Sarcina hermeneutică și travaliul etic

Eseu pentru Hermeneutica filosofică a culturii

Podea Alexandra

12.01.2022
 Rezumat

Pentru Gadamer, reabilitarea prejudecății are ca miză evidențierea imposibilității unui

punct de vedere imparțial în care comprehensiunea ar putea să se situeze. Hermeneutica,
bazându-se pe ontologia heideggeriană, va trebuie să țină seama de conștiința eficacității
istorice și să repoziționeze distanța ca principiu al înțelegerii tradiției în limitele acesteia.
Teza mea este că tradiția ca sursa a prejudecăților poate vicia cercul hermeneutic al înțelegerii
trecutului. Totodată, travaliul hermeneutic se împletește și se întemeiază pe un travaliul etic
al interpretului. În acest eseu voi arăta cum viciul care amenință cercetarea prin intermediul
prejudecăților poate fi evitat dacă înțelegem că sarcina hermeneutică permanentă cere un
travaliu etic suplimentar al interpretului.

Cuvinte cheie: sarcină hermeneutică, viciu, tradiție, prejudecată

 Introducere

Pe Gadamer îl preocupă modul în care înțelegem în cadrul științelor umaniste și

pretențiile noastre de cunoaștere a trecutului și a tradiției. Modul noastre de înțelegere ale
acestor domenii va deriva din modul de înțelegere fundamental relevat în ontologia
heideggeriană. Chiar dacă în cadrul teoriei conștiinței eficacității istorice Gadamer insistă
asupra modului în care suntem parte a tradiției și a modului în care aceasta ne modelează
existența, acesta nu duce până la capăt consecințele ce derivă dintre două moduri de a fi ale
tradiției. Mai întâi, suntem parte a ființei istorice sub influența căreia devenim, suntem de la
bun început în sânul tradiției. O să numesc acest mod al tradiției o autoritate anonimă care
livrează semnificații. Apoi tradiția este prezentă în cadrul științelor umaniste ca text care este
supus interpretării. Consecința care rezultă și care poate prejudicia hermeneutica este că
sursa prejudecăților actuale pe care le prelucrăm în interpretarea tradiției este tot tradiția.
Prin urmare, riscul pe care Gadamer nu-l evidențiază suficient este că prejudecățile noastre
actuale pot determina interesul în cadrul cercetării istorice astfel încât tradiția să vorbească pe
placul nostru și să ne împiedice să accedem la adevăruri „obiective” pe care tot tradiția, ca
text, îl pune în joc. Voi urmări traseul conceptual pe care îl realizează Gadamer de la
ontologia heideggeriană a structurii de anticipare a înțelegerii la reabilitarea prejudecății
pentru a arăta că sarcina hermeneutică se întemeiază pe un travaliul etic suplimentar al
interpretului. Voi arăta cum prejudecata și tradiția riscă să se contopească în același conținut,
viciind cercul hermeneutic, în lipsa acestui travaliu etic. Totodată, tradiția ca autoritate
anonimă și sursă a prejudecăților nu ține doar de ordinul unor pre-sensuri pe care le
prelucrăm în interpretare, ci mai degrabă ține de ordinul sinelui impersonal impregnat cu un
sentiment al familiarității de care nu e ușor să ne dezicem sau de care să fim conștienți.

Ontologia ca fundament al hermeneuticii

Pentru Ricoeur, hermeneutica este totalitatea operațiilor interpretării. Această trecere

către o hermeneutică generală a fost făcută de Gadamer 1 în două momente: mai întâi printr-o
mișcare de de-regionalizare prin care hermeneutica nu mai este preocupată de interpretarea
anumitor texte (precum cele sacre), ci este interesată să dea seama de ceea ce este comun
tuturor interpretărilor, apoi printr-un salt de la epistemologia ce dorea să pună în joc o metodă

1
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 222.
la ontologia heideggeriană prin care hermeneutica își stabilește fundamentele 2. Gadamer
construiește teoria despre conștiința eficacității istorice plecând de la concepția lui
Heidegger cu privire la modul de a fi al înțelegerii. Universalitatea hermeneuticii se
revendică, prin urmare, de la chestionarea înțelegerii înseși: întrebarea nu este cum trebuie să
înțelegem într-un domeniu sau altul, ci care este structura acestei înțelegerii din moment ce
ființa umană nu există decât înțelegând.3 Astfel, structura de anticipare a înțelegerii este
dezvăluită ca fundament în ontologia heideggeriană în cadrul unei hermeneuticii a existenței
și reafirmată de Gadamer în cadrul unei hermeneuticii a științelor umaniste ca mod derivat.
Pentru a urmări miza lui Gadamer pe traiectoria conceptuală, este necesară mai întâi o
expunere a concepției lui Heidegger despre structura de anticipare a înțelegerii.

Structura de anticipare a înțelegerii

Pentru Heidegger, modul de a fi al ființei umane este cel al înțelegerii pentru că ea nu

există decât înțelegând4. Metoda fenomenologică pusă la lucru prin care este dezvăluită
constituția de ființă a Dasein-ului este realizată prin observarea comportamentului uman în
cotidianitatea sa medie, adică observarea modului de a fi al ființei umane în primă instanță și
cel mai adesea5. „Da”-ul din termenul „Dasein” înseamnă în limba germană „aici” și
reprezintă locul de deschidere unde lumea plină de semnificații în care omul este aruncat este
dezvăluită și este dată interpretării6. Modul de a fi al înțelegerii nu intervine doar atunci când
nu înțelegem ceva, ci este modul de a fi prin care ne orientăm în lume. Heidegger face o
distincție între înțelegere (Verstehen) și explicitare (Auslegung) pentru a arăta dinamica
interpretării și a indica ontologia „cercului” hermeneutic. Interpretarea nu pornește niciodată
de la nimic7. Grondin subliniază că recunoașterea faptului că înțelegem în interiorul unui
„cerc” hermeneutic „nu reprezintă indicarea unei erori pe care o putem îndepărta, ci un
element constitutiv al înțelegerii”8.

Heidegger afirmă că „explicitarea nu este niciodată o sesizare lipsită de presupoziții a

ceva care ne este dat pur și simplu” 9. Acest fapt nu înseamnă că ne aflăm sub influența unor
prejudecăți care ne împiedică accederea la sensul unui obiect, ci (așa cum va insista
2
Jean Grondin, Gadamer’s Basic Understanding of Understanding, în Robert Dostal (ed.), The Cambridge
Companion to Gadamer, p. 50.
3
Ibidem.
4
Martin Heidegger, Ființă și timp, p 59.
5
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 216.
6
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 225.
7
Martin Heidegger, Ființă și timp, p. 256.
8
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, p. 93.
9
Martin Heidegger, Ființă și timp, trad. Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, București: Humanitas, 2019, p. 204.
Gadamer) prejudecățile sunt de fapt condiții ale interpretării 10. Ricoeur subliniază că structura
de anticipare a înțelegerii își devansează obiectul (ceea ce este dat spre înțelegere) prin
intermediul experienței deja dobândite (Vor-habe), al vederii prealabile (Vor-sicht), al
anticipării (Vor-griff), al pre-semnificării (Vor-meinung)11. În pre-comprehensiune nu ne este
dat sensul la care accedem, ci modul nostru de înțelegere operează pe baza unor pre-sensuri
pe care le probăm în interpretare. Să ne imaginăm un caz extrem în care încercăm să
înțelegem un obiect din lemn întâlnit într-o pădure. Inițial înțelegem obiectul ca fiind o
unealtă, luăm ceva ca ceva (als) pentru că deținem un pre-concept despre ceea ce semnifică o
unealtă. Mai târziu, când vedem obiectul utilizat într-un ritual îl înțelegem ca obiect religios.
Astfel, structura lui „ca" nu poate fi pusă în joc fără a pune în joc și structura anticipării
(vor)12. Pentru Heidegger, istoriografia și filologia sunt moduri derivate ale structurii
fundamentale a înțelegerii, domenii în care structura de „prealabil” este încă și mai vizibilă:
înțelegerea în cadrul acestor domenii „se mișcă înlăuntrul cunoașterii noastre comune despre
oameni și lume”13. Așa cum înțelegem existența omului în lumea de semnificații în care
acesta este aruncat, așa trebuie să înțelegem și existența omului sub influența tradiției. Nu
avem de-a face cu o „înțelegere degradată”, ci cu conștientizarea faptului că structura de
„prealabil” este condiția explicitării (Auslegung), cu conștientizarea faptului că deținem în
prealabil sensuri pe care le prelucrăm. Pe Gadamer îl preocupă relația noastră cu tradiția și
modul în care înțelegem trecutul. Pe baza finitudinii ontologice heideggeriene (căreia îi
putem spune și lipsa perspectivei de nicăieri), acesta dezvoltă conceptul de conștiință a
eficacității istorice având ca miză renunțarea la idealul de obiectivitate la care aspirau
științele umaniste.

Conștiința eficacității istorice. Gadamer

Principiul distanței a reprezentat un criteriu metodologic în vederea cunoașterii

obiective în domeniul științelor umaniste, altfel spus în vederea înțelegerii trecutului dintr-un
punct de vedere imparțial14. Teoria conștiinței eficacității istorice din Adevăr și metodă nu are
ca miză doar excluderea posibilității imparțialității, ci marchează și punctul de la care
pornește interpretarea: suntem de la bun început în sânul tradiției, inserați în devenirea
istorică: „istoria nu ne aparține, ci noi îi aparținem acesteia” 15. De aceea, „prejudecățile
10
Ibidem.
11
Martin Heidegger, Ființă și timp, p. 175.
12
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 212.
13
Ibidem, p. 197.
14
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 229.
15
Robert Dostal, (ed.), The Cambridge Companion to Gadamer, Cambridge University Press, p. 32.
individului sunt realitatea istorică a ființei sale într-o măsură mult mai mare decât judecățile
sale”16. Chiar dacă interpretarea tradiției pornește de la sensurile pe care tot tradiția ni le
furnizează, pentru Gadamer importantă nu este atât utilizarea acestor sensuri sau pre-sensuri
și prelucrarea lor în interpretare, cât conștientizarea acestui punct de plecare. Reabilitarea
prejudecății pe care iluminismul a discreditat-o vine să sprijine eliminarea imparțialității, care
era văzută ca un criteriu pentru cunoașterea veritabilă în domeniul științelor umaniste încă de
la Descartes. Chiar dacă „ceea ce este consacrat prin tradiție și cutumă deține o autoritate
devenită anonimă, iar ființa noastră istoricește finită este determinată de această autoritate a
lucrurilor primite”, relația noastră cu tradiția nu este una prin care ea ne determină fără să ne
consulte: „nici cea mai solidă tradiție nu se împlinește în mod natural grație persistenței a
ceea ce există deja, ci necesită o afirmare, o asumare și o cultivare” 17. Pentru Gadamer,
aceasta este raportarea noastră firească la trecut, nicidecum o supunere oarbă în fața tradiției
sau o respingere din capul locului a autorității ei. Reabilitarea prejudecății e realizată printr-o
reabilitare a autorității pe care o deține tradiția.

Prejudecata la Heidegger si Gadamer. Sarcina interpretului

Heidegger sesizează că structura de anticipare a înțelegerii conține elemente ce țin de

ordinul prejudecății. Acesta nu realizează o reabilitare a prejudecății, ci se mărginește la a
descrie dinamica interpretării prin a semnala că sursa unor prejudecăți este nelegitimă:

Cercul nu trebuie coborât la rangul de cerc vicios și nici măcar privit cu îngăduință. În el e
adăpostită o posibilitate pozitivă de cunoaștere, una originară prin excelență, care desigur nu este
surprinsă într-o manieră autentică decât atunci când explicitarea (Auslegung) a înțeles că sarcina ei
primă, constantă și ultimă nu este niciodată de a permite ca deținerea-prealabilă, privirea-prealabilă,
conceperea-prealabilă să ne fie livrate prin intuiții de moment sau prin concepte populare, ci, elaborând
aceste structuri prealabile, ea e chemată să asigure tema științifică pornind de la lucrurile însele. 18

Nu însăși structura de anticipare, mai precis nu experiențele și sensurile pe care le

deținem în prealabil ne împiedică accesul la sens, ci doar anumite prejudecăți nelegitime,
precum cele prin precipitare sau uzul conceptelor populare nechestionate. Dinamica
interpretării descrisă mai sus nu poate fi supusă unor criterii metodologice, însă pentru
Gadamer ea relevă care este sarcina interpretului în travaliul hermeneutic: izolarea împotriva
arbitrarității ideilor pripite și îngustimii habitudinilor insesizabile ale gândirii, îndreptarea
privirea "asupra lucrurilor înseși" (textul) și permanenta revizuire din perspectiva a ceea ce
16
Martin Heidegger, Ființă și timp, p. 210.
17
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 226.
18
Ibidem, p. 177.
rezultă în urma pătrunderii tot mai adânci a sensului 19. Distincția dintre prejudecăți legitime și
ilegitime este păstrată în ciuda lipsei criteriului care să discearnă între cele două. În același
timp, prejudecățile au și calitatea de condiții ale comprehensiuni datorită eficacității istoriei:
tradiția dăinuie doar în măsura în care este interpelată, iar „cercetarea istorică formează o
unitate eficientă a cărei analiză va întâlni, probabil, mereu o împletitură de interacțiuni.” 20Aici
accentul cade pe eficacitatea pe care o determină conștiința istorică. Tradiția nu ne livrează
doar „adevăruri”, ci însăși istoriografia are o tradiție, interpretările textelor au devenit tradiție
(ca atunci când afirmăm că o interpretare a unui text a devenit clasică), nu putem „să separăm
istoria de o știință despre ea”21. Îndemnul hermeneutic este să fim conștienți de faptul că
această împletitură de interacțiuni ne modelează modul în care interpretăm.

Comportamentul hermeneutic – suspendarea prejudecăților

Pentru Gadamer, sarcina interpretului nu se limitează doar la evitarea judecăților

pripite și arbitrare sau la evitarea recursului la concepte populare nesondate. Este evidențiat
faptul că cel „care caută să înțeleagă este expus derutării prin intermediul unor intenții
prealabile (Vor-Meinungen) ce nu sunt validate de către lucrurile însele.” 22 Însă aceste
prejudecăți nelegitime pot fi validate și solidificate în cadrul unor interpretări succesive.
Pentru Gadamer, sarcina interpretului nu este atât de grea pe cât pare, pentru că tot ce ni se
pretinde (în interpretare) este „deschiderea față de opinia celuilalt sau față de intenția
textului”23. Astfel, hermeneutica va deveni pseudo-normativă și va impune o apropriere
detaşatoare (abhebende Aneignung) a propriilor preconcepții și prejudecăți, adică a
expectanțelor noastre de sens24. Astfel distanța ca principiu hermeneutic va fi repoziționată
într-o hermeneutică care își stabilește fundamentele pe ontologia finitudinii umane 25:

Distanța istorică este adesea cea prin care problema cu adevărat critică a hermeneuticii devine
rezolvabilă, și anume distingerea prejudecăților adevărate prin care înțelegem, de prejudecățile false, ce
conduc la neînțelegere.26

19
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 212.
20
Ibidem.
21
Martin Heidegger, Ființă și timp, p. 337.
22
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 207.
23
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, trad. de Gabriel Cercei şi Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin
Petcana, București: Teora, 2001, p. 212.
24
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 228.
25
Ibidem, p. 174.
26
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, p. 93.
 Condiția supremă a hermeneuticii este, încă din momentul inaugural în care suntem
interpelați de un text, suspendarea propriilor prejudecăți27, iar o „conștiință formată
hermeneutic trebuie să fie receptivă din capul locului față de alteritatea textului” 28. Dinamica
interpretării este descrisă ca fiind un „proces de construcție dirijat de o expectanță de sens ce
provine din înlănțuirea elementelor prealabile” 29. Iar sensul cercului, în traseul său de la parte
la întreg și de la întreg la parte, are, pentru Gadamer, consecința hermeneutică a „anticipării
desăvârșirii”30. Să presupunem că citim Critica rațiunii pure pentru prima dată. Modul în care
înțelegem astăzi termenul „intuiție” este diferit de sensul pe care Kant îl conferă termenului,
ca fiind o condiție de posibilitate a experienței. Efortul hermeneutic va fi acela de suspendare
a semnificației pe care o avem în prealabil despre acest termen și de a ne racorda expectanțele
noastre de sens la textul supus înțelegerii. În cadrul scrierii acestui eseu am observat ca
termenul heideggerian Auslegung a fost tradus cu „explicitare” în varianta românească a cărții
Ființă și timp și cu „interpretare” în varianta românească a traducerii a cărții Eseuri de
hermeneutică acolo unde Ricoeur îl citează pe Heidegger. Efortul meu hermeneutic a fost de
a înțelege în raport cu lucrul însuși, adică cu textul original scris în limba germană.

Accederea la sens și deturnarea prejudecăților

Sarcina hermeneuticii se întemeiază pe o dinamică între doi poli, cel al familiarității

dat de elementele prealabile prezente în expectanțele noastre de sens de la care pornește
interpretarea și cel al alterității textului care distruge din expectanțele de sens prealabile și
construiește altele noi31. Însă interpretul „nu este capabil să distingă în prealabil prejudecățile
productive care fac posibilă comprehensiunea, de acele prejudecăți care obstrucționează
înțelegerea și conduc la neînțelegere” 32, iar Gadamer recunoaște că propriile noastre
preconcepții care ne determină înțelegerea pot să rămână în întregime neobservate 33. Readuc
în atenție faptul că comportamentul hermeneutic adecvat se întemeiază pe conștiința istorică a
faptului că suntem modelați de tradiție și că, aparținând tradiției, prelucrăm întotdeauna
sensuri prealabile în interpretare. Iar modul în care putem discerne între prejudecățile
legitime și cele ilegitime este momentul în care prejudecata noastră va fi activată și iritată:
„plasarea înaintea noastră a unei prejudecăți nu va reuși atâta timp cât această prejudecată

27
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 231.
28
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, p. 262.
29
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 205.
30
Martin Heidegger, Ființă și timp, p. 175.
31
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 205.
32
Ibidem, p. 205.
33
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 205.
este activă în mod constant și invizibil, ci doar dacă va fi iritată.” 34 Așa cum am arătat în
exemplul de mai sus, prejudecata mea cu privire la semnificația termenului „intuiție” mă va
împiedica să înțeleg estetica transcendentală kantiană. În efortul hermeneutic, nu tradiția este
pusă sub semnul îndoielii în vederea unei întemeieri certe, ci propriile noastre preconcepții în
fața alterității textului. Însă nu tot tradiția este cea care ne livrează aceste preconcepții,
aflându-ne de la bun început în sânul tradiției? Putem vedea distincția dintre familiaritate și
alteritate ca două moduri de a fi ale tradiției. Pentru Gadamer, tradiția ne modelează
conștiința și ne livrează sensurile prealabile pe care le prelucrăm în interpretare. Apoi,
trecutul ni se înfățișează sub formă de text care ne impune în vederea accesului sens să fim
conștienți de alteritatea sa. Gadamer insistă că noi suntem ființe ce ne aflăm sub influența
devenirii istorice, însă doar pentru a da seama de imposibilitatea obiectivizării trecutului și a
lipsei punctului de vedere imparțial. Nu evidențiază suficient faptul că sursa prejudecăților
actuale pe care le prelucrăm în interpretarea tradiției este tot tradiția. Dacă rămânem la
această constatare, cercul hermeneutic rămâne vicios. Ce trebuie chestionat este modul de a fi
al acestei tradiții care subzistă ca o autoritate anonimă și capătă forma unor prejudecăți
actuale. Modul de a fi al acestei autorității anonime nu e dezvăluită în structura de anticipare
a înțelegerii, ci în modul de existență al sinelui impersonal.

Sinele impersonal, riscul confirmării prejudecăților și travaliul etic

Observarea omului în cotidianitatea sa medie relevă aspectele sale existențiale și are

pentru Heidegger valoare metodologică35. Din starea-de-aruncare a omului în lume rezultă în
primă instanță că el nu este „el însuși” 36, ci se pierde în impersonalul „se” (das Man), actele
sale configurându-se în jurul a ceea ce se cade, ce se face, ce se poartă. Sinele impersonal este
cel care în prima instanță livrează semnificații. În primul rând, această posibilitate e dată de
faptul că omul, Dasein-ul se înțelege pe sine pornind de la lume, de la această lume
împărtășită, des-coperită la nivelul caracterului mediu 37. În al doilea rând, există o tendință de
ușurătate38 către a lua lucrurile de-a gata. Este mai ușor să găsești reguli, norme, visuri, rețete
după care să te orientezi în această lume deja dată și să te pliezi pe ea. De aici, ușurința cu
care sunt primite aceste semnificații. Prin aceste alegeri care nu îi aparțin în chip propriu și
care îl scutesc de un efort, omul este despovărat și scutit de responsabilitate 39:
34
Martin Heidegger, Ființă și timp, p. 209.
35
Ibidem, p. 59.
36
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 223.
37
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, p. 42.
38
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, p. 42.
39
Georg Hans Gadamer, Adevăr și metodă, p. 215.
 În această ne-ieșire în evidență și neputință a distingerii, impersonalul „se” își desfășoară
adevărata sa dictatură. Ne bucurăm așa cum se bucură îndeobște; citim, privim și judecăm literatura și
arta așa cum se privește și se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de „marea masă” și ne retragem
așa cum se retrage îndeobște; ne „indignăm” de tot ceea ce îndeobște se consideră demn de indignare.
Impersonalul „se”, care nu este nimic determinat și care suntem toți, deși nu ca sumă, prescrie felul de a
fi al cotidianității.40

Dacă omul se înțelege pe sine pornind de la această lume împărtășită, e limpede de

observat că dominația sinelui impersonal nu se răsfrânge doar asupra deciziilor și alegerilor
zilnice, ci și asupra modului în care înțelegem într-un travaliu hermeneutic. Totodată,
semnificațiile livrate în modul de a fi al impersonalului se reprezintă modalitatea prin care
autoritatea anonimă a tradiției prescrie. E lesne de remarcat că operez aceeași mișcare de la o
ontologie heideggeriană la epistemologie pe care a efectuat-o și Gadamer. Însă modul în care
sinele impersonal livrează semnificații nu este doar acela de ordinul unor pre-sensuri la care
pot renunța ușor în dinamica interpretării în vederea accederii la sensul pe care tradiția ca text
mi-l înfățișează. Astfel, tradiția nu doar că poate să ne determine fără să ne consulte, ea poate
chiar să ne dirijeze existența. Heidegger evidențiază acest aspect prin sentimentul de
familiaritate, de aflare acasă ca situare afectivă sub dominația impersonalului se și prin
sentimentul de angoasă prin care stranietatea ce nu ține de impersonalul se amenință ființa
umană41.

Este mai simplu de remarcat modul în care tradiția ca autoritate anonimă prescrie dacă
înțelegem prejudecățile nelegitime nu doar ca pe niște pre-sensuri de la care pornește
interpretarea și la care renunțăm succesiv în momentul în care textul ne contrazice
expectanțele de sens, ci ca pe niște credințe care au atașate un sentiment puternic de
familiaritate. Astfel, nu mai pare la fel de simplu să urmăm îndemnul hermeneutic conform
căruia tot ce ni se pretinde este deschiderea față de opinia celuilalt sau față de intenția
textului. Cum spunea Robert Oxton Bolton citat de cineva la radio: „O credință nu este doar o
idee pe care mintea o posedă, este o idee care posedă mintea.”

Astfel, nu autoritatea tradiției este cea care prescrie prin violență, ci însăși
suspendarea prejudecăților se constituie ca un act violent prin care alteritatea textului
amenință. Gadamer însuși folosește cuvinte dintr-un câmp lexical ce exprimă această
tonalitate afectivă, fie că „propria prejudecată este activată cu adevărat abia în momentul în
care în joc se află chiar soarta acesteia”, fie că „plasarea înaintea noastră a unei prejudecăți nu
40
Ibidem, p. 81.
41
Martin Heidegger, Ființă și timp, p. 207.
va reuși atâta timp cât această prejudecată este activă în mod constant și invizibil, ci doar
dacă va fi iritată.” Cum poate hermeneutica să se salveze de la modul în care credințele
solidifică cercul hermeneutic ca vicios? Când vorbesc de cerc vicios nu mă refer doar la
dinamica dintre parte și întreg, ci la modul în care tradiția poate să-mi vorbească și să fie în
acord cu propriile mele credințe. Dacă interesele cercetării mele ca interpret, alegerea a ceea
ce citesc este pre-determinată de credințele mele, voi găsi în sânul tradiției doar elemente care
îmi vor confirma prejudecățile. Faptul că „nu există o altă obiectivitate decât cea a
confirmării pe care o dobândește ideea preconcepută (Vormeinung) prin elaborare” pare de
această dată mult mai riscant pentru travaliul hermeneutic. Gadamer vorbește aici despre
dinamica dintre parte și întreg, despre modul în care renunț la expectanțele mele de sens
incipiente în vederea unei lecturi „corecte” a textului ca întreg. Însă expectanțele mele de
sens îmi poate afecta interesul pe care îl acord unei cercetării și să mă predetermine să aleg
din tradiție doar elemente care-mi vor confirma credințele pe care tot tradiția, ca autoritate
anonimă mi le-a furnizat. Înțeleg acum mai bine îndemnul unui profesor de filosofie politică
care ne îndemna să citim autori care contrazic intuițiile și credințele noastre anterioare în
acest domeniu. Tot Gadamer pare să aibă o soluție pentru un comportament hermeneutic în
care credințele noastre și travaliul hermeneutic să fie compatibile:

Conștiința istorică adoptă, din câte se pare, un comportament similar atunci când se transpune
în situația trecutului și pretinde că dispune astfel de orizontul istoric corect. Așa cum în cadrul
dialogului celălalt devine inteligibil în ceea ce privește opiniile sale - în momentul în care poziția și
orizontul său au fost identificate - fără să fim obligați în acest scop să ajungem la o înțelegere cu el, tot
astfel tradiția devine inteligibilă pentru cel ce gândește istoric în ceea ce privește sensul ei, fără a
ajunge, totuși, la un acord cu aceasta.42

Suspendarea prejudecăților nu ne mai apare ca o amenințare ce surpă credințele

noastre anterioare din temelii datorită faptului că inteligibilitatea tradiției nu presupune
neapărat un acord cu aceasta. Însă suspendarea prejudecăților văzută ca o condiție supremă a
hermeneuticii se împletește și se întemeiază pe un travaliu etic al interpretului. Gadamer ne
vorbește despre comportament hermeneutic, efort hermeneutic, despre o conștiință instruită
hermeneutic, despre receptivitate la alteritatea textului. Conștiința, în acest caz istorică, este
tot un termen ce provine dintr-un teritoriu moral. Păstrarea caracterului deschis al unor
posibilității denotă chiar acest efort etic de „a nu ține cu dinții” de propriile noastre credințe,
pentru că acest lucru ne poate împiedica accesul la adevărul „obiectiv” 43 pe care îl pune în joc

42
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, trad. Vasile Tonoiu, București: Humanitas, 1995, p. 88.
43
Ibidem.
tradiția ca text. Altfel spus, îndemnul hermeneutic e un îndemn la onestitate și la atenție:
„prejudecata este capabilă să perceapă pretenția de adevăr a celuilalt și îi dă posibilitatea de a
se expune doar punându-se în joc pe sine”44.

Încheiere

Pentru Dostal, etica hermeneuticii lui Gadamer este o etică a respectului și a încrederii
care invită la solidaritate45. Am arătat cum modul de a fi al tradiției ca autoritate anonimă
poate livra prejudecăți ridicate la rangul credinței care să afecteze travaliul hermeneutic. În
cadrul acestui travaliul etic pe care îl presupune efortul înțelegerii repoziționează Ricooeur
resortul hermeneuticii, formulând această sarcină ca pe un soi de dialectică între experiența
de apartenență și distanțarea alienantă 46. Căci dacă tradiția îmi vorbește de la o distanță care
mă amenință prin stranietate, eu trebuie să fiu pregătit, ca interpret, să-mi chestionez propriile
expectanțe de sens și las posibilitatea deschisă a pretenției la adevăr a celuilalt.

Bibliografie:

44
Hans Georg Gadamder, Adevăr și metodă p. 207.
45
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 229.
46
Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, p. 207.
 Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, trad. Vasile Tonoiu, București: Humanitas,
1995.

Martin Heidegger, Ființă și timp, trad. Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, București:
Humanitas, 2019

Robert Dostal (ed.), The Cambridge Companion to Gadamer, Cambridge University

Press

Hans Georg Gadamer, Adevăr și metodă, trad. de Gabriel Cercei şi Larisa Dumitru,
Gabriel Kohn, Călin Petcana, București: Teora, 2001