execute de 2 persoane.
După terminarea procedurii se şterge repede bolnavul cu un cearşaf uscat şi este lăsat să se
odihnească învelit sau i se recomandă o plimbare de 1/2 oră.
La persoanele cu picioare reci sau circulaţie defectuoasă, după aplicarea cearşafului umed, învelim
picioarele într-un prosop muiat în apă fierbinte sau aşezăm bolnavul de la început cu picioarele într-un
lighian mare cu apă caldă.
Reuşita acestei proceduri depinde de aplicarea unei tehnici corecte. Bolnavul cu reacţie bună nu are
de loc senzaţia de frig, simţindu-se reconfortat.

Fig. 139 — Baia de cearşaf.

Cînd dorim o reacţie mai puternică, fricţiunea completă poate să fie

completată prin baia de cearşaf, baia de curent de aer sau ambele.
Baia de cearşaf. Fără a scoate cearşaful după terminarea fricţiunii, se
toarnă concomitent, pe faţa anterioară şi posterioară a bolnavului, de
jos în sus, de la o distanţă de 1—2—3 m cîte o găleată cu apă rece
(fig. 139). După aceea se execută lovituri cu palmele pe întreaga
suprafaţă de jos în sus şi de sus în jos, pînă ce simţim că pielea
bolnavului s-a încălzit din nou. Se şterge apoi cu un cearşaf uscat,
apoi bolnavul stă în repaus 1/2 oră sau face o plimbare.
Baie prin curent de aer. La terminarea fricţiunii, urmată sau nu de baie de cearşaf, se lasă bolnavul
neşters. I se aplică pe ceafă un cearşaf uscat, cu colţurile peste umeri, care se dau bolnavului să le ţină cu
ambele mîini sau unui ajutor, în cazul cînd acesta nu poate.
Tehnicianul apucă cele 2 colţuri opuse ale cearşafului şi, prin ridicări şi coborîri repezi, executate cu
mîinile concomitent, cu flectări şi ridicări ritmice de genunchi, face o vînturare întîi pe faţa posterioară
apoi pe faţa anterioară şi părţile laterale, pînă ce pielea se înroşeşte.
Dacă baia prin curent de aer a determinat o reacţie slabă, ea poate să fie completată astfel: se ia un
cearşaf şi se aşază de-a latul pe spatele bolnavului, prinzîndu-se în faţă cele 2 colţuri ale lui. Se întinde
bine şi apoi se execută mişcări ritmice de vînturare, apropiind şi îndepărtînd mîinile. Tehnicianul se
roteşte în jurul bolnavului, executînd mereu aceste mişcări pînă ce pielea acestuia s-a uscat complet.
Modul de acţiune a fricţiunilor. Factorii pe care îşi bazează acţiunea fricţiunile sînt factorul termic şi
factorul mecanic.
Excitantul rece (sau alternant cald şi rece) provoacă o excitaţie a sistemului nervos, creşterea
numărului mişcărilor respiratorii şi profunzimea lor. Are loc de asemenea o creştere uşoară a activităţii
cardiace, intensificarea circulaţiei cu tendinţa la pierdere de căldură, uşoară stimulare a metabolismului.
Fricţiunile parţiale şi parţial complete sînt considerate proceduri de tonifiere a aparatului
neuromuscular; în afară de aceasta, ele au o acţiune sedativă generală, reglează somnul.
Indicaţiile lor sînt: surmenajul, asjeniile jiervoase, stările febrile nediagnosticate (favorizînd apariţia
exantemu-lui), convalescenţă după boli febrile. Pentru favorizarea circulaţiei periferice sînt indicate în
bolile de inimă compensate şi tulburările circulaţiei periferice, mai ales acrocianoze.
Fricţiunile alternante sînt indicate în atrofii musculare de diferite etiologii, redori articulare, pareze şi
paralizii.
Fricţiunile complete. Reacţiile organismului sînt asemănătoare cu acelea determinate de fricţiunile
parţiale şi parţial complete, dar mult mai intense.
În prima fază, sub influenţa excitantului rece, pe o suprafaţă întinsă, apare o vosoconstricţie
tegumentară intensă, care are drept consecinţă îngreunarea activităţii inimii şi accelerarea ritmului.
În faza a doua, vosoconstricţia este urmată de o vasodilataţie, care uşurează activitatea inimii,
favorizează pierderile de căldură şi stimulează metabolismul.
Fricţiunea completă cere o rezistenţă mai mare din partea organismului. Spre deosebire de fricţiunea
parţială, aceasta este considerată o procedură puternic excitantă.
Indicaţiile ei sînt: obezitatea, diateza urică, hipertiroidism, neurastenia depresivă, bronşitele cronice,
emfizem pulmonar.
Contraindicaţiile fricţiunilor. Fricţiunile atît parţiale, cît şi complete sînt contraindicate în: hemoragii,
afecţiuni dermato-logice, nevralgice şi nevrite acute şi cronice, arterio-scleroza generalizată, boala
hipertonică, afecţiuni ale inimii decompensate.

PERIERILE

Definiţie. Perierile sînt proceduri care se adresează circulaţiei periferice şi al căror efect se datoreşte
factorului mecanic, realizat cu ajutorul unor perii.
Clasificare. Perierile se împart în uscate şi umede. Ele pot să fie executate de tehnician sau de
bolnav. Pot să fie complete sau parţiale.
 Tehnica de aplicare a perierilor. Perierile uscate complete. Materiale necesare: una canapea, una
pătură, un cearşaf, 2 perii cu păr natural (moi sau aspre).
Se aşază pe pat pătura şi cearşaful. Bolnavul complet dezbrăcat este invitat să se culce cu faţa în sus,
este învelit, lăsîndu-i-se descoperit segmentul asupra căruia vrem să acţionăm. Tehnicianul stă de partea
dreaptă a bolnavului şi începe perierea membrului inferior de partea opusă cu două perii acţionînd cu
mişcări ritmice şi uniforme în ambele sensuri şi cu o anumită presiune, în funcţie de starea bolnavului.
Dacă întîlneşte ectazii venoase, le evită. Perierea se începe cu gamba, apoi se periază talpa şi dosul
piciorului, cu mişcări circulare se periază glezna, apoi se trece la coapsă, unde se foloseşte aceeaşi tehnică
ca şi pentru gambă.
După aceasta se face perierea membrului inferior de aceeaşi parte, apoi a membrelor superioare, în
aceeaşi ordine, adică întîi membrul superior de partea opusă şi apoi membrul superior de aceeaşi parte. Pe
măsură ce se periază un segment, se înveleşte cu cearşaful şi pătura.
Bolnavul este invitat să se aşeze: se trece la perierea spatelui. Se porneşte de la occiput, pe trapez şi
spre atnăr cu mişcări liniare. Pe coloana vertebrală se fac mişcări longitudinale, iar cutia toracică se oerie
cu mişcări laterale de-a lungul coastelor, din spate spre faţă.
În regiunea feselor se fac perieri ovalare. Se trece la perierea părţii anterioare a trunchiului, bolnavul
reluîndu-şi poziţia culcat.
Întîi se perie circular în regiunea mamelonară, apoi pe părţile laterale ale toracelui, spre stern.
La nivelul abdomenului se execută mişcări circulare, în sensul evacuării intestinale.
Autoperierile sau perierile executate de bolnav, se execută în picioare, cu excepţia perierii piciorului
pentru care este obligat să se aşeze. Se folosesc 2 perii pentru regiunea şoldurilor, iar pentru rest o singură
perie.
Spatele poate să fie periat cu o perie de formă specială (fig. 140).
Perierile parţiale se fac conform aceleiaşi tehnici, pe zone limitate.
Perierile umede. Sînt proceduri excitante, la care se adaugă pe lingă factorul mecanic şi cel termic.
Bolnavul este periat alternativ cu periile muiate în apă caldă şi rece.

Fig. 140.
Perii de diferite forme.

Bolnavul poate să stea şi într-o cadă sau un

lighean cu puţină apă (circa 5 cm înălţime), în
care se moaie peria. După terminarea perierii cu
apă caldă se face o spălare cu apă rece sau un duş scurt, apoi o fricţiune uscată.
O altă posibilitate este să invităm bolnavul să stea pe o seîndură aşezată transversal pe marginile
căzii sau pe un scaun de lemn pus în cadă. Tehnicianul ia în mîna stingă dispozitivul pentru duş,
proiectînd apa caldă pe segmentul pe care în acelaşi timp îl perie, ţinînd peria în mîna dreaptă. Procedura
se termină cu un duş scurt rece, urmat de fricţiune uscată.
Perierile sînt proceduri de sine stătătoare, dar pot să fie folosite şi ca proceduri care preced
fricţiunile, în scopul măririi efectului dermovascular.
Durata totală a procedurii este de 8 —10 minute ; de la caz la caz poate să fie prelungită pînă la 30—
45 de minute.
Modul de acţiune. Perierile acţionează asupra circulaţiei tegumentare provocînd o vasodilataţie care
uşurează munca inimii, scoţînd o parte de sînge din circulaţia centrală.
Perierea completă este o procedură excitantă atît pentru sistemul nervos, cit şi pentru aparatul
cardiovascular.
Se foloseşte ca procedură de călire, deoarece, prin pierderea de căldură care are loc datorită
vasodilataţiei periferice, duce la creşterea metabolismului.
Indicaţii. Perierile sînt indicate în tulburările de circulaţie periferică din cadrul afecţiunilor
reumatismale, în insuficienţele cardiace uşoare (preferind să le indicăm parţiale),, în convalescenţa după
boli febrile, la bolnavii cu astenie nervoasă, în obezitate şi hipotiroidism.
Contraindicaţii. Hipertiroidism, eczeme, varice, insuficienţă cardiacă pronunţată, arterioscleroză
generalizată, hipertensiune.

SPĂLĂRILE

Definiţie. Spălările sînt proceduri de hidroterapie cu acţiune moderată, al raror efect se bazează pe
factorul termic.
Clasificare. In funcţie de temperatură spălările se împart în recitii8—22°), calde şi alternante. Aceste
ultime două categorii sînt rar folosite. In funcţie de regiunile corpului pe care le aplicăm, spălările se
împart în :
1. Spălări parţiale — interesînd următoarele regiuni: extremităţile superioare şi inferioare, jumătatea
superioară a corpu-lui, jumătatea inferioară a corpului.
2. Spălări complete — interesînd întreaga suprafaţă a corpului.
Tehnica de aplicare. 1. Spălările parţiale. Materiale necesare: un pat sau o canapea, una pătură, un
cearşaf, un prosop sau o bucată de pînză 100/70 cm, una găleată cu apă, un termometru de baie.
Spălările extremităţilor. Se aşază pe pat sau pe canapea pătura şi cearşaful. Bolnavul complet
dezbrăcat este invitat să se culce cu faţa în sus şi este învelit. Se descoperă extremitatea indicată şi cu un
prosop muiat în apă la temperatura prescrisă, puţin stors, se spală membrul interesat pe faţa anterioară şi
posterioară, de jos în sus şi de sus în jos, cu mişcări lungi, de 5—6 ori. Se şterge cu cearşaful de pe pat şi
apoi se acoperă cu cearşaful şi pătura. Se procedează la fel şi pentru celălalt membru.
Cînd în prescripţie este indicată spălarea la toate extremităţile, se efectuează mai întîi asupra
membrelor inferioare, după care se trece la membrele superioare.
Spălările superioare se execută asupra membrelor superioare şi trunchiului pînă la ombilic, iar în
spate pînă la regiunea lombară.
Se aşază bolnavul în poziţia şezîndă. Se spală spatele de 5—6 ori, pînă în regiunea lombară, se şterge
cu cearşaful şi apoi se culcă bolnavul pe acelaşi cearşaf.
Se spală apoi faţa anterioară şi părţile laterale ale trunchiului şi membrele superioare, iar la urmă
adbomenul, a-supra căruia se execută mişcări circulare, de la dreapta la stingă bolnavului (în sensul acelor
de ceasornic). Se şterge bolnavul, se înveleşte în acelaşi cearşaf şi pătură. Se lasă în repaus pînă se
încălzeşte.
Spălările inferioare se execută asupra membrelor inferioare, regiunii lombare şi abdomen, folosind
aceeaşi ordine şi tehnică, ca şi pentru spălările superioare. Bolnavul poate sta fie culcat, fie în picioare.
2. Spălările complete. Spălările complete pot să fie aplicate bolnavului culcat sau în picioare.
Pregătirea bolnavului se face identic ca pentru spălările parţiale.
 Se ia prosopul muiat în apă şi stors puţin şi se spală de 5—6 ori partea posterioară a bolnavului de la
călcîie la ceafa, (în sensul circulaţiei de întoarcere), acesta fiind culcat cu faţa în jos pe pat sau stînd în
picioare. Trebuie să avem grijă să prindem şi faţa posterioară a membrelor superioare.
Întoarcem apoi bolnavul cu faţa în sus sau cu faţa spre noi (în cazul că stă în picioare) şi procedăm la
fel pentru faţa anterioară a corpului de la vîrful degetelor spre bărbie. Trecem apoi pe părţile laterale ale
trunchiului, prinzînd şi axila şi partea internă a membrelor superioare şi sfîrşim cu spălarea părţilor
interne ale membrelor inferioare.
La terminarea procedurii se acoperă bolnavul cu cearşaful şi pătura; rămîne în repaus sau îl
îmbrăcăm repede şi îl punem să facă 20—30 de minute mişcare în aer liber.
În caz de febră, după spălare nu ştergem bolnavul pentru a favoriza pierderea de căldură.
Modul de acţiune. Modul de acţiune al spălărilor se aseamănă cu al fricţiunilor cu deosebirea că, aici,
lipsind factorul mecanic, acţiunea este mult mai blîndă.
Indicaţii. Spălările sînt indicate ca proceduri de sine stătătoare pentru bolnavii cu reactivitate mărită,
în stări febrile, la bolnavii foarte slăbiţi după anumite boli.
Ele se mai indică, pe scară largă, ca proceduri de răcire după procedurile termice importante, cu
scopul de a restabili tonusul vascular şi de a transforma vasodilataţia paralitică care are loc după acestea
într-o hiperemie activă.

AFUZIUNILE

Definiţie. Aluziunile sînt proceduri care constau în proiectarea, fără presiune, a unor coloane de apă
asupra diverselor regiuni ale corpului. Efectul lor se bazează pe factorul termic.
Clasificare. În funcţie de temperatură, afuziunile sînt reci (18—20°) şi alternante (38—42° şi 18—
22°).
În funcţie de regiunea pe care se aplică afuziunile se împart în parţiale şi complete.
În cadrul afuziunilor parţiale sînt cuprinse: afuziunile la picioare, la genunchi, la coapse, inferioare,.
la braţe, afuziunile superioare, afuziunile la spate şi la ceafă.
În cadrul afuziunilor generale intră : afuziunea generală şi afuziunea fulger.
Tehnica de aplicare. Materiale necesare: 2 furtunuri lungi de aproximativ 1,5 m cu un diametru de
3—5 cm, o baterie de apă caldă şi rece şi un grătar de lemn.
În lipsa unei instalaţii speciale, se pot folosi stropitorile de grădină, de la care s-a scos rozeta.
Cele mai des folosite sînt afuziunile reci.
Afuziunea la picioare (labe) se aplică asupra piciorului pînă la articulaţia tibiotarsiană.
Bolnavul stă în picioare pe grătarul de lemn cu spatele spre tehnician. Afuziunea se începe la
articulaţia astragalocalcaneană şi pe partea distală a tendonului lui Ahile întîi la un picior, apoi la celălalt,
de cîteva ori. Apoi bolnavul se întoarce cu faţa şi se continuă turnarea, începînd cu degetul mare. apoi pe
marginea internă a piciorului, pînă la articulaţia tibiotarsiană, se coboară pe partea externă pînă la degetul
mic. Se execută alternativ la fiecare picior, pînă se înroşeşte tegumentul.
Dacă bolnavul are picioarele reci, se va aplica afuziune alternantă.
Afuziunea la genunchi. Bolnavul stă cu spatele la tehnician. Acesta dirijează coloana de apă mergînd
de jos în sus pe faţa internă a călcîiului pînă la spaţiul popliteu, de unde coboară pe partea externă pînă la
călcîi (fig. 141). Se continuă în aceiaşi mod asupra celuilalt membru şi se repetă de cîteva ori pînă la
apariţia reacţiei dermovasculare. Bolnavul este invitat să se întoarcă cu faţa şi se continuă pro314
cedura aplicînd turnări pe faţa anterioară a gambelor, plecînd de la haluce, pe marginea internă a gambei
pînă la genunchi, de unde se coboară pe marginea externă a gambei. Se repetă şi aici de cîteva ori.
Afuziunea la coapse se aplică conform aceleiaşi tehnici, ca şi cele
la genunchi, cu deosebire că posterior se urcă pînă la fesă, iar
anterior pînă în regiunea inghinală.
Afuziunea inferioară se începe de la partea posterioară a
călcîiului, urcă pe mijlocul gambei şi al coapsei pînă în regiunea
sacrolombară. Aici se fac cîteva turnări transversale, apoi se
coboară pe fesa opusă şi pe mijlocul membrului inferior
corespunzător pînă la călcîi. Operaţia se repetă de cîteva ori. Apoi
se trece pe partea anterioară urcînd pe faţa anterioară a membrului
pînă la ombilic şi coborîm de aici pe celălalt membru inferior.
Afuziunea la membrele superioare. Bolnavul este invitat să se
sprijine cu mîinile întinse pe marginea unui scaun sau peste un
mic paravan. Se începe aplicarea afuziunii de la police. se urcă pe
faţa internă a unui membru superior, pînă la articulaţia
scapulohumerală, apoi coborîm pe faţa externă. Se trece apoi la
celălalt membru şi se repetă aceeaşi operaţie de cîteva ori, pînă
apare reacţia dermo vasculară.

Fig. 141. — Afuziune la genunchi.

Afuziunea superioară. Bolnavul se sprijină cu mîinile pe scaun, ca şi pentru afuziunile la membrele

superioare sau peste un paravan special, în aşa fel ca spatele să fie ceva mai ridicat decît umerii.
Se începe afuziunea din regiunea lombară de-a lungul coloanei vertebrale pînă la ceafă, făcînd
concomitent mişcări de lateralitate cu tubul, pentru ca apa să se scurgă pe părţile laterale ale toracelui.
În acelaşi timp, tehnicianul apără capul bolnavului cu mina aplicată pe ceafă.
Afuziune a posterioară (sau la spate). Pentru realizarea ei, bolnavul trebuie să stea în poziţie
ortostatică. Se începe turnarea de la nivelul călcîiului, urcînd pe membrul inferior pînă la nivelul spinei
omoplatului. Ne oprim la nivelul regiunii interscapulare. apoi coborînd încet pe cealaltă parte a spatelui şi
membrul inferior, pînă la călcîi. Se repetă procedura ca şi la celelalte afuziuni.
Afuziunea la ceafă. Poziţia bolnavului este aceeaşi ca la afuziunea superioară, doar capul este ceva
mai ridicat pentru a evita scurgerea apei peste păr. Se face turnarea la nivelul cefei cu o cană de 2—3 litri
sau un tub.
Procedura se poate efectua şi la patul bolnavului. Bolnavul este aşezat cu faţa în jos şi cu capul
depăşind marginea patului, peste un lighean.
Cu mîna stîngă i se sprijină fruntea ridicîndu-se în acelaşi timp în sus, iar cu mîna dreaptă se toarnă
pe ceafă 2—3 litri de apă la 18—20°.
Afuziunea completă sau generală se aplică pe întreaga suprafaţă a corpului, mai întîi partea
posterioară conform tehnicii afuziunii la spate şi apoi pe partea anterioară, începînd de la degete şi urcînd
pînă la gît, de unde coborîm pe cealaltă parte.
Afuziunea fulger. Această procedură, incorect numită afuziune, este un duş şi se aplică de la o
distanţă de 3—6 m şi sub o presiune de 1,5 atmosfere. Ea poate să fie aplicată pe regiuni limitate ale
corpului sau general.
 În acest din urmă caz se începe cu planul posterior, apoi se trece la cel anterior, ca la afuziunea
generală. Se evită regiunea genitală şi sînii. După aceasta, bolnavul este invitat să se întoarcă cu partea
laterală spre asistent, ridi-cînd membrul superior. Se continuă aplicarea jetului de apă pornind de la partea
laterală a labei piciorului, pînă la axilă şi coborînd apoi pînă jos. Bolnavul este invitat să lase braţul în jos
şi se repetă procedura, aplicînd de data aceasta duşul peste braţ ; apoi se trece pe cealaltă parte.
Afuziunile alternante se aplică pe aceleaşi regiuni şi cu aceeaşi tehnică, ca şi afuziunile reci, cu
deosebirea că se folosesc aici temperaturi alternante.
Se începe întotdeauna cu turnarea caldă (38—40°), după care urmează turnarea rece (18—20°),
aproximativ de 3 ori.
Modul de acţiune. Afuziunile îşi bazează efectul pe factorul termic. La locul de aplicaţie are loc o
vasoconstricţie puternica şi bruscă, după care urmează o vasodilataţie imediată.
Pentru ca afuziunea să poată fi considerată eficace, apariţia acestor fenomene este obligatorie. În
cazul cînd nu apare senzaţia de căldură plăcută, afuziunea este contraindicată.
Afuziunile inferioare determină o descongestionare temporară a circulaţiei cerebrale şi a organelor
pelviene şi abdominale.
Afuziunile superioare au efecte generale importante, stimulînd procesele metabolice, mărind debitul
respirator şi modificînd ritmul inimii. În afară de aceasta au şi acţiune locală influenţînd în bine circulaţia,
tonifiind musculatura, sti-
mulînd peristălţismul intestinal.
Ele se pot aplica ca proceduri de sine stătătoare sau ca proceduri de răcire după procedurile
termoterapiei.
Indicaţiile şi contraindicaţiile afuziunilor. Afuziunile sînt indicate în staze circulatorii periferice
(varice), acrocianoză, pareze şi paralizii aje musculaturii membrelor inferioare, stări depresive, surmenaj
fizic şi intelectual, aderenţe pleurale şi pericardice, astm bronşic.
Contraindicaţiile afuziunilor sînt: metroragiile, anexitele subacute şi acute, cistitele acute,
graviditatea, nefritele, pielitele, calculoza renală şi biliară.

DUŞURILE

Definiţie. Duşurile sînt proceduri de hidroterapie reprezentate prin coloane de apă, aburi sau aer cald,
de diferită temperatură şi presiune, proiectate de la o anumită distanţă, pe anumite suprafeţe ale corpului
sau pe tot corpul.
Factorii pe care îşi bazează acţiunea sînt factorul termic şi cel mecanic.
Clasificare. În clasificarea duşurilor se folosesc mai multe criterii. În funcţie de temperatură,
duşurile se îrnpart în: duş rece, cald, alternant, duş cu aburi şi duş cu aer cald.
În funcţie de forma jetului, duşurile se împart în: duş rozetă, duş sul şi duş evantai.
În funcţie de direcţia coloanei de apă, se împart în: duş vertical (descendent sau ascendent), duş
orizontal şi duş circular.
Mai există şi duşuri speciale. În această categorie intră duşul masaj şi duşul subacval.
Tehnica de aplicare. Materialele necesare: catedră de duşuri, duşuri fixe sau mobile (fig. 142),
grătar de lemn, cearşaf.
Duşuri în funcţie de temperatură. Duşul rece se face cu apa la temperatura de 15—20° cu o durată
de 1—3 minute. Duşul rece se poate aplica pe toată suprafaţa corpului sau pe regiuni limitate.
Duşul cald se face cu apă la temperatura de 38—40—45°.
Duşul alternant constă în aplicarea unui duş cald rozetă la temperatura de 38° şi cu o durată de 40 de
secunde, urmat de unul rece la o temperatură de 18—20°, cu o durată de 10—15 sercunde.
Duşul cu aburi constă în proiectarea vaporilor supraîncălziţi asupra unor regiuni limitate.
Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească bolnavul cu picături de apă fierbinte provenită
din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a duşului. Este nevoie ca insta-

Fig. 142 — Diferite forme de duşuri.

laţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive de separare a apei de condensare şi cu
supraîncălzitoare pentru aburi. Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul şi-l
proiectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa picăturilor de apă fierbinte.
Durata duşului cu aburi este de 3—6 minute şi poate să fie dat ca procedură de sine stătătoare, poate
să preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfîrşit se aplică o procedură de răcire-spălare sau duş de 18—20°.
Modul de acţiune. Duşul cu aburi are o acţiune puternică, asupra circulaţiei, provocînd hiperemie şi
resorbţie locală.
Indicaţii. Spondiloze, nevrite, nevralgii, mialgii, tendinite, entorse, luxaţii etc.
Duşul cu aer cald constă în proiectarea aerului cald furnizat de un generator (Phön) pe o anumită
porţiune a corpului. De obicei se asociază cu masaj, avînd avantajul că se poate aplica la patul bolnavului.
Indicaţiile sînt asemănătoare cu ale duşului cu aer cald; preferăm să-l indicăm bolnavilor cu
sensibilitate mai accentuată a pielii.
Duşuri în funcţie de forma jetului. Duşurile-rozetă, numite astfel de la forma dispozitivului; se
efectuează mai frecvent în aplicaţii generale. Duşul-rozetă poate fi rece, cald sau alternant.
Duşurile-rozetă reci se practică la temperatura de 18—20° cu durata de 0,5—1,5 minute.
Modul de acţiune. Factorii pe care se bazează acţiunea sînt factorul termic şi mecanic moderat.
Duşurile au o acţiune excitantă asupra sistemului neervos.
Indicaţii. Neurastenii depresive şi ca procedură generală, de călire.
Duşurile rozetă calde folosesc apa la temperatura de 38—40°, atunci cînd sînt calde, şi de 45°, atunci
cînd sînt fierbinţi.
 Modul de acţiune. Duşurile calde au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Cele fierbinţi de
durată mai lungă au un efect calmant, iar cele de durată scurtă sînt excitante.
Indicaţii. Neurastenia cu agitaţie, afecţiuni inflamatoare cronice cu diferite localizări.
Duşurile-rozetă alternante constau în aplicaţii succesive, repetate de mai multe ori, a unui duş cald
(38—40°) urmat de unul rece(13—20°). Durata duşului cald este de 40 de secunde, iar a celui rece de 10
—15 secunde. Conform tehnicii procedurilor alternante, procedura se începe întotdeauna cu cald şi se
termină cu rece.
Modul de acţiune. Duşurile alternante sînt excitante asupra sistemului nervos, tonifiază musculatura
şi măresc tonusul vascular.
Indicaţii. Neurastenii, miastenii, tulburări în circulaţia venoasă etc.
Duşul sul. Datorită formei lui şi presiunii coloanei de apă, duşul sul are, comparativ cu celelalte
duşuri, acţiunea mecanică cea mai importantă.
El se poate aplica rece, cald, sau alternant, fiind cunoscut, în acest din urmă caz, sub denumirea de
duş scoţian.
Duşul scoţian se practică cu ajutorul a două tuburi de cauciuc prevăzute cu capete metalice de
îngustare a coloanei. Temperatura apei calde folosite este de 40—45°, iar a apei reci de 18—20°.
Bolnavul este invitat să stea în faţa duşului, pe un grătar de lemn, la o distanţă de 2—4 metri. Jetul de apă
se proiectează la o presiune de 1,5—2 atmosfere.
Se aplică pe regiunea prescrisă mai întîi coloanajie apă caldă, timp de 10—15 secunde, apoi cea rece,
timp de 5—10 secunde, aproximativ de 2—4 ori. Ordinea în care aplicăm duşul scoţian este următoarea :
bolnavul este invitat să se întoarcă cu spatele şi tehnicianul proiectează duşul cald pe membrul inferior
stîng începînd de la călcîi pînă în regiunea lombară, unde face cîteva mişcări transversale, apoi continuă
să proiecteze jetul pe partea stîrigă a spatelui pînă în regiunea omoplatului; face cîteva mişcări
transversale în regiunea interscapulară, apoi coboară pe partea dreaptă a spatelui şi coboară în jos pe
mijlocul membrului inferior drept. Repetă de trei ori această manevră, apoi face acelaşi lucru de 3 ori cu
duşul rece. Această alternanţă de cîte 3 proceduri calde şi 3 reci se face de 3 ori.
Bolnavul este invitat să se întoarcă cu faţa. Se proiectează coloana de apă caldă pe faţa anterioară a
membrului inferior drept, apoi se proiectează pe abdomen în direcţia evacuării colonului ; bolnavul este
rugat să-şi umfle puţin abdomenul, se urcă pe torace (la femeie se evită sînii), se fac mişcări transversale.
Pentru a se proteja faţa, bolnavul este rugat să-şi pună mîinile sub bărbie, aplecînd uşor, în acelaşi
timp, capul pe spate.
Se continuă procedura coborîndu-se duşul pe membrul inferior stîng. Se evită regiunea scrotală. Ca şi
pentru spate, aceste manevre se execută de trei ori cu duş cald, apoi de trei ori cu duş rece. Alternanţa are
loc de trei ori.
Spre deosebire de afuziunea fulger, la duşul scoţian coloana de apă nu se proiectează pe părţile
laterale ale corpului.
Modul de acţiune. Duşul scoţian îşi bazează acţiunea pe factorul mecanic important, ca şi pe cel
termic alternant.
El are acţiune excitantă asupra sistemului nervos, tonifică sistemul neuromuscular şi activează foarte
intens circulaţia, creşte metabolismul.
Indicaţii. Ca procedură parţială este indicat în: acrocianoze, parestezii, pareze, paralizii, constipaţii,
atone, meteorism.
Ca procedură generală, în obezitate, hipotiroidism şi ca procedură de călire.
Duşul-evantai se numeşte astfel din cauza formei dispozitivului care-l produce. Ca şi duşurile expuse
mai sus, duşul-evantai poate să fie cald, rece sau alternant.
 Modul de acţiune este asemănător cu al duşului-rozetă.
Indicaţiile sînt în funcţie de temperatura la care se dă, în genere asemănătoare cu acelea ale duşului-
rozetă, avînd avantajul că se poate proiecta mai exact asupra unor regiuni limitate.
Duşurile în funcţie de direcţie pot fi verticale sau orizontale. Cele verticale pot să aibă direcţia
ascendentă sau descendentă.
Între duşurile ascendente, cel mai cunoscut este duşul de şezut.
Duşurile verticale se pot aplica reci, calde sau alternante, general sau local.
Modul de acţiune. Acelaşi ca şi pentru celelalte duşuri la temperaturi corespunzătoare.
Indicaţiile duşului vertical sînt identice cu cele expuse la duşurile-rozetă.
Pentru duşul ascendent (duşul de şezut) se adaugă următoarele: duşul rece de şezut, de durată scurtă
se indică pentru efectul lui tonic, în incontinenţa de urină, impotenţa sexuală; hemoroizi; cele călduţe şi
cu durată mai lungă, în afecţiunile cronice ale sferei genitale; cele fierbinţi se recomandă în pruritul vulvei
şi regiunii perineale; cele alternante în amenoree, oligomenoree, metrite cronice.
Duşuri de formă specială. Duşul-masaj constă în aplicarea mai multor duşuri-rozetă la temperatură
de 38—40°, concomitent aplicîndu-se şi masajul, conform tehnicii obişnuite. Mai frecvent se aplică
parţial, rareori general. Pentru aplicarea lui există instalaţii speciale cu 4—6 duşuri verticale, în rozetă,
situate unul lîngă altul, care se pun simultan sau separat în funcţie. În lipsa unei instalaţii speciale, se
poate efectua şi cu un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă. Durata masajului este de 8—15
minute.
Bolnavul este culcat dezbrăcat complet pe un pat special de lemn. Se deschid duşurile şi, în timp ce
apa curge pe corp, tehnicianul execută masajul conform tehnicii cunoscute.
Modul de acţiune. Factorii pe care îşi bazează acţiunea duş-masajul sînt factorul termic şi cel
mecanic. Duş-masajul provoacă o hiperemie importantă, fnai ales în regiunea tratată; are un important
efect resorbant şi tonifiant.
Indicaţii. Mialgii, sechele după fracturi, entorse şi luxaţii, spondiloze, nevralgii, constipaţia spastică
şi atonă, procese aderenţiale postinflamatoare din cavitatea abdominală etc.
Duşul subacval constă în aplicarea unui duş la presiune mare (1—8 atmosfere), la o temperatură
diferită 1—3° mai ridicată decît apa din baie, sau la aceeaşi temperatură. Duşul subacval are o instalaţie
specială. Folosim instalaţiile romîneşti fabricate de întreprinderea „Pirogov".
Această instalaţie este alcătuită dintr-un motor electric cuplat cu o pompă aspiratoare-respingătoare,
montată într-o carcasă de protecţie. Instalaţia este dotată cu un sorb şi un furtun cu mîner prevăzut cu 4
diuze variate care dau forma jetului proiectat de aparat.
Tabloul de comandă al aparatului este prevăzut cu un şalter (comutator) şi un manometru cu cadran
circular, care înregistrează presiunea jetului de apă la ieşirea din diuză.
Reglarea presiunii se face prin învîrtirea unui robinet montat sub cadranul manometrului. Pe cadran
sînt notate cifrele de la 1 pînă la 8, care exprimă presiunea în atmosfere
Aparatura auxiliară: o vană mare sau bazin în treflă cu o capacitate de 300—400 de litri (fig. 143).
Tehnica de aplicare. Se leagă aparatul la reţeaua electrică prin priza trifazică. Se umple bazinul cu
apă la temperatura de 37—38°, lăsîndu-se un spaţiu de cîţiva cm de la marginea superioară pentru a se
evita revărsarea apei peste margini. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie cu faţa în jos.
Se introduce în bazin sorbul, care trece apa prin aparat şi o pasează tubului al doilea care o va
proiecta cu presiune, pe principiul pompei aspiratoare-respingătoare.
Furtunul la care s-a anexat diuza sită sau punctiformă este introdus în apă cu mîna dreaptă spre
peretele interior al bazinului. Se deschide comutatorul, se reglează presiunea 1-2-3-4 etc. atmosfere prin
manevrarea la dreapta sau stînga a robinetului care se găseşte sub cadranul manometrului de presiune.
Se apucă duşul cu ambele mîini, se dirijează oblic de jos în sus pe tegument, cu o înclinaţie de
aproximativ 35°, iar la nivelul articulaţiilor se dirijează vertical.
Se procedează exact ca la masaj, adică se începe de jos în sus în sensul circulaţiei venoase. Diuza se
ţine sub apă la o distanţă de 20—30 de cm de bolnav. Se proiectează coloana de apă pe partea posterioară
a membrului inferior stîng

Fig. 143 — Duş

subacval.

în regiunea lombară, face cîteva

mişcări transversale între
omoplaţi, se aduce prin apă în
afara bolnavului pînă la nivelul membrului inferior drept, unde se aplică aceeaşi tehnică, ca şi mai sus.
La urmă se aplică pe membrele superioare de jos în sus, întîi pe membrul situat între tehnician, apoi
pe cel de partea opusă. Bolnavul este invitat să se întoarcă cu faţa în sus şi se procedează în acelaşi mod.
În regiunea abdominală se merge în sensul evacuării intestinale. Se evită sînii şi regiunea scrotală.
Coloana de apă este dirijată oblic pe tegument cu excepţia articulaţiilor, unde mişcările se fac
circular.
Durata totală a duşului subacval este de 5—15 minute.
Modul de acţiune. Duşul subacval îşi bazează acţiunea pe factorul termic şi factorul mecanic foarte
intens (presiunea utilizată nu s-ar putea suporta în aer). Are acţiune asemănătoare cu a duşului-masaj, dar
este tolerat mult mai bine din cauza băii calde.
Indicaţii. Mialgii, pareze, paralizii, periviscerite, constipaţii atone, atrofii musculare, obezitate,
hipertiroidism.
Contraindicaţii. Duşurile reci sau alternante vor fi recomandate cu prudenţă sau se vor evita la
bolnavii cu debilitate fizică înaintată, la bolnavii cu arterioscleroză înaintată. Femeilor gravide nu li se vor
aplica duşuri reci de şezut sau pe regiunea abdominală.
Se vor evita presiunile mari la cei cu hipersensibilitate cutanată sau cu fragilitate vasculară.

BĂILE

Definiţie. Băile sînt proceduri de hidroterapie care se practică cu apă simplă la diferite temperaturi
sau cu apă la care se adaugă diferite ingrediente
Clasificare. Băile se clasifică pe mai multe criterii în funcţie de caracterul lor, se împart în băi
simple şi băi medicinale; ca temperatură, ele se împart în: băi reci (sub 20°), răcoroase (între 21 şi 33°),
indiferente (între 34 şi 35°), calde (între 36 şi 40°) şi fierbinţi (peste 40—45°).
 În raport cu durata, băile se pot împărţi în băi de scurtă durată (pînă la 5 minute), băi de durată medie
(între 10 şi 20 de minute) şi băi de durată lungă (peste 20 de minute), în legătură cu suprafaţa de corp
interesată se împart în băi generale şi parţiale.
Tehnica de aplicare. Băile simple sînt proceduri care se execută cu apă simplă, la temperaturile
expuse, durează un anumit interval de timp, se execută cu o anumită tehnică şi se referă la întregul
organism, încadrîndu-se în grupul băilor generale, sau unei părţi din organism, încadrîndu-se în categoria
băilor parţiale.
În cadrul tehnicii generale de aplicare se folosesc manevre speciale, care dau proceduri cu caracter
deosebit.
A. Reguli generale. Pentru ca efectul băilor să fie optim trebuie să ţinem seama în aplicarea lor de o
serie de reguli generale.
1. Băile generale sînt proceduri majore şi ca atare vor fi administrate numai în prima parte a zilei,
pînă la prînz.
2. Băile se vor indica după o jumătate de oră de la micul dejun sau, în cazul cînd bolnavul a
consumat o cantitate mai mare de alimente, numai la interval de 2—3 ore după aceasta.
3. Nu sînt indicate băile imediat după un efort fizic prelungit de muncă sau sport, sau după stări de
tensiune nervoasă importantă.
4. Bolnavul trebuie să se aşeze încet în baie, apa acoperindu-i umerii sau atingînd un nivel inferior în
funcţie de indicaţiile din prescripţie.
5. În baie, bolnavul trebuie să stea liniştit şi comod şi, în acest scop, este necesar să i se pună sub cap
— care se sprijină pe marginea băii — un prosop împăturit sau o pernă cu aer sau din material plastic ;
picioarele le va sprijini de pereţii băii sau, în cazul cînd aceasta este prea mare, se va introduce un
dispozitiv special pentru picioare.
6. Bolnavului i se va aplica pe frunte o compresă rece pentru a evita congestia cerebrală, în cazul
băilor cu o temperatură mai ridicată.
7. Bolnavul nu va intra în baie pînă ce temperatura nu a fost verificată cu termometrul.
8. Tehnicianul va supraveghea cu atenţie bolnavul în timpul procedurii şi. la apariţia unor senzaţii,
chiar slabe de ameţeală, palpitaţii, frison etc, întrerupe baia.
9. După baie, bolnavul se şterge cu un cearşaf, se îmbracă şi se odihneşte de preferinţă 10—15
minute.
10. După fiecare bolnav, cada se spală cu apă clocotită sau se dezinfectează.
B. Tehnica specială de aplicare a băilor, modul de acţiune, indicaţii şi contraindicaţii. Băile
generale, indiferent de tehnica de aplicare, se încadrează din punctul de vedere al temperaturii în una din
cele trei grupe de băi generale:
a) băi de temperatură indiferentă (34—35°);
b) băi sub temperatura de indiferenţă (sub 34° răcoroase şi reci);
c) băi peste temperatura de indiferenţă (între 38 şi 45° calde şi fierbinţi).
Băile la temperatura de indiferentă. Materiale necesare: cadă de faianţă cu o capacitate de cel puţin
250 de litri, termo-metru de baie, pernă de material plastic sau cauciuc pentru cap, dispozitiv pentru
picioare, ceas semnalizator, cearşaf.
Tehnica de aplicare. Se deschid robinetele situate la unul din capetele căzii. Cu ajutorul
termometrului ţinut sub apă se pregăteşte apa la temperatura de 34—35c.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, luînd în consideraţie regulile generale expuse înainte.
 Durata băii este de 10—15 minute pînă la 35—60 de minute, în funcţie de indicaţie.
Modul de acţiune. Factorii pe care îşi bazează acţiunea băile la temperatură indiferentă sînt presiunea
hidrostatică şi, în mică măsură, factorul termic.
Excitaţia provocată de masa de apă asupra organismului se execută prin intermediul circulaţiei
cutanate şi se traduce printr-o uşoară accelerare a bătăilor inimii şi o creştere a numărului de respiraţii.
Această stare este de scurtă durată şi este urmată, dacă baia se prelungeşte, de revenirea la starea
iniţială, sau survine chiar o stare de sedare. De aceea băile indiferente cu o durată de 10—15 minute au o
acţiune de înviorare şi tonifiere, iar cele cu o durată de 15—35—60 de minute sînt calmante.
Indicaţii. Nevroze, nevrite, nevralgii, afecţiuni dermatologice cu prurit, boala hipertonică în faza
neurogenă.
Băile sub temperatura de indiferenţă. Materiale necesare: aceleaşi ca la procedura anterioară.
Tehnica de aplicare diferă de la o procedură la alta.
Modul general de acţiune. Băile sub temperatura de indiferenţă, sub 34°,—răcoroase (28—32°) şi
reci (18—22°), îşi bazează acţiunea pe factorul termic mai mult sau mai puţin accentuat.
La intrarea bolnavului în baie, în contact cu apa rece, are loc un vasospasm cutanat, datorită căruia
pierderile de căldură din organism diminuează: concomitent creşte tensiunea arterială, bătăile inimii devin
mai intense şi mai accelerate. Se produce o excitaţie a sistemului nervos.
Urmează apoi o a doua fază, numită fază reactivă, care apare cu atît mai repede cu cît temperatura
este mai scăzută. Vasele cutanate se dilată, făcînd să apară în felul acesta o hiperemie activă, care la
rîndul ei determină o pierdere de căldură; aceasta este cu atît mai intensă cu cît temperatura apei este mai
scoborîtă.
Pierderile de căldură stimulează metabolismul, intensificînd producerea de căldură. Vasodilataţia
face să scadă tensiunea arterială şi duce la rărirea contracţiilor inimii.
Ca să grăbim apariţia fazei a doua, putem asocia băii reci o manevră mecanică, de exemplu
fricţiunea.
În hidroterapie se folosesc unele manevre în aplicarea băilor reci şi răcoroase, care dau un caracter
deosebit procedurii şi modului ei de acţiune. în sensul acesta vom deosebi: băile reci complete în cadă,
piscină sau bazin; baie cu imersiune rece; baie cu apă curgătoare; baie cu valuri, halbbad (baie de
jumătate) şi baie cu peria.
Băile reci complete, în cadă, piscină sau bazin. Tehnica de aplicare. Procedura se efectuează în
cadă, bazin sau piscină, în apă la temperatura de 15° sau inferioară acesteia.
Se recomandă bolnavului, înainte de a intra în apă, să-şi spele faţa cu apă rece, pentru a se evita
congestia cerebrală care s-ar putea produce datorită excitaţiei intense a tegumentului.
Procedura durează 10—30 de secunde, maximum un minut, şi se aplică de obicei după o procedură
termică.
Se recomandă bolnavului să execute mişcări repezi ori fricţiuni puternice în timpul băii, iar la sfîrşit
să se şteargă rapid cu un cearşaf uscat şi să se fricţioneze. După aceasta se indică o scurtă odihnă sau o
plimbare în aer liber.
Modul de acţiune. Factorul pe care îşi bazează acţiunea este factorul termic, puternic excitant.
Indicaţii: Obezitate, hipotiroidism, diabet, adipozitate, ca procedură reconfortantă în stările de
oboseală fizică etc.
Contraindicaţii: arterioscleroză, nevroză cu excitaţie, hiposistolie.
Baie de imersiune rece. Procedura se efectuează într-o cadă obişnuită cu apă de 15—18°. Se umple
baia, bolnavul este aşezat pe un cearşaf în decubit dorsal, iar 4 persoane apucă capetele cearşafului, ridică
bolnavul şi-1 introduc în apă timp de 3—10 secunde, apoi îl ţin deasupra apei tot atîta timp, repetînd
această operaţie de 3—5 ori.
La sfîrşitul procedurii, bolnavul este repede şters şi lăsat să se odihnească, învelit în cearşaf şi pătură.
Mod de acţiune: asemănător cu al băilor reci complete.
Indicaţii: boli infecţioase cu febră, astenie nervoasă, după procedurile de termoterapie sau ca
procedură de reconfor-tare în stări de astenie fizică.
Baia cu valuri. Tehnica de aplicare. Această baie se practică într-o vană obişnuită care are adoptat
un dispozitiv special pentru producerea valurilor. Se umple cada cu apă la temperatura de 23—32°, pe
jumătate sau trei sferturi. Bolnavul stă culcat în baie, cu picioarele îndepărtate şi îndoite din genunchi.
La nivelul picioarelor bolnavului, dispozitivul se scufundă şi se ridică ritmic, producînd valuri, care
pornesc de la picioare spre umeri. În lipsa acestora, valurile se pot provoca de tehnician prin mişcarea
apei cu palmele, de la picioare spre piept.
Procedura durează în medie 3—4 minute.
Mod de acţiune. Pe lîngă factorul termic se adaugă uşor şi cel mecanic, reprezentat de valuri.
Indicaţii. Convalescenţă, debilitate, astenie nervoasă.
Baia de jumătate (Halbbad). Tehnica de aplicare. Această baie se efectuează într-o vană, mai mare
decît cele obişnuite, în apă la temperatură de 32°.
Se umple vana cu apă pînă la înălţimea de aproximativ 25—30 cm (înălţimea unui termometru de
baie obişnuit). Apa trebuie să acopere jumătatea inferioară a bolnavului pînă la ombilic. Bolnavul se aşază
în aşa fel încît în spatele lui să rămînă un spaţiu suficient pentru manipulaţiile tehnicianului (fig. 144).

Fig. 144 — Halbbad.

Bolnavul este invitat să-şi spele faţa şi să se fricţioneze uşor pe mîini, torace şi abdomen. Tehnicianul
se aşază la stînga şi puţin în spatele bolnavului, ia în mîna dreaptă un vas special (şiştar) sau o oală de 1—
1½ litri şi face 10—15 turnări repezi asupra spatelui şi umerilor bolnavului, realizate prin lovirea şi
proiectarea în acelaşi timp a apei din cadă. După aceea execută fricţiuni rapide cu apă pe spate-şi părţile
laterale ale toracelui în direcţia verticală de sus în jos şi invers. Apoi ia vasul în mîna dreaptă, trece la
picioarele bolnavului şi puţin la dreapta lui, îl invită să se culce pe spate şi să-şi îndepărteze picioarele şi
execută tot atîtea turnări şi tot prin aceeaşi manevră şi în partea anterioară a corpului. După aceea trece
din nou la capul bolnavului, se aşază în spatele lui, fricţionează sub apă partea aftterioară şi părţile laterale
ale toracelui şi apoi abdomenul, circular, în direcţia evacuării intestinale. Fricţionează apoi membrul
superior de partea opusă, apoi membrul superior de partea celui care execută mişcarea, după aceia
membrul inferior, de partea opusă, urmat de membrul inferior de aceeaşi parte. Toate fricţiunile se fac sub
apă. Astfel se încheie timpul I al procedurii.
Dacă în prescripţie nu este prevăzută răcirea, după terminarea timpului I se repetă procedura în
aceeaşi ordine.
Dacă în prescripţie este prevăzută baia de jumătate cu răcire de exemplu de la 32° în jos (30—-29°),
atunci după terminarea timpului I deschidem robinetul cu apă rece situat la picioarele bolnavului, se ia în
mîna dreaptă vasul, iar în stînga termometrul de baie şi se face turnare pe partea anterioară a corpului,
controlîndu-se cu termometrul răcirea apei pînă la temperatura prescrisă. Cînd s-a ajuns la această
temperatură, se încep fricţiunile sub apă invers ca la timpul I, mai întîi membrul inferior de partea opusă,
apoi cel de partea tehnicianului, abdomenul şi toracele. Invităm bolnavul să se ridice în poziţia şezîndă şi
se continuă cu fricţiuni repezi pe spate; procedura se termină cu 10—15 turnături pe spate. Se scoate
bolnavul din baie, se înveleşte cu un cearşaf uscat şi se şterge bine.
Răcirea apei se mai poate face şi turnînd 2—3 găleţi cu apă rece la nivelul picioarelor, amestecînd în
acelaşi timp apa, iar după aceea executăm fricţiunile conform tehnicii arătate.
Halbbadul mai poate fi completat cu o turnare energică, executată cu o găleată de la 1—1½ m asupra
toracelui şi abdomenului. Turnarea are ca scop stimularea respiraţiei şi circulaţiei sau mărirea tonicităţii
din regiunea interesată.
Baia de jumătate durează 3—5 minute, în mod excepţional 10 minute (boli infecţioase acute).
Procedura este destul de obositoare şi reuşita ei depinde de o tehnică corect aplicată. De aceea este
bine să fie executată de 2 tehnicieni.
Mod de acţiune. Acţiunea se bazează pe factorul termic şi pe cel mecanic. Are acţiune excitantă,
tonifiantă, sedativă şi antitermică.
Indicaţii. Sechele după hemiplegii, astenie nervoasă, atonii gastrice şi intestinale, enterite, hemoroizi,
boli infec-ţioase febrile (10—12 minute) cu răcire pînă la 25°. Se poate repeta de 2—3 ori pe zi.
Ca procedură de răcire după procedurile termoterapeutice.
Contraindicaţii. Stări de debilitate accentuate, reacţii dermovasculare patologice, frisoane etc.
Baia cu peria. Această procedură se execută într-o vană umplută 3/4 cu apă la o temperatură de 33—
34°.
Invităm bolnavul să stea şi, cu ajutorul unei perii mai mari şi mai aspre, se începe periatul spatelui cu
mişcări lungi muind de fiecare dată peria în apă cînd coborîm. După ce se obţine o hiperemie invităm
bolnavul să se culce pe spate şi trecem, la perierea toracelui pe faţa anterioară şi părţile laterale, cu linii
verticale, apoi abdomenul circular, de la dreapta bolnavului la stînga. Bolnavul, fiind în aceeaşi poziţie, se
continuă periajul sub apă al membrelor superioare, întîi braţul de partea opusă, apoi cel de aceeaşi parte,
pe faţa anterioară şi posterioară, inclusiv palmele. Urmează periajul părţilor anterioare şi posterioare ale
membrelor inferioare şi, la urmă, regiunea fesieră după ce l-am invitat să se ridice puţin.
Se repetă aceste manevre încă o dată. Durata totală a procedurii este de 3—5 minute.
Mod de acţiune. Elementele pe care îşi bazează acţiunea sînt cel mecanic, reprezentat de periaj şi
termic moderat. Baia cu periere are o acţiune mai puternică decît halbbadul.
Indicaţii. Tulburări circulatorii, boala hipertonică în faza neurogenă, nevroze etc.
Băile peste temperatura de indiferenţă. Materiale necesare: aceleaşi ca şi la celelalte două categorii.
Tehnica de aplicare prezintă particularităţi în funcţie de procedură.
 Mod general de acţiune. Băile peste temperatura de indiferenţă (calde şi fierbinţi) provoacă reacţii
dermovasculare foarte importante. Sub acţiunea băilor calde generale (37°—40°) are loc o vasodilataţie
periferică însoţită de accentuarea şi accelerarea circulaţiei, creşterea curentului sanguin. Băile care
depăşesc temperatura de 40° au o acţiune net excitantă asupra sistemului nervos, cardiovascular şi asupra
metabolismului.
Băile calde se indică sub formă de băi simple, băi kinetoterapeutice şi băi cu masaj.
Baia caldă simplă. Această procedură se execută într-o cadă obişnuită, la temperatura de 36—37° şi
cu o durată totală de 15—30—60 de minute.
Mod de acţiune. Factorul activ în cursul acestei proceduri este factorul termic şi presiunea
hidrostatică a apei. Are o acţiune antispastică şi sedativă generală.
Indicaţii. Prurit, nevralgii, astenie nervoasă, insomnie.
Baia kinetoterapeutică sau baia cu mişcări este o baie caldă, la care se asociază mişcări în toate
articulaţiile bolnavului. Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se umple 3/4 cu apă la
temperatura de 36—37° şi mai rar 38°.
Bolnavul este invitat să se urce în cadă şi, timp de 5 minute, este lăsat liniştit. După aceasta,
tehnicianul execută (sub apă) la toate articulaţiile, toate mişcările posibile. Tehnicianul stă la dreapta
bolnavului.
Se începe cu degetele membrului inferior de partea opusă, apoi pe rînd se imprimă mişcări şi
celorlalte articulaţii; se trece la membrul inferior de aceeaşi parte. Manevrele se continuă apoi la
membrele superioare, întîi cel de partea opusă, apoi cel de aceeaşi parte, pornindu-se tot de la degete. La
urmă se trece la mobilizarea trunchiului şi la mişcări în articulaţiile capului şi ale coloanei cervicale.
Toate aceste mişcări se execută într-o perioadă de timp de 5 minute. După aceea bolnavul stă în
repaus, după care este invitat să repete singur mişcările imprimate de tehnician.
Durata băii este de 20—30 de minute, după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească. Se
poate executa şi pe segmente limitate în vane mici corespunzătoare.
Mod de acţiune. Factorii pe care se bazează efectele băii kinetoterapeutice sînt: factorul termic şi
factorul mecanic.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub
influenţa apei calde şi pierderii greutăţii corpului, conform legii Arhimede.
Indicaţii. Redori articulare cu tendinţă la anchiloză, poliartroză, spondilită anchilopoetică, paralizii,
pareze.
Baia cu masaj. Într-o baie umplută aproximativ 3/4 cu apă la temperatură de 36—39°, se execută
masajul asupra regiunii indicate, prin tehnica cunoscută. Durata variază în funcţie de regiunea pe care se
face masajul.
Modul de acţiune şi indicaţiile. Sînt identice cu ale băii kinetoterapeutice.
Băile fierbinţi se practică sub formă de băi ascendente complete şi băi simple fierbinţi.
Băile ascendente complete sau piretoterapice. Se umple vana cu apă la temperatura de 35°. Bolnavul
este invitat să se aşeze în baie, în aşa fel ca să-i acopere umerii. După 2 minute, temperatura băii se creşte
treptat prin adăugarea de apă fierbinte. Din minut în minut se creşte cu 1°. În tot timpul cît durează baia,
bolnavul stă cu termometrul în gură (sub limbă) şi tehnicianul îi urmăreşte temperatura. Concomitent se
urmăreşte şi pulsul. Se poate ajunge la o temperatură de 39—40° cu o temperatură a băii de 41—43°.
Durata este de 1—1½ oră.
La bolnavii mai rezistenţi, procedura se poate completa şi cu o împachetare uscată şi completă (cu
sau fără termo-foare), avînd grijă să urmărim în continuare temperatura bolnavului şi pulsul.
 Mod de acţiune. Baia hipertermă provoacă o vasodilataţie tegumentară importantă, care duce la
supraîncălzirea organismului, din cauza pierderilor mici de căldură care au loc numai la nivelul regiunilor
neacoperite (faţa, capul, partea, superioară a pieptului).
Supraîncălzirea duce de asemenea la creşterea oxidaţiilor, fapt care are drept consecinţă creşterea
metabolismului.
Ca rezultat ai supraîncălzirii se produce şi excitaţia sistemului nervos şi cardiovascular.
Indicaţii. Bolile reumatismale cronice, nevralgii şi nevrite cronice, obezitate, intoxicaţii cronice, astm
bronşic.
Băile simple fierbinţi se folosesc mai ales în Japonia şi China. Au o durată de 5—10 minute, au
efecte excitante puternice. Cele scurte de un minut au efecte calmante.
Băile parţiale se împart în funcţie de temperatură în: reci, calde, alternante şi ascendente (băile
Hauffe).
În funcţie de regiunea corpului pe care se aplică, cele mai frecvent folosite sînt: băile de mîini, de
picioare şi şezut.
Băile de mîini. Materiale necesare: vane mici, de formă ovalară sau un lighean mai adînc. Bolnavul
stă pe un scaun şi este invitat să introducă ambele mîini în vană (fig. 145), în aşa fel ca apa să acopere
mîinile şi antebraţele pînă peste cot. Băile de mîini se fac reci, calde alternante sau ascendente.
Băile reci de mîini se efectuează la
o temperatură mai mică de 15°.
Mod de acţiune. Cele de durată
scurtă (1—2 minute) au o acţiune
descongestionantă asupra organelor
toracice şi creierului. Cele cu durată
mai lungă (5—10 minute) au acţiune
antiinflamatoare şi antisudorală.

Fig. 115
— Baie de mîini.

Băile calde de mîini se efectuează

cu apă de 38—40°, iar cele fierbinţi de 40—45°, cu o durată de 10—20 de minute.
Mod de acţiune. Acestea provoacă o vasodilataţie periferică şi influenţează reflex circulaţia
coronariană, înlăturînd spasmul vascular. Ele determină de asemenea, tot pe cale reflexă, o relaxare a
musculaturii netede a bronhiilor.
Indicaţii: angină pectorală, astm bronşic, boli reumatismale subacute şi cronice cu localizare
predominantă pe articulaţiile membrelor superioare.
Băile alternante de mîini se execută în două vane potrivite, una cu apă caldă la temperatură de 40°, a
doua cu apă la temperatura de 15—18°. Se introduc la început mîinile in apă caldă, 2—3 minute, pînă la
apariţia reacţiei dermovasculare, apoi. În apă rece, timp de 20—30 de secunde.
Se repetă această manevră de 3—5 ori, terminîndu-se obligatoriu cu baia rece.
Mod de acţiune. Efectul băilor alternante de mîini se bazează pe alternanţa factorului termic, cald şi
rece, care activează circulaţia periferică şi descongestionează organele toracice.
Indicaţii. Tulburări vasomotorii locale, acrocianoză, transpiraţii, atrofii musculare, pareze şi paralizii,
tonifierea musculaturii.
 Băile ascendente de mîini (Hauffe), Se foloseşte vana pentru mîini, în care se pune apă la
temperatură de 35°. La intervale de 1—2 minute se urcă temperatura cu 1°, treptat, prin turnare de apă
fierbinte. În 5—5 minute se ajunge la temperatura dorită 40—44°. După ce am ajuns aci, recomandăm
bolnavului să mai stea în această situaţie încă 15—30 de minute.
Mod de acţiune. Procedura, deşi îşi bazează acţiunea pe factorul termic, provoacă un minim de
excitaţie termică, deoarece se pleacă de la o temperatură de 35°.
La nivelul extremităţilor are loc în mod lent o hiperemie. Pe lîngă vasodilataţia vaselor superficiale
se produce şi cea a celor mai profunde, iar pe cale reflexă, chiar a celor din regiuni mai îndepărtate.
Indicaţii: arterioscleroză, scleroza miocardului, astm bron-şic etc.
Băile de picioare. Materiale necesare: vane speciale sau găleţi obişnuite. Aceste proceduri pot fi
reci, calde, alternante ori ascendente.
Bolnavul stă pe un scaun şi introduce picioarele în apă în aşa fel ca nivelul acesteia să fie pînă la un
lat de palmă sub genunchi.
Băile reci de picioare se prescriu la o temperatură inferioară lui 15° şi durează 1—2 minute.
Băile calde de picioare se prescriu la 35—40°, durează 10—15—20 de minute.
Băile alternante de picioare se practică cu ajutorul a două vase, unul cu apă la temperatura de 38—
42°, celălalt la temperatura de 18—20°, conform tehnicii băilor alternante de mîini (fig. 146).
Băile ascendente de picioare se execută identic cu băile ascendente
de mîini.
Plimbatul prin rouă sau rîu. Se recomandă bolnavului ca timp de 5
—10 minute să se plimbe în picioarele goale, dimineaţa, printr-o livadă
udată de rouă său în rîul unei ape curgătoare cu o adîncime de 10—20
cm.
Călcatul prin apă se execută într-o cadă mai mare, în care se toarnă
apă rece sub 15°, pînă la o înălţime de 10—15 cm. Bolnavul este
invitat ca timp de 1 — 5 minute să calce apa cu picioarele goale.
Modul de acţiune şi indicaţiile băilor de picioare sînt asemănătoare
cu ale băilor de mîini. Se mai adaugă pentru băile de picioare reci,
plimbatul prin rouă şi călcatul prin apă (migrene, ce-falee, picior plat).
Băile de şezut. Materiale necesare: baie de formă specială, una
pătură, un cearşaf, una compresă pentru frunte.
Tehnica de aplicare. Băile de şezut se pot aplica : reci, calde,
alternante şi ascendente.
Băile reci de şezut. Se pune apă în vasul special pînă la o înălţime
de 15— 20 cm si la o temperatură de 18°.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, în aşa fel ca apa să ajungă
pînă la nivelul ombilicului.
Picioarele şi le sprijină pe un scaun'mic situat în faţa băii. Este acoperit cu un cearşaf, apoi învelit
cu o pătură. La frunte i se aplică o compresă rece. Durata băii este de 1—5 minute.
Este bine ca bolnavul să-şi fricţioneze abdomenul şi coapsele în cursul băii.
Mod de acţiune. Factorul pe care se bazează acţiunea băilor de şezut reci este factorul termic.
Sub influenţa temperaturii reci are loc o vasoconstricţie a vaselor din cavitatea abdominală care se
poate traduce clinic prin senzaţia de greutate şi căldură în cap, ameţeli etc.
 Concomitent creşte temperatura axilară. După o baie scurtă de 1—5 minute apare vasodilataţia cu
hiperemie activă.
După o baie de lungă durată 5—10—25 de minute, apariţia vasodilataţiei are loc după cîteva ore.
Indicaţii: constipaţii, amenoree, impotenţă, incontinenţă urinară, stări congestive ale creierului,
insomnii: cele de durată mai lungă se indică în enterocolite acute, inflamaţii subacute ale organelor
genitale, hemoragii.
Contraindicaţii. Cistite, colici uterine.
Băile de şezut răcoroase (26—32°), cu durata de 15 minute, se execută în acelaşi fel şi sînt indicate
în: metrite, ovarite, epididimite etc.
Băile de şezut calde se practică la temperatura de 36—40° şi durează 10—20 de minute.
Mod de acţiune. Factorul activ este cel termic, cald, care scade excitabilitatea mărită, combate
spasmele, accelerează procesele de resorbţie, micşorează tonusul vaselor.
Indicaţii. Dismenoree, colici uterine, colici vezicale şi intestinale, insuficienţă ovariană, prostatite
cronice, artrite sacroiliace.
Băile alternante de şezut se execută în două vane cu apă la 18—20° şi 38—40°, conform tehnicii
băilor alternante de mîini şi de picioare.
Mod de acţiune. Băile alternante sînt stimulente şi tonifiante ale organelor genitale.
Indicaţii. Atonii uterine, prolapsuri uterine, insuficienţă ovariană.
Băile ascendente. Se procedează exact conform tehnicii expuse la băile ascendente de picioare şi
mîini.
Băile medicinale diferă de celelalte băi enumerate pînă acum prin aceea că, pe lîngă factorii termic şi
mecanic, se mai adaugă aici şi factorul chimic.
În funcţie de compoziţie, băile medicinale se împart în: băi cu ingrediente chimice, băi cu plante
medicinale şi substanţe organice înrudite, băi cu diverse gaze, băi cu substanţe radioactive.
În raport cu regiunile corpului asupra cărora se aplică, aceste proceduri se împart în complete şi
parţiale.
Băile cu ingrediente chimice se practică conform tehnicii obişnuite a băilor, temperatura folosită
este de 35—37°; durata de 10—20 de minute.
Băile cu iod. Mod de preparare. Pentru pregătirea lor este necesară o cantitate de 50—100 g iodură
de potasiu pentru o baie completă sau 5—10 g pentru o baie parţială.
Se pot utiliza: iodura de potasiu 20 g 4 + iod pur 10 g, care se dizolvă mai întii într-un litru de apă şi
apoi se adaugă ia toată cantitatea din baie.
Se mai foloseşte în acest scop sarea de Bazna, care conţine iod. Se adaugă la o baie 250 g pînă la 1
kg, completîndu-se în părţi egale cu sare de bucătărie.
Băile cu iod se fac numai în vane de lemn acoperite cu un capac sau cu o pătură, în aşa fel ca numai
capul bolnavului să rămînă afară. Aceasta pentru a evita acţiunea nocivă a vaporilor de iod.
Mod de acţiune. Iodul are o acţiune importantă asupra organismului : micşorează vîscozitatea
sîngelui, provocînd o vasodilataţie şi scăzînd în felul acesta tensiunea arterială, măreşte puterea de apărare
a organismului, determină reacţii locale la nivelul ţesuturilor şi organelor, contribuind la reducerea
fenomenelor infamatoare.
Indicaţii. Artrite cronice, scrofuloză, afecţiuni inflamatoare cronice genitale la femei şi bărbaţi,
arterioscleroză cu hipertensiune, nevralgii, pitiriazis verzicolor etc .
Băile cu sublimat. Mod de preparare. Se folseşte o diluţie de sublimat de 1 : 10 000 — 1 : 20 000,
care se dizolvă într-o cantitate de apă călduţă şi apoi se toarnă în baie. Baia trebuie să fie de lemn, iar cel
care efectuează procedura să fie foarte atent, deoarece sublimatul este o otravă puternică.
Mod de acţiune. Baia de sublimat îşi bazează acţiunea pe proprietatea de dezinfectant a sublimatului.
Indicaţii. Furunculoze, plăgi infectate, impetigo, după bolile infecţioase acute şi cronice.
Băile cu săpun. Mod de preparare. Se iau 100—200 g săpun de casă ras şi 50 g de săpun de potasiu.
Săpunul de ras se dizolvă mai întîi în 2—3 litri de apă călduţă, iar apoi se adaugă săpunul de potasiu.
După un amestec bine făcut se toarnă în baie.
Mod de acţiune. Au rol dezinfectant şi descuamant asupra pielii.
Indicaţii. După bolile infecţioase, în bolile micotice ale tegumentului, în intertrigo, în eczeme.
Băile cu sare. Mod de preparare. Se iau 6—10 kg sare pentru o baie generală, 1—2 kg pentru una
parţială.
Se dizolvă în cîţiva litri de apă fierbinte, se strecoară prin-tr-o pînză, iar apoi se toarnă în cadă.
Mod de acţiune. Băile sărate provoacă vasodilataţie tegumentară : influenţează procesele metabolice
generale, raportul fosfocalcic şi eliminarea acidului uric. Au acţiune antiinflamatoare şi resorbtivă.
Indicaţii. Afecţiuni cronice ale aparatului locomotor, boli cronice uteroanexiale, afecţiuni endocrine
(ovariene şi tiroi-diene) etc.
Băile cu plante medicinale şi substanţe organice înrudite. În această categorie intră o serie de băi,
dintre care unele se mai folosesc mult astăzi, iar altele mult mai puţin.
Băile cu flori de muşeţel sau de mentă. Mod de preparare. Se ia o cantitate de 500—1000 g flori de
muşeţel sau 300—500 g foi de mentă necesare pentru'pregătirea unei băi complete.
Se face infuzie (se opăresc) într-o cantitate de 3—5 litri de apă fierbinte, se strecoară printr-o pînză
deasă, iar lichidul obţinut este turnat în apa băii, care capătă culoarea ceaiului şi un miros plăcut.
Mod de acţiune. Substanţele aromatice din baie au un efect sedativ asupra sistemului nervos
Indicaţii: afecţiuni reumatismal nevralgii şi nevrite, astenii nervoase cu agitaţie.
Băile cu muştar. Mod de preparare. Pentru pregătirea acestor băi se foloseşte făină de muştar. Luăm
10—100 g muştar şi îl amestecăm cu apă la temperatura de 20—25° şi nu mai mult, ca să împiedicăm
volatilizarea uleiurilor eterice. Pasta obţinută se introduce într-un sac de pînză, pe care îl stoarcem în baie.
Se mai poate prepara baia punînd 2 pumni de făină de muştar într-un săculeţ de pînză, iar acesta este
introdus după aceea în baie şi se agită timp de mai multe minute, pînă cînd apa capătă o culoare galbenă-
verzuie şi un miros pătrunzător de muştar.
În lipsa făinii de muştar mai putem folosi pentru pregătirea băii o soluţie compusă' din 2 g oleum
sinapis şi 2 g alcool.
Mod de acţiune. Băile de muştar au acţiune revulsivă şi efecte excitante asupra tegumentului.
Indicaţii: bronşite, pneumonii, enterocolite, mialgii nevralgii, nevrite, poliartrite.
Băile de malţ, tărîţe de grîu sau cu amidon. Pentru pregătirea băilor de malţ se folosesc 1—3 kg malţ
de orz pentru o baie generală. Acesta se fierbe timp de 30 de minute în 5—6 litri de apă, iar decoctul obţi-
nut este trecut printr-o sită deasă înainte de a fi turnat în apa de baie.
În locul malţului de orz se pot întrebuinţa 100—400 g extract de malţ, care se dizolvă bine în apă
caldă şi apoi se adaugă băii fără să se mai strecoare.
Pentru baia cu tărîţe de grîu se folosesc 1—1½ kg tărîţe la o baie generală. Tărîţele se pun într-un
săculeţ de pînză, iar acesta se fierbe în 5 litri de apă clocotindă, timp de 30 de minute, după care se toarnă
în baie atît decoctul, cît şi conţinutul sacului.
 Băile cu amidon se realizează cu ajutorul unei cantităţi de 1—2 kg amidon dizolvat în cîţiva litri de
apă călduţă şi adăugate apoi apei din baie.
Mod de acţiune. Datorită slabei termoconductibilităţi, malţul, tărîţele de grîu si amidonul menţin
timp mai îndelungat temperatura apei din baie. în afară de aceasta, substanţele au o acţiune emolientă
asupra pielii.
Indicaţii: afecţiuni reumatismale,nevralgii şi mai ales afecţiuni dermatologice : eczeme cronice,
urticarie, inteiliigoT
Băile cu coajă de stejar şi băile cu coajă de castan. Pentru o baie completă este necesar un decoct
făcut din 1—3 kg de coajă de stejar pisată şi fiartă în 5 litri de apă clocotindă, timp de ½ de oră.
Mult mai simplu se realizează acest lucru, dacă dizolvăm 20—100 g acid tanic într-un pahar cu apă
călduţă şi apoi turnăm acest conţinut în baie.
Băile cu coajă de castan se prepară din coaja uscată de castan sau 1/2 kg praf de coajă de castan pe
care-1 fierbem bine într-un săculeţ de pînză deasă, după care turnăm în baie atît decoctul, cît şi conţinutul
săculeţului.
Mod de acţiune. Aceste băi au efecte astringente asupra pielii.
Indicaţii: afecţiuni dermatologice cum sînt : eczemele acute şi cronice, urticaria, alergiile
medicamentoase.
Pentru orientare, arătăm în tabelul XIV (H. Kraus) cele mai folosite plante medicinale, modul lor de
preparare, acţiunea şi indicaţiile.
Băile cu diferite gaze. În hidroterapie se folosesc destul de des băi în care se introduc diferite gaze
produse în mod natural sau artificial. Cele mai frecvent folosite sînt : bioxidul de carbon (CO 2), oxigenul
(O), aerul, hidrogenul sulfurat (H2S) şi spuma produsă prin agitarea unei băi de Radix saponaria
officinalis cu ajutorul bulelor de aer.
Băile cu bioxid de carbon. Materiale necesare: o bombă de metal pentru CO 2, un manometru
reductor de
Tabelul XIV
Cele mai importante adaosuri vegetale folosite în hidrolerapie
Proprietăţi Formele de
Modul de preparare Indicaţiile obişnuite
farmacologice întrebuinţare
a) Pentru o baie de 250 de
litri, 2- 4 linguri extract de Contuzii, plăgi,
Arnica Favorizează Băi generale, băi hematoame,
1. Arnica
resorbţia; parţiale comprese, reumatism subacut,
montana b) Pentru comprese, 1- 3 calmant. fricţiuni. dureri în extremităţi
linguri de tinctură la 1 după surmenaj.
lingură de apă
Insomnie,
2. Valeriana
Extracte Sedativ Băi generale hipertireoză,
officinalis
nervozitate.
3. Cortex a) Pentru o baie de 250 litri Conţine acid Băi generale, băi Exanteme umede,
quercus (coajă 1- 3 kg coajă de stejar se tanic. Acţiune parţiale, spălaturi de eczemă perianală,
de stejar) fierbe în 5 litri apă, timp de astringentă. plăgi şi cavităţi din arsuri, vulvită.
½ oră, se decantează şi se corp.
introduce în baie
b) La băile parţiale se pune
 în aceleaşi proporţii.
Conţine uleiuri
eterice, printre
Distonie vegetativă,
care şi
4.Pinus 150 g extract Pinus tulburări de climax,
terebentină. Băi generale, mai
silvestris (ace silvestris pentru o baie tireotoxicoză, catar
Sedativ, rar băi parţiale.
de pin) generală. al căilor respiratorii
favorizează se-
superioare.
creţia,
desodorizant.
Pentru o baie de 250 litri. 1-
1½ kg flori de fîn, care se Reumatism
5. Semina Uleiuri eterice, Băi generale, şi
fierb ½ oră în 5 litri apă, se abarticular, artrită,
graminis (flori hiperemiant, parţiale, comprese,
strecoară şi se adaugă băii bronşită cronică,
de fîn) spasmolitic. împachetări.
sau 150 g extract din flori infecţii piogene.
de fîn.
Pentru o baie de 250 litri se Uleiuri eterice,
introduc 250 g din Rhiz. substanţe amare, Rahitism, tulburări
6). Acorus Băi generale, băi
calami în 3 litri apă rece. Se tananţi, terpene; de creştere, plăgi
calamus pentru copii.
fierb, se strecoară şi sc puternic supurate.
adaugă băii. hiperemiant.
Baia generală: peste ½-1 kg Băi generale, mai
Flores chamomillae se frecvent băi parţiale. Eczeme acute,
Uleiuri eterice,
toarnă 5 litri apă clocotită; Spălaturi ale umede, plăgi
7. Matricaria glicozizi;
după 30 de minute, se stre- cavităţilor (baie supurate, mai ales
chamomilla antiinflamator,
coară şi se adaugă băii. intestinală, igiena supuraţii ale ca-
(muşeţel) antipu-trific,
Pentru băi parţiale: aceleaşi mucoaselor), vităţilor, ulcer al
dezodorizant.
proporţii, sau se foloseşte îmbibarea gambei, fistule.
un extract din muşeţel. compreselor.
Bogat în
Pentru o baie generală: 1- saponine, tanin,
Reumatism articular
1½ kg făină din fructe de substanţe
şi al părţilor moi,
8. Aesculus castan care se pun în apă amare; creşte
Băi generale şi nevralgii, prurit,
hippocastanum rece, apoi se fierb 30 de rezistenţa
parţiale, comprese. tulburări ale
(castan) minute, se decantează şi se capilarelor,
circulaţiei pe-
adaugă băii. Se foloseşte şi împiedică
riferice.
extract gata preparat. formarea
trombinei.
Proprietăţi Formele de
Modul de preparare Indicaţiile obişnuite
farmacologice întrebuinţare
Sedativ, uşor
9. Lavendula 1 - 2 linguri extract preparat Băi generale, Tulburări de climax,
revulsiv,
officianilis gata. spălări. nevroză vasculară.
dezodorizant.
10. Baia cu Baia generală: 1 kg coajă de Conţine mult Băi generale, băi de Reumatism
substanţe stejar sau de pin se fierbe în tanin. şezut. abarticular,
tanante 5 litri apă timp de 30 de nevralgii, dermatite
minute, se decantează şi se cronice.
adaugă apei din baie. Se în-
trebuinţează şi extract gata
 preparat. Baia generală: 1 -
2 linguri din extractul gata
preparat.
Bogat în uleiuri
eterice. Tulburări
Ameliorează vasospastice,
11. Rosmarinus Baia generală: 1 - 2 linguri Băi generale, băi de
circulaţia din tulburări de climax,
officinalis din extractul gata preparat. şezut, spălări.
tegument, şi din reumatism abarticu-
organele lar. contuzii.
bazinului.
Baia generală : peste 250 g Conţine uleiuri
Eczemă perianală
Folia salviae se toarnă în 5 eterice, răşini, Băi generale, băi
pruriginoasă (băi de
litri apă clocotită; după 20 substanţe parţiale, spălături
12. Salvia şezut, comprese),
de minute se decantează şi amare. ale cavităţilor
officinalis spălări ale
se adaugă băii. Se foloseşte Favorizează (igiena mucoaselor),
mucoaselor infla-
şi extractul (Salvysat), mai proliferarea comprese.
mate şi ale plăgilor.
ales pentru spălaturi. tisulară.
Baia parţială: peste 100 - Eczeme umede,
13. Equisetum 200 g Helvea equiseti se Băi parţiale, mai rar ulcer ai gambei şi
arvense (Coada toarnă apă rece, se fierbe o băi generale, alte plăgi atone ;
calului) oră, se decantează şi se comprese. supuraţii cronice
adaugă băii. (osteomielită).
presiune montat la tubul de CO2, un tub de pînză cauciucată, un generator de bule de gaz, o cadă de
faianţă de dimensiuni normale, un termometru, un ceas semnalizator şi un cearşaf.
Tehnicianul trebuie să fie foarte bine instruit şi atent în manipulare, căci o manoperă greşită sau
neatenţia poate să dea naştere la explozii extrem de grave.
Mod de pregătire. Prin tubul de cauciuc care face legătura cu bomba de bioxid de carbon pe de o
parte şi cu generatorul de bule pe de alta, CO2 este introdus în apa din baie.
Generatorul de bule este compus dintr-un suport metalic din tablă nichelată, de formă ovală şi un
sistem de tuburi de cauciuc. Aceste tuburi, la una din extremităţi, sînt în legătură, printr-o ţeava metalică
scurtă cu furtunul de pînză cauciucată, iar la partea opusă sînt oarbe. Gazul trece în generator cu o
presiune de 0,5—1 atmosferă, dînd naştere în apă la bule fine de gaz .
Temperatura indicată este de 30—35°, iar durata băii 5— 20 de minute.
Se pot folosi şi alte metode pentru pregătirea băilor carbogazoase, instalaţii speciale asemănătoare
fabricilor de sifon sau substanţe chimice care, prin amestecul lor, degajă CO 2.
Tehnica de aplicare. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie. In funcţie de stadiul bolii de inimă pe
care o prezintă, apa din baie va atinge un nivel mai coborît sau mai ridicat. Vom indica deci baia de 1/2,
de 3/4 sau completă. În tot timpul băii, comunicarea între tubul de CO 2 şi generatorul de bule se
păstrează, CO2 impregnînd permanent apa din baie.
Baia de CO2 uscată (mofeta). Bolnavilor care nu pot să suporte din cauza presiunii hidrostatice băile
de CO2 în cadă, li se indică băi de CO2 uscate, fără apă (mofeta).
Tehnica este identică cu a băii carbogazoase, cu deosebirea că, în cadă, nu se pune apă. Deasupra
căzii se pune un cearşaf care să o acopere complet, rămînînd afară numai capul bolnavului. Se face acest
lucru pentru a se împiedica pierderea gazului. Durata băii este de 20—30 de minute.
Mofeta parţială de CO2. Cînd dorim să influenţăm circulaţia periferică, folosim mofeta parţială (la
membrele superioare sau inferioare).
 Tehnica este următoarea: se folosesc dispozitive speciale pentru mîini sau picioare (fig. 147), făcute
din metal şi terminate la partea superioară cu un manşon de cauciuc care poate să fie strîns în jurul
piciorului. La cealaltă extremitate au o ţeava metalică, la care se adaptează tubul de cauciuc care face
legătura cu bomba de CO2. Pentru ca să se preîntâmpine spasmele vasculare, tubul de legătură este trecut
printr-un vas cu apă caldă, care încălzeşte gazul. Durata procedurii este de 25—30—40 de minute.
Mod de acţiune. În afară de factorii comuni cu celelalte băi, băile carbogazoase acţionează datorită
prezenţei CO2 în apă. Acesta face un masaj fin al tegumentului şi acţionează chimic, după ce a fost
resorbit.

Sub acţiunea acestor excitaţii iau naştere în tegument substanţe

de tipul histaminei şi acetil colinei cu efect vasodilatator. În
consecinţă, tensîunea arterială scade, pulsul devine mai rar datorită
temperaturii scăzute a băii, diastola se alungeşte, inima este mai bine
irigată.
Băile carbogazoase au şi o acţiune calmantă asupra sistemului
nervos.
Indicaţii: afecţiuni cardiovasculare compensate, boală
hipertonică, angină pec-torală, endoarterite obliterante, varice etc.

Fig. 147 — Mofeta pentru gambe.

Băile cu bule de oxigen şi cu bule de aer se pregătesc conform

aceleiaşi tehnici ca băile CO2, cu deosebirea că aci generatorul se leagă prin tubul de cauciuc cu un
generator de oxigen sau. În cazul băilor cu bule de aer, cu un compresor. Băile de oxigen se prescriu la
temperatura de 33—35° iar cele cu bule de aer, la temperatura de 32—37°. Pentru acestea din urmă vom
prefera generatorul care permite bule mai mari. Durata pentru ambele este de 15—20 de minute.
Mod de acţiune. Au acţiune sedativă asupra sistemului nervos datorită excitaţiei terminaţiilor
nervoase periferice realizate de spargerea bulelor pe tegument.
Indicaţii: acrocianoze, boală hipertonică în stadiu neurogen, nevroză cu agitaţie.
Băile sulfuroase. Materiale necesare: o cadă de mărimea obişnuită acoperită cu capac (sau cu un
cearşaf), substanţe chi-mice generatoare de hidrogen sulfurat.
Mod de preparare. Într-o baie umplută cu apă se toarnă o soluţie de sulfură de calciu 50—120 g sau
un amestec de sulfat de potasiu 50—150 g cu 15—30 g acid sulfuric sau hiposulfit de sodiu 50—150 g şi
30—60 g oţet de vin de 9° (care se toarnă în baie după intrarea bolnavului).
Tehnica de aplicare. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, aceasta acoperindu-se cu capacul sau
cu un cearşaf, lăsînd descoperit numai capul bolnavului.
Se procedează astfel pentru a feri bolnavul de efectul nociv al hidrogenului sulfurat, pe cale
inhalatoare.
Temperatura băii este de 35—37° ; concentraţia 50—200 mg/litru ; durata 5—12 minute.
Mod de acţiune. Hidrogenul sulfurat conţinut în apele sulfuroase determină o hiperemie accentuată la
nivelul tegumentului. Hiperemia favorizează o bună resorbţie a sulfului, care contribuie la normalizarea
metabolismului sulfului în organism.
Indicaţii. Bolile reumatismale, afecţiunile cronice ale sistemului nervos periferic, flebite cronice,
afecţiuni dermatologice ca prurit, furunculoze, afecţiuni cronice ginecologice etc.
 Băile sulfuroase trebuie să fie instalate în camere separate de restul băilor şi cu ventilaţie specială,
din cauza mirosului neplăcut pe care-l degajă.
Băile cu spumă. (Radix saponaria). Mod de pregătire. Băile cu spumă se efectuează cu ajutorul unui
decoct realizat prin fierberea în 2—3 litri de apă, timp de 2—3 ore, a 250 g rădăcină uscată de Saponaria
officinalis.
Se strecoară decoctul printr-o pînză deasă şi se toarnă în apa din cadă pregătită, ca şi pentru băile de
CO2, sau bule de aer. Compresorul de aer face ca apa să se umple cu bule, care fac să ia naştere o spumă
deasă ce se aşază la suprafaţa apei.
Temperatura băilor cu spumă este de 32—37°, iar durata de 15—40 de minute.
Mod de acţiune. Acţiunea băii cu spumă se bazează pe proprietatea de a reţine căldura, deoarece
spuma este unul dintre cele mai rele medii conducătoare de căldură. De aceea baia cu spumă provoacă
transpiraţia aproape de temperatura de indiferenţă. Presiunea hidrostatică a băii este neînsemnată.
Indicaţii: Aceleaşi ca la celelalte băi cu bule de gaze diverse.
Băile radioactive sînt proceduri generale sau parţiale, al căror efect se bazează pe prezenţa în apă a
unor izotopi radioactivi.
Cel mai frecvent se foloseşte radiul cu produsul rezultat din dezintegrarea lui, radonul.
Materiale necesare: una cadă de dimensiuni obişnuite, dispozitiv pentru pregătirea soluţiilor de
radon necesare pentru baie, sticlă specială cu sifon pentru introducerea ra-
donului în baie.
Mod de pregătire. Se pregăteşte într-un laborator special soluţia cu o con-
centraţie mare de radon, rezultat din dezintegrarea radiului. Din această soluţie,
o dată pe săptămînă se pregăteşte o concentraţie mai mică necesară băilor, din
care se ia zilnic o anumită cantitate (fig. 148). Această cantitate este introdusă
cu ajutorul unui dispozitiv special (fig. 149) sub apa din baie.
Baia se pregăteşte la temperatura de 35—36°, durata variind între 10 şi 30
de minute. Concentraţia radonului din baie poate fi cuprinsă între 50 şi 400 de
unităţi Mache.
Tehnica de aplicare. Identică cu a celorlalte băi.
Mod de acţiune. Băile radonice îşi bazează acţiunea pe proprietăţile izoto-
pilor pe care îi conţin. Radonul, ca şi ceilalţi izotopi, are proprietatea de a se
dezintegra într-un interval de 3— 4 zile. Acest fenomen are loc cu emiterea
radiaţiilor, care acţionează asupra organismului atît în interior, cît şi asupra
tegumentului, provocînd o serie de modificări importante.
În afară de radon, în baie se mai găsesc şi compuşi rezultaţi din
dezintegrarea lui, adică RaA, RaB, RaC şi RaC 1, ca şi o cantitate foarte mică
de RaE şi poloniu. Toţi aceşti izotopi se depun pe piele, dînd naştere aşa-numitului „strat activ".

Fig. 148 — Dispozitiv necesar pentru pregătirea soluţiilor de radon necesare pentru baie.
1— sticlă cu soluţia dc radon; 2 — sticlă cu apă obişnuită; 3, 4, 5, 6, 9, 11 — robinete de sticlă; 7 —
ţeava îngustă de sticlă; 8 — biuretă; 10 — butelie cu apă în care se introduce soluţia de radon pentru o
baie.

Ştergerea cu prosopul nu îl îndepărtează, aşa că ei continuă să influenţeze organismul aproximativ

încă 2—3 ore după terminarea băii.
 Indicaţii: boli ale sistemului nervos periferic, boli reumatismale, boli cutanate (psoriazis,
neurodermite, sclerodermie) etc.
D

Fig. 119 — Sticla speciala cu sifon pentru introducerea radonului în baie.

Contraindicaţii: arterioscleroză, stări hemoragice, sarcină, hipofuncţie ovariană.

TERMOTERAPIA
Definiţie: termoterapia este acea parte din hidroterapie care cuprinde procedurile între 40 şi 80°.
folosite în scop terapeutic.
Mediile care permit utilizarea acestui excitant termic important sînt acelea cu conductibilitatea mai
redusă : vapori de apă, aer încălzit, nisip, băi de soare.
Clasificare. În cadrul termoterapiei intră : băile de abur, băile de aer cald. băile de lumină şi băile de
soare şi nisip.
Tehnica de aplicare. Reguli generale. 1. Procedurile generale de termoterapie, fiind proceduri
foarte solicitante, se indică numai înaintea prînzului.
2. Este obligatoriu ca, în timpul procedurii, să i se aplice bolnavului compresa rece la cap, ceafă şi
precordial, pentru a preveni congestia retroactivă.
3. După orice procedură termoterapică este obligatorie aplicarea unei proceduri de răcire.
4. Apariţia celor mai mici semne de intoleranţă (ameţeală, vîjîieli în urechi etc.) indică suprimarea
procedurii.
5. Nu se vor aplica mai mult de 3 proceduri termoterapeutice pe săptămină.
6. Tehnicianul este obligat să supravegheze bolnavul tot timpul aplicării procedurii.
Tehnica specială de aplicare a procedurilor de termoterapie. Baia cu aburi. În funcţie de
suprafaţa pe care se aplică băile cu aburi, acestea pot să fie
generale şi parţiale.
Baie cu aburi generală. Materiale necesare: dulap special
orizontal sau vertical, cearşaf, compresă pentru cap şi ceafă,
găleată cu apă rece şi prosop.
Tehnica de aplicare. Se invită bolnavul să intre în dulapul
special vertical şi să se aşeze pe scaun. Dacă este orizontal, atunci
se culcă. I se aplică compresa la frunte sau la ceafă. Se închide
dulapul, lăsîndu-i afară numai capul. În jurul gîtului i se aplică un
cearşaf, astfel ca a-burii să nu poată să iasă la exterior (fig. 150). Se
deschide robinetul pentru aburi, urmărind cu atenţie termostatul
anexat la dulap.
 Se începe procedura cu o temperatură iniţială de 38—42° şi se urcă treptat pînă la 50—55°. Dacă
dorim să mărim transpiraţia, dăm bolnavului un sfert sau j/2 litru ceai sau apă.
La sfîrşitul procedurii se închide robinetul de aburi, bolnavul este invitat să iasă afară şi i se aplică o
procedură de răcire: spălare, afuziune fulger, halbbad etc. Durata totală a şedinţei oscilează între 5 şi 30
de minute.

Fig. 150 — Baia de aburi generală.

Mod de acţiune. Factorul pe care îşi bazează acţiunea băile de aburi este temperatura umedă ridicată.
Aceasta determină o excitaţie puternică a organismului, cu creşterea metabolismului, mărirea sudaţiei,
solicitarea sistemului circulator.
Indicaţii: 1) baia de scurtă durată (3—5 minute) se aplică ca procedură de încălzire în vederea
aplicării procedurilor reci; 2) baia de durată mijlocie (10—15 minute) se aplică în tulburări de circulaţie;
3) baia de durată lungă (15—30 de minute) se aplică în: obezitate, hipotiroidism, diateză urică, diabet,
reumatism cronic, nevralgii şi nevrite cronice.
Contraindicaţii: bătrînii şi copiii, debilitate fizică, stări febrile, arterioscleroze, hemoragii, anemii etc.
Băile cu aburi parţiale. Materiale necesare: dulapuri amenajate special pentru segmente mai mici
sau diverse improvizaţii.
Aceste proceduri parţiale se pot practica la corp, membre, şezut etc.
Mod de acţiune. Identic cu al băilor de aburi generale, dar cu o intensitate corespunzătoare
suprafeţei.
Indicaţii: inflamaţii genitale, tulburări de circulaţie venoasă, artrite localizate etc.
Băile de aer cald folosesc acelaşi dulap, ca şi băile de abur.
Conducta de conducere a aburului se ramifică în două părţi, prevăzute fiecare cu un robinet separat :
unul pentru aburi şi celălalt pentru aer cald.
Băile cu aer cald pot să fie generale şi parţiale. Durata este de 10—20 de minute.
Tehnica de aplicare este identică cu cea folosită pentru băile de aburi.
Mod de acţiune. Factorul activ în această procedură este căldura uscată, care este bine suportată şi se
poate aplica între limitele de 60 si 120°. Pentru obţinerea unor efecte bune este de preferat să se
folosească temperatura de 60—70°.
Indicaţii, la fel cu ale băilor de aburi.
Băile de lumină au fost descrise.
Băile de soare şi de aer. Băile de soare. Definiţie. Prin baie de soare se înţelege expunerea totală sau
parţială a corpului la acţiunea razelor solare directe şi a aerului.
Materiale necesare: un spaţiu special amenajat, acoperit cu nisip, umbrele de protecţie sau
dispozitive speciale pentru acest scop, pălărie de pînză sau de pai, găleată cu apă, prosop, compresa
pentru frunte.
Tehnica de aplicare. Expunerea corpului la soare se face luînd în considerare vîrsta bolnavului,
starea fiziologică, afecţiunea şi stadiul ei. Este bine ca, înainte de a indica baia de soare, să cunoaştem
sensibilitatea bolnavului la ultraviolete. În funcţie de aceasta vom indica timpul de expunere. Acesta
variază în funcţie de anotimp şi de ceilalţi factori meteorologici. Expunerea se face progresiv atît ca
suprafaţă expusă, cît şi ca durată. Orientativ se începe cu expuneri la 3 minute sau cinci minute,
intercalate de pauze de 15 minute la umbră. Durata creşte progresiv cu 2—3 minute, pînă în ziua 3-a. În
zilele următoare se creşte cu cîte cinci minute, nedepăşindu-se în total 120 de minute pe zi. Timpul cel
mai indicat pentru expunere este între 7 şi 10 dimineaţa. Poziţia în timpul băilor de soare este bine să fie
culcată. Iradierile se fac uniform, pe toată suorafaţa corpului.
Bolnavul va purta o pălărie de protecţie pentru a se evita insolaţia şi, în timpul expunerilor
prelungite, o compresă rece la frunte.
Baia de soare se încheie cu o procedură de răcire, care, în funcţie de starea bolnavului, va putea fi o
baie de mare sau lac. un duş sau o spălare- cu apă încălzită la soare.
Mod de acţiune. Băile de soare îşi bazează efectul pe radiaţiile infraroşii, razele luminoase şi razele
ultraviolete care formează spectrul solar. Se mai adaugă la aceasta acţiunea celorlalţi factori
meteorologici c : temperatura, umezeala şi mişcarea aerului.
Indicaţii: tuberculoză osteoarticulară şi ganglionară, rahitism, reumatism degenerativ, psoriazis,
afecţiuni ginecologice cronice, tuberculoză genitală şi hipotiroidism etc.
Contraindicaţii: hipertensiune arterială, insuficienţă coronariană, ateroscleroză înaintată, tuberculoză
pulmonară, cancer, hipertiroidism, reumatism în faza activă.
Băile de aer. Prin baie de aer se înţelege expunerea corpului parţial sau total descoperit la acţiunea
aerului. Baia de aer se realizează prin înlăturarea cu aiutorul umbrelelor de protecţie sau a altor
dispozitive, a influenţei radiaţiilor solare directe.
Clasificare. Băile de aer se împart în funcţie de temperatura aerului în: calde (20—30°), răcoroase
(15—20°) şi reci (4—15°).
Materiale necesare: aceleaşi ca şi pentru helioterapie, mai puţin compresa.
Tehnica de aplicare. Se expune corpul la aer progresiv, începînd cu extremităţile superioare şi
inferioare, apoi trunchiul.
Durata de expunere este de 5—10—15 minute zilnic, crescîndu-se progresiv cu cîte 5—10 minute
pînă la 1 — 2 ore, o dată sau de 2 ori pe zi. Durata expunerii este în funcţie de vreme. Nu se vor începe
băile de aer la o temperatură mai joasă de 20° şi cu vînt slab.
Cînd vremea este rece, băile de aer se combină cu mişcări, mers sau gimnastică. După băile de aer se
recomandă să se aplice bolnavului duş, spălare sau afuziune.
Mod de acţiune. Acţiunea băilor de aer asupra organismului este rezultatul influenţei unui complex
de factori meteorologici ca temperatura aerului, umezeală, viteza vîntului, radiaţia solară difuză. Ele se
adresează mai ales mecanismelor de termoreglare şi sistemului nervos. Sub influenţa lor, tensiunea
arterială creşte, metabolismul se intensifică. Administrate dozat, reuşesc să crească rezistenţa
organismului.
Indicaţii: boli ale aparatului cardiovascular, boli ale aparatului respirator ca: tuberculoză pulmonară,
afecţiuni cronice catarale netuberculoase; boli ale sîngelui ca : anemii,, cloroză, boală Basedow, tulburări
funcţionale ale sistemului nervos.
Contraindicaţii. Arterioscleroză cu hipertensiune, nefrite cronice, tuberculoză pulmonară înaintată cu
tendinţă la hemoptizii.
Procedurile de hidroterapie pot să fie folosite în funcţie de temperatura şi durata lor în diferite
scopuri. Pentru orientare se va folosi tabelul XV (din I. F. Gorbacev şi M. I. Raihinstein).

ENTEROCLEANER SAU BAIA INTESTINALA

Instalaţii. Cele mai uzuale modele de băi intestinale sub-acvale pot fi folosite într-o cadă obişnuită
emailată. În fig. 151 vedem un model cu un stativ pe rotile pentru recipienţii irigatorului. Cele mai
importante piese sînt cei doi recipienţi cu o capacitate de cîte 30 de litri care permit folosirea de lichide cu
temperatură diferită. Termometrul şi indicatorul de nivel asigură un control permanent al temperaturii şi
cantităţii lichidului folosit pentru spălaturi.
Furtunul care duce de la irigator la tubul intestinal este prevăzut cu un ventil de reţinere şi un pahar
picurător, din care se adaugă medicamentul în timpul spălăturii.
Bolnavul se aşază pe un cap de spălare în formă de şa adaptată la forma perineului. Un suport din
cauciuc spongios asigură aderarea perfectă a dispozitivului la piele, evitîndu-se astfel murdărirea băii.
Sistemul de evacuare intră în scurgerea căzii. O fereastră de observaţie montată în conducta de evacuare
permite controlul conţinutului rezultat din spălătură. In interiorul recipientului de evacuare, lichidul de
spălătură trece printr-o sită care ţine părţile solide. O pernă de cauciuc fixată pe peretele posterior al căzii
şi reazimul reglabil pentru picioare asigură bolnavului o poziţie comodă.

Fig. 151. Enterocleaner. Instalaţie pentru

băi intestinale subacvale:
1, b; – recipienţii irigatorului; c – conducta
irigatorului; d – recipient oentru fecale; e –
reazim pentru picioare; f – robinet intermediar în
conducta irigatorului; g – conducta secundară
pentru curăţirea regiunii perineului şi curăţirea
aparatului; h – cap de spălare cu tub intestinal de
cauciuc montat pe un tub cu articulaţie sferică; i
– furtun pentru curăţirea recipientului pentru
fecale; k – fereastră pentru observaţie; l –
recipient pentru medicament; m – suport pentru
spate.

Instrucţiuni pentru servire. Băile intestinale subacvale se aplică numai la prescripţia şi sub controlul
medicului.
Tratamentul este contraindicat pentru bolnavi la care există un pericol mai mare de perforare a
intestinului în urma procesului patologic prezent.
Se recomandă baia intestinală la 2—3 ore după ultima masă, în nici un caz după o masă mai
abundentă. Bolnavul trebuie să fie relaxat şi odihnit la începutul băii.
Tabelul XV
Procedurile hidroterapeutice în funcţie de acţiunea lor simptomatică
Temperatura în
Durata în minute
Acţiune Proceduri grade
Medie Limite Medie Limite
Igie- Fricţiuni 33 - 40 20—45 3— 5 10
nică Spălări 33 - 35 25—40 2— 3 5
Afuziuni 30 - 33 20—35 1 —2 —
Duş ploaie 35 - 40 30—45 2— 3 5
Băi 33 – 37 30—45 10—15 5-25
Băi de rîu 20 - 25 18- 30 5 — 8 15-20
Băi de mare 20 – 25 18—30 3— 5 10—15
Baie de săpun aprox. 35 40 20 30-40
 Baie de abur 40 - 45 55 10 15
Fricţiuni 20—15
30—35 3—5 10
Spălări 25—15
30—35 2—3 5
Afuziuni 20—15
30—35 1—2 —
Halbbad 20—15
30—25 3—4 5— 6
Băi 20—15
30—25 2—3 1—5
Duşuri 10
30—25 1— 2 1/2—5
Băi de rîu pînă la
Călire 20—25 5—10 1—15
10 şi mai
jos
Băi de mare
21—24 3—5 1—15
15—10
Duşuri
alternante De la început 40—
45°, Se alternează de
apoi 20—5° şi 10 2—4 ori
—20 secunde
Fricţiuni 20—15 2—5 10
25—30
Spălări 20—15 2—3 5
25—30
Afuziuni 20—15 1—2 —
30—25
Băi 25 şi mai 8—10 3— 15
33—30
carbogazoase jos 3—4 5
30—25
Halbbad 20—15 ¼— 1 2—3
20—15
Băi reci 10 ½ ½
40—42
Băi fierbinţi — imersiuniimersiuni
Excitan scurte scurte
tă 20—25
Băi de rîu 15—10 5—10 1—10
20—25
Băi de mare 15—10 3—5 1—10
30—25
Duşuri 15—10 1—2 3
Duşuri La început 40—
alternante 30—60 secunde
45°,
10—15 secunde
apoi 20—15°
Se alternează de 2—4 ori, timp
de 3—4 minute

(continuare tabelul XV)

Temperatura în
Durata în minute
Acţiune Proceduri grade
Medie Limite Medie Limite
Sedativă Duşuri-ploaie 35—38 pînă la 40 2— 3 5
Băi indiferente 33—35 — 30—60 ore
Băi calde 36—38 pînă la 40 20—30 15—50
Băi cu 33—35 pînă la 37 20—25 30—45
substanţe
 aromatice
Băi cu oxigen 33—35 pînă la 37 15—20 30
20—15 35—40
Împachetări
25—30 (Nu pînă la apariţia 50—60
umede
transpiraţiei)
Fricţiuni
Spălări 25—30 20 3— 5 8
Afuziuni 25—30 20—15 1— 2 3
Băi
33—30 25 8—10 15
carbogazoase
Băi 33—35 — 40—45 cîteva ore
Băi cu 33-30 25 -20 20 25 10-30
Anti temperatură în
piretică descreştere
Băi răcoroase 30—20 — 5— 8 10—15
Băi reci 20—15 — 10—15 —
Băi fierbinţi 40—42 — ½ - 1 1½ - 2
Halbbad 30—25 pîna la 20 5— 8 15
1-a 5 – 10 minute
Împachetări
20 -15 12—10 2-a 10 – 15 minute
umede
3-a 15 – 10 minute
Împachetări
Aprox. 25 20 60-90 120
Diafore- umede
38 – 39 40-42 5-10 15
tică Băi
(sudori- Băi de aburi 38 – 40 45—50 8 – 12 12 – 15
fică) Cameră de
40 – 45 pînă la 55 8 – 10 15
aburi

(continuare tabelul XV)

Temperatura în
Durata în minute
Acţiune Proceduri grade
Medie Limite Medie Limite
De Băi sărate 33 – 35 30 – 40 15 – 20 30
creştere alcaline Aprox. 20pînă la 15 75 – 90 120
a Împachetări 3
metabol umede 25 – 30 10 1½– 2 pînă la
is-mului Duşuri (cu 25 – 20 pîna la 10 1– 2 3–4
presiune mare) 20 – 25 15 – 10 5 – 10 15
Băi reci 20 – 25 pînă la 15 3–5 10
Băi de rîu Aprox. 40 pînă la 5–8 5 – 12
Băi de mare 42 – 45
Băi fierbinţi La
început
Duş alternant 30 – 60
 Se alternează de
de 2 – 4 ori
secunde,
apoi
40 – 45
De la 40- 50 şi
de la 45 la 55 8 –10 12 – 15

Afuziuni 35-30 25 – 20 ½–1 —

Duş-ploaie 40 – 35 20 – 15 2–3 5
Proce- De la Pîna la
dură de 30 – 35 25 – 20 5 10
răcire Băi reci 30 – 25 20 – 15 2–3 ½ –1 – 5
Halbbad 30 – 35 25 –20 3–4 5–6
Duşuri 35 – 30 20 – 15 1–2 3
Temperatura apei pentru baie trebuie să fie de 35—37° şi a lichidului pentru spălătură între 37 şi 42°,
iar la prima baie să nu fie sub 41°. Temperatura apei va fi mai joasă vara, mai crescută iarna.
Soluţia pentru spălătură: ca soluţie normală se foloseşte o soluţie de clorură de sodiu, 0,6% (180 g
sare de bucătărie la 30 litri apă) sau o soluţie de sare Ringer, respectiv de apă de mare cu o concentraţie
corespunzătoare.
Se va evita folosirea de apă de conductă, distilată sau pură în special pentru cardiaci şi bolnavi cu
circulaţie labilă.
La soluţia de sare se poate adăuga în caz de nevoie infuzii de ceai sau extracte de plante. Se
recomandă în funcţie de indicaţii: muşeţel, mentă, valeriană.
Pentru prepararea lichidului de spălătură se introduce în recipienţii (a) din baterie, apa prin furtunul
(c) şi conţinutul este amestecat cu infuziunea de ceai. respectiv extractul de plante, dat în prealabil prin
sită şi cu sarea dizolvată în prealabil în apă.
Dacă apa din conductă este clorurată şi nu există o instalaţie de declorurare, prepararea lichidului de
spălătură este mai complicată, deoarece apa clorurată poate să provoace leziuni ale mucoasei intestinale şi
modificări ale florei intestinale, în acest caz, întreaga cantitate de lichid trebuie fiartă, se adaugă
medicamentul trecut printr-o sită şi cantitatea necesară de sare. După răcirea la temperatura indicată (37—
42°) se introduce soluţia în recipient. La nevoie, temperatura lichidului din ambii recipienti poate să fie
diferită.
Prepararea băii intestinale. 1. Prepararea şi umplerea lichidului de spălătură în recipienţii
irigatorului (a, b).
2. Introducerea recipientului pentru fecale (d) în deschizătura pentru evacuarea căzii.
3. Reglarea reazimurilor pentru picioare (e) în funcţie de nevoile bolnavului.
4. Aşezarea reazimului pentru spate (m).
5. Înşurubarea tubului intestinal (h) în racordul furtunului irigatorului. La bolnavi care au tendinţă la
spasme este de pre-ferat un furtun mai lung (14 cm), la bolnavi atoni un tub mai scurt (8 cm), la persoane
cu intestin sănătos un tub de lungime mijlocie (11 cm).
6. Umplerea căzii pînă la mijloc.
7. Controlul temperaturii apei de spălătură cu termometrul din recipient şi cu mina.
8. Bolnavul dezbrăcat intră în cadă. se apleacă cu genunchii puţin flectaţi. În poziţie în picioare, tubul
intestinal fixat de şa, uns cu vaselină, este introdus şi şaua este ţinută presat pe perineu în timp ce
bolnavul se aşază. În caz de nevoie, cada este umplută pînă la nivelul dorit.
Bolnavului i se dă în mînă robinetul intermediar (f) al conductei irigatorului şi i se arată că trebuie,
imediat ce simte o tensiune în intestin sau nevoie de defecaţie, să închidă robinetul intermediar, să respire
adînc şi, cînd senzaţia de evacuare este maximă, să preseze abdomenul.
La bolnavi cu intestine atone, de obicei nu apare spontan nevoia de defecaţie. Ei trebuie să încerce să
contribuie la evacuarea lichidului de spălătură prin presare. După fiecare evacuare, bolnavul trebuie să
deschidă singur din nou robinetul conductei irigatorului.
Prin fereastra de observaţie (k) se controlează conţinutul din conductă.
Pentru o spălătură intestinală corectă este nevoie de 10—25 de litri de lichid de spălătură.
Recipientul pentru medicamente (l) permite adăugarea de medicamente la lichidul de spălătură în
timpul spălăturii.
Durata medie a unei băi este 45—60 de minute.
9. Terminarea băii: după ce lichidul de spălătură se scurge limpede sau aproape limpede, se închide
conducta irigatorului (f) şi bolnavul mai aşteaptă 2—3 evacuări. Urmează apoi spălarea regiunii anusului
prin deschiderea conductei secundare (g). După terminarea băii bolnavul se odineşte 1/2—2 ore.
10. Curăţirea instalaţiei : după ce se controlează părţile solide, reţinute în sita pentru fecale, se
spală recipientul pentru fecale cu furtunul (i). Tubul intestinal este fiert, după ce a fost curăţat perfect :
perna de cauciuc de pe şa şi perna pentru spate sînt spălate cu o soluţie dezinfectantă.