III.

Parametrii folosiţi în planificarea şi organizarea execuţiei proceselor de

producţie

Planificarea execuţiei unei lucrări poate fi definită ca un proces de

proiectare a desfăşurării lucrărilor în timp şi spaţiu, ţinând seama de o serie de
principii şi parametrii ce stau la baza unor metode, tehnici şi proceduri specifice
ramurii construcţii.
Parametrii de organizare sunt mărimi specifice cu ajutorul cărora se poate
caracteriza şi organiza procesul de producţie în construcţii. După felul cum sunt
utilizaţi la planificarea şi organizarea procesului de producţie, parametrii pot fi
grupaţi astfel:
− parametrii organizatorici cantitativi;
− parametrii de organizare în spaţiu;
− parametrii de organizare (desfăşurare) în timp.

3.1. Parametrii organizatorici cantitativi

Parametrii organizatorici cantitativi ajută la determinarea volumelor de

lucrări şi a volumelor de muncă, fiind influenţaţi de tehnologia folosită. Aceşti
parametri se găsesc într-o strânsă legătură, raportul lor fiind stabilit de mărimea
normei de muncă. Din cadrul parametrilor organizatorici fac parte: volumul de
lucrări şi volumul de muncă ca parametri principali şi formaţiile de muncă ca
parametri auxiliari.
a) volumul de lucrări pe obiect pentru procesul „i”, (notat Q i ) reprezintă
cantitatea de lucrări pe obiectul de construcţie pentru procesul „i”,
stabilită prin antemăsurătoarea proiectului de execuţie, pe articole de
deviz, fiind exprimată în unităţi de măsură naturală specifice procesului
de construcţii „i”, (m3 pentru lucrări de săpătură de pământ executate
manual; m2 pentru lucrări de tencuieli, zugrăveli, pardoseli; m pentru
execuţia reţelelor de conducte îngropate, etc.).
b) volumul de lucrări pe sector pentru procesul „i”, (notat Q i ), este
cantitatea de lucrări pentru procesul „i” existentă pe un sector oarecare
„”. Volumul de lucrări pe sector pentru procesul „i” se calculează
astfel:
b1) în situaţia în care obiectul de construcţie permite o împărţire în sectoare
asemănătoare, atunci volumul de lucrări pe sector pentru procesul „i” se
determină prin raportul dintre volumul de lucrări pe obiect Q i , şi numărul
de sectoare „n”:

Qi
Q i =
n
 b2) în situaţia în care obiectul de construcţie nu permite împărţirea în
sectoare asemănătoare, atunci volumul de lucrări pe sector pentru procesul
„i” se determină prin antemăsurătoarea de execuţie pentru fiecare sector în
parte.
Q i = volumul de lucrări rezultat din antemăsurătoarea de execuţie pentru
procesul „i” şi sectorul „”.
c) volumul de muncă pe obiect pentru procesul „i”, (notat Vi ) reprezintă
cantitatea de manoperă necesară pentru executarea volumului de lucrări
pe obiect ( Q i ), aferent procesului de producţie „i” şi se exprimă în om-
ore sau om-zile.
Calculul volumului de muncă Vi se realizează prin utilizarea normei de
timp ( NTi ) sau a normei de producţie ( NPi ) corespunzătoare procesului „i”
Pentru procese de producţie ce se execută manual, calculul volumului de
muncă Vi se calculează cu relaţia:

Vi = Qi  NTi (om-ore)

sau:

Qi
Vi = (om-ore)
NPi

Pentru procese de producţie mecanice calculul volumelor exprimate în

utilaj-ore se determină cu relaţiile:

Vui = Qi  NTui (utilaj-ore)

sau:

Qi
Vui = (utilaj-ore)
NPui

în care:
NTi – reprezintă norma de timp pentru procesul „i” şi este volumul de
muncă necesar executării unui volum unitar de lucrări corespunzătoare procesului
„i”. Se exprimă în om-ore/UM-lucrare.
NPi – norma de producţie pentru procesul „i” şi este volumul de lucrare
(cantitatea de lucrare) ce rezultă în urma executării în cadrul procesului „i” a unui
volum unitar de muncă. Se exprimă în cantitatea de lucrare (m3, m2, kg, etc.)/om-
oră sau cantitatea de lucrare (m3, m2, kg, etc.)/om-zi.
 NTui – reprezintă norma de timp pentru procesul „i” corespunzătoare
utilajului pentru a executa un volum unitar de lucrări corespunzătoare procesului
„i”. Se exprimă în utilaj-ore/UM-lucrare.
NPui – norma de producţie pentru procesul „i” respectiv cantitatea de lucrare
ce rezultă în urma executării de către un utilaj, timp de o oră. Se exprimă în
cantitatea de lucrare (m3, m2, tone, etc.)/utilaj-oră.
d) volumul de muncă pe sector pentru procesul „i”, (notat Vi este
cantitatea de manoperă ce se consumă pentru executarea volumului de
lucrări Q i pentru procesul „i” pe un sector oarecare „”, exprimat în
om-ore.
Pentru procesele de construcţii executate manual volumul de muncă Vi se
determină cu relaţia:

Vi = Qi  NTi (om-ore)

sau:

Q i
Vi = (om-ore)
NPi

Pentru procesele de construcţii executate mecanic, relaţiile de calcul sunt

următoarele:

Vi = Q i  NTui (utilaj-ore)

sau:

 Q i
Vi = (utilaj-ore)
NPui

Formaţia de muncă este un parametru organizatoric auxiliar, ce poate fi

utilizat împreună cu volumul de muncă pentru determinarea parametrilor de
desfăşurare în timp a lucrărilor de construcţii. În funcţie de mărimea ei, formaţia
de muncă poate fi:
− formaţie minimă de muncă;
− echipă de muncă (alcătuită din mai multe formaţii minime de muncă);
− brigada complexă (alcătuită din mai multe echipe cu specializări
diferite) sau brigada specializată alcătuită din muncitori (echipe) cu
aceeaşi calificare.
e) numărul de muncitori din formaţia de lucru ce execută procesul “i” pe
un sector oarecare „” se notează cu „ ri ” şi se determină pe baza
 volumului de muncă Vi pe sectorul considerat şi a duratei t i de realizare
a procesul „i”.
Duratele proceselor pe sectoare sunt alese, impuse sau se calculează din
durata totală propusă pentru execuţia obiectului de construcţie, prin împărţire pe
procese componente ( t i ).
În aceste condiţii când ( t i ) este cunoscut se determină numărul de
muncitori din formaţia de lucru cu formula:

Vi
ri = (număr de muncitori)
t i  p i

unde:
Vi - este volumul de muncă pe sector pentru procesul „i”, exprimat în om-
zile;
t i - durata de execuţie a procesul „i” pe sectorul „” fiind cunoscută sau
aleasă şi exprimată în zile;
pi - este indicele mediu planificat de realizare a normei, pi =0,80-1,20.
Indicele pi de realizare a normei procesului „i” este o mărime ce
caracterizează îndeplinirea normei de muncă a procesul „i”. Limita inferioară pi
=0,80 este stabilită pentru a asigura cel puţin 80% din salariul tarifar de încadrare
al muncitorilor. Limita superioară pi =1,20 este determinată de faptul că normele
actuale pot fi depăşite cu cel mult 20% în condiţii normale de muncă cu
respectarea măsurilor organizatorice şi tehnologice de execuţie, cu respectarea
calităţii lucrărilor şi a condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă.
Pentru calculul numărului de muncitori din formaţia de lucru ce execută
procesul „i” pe sectorul „” se procedează astfel:

Vi
rinec =  rotunjire în plus - nr. întreg de persoane  ri ef .
t i(ales sau calculat)  p i max

Numărul de muncitori efectiv adoptat ri ef . pentru execuţia procesului „i” pe

sectorul „”, trebuie comparat cu disponibilitatea sectorului de lucru şi a locului
optim de lucru pentru un muncitor, pentru realizarea procesului „i”, în condiţii de
randament maxim şi deplină protecţie şi securitate a muncii. Se verifică dacă:

ri ef .  ri max
unde:
- este numărul maxim de muncitori ce pot lucra pe un sector pentru
ri max
execuţia procesului „i”.
 Si
ri max = (număr de persoane)
loi
în care:
Si – reprezintă mărimea sectorului de lucru pentru execuţia procesului „i”
(m , m2, m, etc.);
3

loi – mărimea locului optim de lucru necesar unui muncitor pentru a

desfăşura activitatea de execuţie a procesului „i”, în condiţii de randament
maxim şi deplină protecţie a muncii (m3/om-zi; m2/om-zi; m/om-zi).

3.2. Parametrii de desfăşurare (organizare) în spaţiu

Parametrii de desfăşurare în spaţiu servesc la împărţirea teritoriului unui

şantier după criterii tehnologice, organizatorice sau constructive în următoarele
unităţi spaţiale: zona de lucru, frontul de lucru, sectorul de lucru, nivelul de lucru
şi locul de lucru
A. Zona de lucru a şantierului este spaţiul împrejmuit şi semnalizat, aflat
la dispoziţia şantierului.
Zona de lucru a şantierului ( Z l ) reprezintă spaţiul pe care se desfăşoară
lucrările de execuţie a obiectului de construcţie sau a obiectivului de investiţie
proiectat.
B. Frontul de lucru pentru procesul de producţie „i” – ( Fi ) este spaţiul din
cadrul şantierului pe care sunt create toate condiţiile constructive, tehnologice,
organizatorice şi de protecţia muncii pentru desfăşurarea normală a execuţiei
procesului „i”.
În funcţie de mărimea spaţiului pe care sunt realizate condiţii de execuţie a
procesului „i”, frontul de lucru poate să fie total ( Fti ) sau parţial ( Fpi ).
B.1. Frontul total de lucru ( Fti ) este spaţiul total pentru procesul „i” pe care
sunt create condiţii de execuţie a întregului volum de lucrări ( Q i ) aferent
procesului respectiv, în conformitate cu documentaţia de execuţie. Frontul total
de lucru pentru procesul „i” trebuie înţeles şi în sensul spaţiului materializat pe
care sunt create condiţii, astfel încât una sau mai multe formaţii de lucru să poată
ataca şi executa concomitent volumul integral de lucrări corespunzător procesului.
De exemplu, putem avea fronturi totale pentru procese de execuţie pentru
terasamente, fundaţii, etc.
B.2. Frontul parţial de lucru ( Fpi ) este acea parte din spaţiul total pentru
procesul „i”, pe care sunt create condiţii de realizare a unei cantităţi limitate de
lucrări ( Q i ) din procesul „i”.
C. Sectorul de lucru ( S i ) este spaţiul dintr-un obiect de construcţie stabilit
pe considerente constructive şi organizatorice, pe care o formaţie de lucru atacă
şi execută un volum determinat de lucrări Q i , dintr-un anumit proces „i” într-un
interval de timp dat t i . Sectorul de lucru poate să se identifice cu frontul parţial
de lucru sau poate să fie o subdiviziune a acestuia. Delimitarea sectoarelor se face,
de obicei, din punct de vedere constructiv, la construcţiile ce se desfăşoară pe
înălţime, din punct de vedere organizatoric la construcţiile liniare (canale de
irigaţii, diguri, drumuri, reţele de alimentare cu energie electrică, termică, etc.),
unde sectoarele se delimitează în funcţie de resursele disponibile (numărul de
utilaje şi capacitatea lor, numărul de formaţii şi mărimea acestora, etc.).
Împărţirea în sectoare de lucru, egale ca volum, este relativ uşoară la
construcţiile liniare, precum şi la construcţiile cu un singur nivel, dar cu geometrie
invariabilă. La construcţiile liniare, sectorul se va determina în lungime (lăţimea
fiind egală la drumuri, canale, căi ferate, etc.), în funcţie de mărimea formaţiei de
muncă, cu norma de muncă, indicele de îndeplinire a normelor şi capacitatea
utilajelor.
În activitatea de planificare şi organizare a execuţiei proceselor de
construcţii se urmăreşte împărţirea obiectului de construcţie ce urmează a fi
realizat, în sectoare de lucru cu volum de lucrări egale pentru fiecare proces şi
sector, fapt ce asigură ritmicitatea proceselor prin menţinerea constantă
componenţei formaţiilor de muncă şi utilaje.
D. Nivelul de lucru ( Ni ) este parte din obiectul de construcţii delimitată în
înălţime, pentru execuţia căruia nu este necesară schimbarea condiţiilor iniţiale de
lucru. Numărul nivelelor de lucru ale unui obiect de construcţii se stabileşte după
criterii de ordin constructiv, tehnologic, sau organizatoric. Spre exemplu criteriile
tehnologice impun ca nivelul de lucru să fie egal cu un etaj, la construcţiile
executate din zidărie de cărămidă nivelul de lucru este mai mic decât un etaj
deoarece cerinţele legate de menţinerea productivităţii muncii impun schimbarea
mai rapidă a condiţiilor de lucru şi deci, construirea unui alt nivel determinat de
înălţimea podinei de pe care se lucrează.
E. Locul de lucru ( Li ) este spaţiul limitat dintr-un sector în cadrul căruia îşi
desfăşoară activitatea o formaţie de lucru pentru a executa un proces „i”.
Locul de lucru cuprinde amplasarea muncitorilor în lungul frontului de
lucru, zona necesară circulaţiei, precum spaţiul pentru depozitarea materialelor,
sculelor, dispozitivelor şi mijloacele mecanice de lucru.
Dimensiunea locul de lucru pentru o formaţie ce execută un proces „i” pe
un sector „”, se calculează cu ajutorul formulei:

ri  NPi  Pi  t s
Li = (m2/zi, m/zi)
qi

în care:
ri– numărul de muncitori din formaţia de lucru ce execută procesul „i”;
NPi – norma de producţie pentru procesul „i”;
Pi – indicele mediu de realizare a normei;
 ts – durata în ore a zilei de lucru;
qi – cantitatea de lucrări din procesul „i”, ce revine pe unitatea de măsură
a frontului de lucru.
Dimensiunea minimă a locului de lucru pentru o formaţie ce execută
procesul „i” se determină punând condiţia de a asigura formaţiei respective
stabilitate pe un loc de lucru de cel puţin pe durata unui schimb, adică:

L i = ri  loi (m2/om-zi, m/om-zi)

iar

NPi  pi  t s
loi = (m2/om-zi, m/om-zi)
qi

unde:
– reprezintă dimensiunea locului optim de lucru necesar unui muncitor
loi
pentru a desfăşura activitatea de execuţie a procesului „i” pe toată durata
schimbului sau a zilei de lucru, în condiţiile de randament maxim şi deplină
protecţie şi securitate a muncii.

3.3. Parametrii de organizare în timp

Parametrii de desfăşurare (organizare) în timp sunt determinaţi de

tehnologia de execuţie, de gradul de înzestrare şi servesc la stabilirea duratelor de
execuţie a proceselor de lucru şi a succesiunii acestora în timp. Parametrii de
desfăşurare în timp sunt: ritmul de lucru şi pasul lanţului.
a) Ritmul de lucru ( t i ) este durata de execuţie a procesului „i” pe un sector
oarecare „”. Ritmul de lucru se determină plecând de la volumul de muncă pe
sectorul „”, pentru procesul „i”:

Vi = ri  t i  pi (om-ore, om-zile)

Vi
t i = (ore, schimburi, zile)
ri  p i

în care:
Vi - volumul de muncă pe sectorul „”, pentru realizarea procesului „i”
(om-ore, om-zile);
ri - numărul de persoane din formaţia de lucru, stabilit pentru execuţia
procesului „i”;
 pi - indicele mediu planificat de realizare a normei pi =0,80-1,20.
Pentru determinarea ritmului de lucru t i , se consideră ales, impus sau dat
de numărul de muncitori ri . O orientare privind alegerea numărul de muncitori
pentru execuţia proceselor de construcţii o dau indicatoarele de norme de deviz
pe categorii de lucrări, în cadrul consumurilor specifice de resurse aferente
articolelor de deviz.
Ritmului de lucru t i al unui proces „i” pe un sector oarecare „”, se
determină astfel:

V 
NTi
Qi  r i  t  =
 i ales
pimax
i
Vi
ri ales  pimax
rotunjire înplus 
 la număr întreg de   t ief
 zile,ore,schimburi 

Cu t i ef se calculează:

Vi
pi ef =
ri ales  t ief

În cazul proceselor executate mecanizat, ritmul de lucru sau durata de

execuţie a procesului se calculează, astfel:

V  
NTui 
Qi  r i 
 uiimpus 
puimax 
 t 
uimax =
r
Vui
uiimpus
 p uimax 
rotunjire înplus
 la unnumăr întreg

 de zile,ore,schimburi 

  t ui ef

Cu t ui ef se calculează:

Vui
pui ef =
rui impus  t ui ef

În privinţa numărului de muncitori ce participă la execuţia proceselor

mecanizate va fi cel prevăzut în norme sau ca formaţie pentru deservirea unui
utilaj.

b) Pasul lanţului ( K i ) este intervalul de timp între începerea a două procese

succesive din punct de vedere tehnologic, pe acelaşi sector. Pasul lanţului este
determinat de condiţii tehnice, tehnologice şi organizatorice de execuţie a
proceselor de construcţii, care imprimă începerea unui proces pe un sector faţă de
procesul anterior.
Mărimea pasului ( K i ) în raport cu ritmul t i se poate găsi în una din
următoarele relaţii:
 K i = t i - egalitatea pasului K i cu ritmul t i constituie cazul curent în care,
după terminarea procesului „i” pe sectorul „” poată să înceapă imediat
executarea procesului „i+1” pe acelaşi sector (fig.3.1.a), situaţie care asigură
continuitatea proceselor „i” şi „i+1”.
K i  t i - pasul lanţului K i mai mic ca ritmul t i reprezintă cazul când
procesul „i+1” începe înainte de terminarea procesului „i” pe sectorul „” (figura
3.1.b).
K i  t i - pasul lanţului K i mai mare ca ritmul t i este cazul în care după
terminarea procesului „i” pe sectorul „  ”, procesului „i+1” nu începe imediat pe
sectorul respectiv, ci numai după un anumit interval de timp (figura 3.1.c), situaţie
care creează decalarea proceselor „i” şi „i+1”. Acest interval de timp de decalare
este determinat de condiţii tehnologice şi organizatorice.
Această relaţie se întâlneşte, de obicei, când între cele două procese de
muncă simple trebuie să se desfăşoare un proces natural sau când, în practică,
procesul simplu următor nu poate începe la terminarea procesului simplu anterior,
ca urmare a unor condiţionări, defecţiuni organizatorice, etc., cum ar fi, de
exemplu, atunci când betonul pastă nu poate fi asigurat la terminarea lucrărilor de
fasonare şi montare a armăturii (vezi figura 3.1.c).
Această organizare asigură cea mai scurtă durată de execuţie, însă
aglomerează fronturile de lucru cu materiale, forţă de muncă şi utilaje. La
adaptarea acestei succesiuni, organizatorul trebuie să acorde o atenţie deosebită
stabilirii exacte a momentului începerii lucrărilor la al doilea proces simplu,
pentru a scurta la maximum durata de execuţie, concomitent cu asigurarea unui
front de lucru suficient de mare pentru betonişti, în scopul prevenirii suprapunerii
în timp a proceselor simple la un moment dat.

K 1i = t1i K 1i  t1i K 1i  t1i

 
Fig. 3.1 Corelaţia dintre pasul lanţului K i şi ritmul de lucru t i

c) Modulul de ritmicitate ( K oi ) este intervalul de timp între începerea

respectiv terminarea execuţiei aceluiaşi proces „i” pe două sectoare succesive „ 
” şi „i+1”, procesul fiind realizat în ritm constant, de două sau mai multe formaţii
de lucru cu componenţă şi dotare identice.
Intrarea în lucru a formaţiilor se realizează la intervale egale de timp K oi
după care acestea îşi desfăşoară activitatea continuu. Raportul dintre ritmul de
lucru, numărul de formaţii de muncitori şi modulul de ritmicitate este stabilit prin
relaţia:

ti
K oi = (zile, schimburi)
bi

ti
bi = (număr formaţii)
K oi

în care:
ti- este ritmul de lucru al procesului „i”, procesul fiind considerat ritmic;
bi - este numărul de formaţii de lucru ce execută procesul ritmic „i”.
Pentru exemplificarea acestei situaţii, considerăm un proces „i” ritmic,
având:

t1i = t i2 = t i3 = ... = t i = ... = t in = t i

cu: n = 6 sectoare, ti = 4 zile, bi = 2 formaţii de lucru

ti 4
K oi = = =2 zile
bi 2

ti 4
bi = = =2 formaţii de lucru
K oi 2
 Număr
6
sector 2

5
1
K oi
4
2
K oi
3
1
K oi K oi
2
2
K oi K oi
1
1
K oi
0
ti Timp

Fig.3.2 Raportul dintre modulul de ritmicitate K oi , numărul de formaţii de muncitori bi şi ritmul de

lucru t i .

Modulul de ritmicitate trebuie să se aleagă sub forma unui număr întreg de

schimburi sau zile, pentru a evita deplasarea unor formaţii de lucru de pe un sector
pe altul în intervalul unui schimb sau al unei zile de lucru, dar în acelaşi timp
trebuie să fie un submultiplu al ritmului de lucru ti .
În funcţie de valoarea duratei (ritmului) de execuţie pe succesiunea
sectoarelor, operăm cu procese simple neritmice şi procese simple ritmice.
Procesele simple neritmice se definesc ca fiind procese ale căror ritmuri
diferă de la un sector la altul. În această situaţie, ritmurile de lucru ale unui proces
simplu neritmic „i” se notează astfel:

t1i  t i2  t i3  ...  t i  ...  t in

Procesele simple ritmice sunt procesele care au ritmurile egale pe

succesiunea sectoarelor. Egalitatea ritmurilor de lucru pe toate sectoarele este
determinată de egalitatea sensibilă a volumelor de lucrări pe sectoare şi implicit
egalitatea volumelor de muncă aferente, prin păstrarea constantă a componenţei,
formaţiei de lucru.

t1i = t i2 = t i3 = ... = t i = ... = t in