Enigma Otiliei

TEMA SI VIZIUNEA
~1938~

Publicat in 1938, romanul „Enigma Otiliei” este un roman realist de tip

interbelic, reprezentand o fresca citadina a Bucurestiului din primii ani ai
secolului XX; mediul predilect prezentat de autor fiind cel al burgheziei si al
moravurilor acesteia.
Viziunea despre lume in romanul lui George Calinescu sta sub semnul
conceptiei acestuia despre roman; el afirma: „Ceea ce confera originalitate unui
roman nu este metoda, ci realismul fundamental.”.
Realismul in acest roman este evidentiat prin temele fundamentale: tema
mostenirii, care este prezentata sub aspect social si economic: istoria mostenirii
lui mos Costache Giurgiuveanu. Imaginea societatii este nuantata de fundalul pe
cae se proiecteaza formarea si materializarea tanarului Felix Sima, care inainte de
a-si face o cariera traieste o criza erotica provocata de firea imprevizibila a Otiliei.
Tema centrala este dublata de tema familei si cea a iubirii, care sunt sustinute in
text de catre motivul patenitatii si cel al mostenirii.
Este utilizata tehnica detaliului semnificativ: descrierea amanuntita a strazii
Antim, a caselor aflate pe strada si a locuintei lui Costache Giurgiuveanu.
Personajele fiind prezentate in relatie cu mediul din care provin, fiind tipice
pentru o anumita categorie sociala: Stanica Ratiu-arvistul si avocatul demagog,
Felix-intelectualul ambitios, Pascalopol-aristrocratul rafinat, Simion Tlea-senilul,
Aglae Tulea-baba absoluta.
Cu toate acestea, romanul depaseste modelul realismului clasic, prin spiritul critic
si polemic, prin elemente ce tin de modernitate precum ambiguitatea
personajelor.
In acest sens, o scena ilustrativa pentru modul in care, prin thenica balzaciana,
autorul construieste o imagine plina de autenticitate a mediului burghez este cea
desfasurata in seara in care Felix ajunge in strada Antim. Familiarizarea cu
mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului: de la strada, la casa, la
fizionomia si gesturile oamenilor, este o modalitate de patrundere in psihicul
personajelor din acel spatiu, prin reconstrutia atmosferei.
Arhitectura strazii Antim sugereaza imaginea unei lumi in declin. Patruns in
locuinta, Felix il cunoaste pe unchiul sau, apoi pe Otilia, mai apoi asistand la o
scena de familie: jocul de table si de carti. Scena colectiva, incipit specific
romanului realist, este un prilej de a prezenta un adevarat spectacol cu masti. Felix
este primit cu raceala, desi cei przenti arata „felurite grade de curiozitate”.
Replicile Aglaei anticipeaza conflictul succesoral, iar atitudinea Otiliei motiveaza
atasamentul lui Felix.
Scena antologica, aflata in capitolul XVIII este cea care urmeaza atacul suferit de
mos Costache. Atunci Aglae si familia ei „ocupa casa militareste”. Niciunul
dintre membrii familiei Tulea nu are nicio urma de compasiune pentru bolnav.
Toti par a avea dorinta de imbogatire prin intermediul averii acestuia. Se
reliefeaza astfel inspaimantatoarea lacomie si lipsa de omenie ale personajelor.
Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul
Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea,
veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele şi pe cele ale
copiilor săi, în luptă continuă cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări .
Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei
burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să
i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi
Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru
contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ,
între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează
la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat ,
singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul
de bildungsroman operei.
Initial romanul a fost denumit „Parintii Otiliei”, care ilustra tema balzaciana a
paternitatii. Ultima denumire este luminata de reflecti lui Felix din finalul
romanului: „Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi”.
Asadar, romanul familiei si al istoriei a unei mosteniri, „Enigma Otiliei” se
incadreaza in categoria prozei reaist-balzaciene, desi criticul Nicolae Manoescu
sustinea ca este de „un balzacianism fara Blazac”.