CUPRINS

CAPITOLUL I
DEFINIŢIA, PREOCUPĂRILE, ISTORICUL ŞI
ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ ……………………………….4
1. Istoric…………………………………………………………………………...4
2. Definiţie, preocupări şi organizarea reţelei de medicină legală ………….5

CAPITOLUL II
TANATOLOGIA MEDICO – LEGALĂ………………………………………………...9
1. Definiţie……………………………………………………………………… 9
2. Clasificarea morţii. Moartea subită……………………………………….....10
3. Etapele morţii…………………………………………………………………11
4. Semiologia tanatologică (necropsia)……………………………………….12
5. Probleme juridice ale stărilor terminale…………………………………….21

CAPITOLUL III
TANATOMORFOLOGIE………………………………………………………………21

CAPITOLUL IV
RAPORTUL DE CAUZALITATE MEDICO – LEGALĂ……………………………..24

CAPITOLUL V
TRAUMATOLOGIA MEDICO – LEGALĂ…………………………………………...25
1. Agenţi traumatici mecanici…………………………………………………..26
2. Leziuni traumatice primare…………………………………………………..27
3. Reacţia vitală……………………………………………………………….....31
4. Aprecierea gravităţii leziunilor traumatice în conformitate cu prevederile
codului penal ………………………………………………………………….32
5. Leziuni traumatice sistemice…………………………………………………34
6. Leziuni traumatice topografice……………………………………………....35
6a. Traumatismele capului………………………………………………………..35
6b. Leziuni traumatice buco – maxilo – faciale…………………………………41
6c. Traumatisme vertebro – medulare…………………………………………..42
6d. Leziuni traumatice ale gâtului………………………………………………...43
6e. Leziuni traumatice ale toracelui……………………………………………...44
6f. Leziuni traumatice ale abdomenului……………………………………….…44
7. Căderea şi precipitarea………………………………………………………..45
8. Traumatisme de trafic rutier…………………………………………………..46
9. Leziuni şi moartea prin arme de foc………………………………………….50

1
10. Asfixii mecanice……………………………………………………………..…59
10.1. Spânzurarea………………………………………………………………..….61
10.2. Ştrangularea…………………………………………………………………...63
10.3. Sugrumarea…………………………………………………………………….64
10.4. Compresiunea toraco – abdominală…………………………………….…64
10.5. Sufocarea……………………………………………………………………..65
10.6. Obstrucţia căilor respiratorii…………………………………………………66
10.6.1. Înecul……………………………………………………………………..…66
11. Leziunile şi moartea produse prin agenţi fizici…………………………..…..68
11.1. Variaţii de temperatură………………………………………………………68
11.1.1. Leziunile şi moartea prin temperatură înaltă……………………………68
11.1.2. Leziunile şi moartea prin frig………………………………………………70
11.2. Leziunile şi moartea prin energie electrică…………………………….…..72
11.3. Leziunile şi moartea prin variaţiile presiunii atmosferice…………………73
11.3.1 Presiunea atmosferică scăzută……………………………………………73
11.3.2. Presiunea atmosferică crescută…………………………………………..74
12. Traumatismele chimice (toxicologie medico – legală)…………………….75
12.1. Toxice methemoglobinizante…………………………………………..….77
12.2. Intoxicaţia cu CO……………………………………………………………77
12.3. Intoxicaţia cu alcool etilic……………………………………………..…...77
12.4. Intoxicaţia cu HCN şi derivaţii săi…………………………………….…..79
12.5. Intoxicaţia cu pesticide organo – fosforice……………………………….79
12.6. Intoxicaţia cu pesticide organo – clorurate……………………………….79
12.7. Intoxicaţia cu antigel……………………………………………………..…79
12.8. Intoxicaţia cu opiacee (opiul)………………………………………………80
12.9. Cocaina……………………………………………………………………… 80
12.10. Intoxicaţia cu barbiturice……………………………………………….…80
12.11. Intoxicaţia cu substanţe caustice ………………………………………...80
13. Agenţi traumatici biologici………………………………………………..…..81
13.1. Leziuni determinate de animale……………………………………………81
13.2. Leziuni determinate de reptile……………………………………………...82

CAPITOLUL VI
PRUNCUCIDEREA…………………………………………………………….…85
6.1. Examenul medico – legal al cadavrului nou – născutului……………..…85
6.2. Examenul mamei…………………………………………………………….86
6.3. Examenul locului faptei………………………………………………………86

CAPITOLUL VII
PROBLEME DE OBSTETRICĂ – GINECOLOGIE

2
MEDICO – LEGALĂ……………………………………………………………...87

CAPITOLUL VIII
SEXOLOGIE MEDICO – LEGALĂ………………………………………….....89
8.1. Violul………………………………………………………………………….89

CAPITOLUL IX
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ A FILIAŢIEI……………………………....90

CAPITOLUL X
SIMULAREA ŞI DISIMULAREA………………………………………….…....93

CAPITOLUL XI
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ…………………………....95
11.1. Expertiza medico – legală la minori………………………………….…98
11.2. Expertiza medico – legală şi regimul juridic în alcoolism…………….98

CAPITOLUL XII
ELEMENTE DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ
ŞI RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ…………………………………………100
12.1. Culpa medicală………………………………………………………..….101
12.2. Malpraxisul medical…………………………………………………..….103

CAPITOLUL XIII
GENETICĂ MEDICO – LEGALĂ……………………………………………..104
13.1. Structura moleculară a ADN-ului nuclear……………………………..104
13.2. Organizarea ADN-ului nuclear………………………………………….107
13.3. Tehnici de analiză a ADN-ului în practica medico – legală……….…108
13.4. Tehnicile,metodele de prelevare a probelor de la locul faptei
şi utilizarea tehnologiei ADN în criminalistică şi medicină legală…………..113
13.5. Investigaţiile genetice în catastrofele cu număr mare de victime…….117
13.6. Metodologia identificării medico – legale şi criminalistice în
catastrofe de masă……………………………………………………………....117
13.7. Principiile identificărilor genetice în catastrofe…………………………118

CAPITOLUL XIV
IDENTIFICAREA MEDICO – LEGALĂ ………………………………………119

CAPITOLUL XV
ENTOMOLOGIA MEDICO – LEGALĂ ………………………………………..123

3
 CAPITOLUL 1
DEFINIŢIA, PREOCUPĂRILE, ISTORICUL
ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ

1. ISTORIC
Medicina legală este o specialitate medicală care aplică principiile si
metodologia ştiinţelor medicale la domeniul juridic (se afla la graniţa dintre medicina
si ştiinţele juridice). Ea urmăreşte, in interesul justiţiei, sa obiectiveze si sa evalueze
la solicitarea organelor de justiţie sau a parţilor implicate aspectele medicale
conţinute in spetele juridice cu privire la omul in viata sau cel decedat oferind un
suport probatoriu ştiinţific expertal (probaţiune biologica).
Istoria medicinii legale se împleteşte cu istoria ştiinţelor biologice şi
medicale, precum şi cu cea a ştiinţelor juridice. Una dintre cele mai vechi dovezi
care atestă colaborarea medicilor cu justiţia, o găsim in Codul lui Hamurabi (1792-
1759 IC). Aceasta conţine o serie de articole referitoare la răspunderea medicilor,
prevăzând şi sancţiuni pentru greşeli în intervenţiile terapeutice. In Grecia Antica o
contribuţie importanta la dezvoltarea medicinii legale a avut-o Hipocrate, părintele
medicinii, care a constituit la Kos prima şcoală medicală importantă a antichităţii.
Caracteristicile principale ale medicinii hipocratice au fost determinate de faptul că
ea se sprijină pe observaţia directă în stabilirea diagnosticului, precum şi pe
concepţia că boala reprezintă o afecţiune a întregului organism.
Primul tratat de medicina legala îl găsim in sec. XVI gratie lui Ambroise
Pare, care tratează despre răni mortale, asfixii, morţi subite, intoxicaţii, iar in sec.
XVII Paulo Zacchia elaborează o opera in 10 volume de medicina legala. Spre
sfârşitul secolului se remarca iluştrii profesori de medicina legala dintre care amintim

4
pe reprezentantul scolii pariziene de medicina legala profesorul Bruardel, care a fost
profesorul lui Mina Minovici.
In România, primele referiri la medicină legală le găsim în scrierile lui
Matei Basarab si Vasile Lupu, evidenţiate in „Cartea Românească de Învăţătură de
la pravilele împărăteşti” din 1649 şi „Îndreptarea legii” din 1652. In aceste scrieri se
făceau referiri la necesitatea expertizării in cazurile de otrăvire, rănire, deflorare,
sodomie, nebunie, pruncucidere.
In anul 1856 Carol Davila înfiinţează Şcoala Naţională de Medicina si
Farmacie unde s-a predat si medicina legala. În anul 1865 odată cu apariţia Codului
Penal şi de instrucţie Criminală, a fost stabilit rolul medicului într-o serie de cauze
judiciare.
Primul profesor de medicină legală a fost Gheorghe Atanasovici, numit în
acest post la facultate în anul 1861, iar în anul următor, medic legist al Capitalei. În
anul 1890, postul de medic legist al Capitalei este ocupat de dr. Mina Minovici care
este numit profesor de medicină legală.
Medicina legală şi-a câştigat dreptul la existenţă ca disciplină aparte în
cadrul ştiinţelor medicale, cuprinzând în domeniul ei cunoştinţe din toate
specialităţile medicale şi în primul rând din anatomia patologică, toxicologia,
psihiatrie şi traumatologie, căpătând în acelaşi timp o deosebită importanţă în
educaţia profesională şi morală a medicilor.
2. DEFINIŢIE, PREOCUPĂRI ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE
MEDICINĂ LEGALĂ ÎN ROMÂNIA.
Ca definiţie medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză
care îşi pune cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor
cauze sunt necesare precizări de ordin medical. Medicina legala nu este un auxiliar
al justiţiei ci un colaborator independent al acesteia aducând in fiecare caz juridic un
plus de obiectivitate prin prezentarea expertală a perspectivei medicale. Exista un
raţionament medico-legal, specific acestui domeniu de activitate, care îmbină
raţionamentul medical al clinicianului si al morfopatologului cu raţionamentul judiciar
al procurorului criminalist si al judecătorului, raţionament ce are ca fundament
verificarea si obiectivarea tuturor datelor medicale si a ipotezelor cauzale, simpla lor
acceptare fiind exclusa.
Prestaţia medico-legala trebuie sa fie obiectiva (se bazează numai pe date
ce se pot demonstra), ştiinţifică (raţionament apt de a fi reprodus) si imparţială,
adică de tip expertal.
In România, reţeaua de medicina legala este organizata la nivel naţional
si are o structură piramidala,fiind compusa din următoarele nivele de competenţă:
I) Institutele de medicină legală situate în principalele centre universitare:
Bucureşti, Iaşi, Craiova, Târgu – Mureş, Cluj, Timişoara. Sunt unităţi cu
personalitate juridica aflate în subordinea administrativă a Ministerului Sănătăţii.

5
 Institutul de Medicina legala "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, precum si
celelalte institute de medicina legala, în limitele competentei lor teritoriale, au
următoarele atribuţii principale:
a) controlează din punct de vedere ştiinţific si metodologic un anumit
număr de laboratoare judeţene;
b) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penala, a instanţelor
judecătoreşti sau la cererea persoanelor interesate, expertize si constatări, precum
si alte lucrări cu caracter medico-legal;
c) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de
urmărire penala sau instanţele judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente
privind acordarea asistentei medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt
necesare expertize medico-legale psihiatrice;
d) executa examene complementare de laborator, solicitate de serviciile
de medicina legala judeţene, de organele de urmărire penala, de instanţele
judecătoreşti sau de persoanele interesate;
e) efectuează cercetări ştiinţifice în domeniul medicinii legale si pun la
dispoziţie învăţământului universitar si postuniversitar materiale documentare,
precum şi alte mijloace necesare procesului de învăţământ;
f) contribuie la sprijinirea asistentei medicale atât prin analiza aspectelor
medico-legale din activitatea unităţilor sanitare, la cererea lor, cât si prin analiza
unor probleme constatate cu ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;
g) propun Consiliului superior de medicina legala măsuri corespunzătoare
în vederea asigurării, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în
domeniul medicinii legale pe întreg teritoriul tarii;
h) avizează funcţionarea, în condiţiile legii, a agenţilor economici care
desfăşoară activităţi de îmbălsămare si alte servicii de estetica mortuara..
In cadrul institutelor de medicina legala din centrele medicale universitare,
precum si în cadrul Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici"
funcţionează Comisia de avizare si control al actelor medico-legale, iar în cadrul IML
„Mina Minovici”, Consiliul Superior de Medicină Legală.
II) Servicii medico-legale judeţene
Funcţionează in oraşele reşedinţa de judeţ fiind subordonate, din punct de
vedere administrativ, direcţiilor de sănătate publica.
Serviciile medico-legale judeţene pot organiza Cabinete medico-legale in
localităţile mai importante din judeţul respectiv sau pot decide numirea unui medic
de alta specialitate ca medic legist delegat (temporar).
Serviciile de medicina legala judeţene au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează expertize si constatări medico-legale din dispoziţia organelor de
urmărire penala sau a instanţelor judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente în

6
acordarea asistentei ori in cazurile in care, potrivit legii, sunt necesare expertize
medico-legale psihiatrice;
b) efectuează orice alta expertiza sau constatare medico-legala, în cazul
în care se apreciază ca aceasta nu poate fi efectuata de cabinetul de medicina
legala;
c) efectuează, cu plata, examinări medico-legale, la cererea persoanelor
interesate, precum si orice alte lucrări medico-legale, cu excepţia celor care intra în
competenta cabinetului de medicina legala;
d) efectuează noi expertize medico-legale, cu excepţia celor care intra în
competenta institutelor de medicina legala;
e) pun la dispoziţie catedrelor de medicina legala din universităţile de
medicina si farmacie, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, de deontologia
medicala si de reglementările privind drepturile omului, materiale documentare,
cadavre, ţesuturi si alte produse biologice necesare procesului didactic;
f) pun la dispoziţia Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici"
si a institutelor de medicina legala materiale necesare pentru cercetarea ştiinţifică;
g) contribuie la ridicarea nivelului de acordare a asistentei medicale din
unităţile sanitare, comunicând organului ierarhic superior al acestor unităţi
deficientele constatate cu ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;
h) participa, la cererea instituţiilor sanitare si a Colegiului Medicilor din
România, la lucrările comisiilor de ancheta, instituite de acestea si contribuie, atunci
când diagnosticul este incert, la clarificarea cauzelor care au provocat vătămarea
integrităţii corporale, a sănătăţii sau decesul bolnavilor.
III) Cabinetele de medicina legala
Au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează orice expertiza si constatare medico-legala, din dispoziţia
organelor de urmărire penala sau a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor ce
intra în atribuţiile serviciilor de medicina legala;
b) asigura, cu plata, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea
persoanelor interesate;
c) asigura, cu plata, efectuarea altor lucrări medico-legale.
Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:
 Autopsie medico – legală.
 Examinări medico – legale a leziunilor traumatice, aprecierea
capacităţii de muncă sau a stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor
unei persoane de a exercita o anumită activitate sau profesie.
 Expertiza medico – legală psihiatrică.
 Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii,
stabilirea sexului şi a vârstei biologice.

7
  Examinări complementare medico – legale de toxicologie,
serologice, histopatologice, tanatochimie, imunologie, bacteriologie.
 Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală
( profilul ADN ).
 Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge,
explozibili, urme, împuşcare.
 Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico –
legală.
 Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.
 Bioetică şi deontologie medicală.
 Cercetare ştiinţifică.
 Învăţământ medical.
Din acest domeniu de activitate medico – legală ne vom referi in cele ce
urmează la prezentarea principalelor tipuri de examinări medico – legale.
Constatările şi expertizele medico – legale constau în ansamblu din :
 Examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea
(autopsia medico – legală).
 Examinări şi cercetări privind produse biologice şi
cadaverice( examinări complementare).
 Examinări şi cercetări privind persoane în viaţă.
Certificatul medico-legal se eliberează persoanei fizice interesate la
cererea sa, contra cost, in funcţie de competenţa teritorială. În general, în
majoritatea cazurilor, CML se eliberează pentru a constata existenţa leziunilor
traumatice. Acest lucru se face înainte de dispariţie leziunilor traumatice şi nu la mai
mult de 1 lună.
Concluziile CML, eliberate fie imediat, fie după un timp scurt în condiţiile în
care leziunile impun consult de specialitate, trebuie să precizeze conform CP
următoarele aspecte:
1. realitatea traumatismului;
2. mecanismul de producere;
3. natura agentului traumatic;
4. data probabilă a traumatismului;
5. aprecierea gravităţii traumatismului exprimată prin durata tratamentului
medical (nr. de zile de îngrijire medicală).
Constatările medico-legale sunt efectuate in anumite cauze penale si care
au o importanta majora in aflarea adevărului. Sunt situaţii in care cauza penala
reclama urgenta, întrucât mijloacele de proba pot dispărea sau sa schimbe o situaţie
de fapt, organele de urmărire penala dispun din oficiu sau la cerere efectuarea unei
constatări tehnico-ştiinţifice prin folosirea cunoştinţelor unui specialist. Organul de

8
urmărire penala stabileşte obiectivul acesteia formulând întrebări la care se solicita
răspunsuri. Constatarea se face numai in cursul urmăririi penale. De multe ori,
pentru rezolvarea urgentei cazului se efectuează constatării provizorii sau concluzii
provizorii medico-legale, urmând ca ulterior sa se detalieze sub raport tehnico-
ştiinţific aspectele medico-legale. Constatarea medico – legală se efectuează în
situaţiile când se cere stabilirea stării de virginitate, a capacităţii sexuale, precum şi
a elementelor necesare stabilirii filiaţiei. Alte situaţii când se impune efectuarea unei
constatări medico – legale sunt: constatarea leziunilor traumatice mai vechi de 1
lună de zile (este o expertiză pe acte medicale),constatarea stării obstetricale
(sarcină, avort, naştere, lehuzie), pentru evaluarea stării de sănătate având ca scop
stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o anumită activitate (şofer, pilot).
Expertiza medico-legală poate fi facultativă sau obligatorie fiind dispusă fie
la cererea părţii interesate fie la solicitarea organelor judiciare. Este obligatorie in
următoarele situaţii:
- omor deosebit de grav
- stabilirea stării psihice a învinuitului sau inculpatului care vizează
răspunderea penala a acestora.
- în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei cu închisoarea.
Aceste expertize pot fi:
 expertize simple sau oficiale.
 expertize complexe in care experţii sunt aleşi si numiţi de către
organele judiciare sau de către parţi. Acesta expertiza este mult mai complexa din
punct de vedere metodologic, putându-se coopta pe lângă medici legişti si alţi
experţi medicali oficiali din diferite specialităţi medicale.

CAPITOLUL 2
TANATOLGIA MEDICO - LEGALĂ

1. DEFINIŢIE
In cursul vieţii exista diverse transformări fiziologice in care anumite
elemente mor. Acest lucru poate fi definit ca o regenerare perpetuă.
După unii autori,moartea este încetarea vieţii. După alţii, începem sa
murim de când ne-am născut. Celulele îmbătrânesc si mor pe parcursul vieţii.
Practic moartea poate fi definita, conform OMS, ca încetarea ireversibila a
trepiedului vital, respiraţie, circulaţie si activitate cerebrala.

9
 Tanatologia medico - legală este un capitol al medicinii legale care
studiază problemele legate de moartea organismului uman, în sensul cunoaşterii
mecanismelor morţii, manifestărilor ei în diferitele stadii ale proceselor cadaverice,
cu metodele de examinare ale cadavrelor, căutând să stabilească felul şi cauza
morţii (cauza tanatogeneratoare), precum şi mecanismul etiopatogenic
(tanatogeneza).
Tanatologia elucidează aspecte importante puse in actul justiţiei, cum ar fi:
- diagnosticul corect al morţii, evitându-se astfel înhumările precipitate
în morţile aparente;
- diferenţierea semnelor morţii reale de leziuni traumatice, permiţând
astfel semnalarea obligatorie a cazurilor medico – legale organelor de urmărire
penală;
- interpretarea fenomenelor vitale şi letale, în vederea susţinerii prin
mijloace terapeutice a manifestărilor vitale şi a combaterii celor letale;
- stabilirea momentului exact al morţii, ceea ce permite întreruperea la
timp a reanimării şi eventuala recoltare de organe în vederea transplantului.
Obiectivul medicinii legale in cadrul expertizei pe cadavre este studierea şi
cercetarea cauzelor şi condiţiilor de producere a morţilor violente, a morţilor
determinate sau declanşate de agenţii externi.
2. CLASIFICAREA MORŢII. MOARTEA SUBITĂ
Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:
- Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului, anumite
afecţiuni ale organelor interne.
- Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern
asupra organismului: sinucideri, accidente şi omucideri.
La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea
suspectă. Moartea este considerată suspectă în următoarele situații:
- Moarte subită;
- Decesul unei persoane a cărei stare de sănătate este verificată
peridic;
- Decesul care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei
întreprinderi;
- Deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în
detenție sau private de libertate, decesele în spitale penitenciare, decese în spitale
de psihiatrie, moartea asociată cu activitățile poliției sau ale armatei;
- Multiple decese repetate în serie sau concomitent;
- Cadavre neidentificate sau scheletizate;
- Decese survenite în locuri publice sau izolate;
- Moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asisten ței
medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecție a muncii.

10
 În cadrul morții suspecte se distinge moartea subită (MS), care este o
formă particulară de moarte neviolentă, care se caracterizează prin:
 Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.
 Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate
aparentă sau la o persoană bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a
acuzat simptome care să trădeze o agravare a bolii de bază sau evoluţie spre o
complicaţie mortală; de aceea ea survine în cele mai variate locuri.
 Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile;
atunci când acestea există, ele sunt minore şi nespecifice.
 La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin
care moartea subită aparţine morţilor neviolente.
Morţile subite se clasifică în :
 Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii
cerebrale, infarct miocardic, rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii,
meningoencefalite.
 Morţi subite cu leziuni cronice: ATS,miocardoscleroză, scleroze
pulmonare şi renale.
 Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală.
Una din formele particulare şi la limita dintre moartea violentă şi cea
neviolentă este moartea prin inhibiţie. Este forma de moarte care survine imediat
după un traumatism(chiar minor)pe o zonă a corpului considerată reflexogenă şi la
care autopsia nu relevă nici o modificare care să explice moartea, chiar după
efectuarea examenelor complementare de laborator. Datele de anchetă sunt aici
importante pentru înţelegerea împrejurărilor în care a survenit (lovituri la nivelul
gâtului, în abdomen, testicule,etc.).
3. ETAPELE MORŢII
Etapele morţii: moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive,care
au putut fi individualizate datorita manifestărilor constatate la muribunzi,cu excepţia
situaţilor în care moartea a fost instantanee. Moartea se instalează în 3 etape
succesive şi anume: agonia, moartea clinică şi moartea biologica sau definitivă.
Preagonia: etapă premergătoare agoniei,în care manifestările psihice sunt
relativ specifice, fiind influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura
psihică. Semnele vitale sunt diminuate şi are durată variabilă.
Agonia: numită şi viaţa redusă este o etapă premergătoare morţii, o etapă
de luptă (agon – luptă)în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor
biologice. În consecinţă funcţiile vitale se diminuează iar funcţiile vieţii de relaţie se
alterează până dispar cu totul.
Fazele agoniei sunt:

11
  euforică sau de preagonie când individul prezintă o stare de agitaţie
psiho-motorie, este neliniştit, logoreic,cu respiraţie rapidă şi superficială,dar
regulată.
 de „privire fixă” când apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor,
respiraţia devine neregulată,pulsul slab.
 de imobilitate,când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar
progresiv(primul dispare văzul,ultimul auzul).
Formele agoniei:
 Conştientă sau lucidă,când individul este prezent în mediu, poartă
conversaţii,îşi urmăreşte parametrii funcţionali.
 Inconştientă sau delirantă,cu exprimări incoerente,halucinaţii.
 Alternantă, combinaţii ale celor doua.
Agonicii sunt consideraţi iresponsabili,datorită tulburărilor psihice care
apar. Actele încheiate au valoare legală daca se poate demonstra ştiinţific că
persoana a avut capacitate psihică în momentul respectiv. Acest lucru se face în
urma expertizei medico-legale psihiatrice.
Durata agoniei poate fi absentă, scurtă sau lungă.
Moartea clinică este un diagnostic care semnifică oprirea funcţiilor vitale.
Poate evolua fie spre moarte cerebrală, fie, prin manevre de resuscitare spre viaţă.
Are o durată de 5 – 6 minute iar în condiţii de temperatură scăzută poate ajunge la
15 – 20 minute.
Moartea cerebrală (juridică): se caracterizează prin apariţia leziunilor
morfologice ireversibile la nivelul neuronilor corticali. Este o moarte a întregului
creier, inclusiv a trunchiului cerebral. Absenţa circulaţiei cerebrale arteriale
evidenţiată prin arteriografie cerebrală permite diagnosticul de certitudine al morţii
cerebrale. Este etapa în care se pot recolta organe pentru transplant.
Moartea reală: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia
semnelor morţii reale. Pentru o perioadă scurtă de timp persistă manifestările
postvitale, care reprezintă viaţa reziduală a unor celule, ţesuturi, sau organe, după
încetarea vieţii. Aceste manifestări constau în: contracţii musculare la stimuli
electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.
4. SEMIOLOGIA TANATOLOGICĂ (NECROPSIA)
Tanatosemiolgia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să
se poată confirma realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a trecut
de la deces până la examinarea cadavrului. Tanatosemiolgia operează cu 2
categorii de semne: semne negative de viaţă şi semne ale morţii reale(semne
pozitive).
Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:
 Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.

12
  Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de
moarte reală, deoarece sunt prezente şi în sincope,lipotimii.
 Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.
Ca semne negative de viaţă se descriu:
- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite
uneori de relaxarea sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura
deschisă,musculatura flască,degetele mâinilor în semiflexie.
- midriază fixă – nu răspunde la stimulii luminoşi.
- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă.
- lipsa respiraţiei
- lipsa activităţii cardio-vasculare.
Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale
decesului. În funcţie de momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.
A)semne precoce:
- răcirea cadavrului (algor mortis): reprezintă scăderea temperaturii
cadavrului sub temperatura fiziologică a organismului viu, cu egalizare faţă de
temperatura mediului ambiant. Temperatura scade de la exterior spre interior,zonele
descoperite răcindu-se mai uşor. Se admite că,în cazul unui cadavru normostenic,la
o temperatură a mediului de aproximativ 15 grade, răcirea se face cu 1 grad/ora în
primele 4 ore apoi cu 2 grade/oră. Diagnosticul de moarte reală se pune atunci când
temperatura intrarectală este de 200 C.
Aprecierea intervalului post – mortem (IPM) este posibil cu ajutorul
formulei lui Moritz:
IPM = 98,6 0F – T. intrarectală/1.5; 1 0F = 1 0C x 9/5 + 32; 1 0C = 33,8 0F;
- deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a
lichidelor, prin evaporare, din zonele superficiale ale pielii în condiţiile întreruperii
circulaţiei sanguine. Acest proces apare în zonele unde pielea este mai subţire, în
zonele traumatice. Prin deshidratare cadavrul pierde din greutate, iar în condiţii de
temperatură crescută şi în lipsa umidităţii are loc blocarea putrefacţiei şi apariţia
mumificării. Prin deshidratare cadavrul pierde în greutate, poate pierde până la 10
kg în 24 ore, iar nou – născutul 300 – 400 g/24 ore.
- lividităţile cadaverice (livor mortis) sunt reprezentate prin pete sau zone
roşietice-violacei ce apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei
gravitaţionale şi în lipsa circulaţiei sângelui. În evoluţia lor,lividităţile cadaverice
parcurg următoarele faze:
1. faza de hipostază – numită şi faza de coborâre a sângelui: la
aproximativ 30-60 min de la deces apar pete roşietice dispersate,ulterior se întind
progresiv şi vor conflua; sunt complet instalate la 8 - 12 ore; la digitopresiune ele
dispar şi reapar la încetarea presiunii; dacă se modifică poziţia cadavrului lividităţile

13
reapar în noua poziţie; dacă se secţionează pielea în zona lividă, sângele care
apare se spală( spre deosebire de echimoză).
2. faza de difuziune – o parte a sângelui începe să iasă din vas difuzând în
ţesuturile adiacente; se instalează la 18 ore de la deces; la digitopresiune lividităţile
pălesc iar dacă se schimbă poziţia cadavrului, lividităţile iniţiale persistă apărând
altele noi în noile zone declive. În această fază petele cadaverice confluează şi apar
şi pe părţile laterale ale cadavrului aflat în poziţia de decubit dorsal.
3. faza de imbibiţie – cea mai mare parte a sângelui se află în ţesuturi,
apar la 20 - 24 ore de la deces,interval ce se poate suprapune cu putrefacţia;
lividităţile sunt omogen colorate iar dacă se schimbă poziţia cadavrului lividităţile îşi
păstrează dispoziţia iniţială. La digitopresiune nu apar modificări de culoare (fig. 1)

Fig. 1

Lividităţile cadaverice au o importanţă deosebită şi anume:

 Reprezintă cel mai sigur şi precoce semn al morţii reale; apariţia
lor dictează întreruperea manevrelor de resuscitare.
 Pot indica, împreună cu celelalte semne ale morţii şi în special cu
rigiditatea cadaverică, timpul care a trecut de la deces.
 Poziţia sau modificarea poziţiei cadavrului (fig. 2)

14
 Fig. 2
 Uneori orientează asupra cauzei morţii: în intoxicaţia cu oxid de
carbon sau cu cianuri sunt roşii – carmin, în intoxicaţia cu nitriţi sunt brune.
 Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) (fig.3) constă în
întărirea/contractura muşchilor datorită: scăderii cantităţii de ATP (adenozin trifosfat)
care nu se mai poate reface (datorită anoxiei),acumularea de acid lactic, reducerii
cantităţii de lichide de la nivelul muşchilor. Rigiditatea se pune în evidenţă la nivelul
articulaţilor, se instalează în sens cranio-caudal (legea lui Nysten) şi dispare în
aceeaşi ordine în care s-a instalat.

Fig.3
Condiţiile de mediu influenţează particularităţile rigidităţii cadaverice,în
sensul că un mediu uscat,cu temperatură crescută, rigiditatea apare rapid,este
intensă şi de scurtă durată, în timp ce un mediu umed şi rece va avea o influenţă
contrară asupra rigidităţii care va debuta tardiv şi va avea o durată mai lungă.
Rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii:

15
  de instalare, apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii
masticatori şi muşchii cefei, pentru ca ulterior să se extindă în sens descendent şi
celelalte grupe musculare; de fapt rigiditatea cuprinde toate grupele musculare dar
este mai evidentă la grupele mici. La aproximativ 4-6 ore corpul devine rigid, se
poate „rupe” uşor, dar se instalează imediat.
 de stare, apare la 14-24 ore post-mortem,este completă şi totală, se
“rupe”cu greutate, după care nu se mai instalează la articulaţia respectivă.
 de rezoluţie, începe la 24-48 ore postmortem, durează 1-2 zile, timp
în care diminuează treptat, dispariţia rigidităţii s-ar datora degradării fibrelor
musculare prin autoliză şi putrefacţie.
Particularităţi ale rigidităţii cadaverice:
 spasmul cadaveric sau rigiditatea cataleptică, apare imediat după
morţi rapide, în special prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau măduvei
spinării, aşa cum se întâmplă spre exemplu în electrocuţii,decapitări.
 rigiditatea prin decerebrare este caracterizată prin contractura
muşchilor extensori.
 Autoliza cadaverică este un fenomen cadaveric distructiv precoce
care apare în absenţa microbilor dar sub influenţa enzimelor proprii organismului,
precedând astfel putrefacţia. În această etapă are loc ramolirea şi lichefierea
ţesuturilor şi a organelor. Cel mai rapid, autoliza se manifestă la nivelul glandelor
suprarenale, stomacului, splinei şi sângelui.
Medicul practician trebuie să cunoască implicaţiile juridice ale stărilor
particulare dintre viaţă şi moarte, diagnosticul morţii reale fiind stabilit pe baza
semnelor cadaverice precoce pentru a respecta în timp optim prevederile legislative
privind prelevarea de organe, celule şi ţesuturi de la donatorul decedat.
Semnele pozitive tardive de moarte pot fi distructive şi conservatoare.
 Modificări distructive:
 Putrefacţia – este o modificare cadaverică distructivă de natură
microbiană, prin care substanţele organice se transformă în substanţe anorganice.
Ea continuă autoliza, aspectul şi evoluţie fiind determinate în primul rând de
condiţiile mediu în care se găseşte cadavrul. Putrefacţia se desfăşoară în 2 faze:
faza gazoasă (are loc descompunerea glucidelor şi apariţia gazelor de putrefacţie) şi
de lichefiere (liza proteinelor cu apariţia aminelor cadaverice, cadaverină şi
putresceină. Principalele semne externe ale putrefacţiei sunt:
a) pata verde de putrefacţie – apare iniţial în fosa iliacă dreaptă,prin
combinarea hidrogenului sulfurat cu hemoglobina. Se formează sulfhemoglobină
care are o culoare verde, ce colorează abdomenul inferior într-o nuanţă verzuie (fig.
4). Pata verde de putrefacţie este evidentă la circa 20 ore vara şi la aproximativ 48-
72 ore iarna.

16
 Fig. 4

b) circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular(venos)superficial

sub forma unor dungi de culoare roşietică sau cafenie-murdară, iniţial la rădăcina
membrelor,pereţii laterali ai trunchiului (fig. 5) sau în jurul plăgilor; procesul se
datorează difuzării sângelui hemolizat în afara vasului de sânge.

Fig. 5.

c) flictenele de putrefacţie – reprezintă acumulări de gaz de putrefacţie

subepidermic. Aceste flictene iniţial localizate pe diferite părţi ale corpului, se unesc
determinând apariţia de flictene pe zone întinse ale corpului cu decolarea
tegumentului. Conţinutul flictenelor este reprezentat în mare parte de gaze,restul
fiind lichid vişiniu tulbure.
d) emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului
prin acumularea gazelor rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor.
Examinarea medico-legală evidenţiază balonarea cadavrului, la nivelul capului
apare o coloraţie verzui-negricioasă,ochii umflaţi (fig. 6) şi ieşiţi din orbite,limba
mărită de volum şi protruzionată prin arcadele dentare, faţa tumefiată, practic

17
întreaga fizionomie devine de nerecunoscut. Datorită presiunii exercitate de gazele
de putrefacţie, are loc eliminarea de fecale, urină, conţinut gastric şi sânge pe gură
şi nas.

Fig. 6
Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt:
 temperatura peste 20o C accelerează putrefacţia, pe când o
temperatură de sub 20 o încetineşte. La 0 o putrefacţia este oprită. Temperaturile
ridicate inhibă procesul de putrefacţie şi favorizează apariţia mumificării. Ventilaţia
bună şi umiditatea accelerează putrefacţia.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei:
 Cifra care indică zilele iarna,indică ore vara (regula Devergie).
 1 săptămână în aer echivalează cu 2 săptămâni de stat în apă şi cu
8 săptămâni de stat în sol (regula Casper)

18
 Putrefacţia influenţează examenul toxicologic efectuat pe materialul
cadaveric,deoarece prin putrefacţie pot fi distruse unele toxine (cocaina,aconitina)
ori se pot forma unele substanţe ca alcoolul etilic sau cianuri-urme.
 Modificări conservatoare – pot fi:
 Naturale:
 Mumificarea (fig. 7) – presupune deshidratarea generalizată a
cadavrului. Apare în anumite condiţii de mediu:temperatură crescută, ventilaţie
bună, umiditate scăzută sau absentă. Exemplu: cadavre înhumate în sol nisipos,

uscat, în podurile caselor. fig.7

 Tăbăcirea (fig. 8 ) – este o formă particulară de mumifiere, ce are
loc în medii bogate în acid tanic şi humic. Acizii distrug flora microbiană şi dizolvă
proteinele şi calciul din oase. Cadavrul are volumul redus,pielea este dură,brună aşa
numitul cadavru lemnos. Ca exemplu este cadavrul din Tollund,vechi de 2000 de
ani,găsit într-o mlaştină din Danemarca,la care s-a păstrat aspectul feţei,şanţul de
spânzurare, conţinutul gastric (rapiţă şi boabe de orez).

19
 Fig. 8
 Petrificarea (fig.9) – are ca substrat procesul de mineralizare
postmortem(cu săruri de calciu); apare în special la feţii morţi şi retenţionaţi
intrauterin.

Fig. 9
 Congelarea – cadavrul se păstrează ca atare pe perioade
indefinite,după dezgheţare putrefacţia este foarte rapidă, lividităţile sunt roşii
aprinse.
 Saponificarea – apare după putrefacţie,care macerează pielea şi
permite astfel contactul apei cu ţesutul adipos, care în urma unor reacţii chimice se
transformă în săpun de cadavru. Condiţiile pentru apariţia saponificării sunt: mediu
umed (bălţi,lacuri, latrine), oxigen în cantitate redusă sau absent şi temperatură
ridicată. Saponificarea nu apare la persoanele la care ţesutul adipos este slab
reprezentat sau lipseşte. De regulă saponificarea apare în zona care este în contact

20
cu apa (fig. 10),celelalte părţi ale corpului vor prezenta alte modificări în funcţie de
condiţiile de mediu la care sunt expuse.

Fig. 10
 Artificiale:
- menţinerea în camere frigorifice.
- îmbălsămarea sau conservarea prin impregnarea cadavrului cu formol.

5. PROBLEME JURIDICE ALE STĂRILOR TERMINALE

În România, legea prevede că prelevarea de organe şi ţesuturi de la un
cadavru se face numai după confirmarea morţii cerebrale de către o comisie formată
din cel puţin trei medici (dintre care unul obligatoriu este medic legist). Comisia
trebuie să includă un neurolog, un anestezist şi unul sau mai mulţi specialişti, în
funcţie de particularităţile cazului.
Pe de altă parte, în cursul agoniei se poate ridica problema
discernământului muribunzilor la încheierea actelor de adopţie, moştenire, vânzare,
cumpărare, căsătorie şi a testamentelor. Expertiza medico – legală trebuie să
răspundă la întrebări formulate de justiţie cu privire la capacitatea psihică a acestora
în momentul întocmirii acestor acte.

Capitolul 3
TANATOMORFOLOGIA

Studiază cadavrul uman în vederea precizării cauzei de deces, pentru a

putea stabili felul morţii şi a face aprecieri cu privire la împrejurările în care s-a
produs decesul unei persoane. Metoda este cunoscută sub numele de autopsie

21
medico-legală (sinonimă cu necropsia). Aceasta constă în examinarea
completă,externă şi internă,macroscopică şi de laborator a cadavrului uman.
Prima autopsie considerată medico-legală a fost efectuată în Italia, în anul
1302. La noi în ţară,în anul 1832 de către dr. Gusi, care a avut de autopsiat o
moarte suspectă. La finalul autopsiei s-a concluzionat că moartea a fost neviolentă
ca urmare a unui accident vascular cerebral (AVC).
AML are următoarele particularităţi:
 Se efectuează în conformitate cu art. 185 CPP.
 Se efectuează,de regulă înaintea declanşării fazei de urmărire
penală,în etapa preliminară a activităţilor premergătoare.
 Se efectuează numai în baza unui document scris,emis de organul
de urmărire penală respectiv ordonanţă sau rezoluţie motivată.
 Se efectuează la instituţia medico-legală pe a cărei rază s-a produs
decesul persoanei respective.(sala de autopsie reprezintă „locul unde moartea se
bucură să vină în ajutorul vieţii”). Când nu există posibilitatea transportării
cadavrului,cu acordul legistului, autopsia se efectuează la faţa locului.
 Este efectuată numai de către medicul legist, care poate fi asistat de
personalul cu pregătire medie(autopsier)si/auxiliar(brancardier). În unele situaţii la
autopsie pot participa mai mulţi legişti, mai ales atunci când este vorba despre o
moarte neviolentă generată de o patologie mai rar întâlnită.
 Fiind dispusă de organele de urmărire penală, AML se efectuează
fără acordul aparţinătorilor legali.
AML este obligatorie în următoarele situaţii:
 moarte violentă, chiar şi atunci când între cauză şi deces există o
anumită perioadă de timp;
 moarte de cauză necunoscută/suspectă;
 decese apărute în anumite situaţii, cum ar fi: deces survenit în
timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei instituţii sau întreprinderi, deces care
survine în custodie, în spitale psihiatrice, în spital penitenciar, în închisoare sau
arestul poliţie, deces survenit în spital în primele 24 de ore de la internare.
În toate cazurile menţionate anterior medicului practician îi este interzis a
elibera certificatul medical constatator al decesului având obligaţia să anunţe
organele de anchetă pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea.
După autopsie cadavrul se îmbălsămează, iar organele examinate se
reintroduc în cadavru pentru a putea fi reexaminate, eventual, cu ocazia unei
exhumări.
Datele obţinute sunt înscrise de medicul legist în dosarul de AML.
Spre deosebire de AML, necropsiile efectuate în serviciile de anatomie
patologică nu sunt ordonate procedural de către lege. Acestea se efectuează de

22
către medicul anatomopatolog, la solicitarea medicului curant şi cu aprobarea
expresă a familiei.

Atenţie:
 Nici familia decedatului şi nici personalul medical nu poate acorda
„scutire de autopsie” în cazul AML;
 În circumstanţele în care AML este obligatorie, nu se poate efectua
o autopsie în serviciile de anatomie patologică;
 Dacă în cursul unei AML efectuate în spital, medicul
anatomopatolog constată existenţa unor elemente care încadrează cazul în situaţiile
care impun efectuarea unei AML, acesta este obligat să oprească autopsia şi să
anunţe organele de cercetare penală.
Alte deosebiri între AML şi cea anatomopatologică:
- cercetarea necroptică este mai complexă întrucât impune necesitatea
unor examene complementare de laborator cu scopul de a identifica în final cauza
exactă a morţii;
- AML se desfăşoară pe orice tip de cadavru sau numai resturi de
cadavre;
- AML trebuie să fie completă, în sensul că se deschid toate cele 3
cavităţi naturale ale organismului, se eviscerează toate organele, care apoi vor fi
secţionate si analizate atât macroscopic cât şi microscopic;
- La finalul AML medicul legist are obligaţia să consemneze toate
observaţiile şi rezultatele autopsiei în cadrul unui raport de autopsie.
Constatare şi expertiza medico – legală pe cadavru implică următoarele
etape:
a. examinări la locul unde s-a găsit cadavrul sau în alte locuri,
pentru constatarea indiciilor privind cauza morţii şi circumstanţele ei;
b. examinarea exterioară şi interioară a cadavrului, inclusiv
exhumarea , când este cazul;
c. examene de laborator.
Examenul extern implică, după identificarea cadavrului pe baza CI sau
paşaport, consemnarea tuturor leziunilor traumatice în ordinea cranio – caudală,
notându-se regiunea în care este situată această leziune, caracteristicile acesteia,
precum şi, în cazul cadavrelor neidentificate,consemnarea semnelor particulare ca,
tatuaje, cicatrici, amputaţii vechi, şi examenul odontostomatologic şi stabilirea
formulei dentare.
Examenul intern presupune deschiderea tuturor cavităţilor cu vizualizarea şi
secţionarea fiecărui organ în parte.

23
 Examenele de laborator constituie o etapă decisivă în formularea
diagnosticului de deces; se pot efectua examene anatomopatologice, toxicologice,
serologice, microbiologice, tanatochimice, radiologice. Recoltarea produselor
biologice este un moment important de care depinde în mare măsură rezultatul final.
Prelevarea de probe biologice (fragmente de ţesuturi şi organe şi lichide
biologice)se face în scopul documentării şi confirmării diagnosticului macroscopic
elaborat de medicul legist precum şi elucidarea diagnosticului atunci când autopsia
propriu – zisă nu a adus informaţii concludente.
Atunci când în cursul urmării penale, se impune o nouă examinare a
cadavrului, se va proceda la exhumarea acestuia, exhumare care este reglementată
prin art. 186 CPP, care arată că:
- alin.1 – exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către
instanța de judecată în vederea stabilirii felului și cauzei morții, a identificării
cadavrului sau pentru stabilirea oricăror elemente necesare soluționării cauzei;
- alin. 2 – exhumarea se execută în prezența organelor de urmărire
penală;
Stabilirea datei morţii (Tanatocronologia)
Frecvent, organele judiciare adresează expertului medico – legal întrebări
legate de data morţii. Estimarea datei morţii este cu atât mai aproximativă cu cât
intervalul de timp trecut de la deces este mai mare, deoarece, odată cu trecerea
timpului variaţiile factorilor de mediu sunt tot mai greu de depistat.
Uneori, în scopul obţinerii de date cât mai exacte în această direcţie,
medicul legist solicită date meteorologice pentru locul unde a fost găsit cadavrul şi
pentru perioada de timp pe care o apreciază că a trecut de la producerea morţii.
Pentru stabilirea datei morţii se folosesc rezultatele obţinute prin
examinarea:
- semnelor morţii reale – care se consideră că apar în primele 2 – 6 ore
şi au dezvoltare completă în 12 – 24 ore;
- proceselor cadaverice distructive;
- modificărilor post – mortem ale unor substanţe din sânge şi umori;
- stadiul unor procese fiziologice cum ar fi: gradul de digestie al
conţinutului stomacului, gradul de umplere al vezicii urinare;
- date de anchetă.

Capitolul 4
LEGĂTURA DE CAUZALITATE

24
 Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa)
dintre traumatism şi prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte
cuvinte defineşte relaţia ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi efectul
constatat.
CAUZĂ → EFECT
Legătura de cauzalitate poate fi:
 Primară sau directă,cu două variante:
 Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune
nimic( aplicarea unei lovituri cu toporul în cap → deces).
 Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori
preexistenţi, care fie agravează acţiunea traumatismului ( plagă minoră la pacient
hemofilic sau pacient diabetic), fie aceşti factori sunt agravaţi de acţiunea
traumatismului (pacient cu fractura în curs de consolidare la nivelul coloanei
vertebrale suferă un traumatism,care generează o nouă fractură,de data acesta cu
secţiune medulară urmată de paralizie).
 Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se
interpune o complicaţie care agravează evoluţia, generând o consecinţă
posttraumatică mult mai severă sau chiar moartea victimei. Această complicaţie
trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din evoluţia posttraumatică
obişnuită,deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia fiziopatologică
scontată. Spre exemplu, plagă abdominală profundă, perforează intestinul, peritonita
care se produce este consecinţa firească a contaminării abdomenului cu germeni
intestinali şi nu o complicaţie care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate
indirectă.

Capitolul 5
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Leziune traumatică(traumă) – modificare funcţională sau lezională produsă

în urma acţiunii unei forme de energie exterioară organismului (mecanic, fizică,
chimică, radiantă).
Traumatism – acţiunea agentului traumatic asupra organismului
uman,faptul în sine prin care se produc leziunile traumatice. Deci traumatismul nu
este sinonim cu trauma.
Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă)sau formă de
energie (naturală sau artificială)care acţionând asupra organismului uman poate
produce leziuni traumatice.

25
 Asupra organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi
traumatici,care pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
 Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente/corpuri dure.
 Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de
presiune,electricitatea,radiaţii.
 Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.
 Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.
 Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat,
întrucât nu produc o traumă obiectivată printr-o leziune.
Criteriul medico-legal direct, prin care medicul legist poate estima
gravitatea unui traumatism asupra organismului uman este reprezentat de “ nr. de
zile de îngrijiri medicale”. Stabilirea nr. de zile de îngrijiri medicale ţine cont de:
 Tipul, localizarea şi numărul leziunilor traumatice.
 Perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoase,
chirurgicale sau recuperatorie)pentru leziunea traumatică respectivă.
 Starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victimă;
aşa numitul teren al pacientului/victimei este determinat de vârstă,boli
preexistente,stare de nutriţie,particularităţi legate de sex etc.
Această noţiune medical-juridică de zile de îngrijiri medicale nu trebuie
confundată cu :
 Timpul de vindecare anatomică.
 Timpul de incapacitate temporară de muncă(concediu
medical).
 Perioada de spitalizare.
 Perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.

1. AGENŢI TRAUMATICI MECANICI

Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure,ce produc
leziuni traumatice datorită energiei lor cinetice,venind în contact cu corpul uman, în
cadrul unei acţiuni violente.
Agenţii traumatici mecanici,ce pot produce leziuni traumatice în cadrul
unei acţiuni violente asupra corpului uman,se pot clasifica în:
 Corpuri contondente:
 În funcţie de forma suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţa plană:
triunghiulară,pătrată,etc.
 Cu suprafaţa curbă,cilindro-sferică.
 În funcţie de relieful suprafeţei de impact:

26
  Cu suprafaţa netedă-regulată
 Cu suprafaţa rugoasă-
neregulată,colţuroasă.
 În funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţă mică(sub 16 cm2).
 Cu suprafaţă mare(peste 16 cm2).
 Obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi arme albe):
 Obiecte înţepătoare, cu vârf ascuţit: ac, cui sau mai multe vârfuri
ascuţite: furculiţa,furca.
 Obiecte tăietoare,cu una sau mai multe lame ascuţite: brici,lamă.
 Obiecte înţepătoare-tăietoare: cu vârf şi lamă ascuţită: briceag,
pumnal, foarfecă, cuţit de bucătărie.
 Obiecte tăietoare-despicătoare,cu lamă ascuţită şi corp masiv:
topor,satâr,sapă.
 Proiectile,caracterizate prin dimensiuni mici,dar cu viteză mare de
deplasare.
Mecanisme de producere a leziunilor traumatice:
Mecanismele prin care pot produse leziunile traumatice prin acţiunea
agenţilor traumatici mecanici sunt următoarele:
 Lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită în special în
agresiuni,generează leziuni traumatice numai în zona de impact ;
 Lovire pasivă – lovire de corp dur; leziuni produse prin cădere,
determină apariţia de leziuni traumatice în special la nivelul
proeminenţelor(coate,genunchi,menton,etc.)iar caracterul lor este bipolar (leziuni în
urma impactului primar + leziuni în zona opusă acesteia, explicat prin mecanismul
de contralovitură).
 Comprimare între 2 planuri dure;
Mecanismele menţionate pot genera leziuni traumatice printr-o acţiune
solitară sub forma mecanismelor simple sau sub forma asociată prin reunirea a 2
sau mai multe mecanisme simple.
Cele mai frecvente împrejurări în acre pot fi produse leziunile traumatice
consecutiv acţiunii agenţilor traumatici mecanici sunt:
 Căderea pe acelaşi plan sau de la înălţime(precipitarea).
 Traumatisme de trafic rutier,feroviar,etc.
 Diverse forme de asfixie mecanică.
 Traumatisme consecutive utilizării armelor de foc.
 Traumatisme secundare exploziilor.
2. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE

27
 Leziunile traumatice produse în urma acţiunii agenţilor traumatici mecanici
pot fi clasificate în 3 categorii,şi anume:
- leziuni traumatice superficiale,denumite leziuni traumatice externe sau
elementare.
- leziuni traumatice sistemice ce interesează fiecare sistem al corpului
uman.
- leziuni topografice,localizate în anumite zone sau regiuni anatomice.
Leziuni traumatice externe: aceste leziuni reprezintă modificarea care
apare la nivelul tegumentului şi a ţesutului moale situat imediat subtegumentar, sub
acţiunea agenţilor traumatici mecanici. În funcţie de menţinerea sau nu a integrităţii
tegumentare, aceste leziuni traumatice pot fi fără sau cu soluţie de continuitate
tegumentară.
 Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate a
tegumentului.
Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate păstrează integritatea
anatomică a tegumentului,în sensul că pielea nu prezintă rupturi şi se
caracterizează prin:
- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase
pentru viaţă şi nici nu generează sluţire sau infirmitate.
- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin
vasodilataţie sau efracţie vasculară posttraumatică.
În categoria acestor leziuni sunt incluse:
 Echimoza posttraumatică(vânătaia) (fig. 11): este o leziune
traumatică fără soluţie de continuitate,ce se prezintă sub forma unei coloraţii bine
delimitate,iniţial roşietică,dar care se modifică în timp şi care nu dispare la
digitopresiune. Echimozele apar datorită rupturilor posttraumatice ale vaselor mici
de sânge din zona locală de acţiune a agentului traumatic; sângele care iese din vas
se fixează în ţesutul adiacent. Vechimea este apreciată în funcţie de modificările de
culoare pe care aceasta le parcurge,modificări de culoare datorită transformărilor pe
care le suferă hemoglobina; iniţial este roşietică, în câteva ore devine albăstruie sau
albăstrui-violacee(persistă 2-3 zile),apoi cafenie (3-7 zile), iar în final gălbuie (după
8-10 zile). Evoluţia echimozelor este în funcţie de mărime,localizare,leziuni
traumatice sau patologice asociate. Forma echimozelor este în funcţie de agentul
traumatic care le-a produs. Localizarea lor indică anumite circumstanţe de
producere: în regiunea cefalică, echimoze ovalare, indică o sugrumare sau tentativă
de sugrumare, pe coapse ,o agresiune cu conotaţie sexuală.

28
 Fig. 11
 Hematomul posttraumatic (fig. 12): se prezintă ca o coloraţie bine
delimitată,iniţial roşietică-violacee,pe fond tumefiat,îndurat şi care nu dispare la
presiune digitală. Mecanismul de producere constă în acumularea de sânge
consecutiv rupturii posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai mare,ceea
ce indică un traumatism mai violent asupra persoanei respective. Hematomul îşi
modifică culoarea într-un interval de timp mai mare decât echimoza datorită cantităţii
mari de sânge existente. Hematomul poate fi localizat superficial sau profund în
diferite viscere. Spre deosebire de echimoze,hematoamele pot induce o stare de
şoc fie posttraumatic fie hemoragic, sau pot determina decesul victimei, ca în cazul
hematomului cerebral. De regulă,hematoamele mici şi cele superficiale se resorb
într-un interval de timp variabil; uneori,hematoamele se pot infecta sau închista,
ceea ce necesită intervenţie chirurgicală.

Fig. 12
 Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului:
sunt clasificate ca atare datorită întreruperii continuităţii la nivelul învelişului
cutanat,ceea ce permite crearea unei comunicări între mediul extern şi mediul intern
al organismului,cu posibilitatea pătrunderii germenilor patogeni. Aceste leziuni se
vindecă cu sechele(cicatrici), au gravitate mai mare.
În categoria acestor leziuni intră:

29
  Excoriaţia – forma simplă a acestor leziuni, nu interesează toate
straturile pielii,ci numai epidermul şi uneori epidermul. Excoriaţiile pot fi
superficiale,cu lezarea doar a epidermului (se acoperă de o crustă gălbuie ) şi
profunde când interesează şi dermul (se acoperă de o crustă roşietică). Mecanismul
este de zgâriere – târâre cu un corp/plan dur,netede sau rugos, ce poate acţiona
asupra tegumentului fie perpendicular fie oblic sub un unghi de 45 o. Localizarea şi
forma excoriaţiilor poate sugera anumite împrejurări de producere: semilunare la
nivelul gâtului sugerează o sugrumare sau tentativă de sugrumare, aceleaşi
excoriaţii localizate la nivelul sânilor sau coapselor sugerează o agresiune cu tentă
sexuală.
 Plaga – cunoscută sub denumirea de rană,se caracterizează prin
distrugerea tuturor straturilor pielii,şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult
sau mai puţin amplă. Cele mai frecvente tipuri de plăgi sunt:
 În funcţie de adâncime pot fi : superficiale şi profunde; cele profunde
se împart în perforante,ce pătrund într-un organ cavitar şi transfixiante,care
traversează un organ parenchimatos (ficat, splină, rinichi).
 În funcţie de aspectul morfologic(mecanismul de producere):
 Plaga contuză: numită şi plaga zdrobită,se produce prin lovire cu
sau de corp dur; prezintă următoarele caracteristici: profunzime mică,margini
neregulate,zdrenţuite,dinţate,cu zone excoriate sau/şi echimoze adiacente, fundul
este anfractuos acoperit cu cheaguri de sânge. În funcţie de mecanismul de
producere există mai multe varietăţi de plăgi: plaga plesnită,care apare atunci când
corpul contondent loveşte pielea situată deasupra unui plan osos dur,margini relativ
drepte,forma stelată,uneori liniară; plaga strivită,atunci când greutatea agentului
traumatic este semnificativă, prezintă formă neregulată,margini zimţate,multiple
zone excoriate şi/sau echimoze pe tegumentul din jurul plăgii; plaga muşcată, poate
fi produsă de om sau animal,reproduce forma arcadelor dentare şi plaga smulsă, ce
poate apare sub forma unei plăgi scalpate,când pielea se detaşează de pe planul
subiacent(de regulă osos).
 Plaga înţepată: este rezultatul acţiunii obiectelor înţepătoare printr-o
manevră de împingere sau împingere-răsucire,astfel încât ţesuturile sunt
îndepărtate către lateral; elementele caracteristice sunt:orificiul de intrare,canalul şi
orificiul de ieşire. Orificiul de intrare ia forma obiectului înţepător,canalul este mai
adânc datorită comprimării ţesuturilor moi de către agentul traumatic iar prezenţa
orificiului de ieşire denotă o forţă crescută din partea agresorului.
 Plaga tăiată: este produsă de obiecte cu lamă ascuţită(tăietoare)
printr-o acţiune combinată de apăsare – alunecare pe suprafaţa tegumentară.
Plăgile tăiate pot fi: liniare,când agentul acţionează perpendicular pe tegument, pot fi
lambou, când acţionează oblic asupra tegumentului şi cu amputare a unui fragment

30
de membru, a urechii, etc. Caracteristicile unei plăgi tăiate sunt: margini
regulate,netede,pereţii sunt netezi,unghiurile sunt ascuţite,fiind mai profunde la
debut(capul plăgii) faţă de partea finală (coadă de şoricel), care reprezintă o leziune
traumatică superficială terminală. Această leziune traumatică indică direcţia de
acţiune a agentului traumatic. De asemenea adâncimea plăgii este de regulă mai
mică decât lungimea sa cutanată.
 Plaga tăiată-înţepată: este cel mai frecvent tip de plagă întâlnit în
practica medico-legală. Este produsă de obiecte tăietoare-înţepătoare printr-un
mecanism de înţepare-penetrare şi tăiere-secţionare. Lungimea plăgii nu este de
regulă egală cu lăţimea lamei,pereţii sunt netezi,iar profunzimea plăgii nu este în
concordanţă cu lungimea lamei. În funcţie de numărul marginilor tăietoare, plaga
poate lua diferite aspecte: pană de despicat, stelată.
 Plaga despicată: este rezultatul acţiunii unor obiecte
dure,grele,prevăzute cu o lamă tăietoare. Leziunile traumatice,care sunt consecinţa
forţei de lovire, sunt în general mortale. Pe lângă leziunile tegumentare,apar leziuni
grave ale ţesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri de organe, fracturi,etc.
Deoarece în activitatea practică medico-legală leziunile traumatice
evidenţiate pe corpul victimei nu pot permite întotdeauna stabilirea caracteristicilor
obiectului cu care au fost produse,ori de câte ori este posibil, instrumentul folosit
trebuie trimis medicului legist, ca să-i ofere acestuia posibilitatea de a confrunta
leziunea traumatică cu obiectul presupus implicat în agresiune, astfel încât
concluziile medicului legist să fie cât mai apropiate de realitate şi totodată să
constituie o probă greu de combătut.
3. REACŢIA VITALĂ
Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care
apar în organismul viu ca răspuns la acţiunea uni agent traumatic de orice natură.
Reacţia vitală are o deosebită importanţă în medicina legală deoarece ea reprezintă
criteriul obiectiv ce permite diferenţierea leziunilor traumatice produse în timpul vieţii
de cele postmortale.
Reacţii vitale locale:
 Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de
sânge,cu extravazarea sângelui în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşietică-
negricioasă ce contrastează cu ţesutul din jur şi care poate fi îndepărtată cu jetul de
apă. Corespondentul tegumentar al hemoragiei tisulare este echimoza sau vânătaia.
 Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii
sunt aderenţi de vas,au suprafaţa rugoasă,sunt friabili şi au aspect mat-uscat. Cei
postmortem au suprafaţa lucioasă,nu sunt aderenţi de vas,iar cantitatea de fibrină
este foarte redusă.

31
  Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în
timpul vieţii sunt îndepărtate, cu tendință la apropiere datorită datorită fibelor elastice
prezente la nivelul tegumentului, pe când marginile unei plăgi postmortem sunt
flascște şi netumefiate.
 Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la
acţiunea unor factori sau agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau
diminuarea consecinţelor post-traumatice (repararea ţesutului lezat). Particularităţile
macroscopice ale inflamaţiei sunt: rubor, calor, dolor, tumor, functio lesa, iar cele
microscopice sunt reprezentate de reacţia leucocitară, prezentă la 15 min,
posttraumatic.
Reacţia vitală generală:
 Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor
pulmonare a diferitelor elemente: sânge,conţinut gastric,funingine,apă, care în mod
normal nu ar trebui să fie prezente. Aceste elemente ajung la nivel pulmonar în
prezenţa respiraţiei,deci în timpul vieţii.
 Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui
element/material care,în mod normal,nu se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu
grăsimi,lichid amniotic,fragmente tisulare,plancton,aer, azot, care pot fi puşi în
evidenţă prin anumite tehnici speciale de autopsie sau coloraţii specifice(pentru
grăsimi coloraţia Sudan).
4. APRECIEREA GRAVITĂŢII LEZIUNILOR TRAUMATICE ÎN
CONFORMITATE CU PREVEDERILE CODULUI PENAL
Pentru încadrarea juridică a unor fapte penale, cum ar fi lovirea şi
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, organele de justiţie solicită medicului
legist precizarea unor aspect înscrise în legislaţia penală care permit încadrarea
corectă a faptelor în textul legii.
Art. 193 cp – lovirea sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă penală.
Aliniat 2 – fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată
sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani
sau cu amendă penală.
Art. 194 cp – fapta prevăzută în art. 193 care a cauzat vreuna din
următoarele consecințe:
- leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat
pentru vindecare un nr.mai mare de 90 de zile;
- o infirmitate;
- prejudiciu estetic grav și permanent;
- avortul post-traumatic;

32
 - punerea în primejdie a vieţii victimei.
se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani;
Infirmitate fizică sau psihică permanentă:
Prin infirmitate, în sensul prevederilor legale, se înţelege un prejudiciu cu
caracter permanent care poate fi de ordin morfologic, funcţional sau morfo –
funcţional. Infirmitatea se deosebeşte de invaliditate prin aceea că, invaliditatea
include în mod obligatoriu un deficit funcţional, chiar dacă nu este asociat cu o
modificare anatomică. Invaliditatea afectează capacitatea de muncă.
Invaliditatea se exprimă în grade și cunoaște 3 grade: primele 2 grade I și II
se referă la pierderea totală sau aproape totală a capacită ții de muncă (diferen ța
este dată de insoțitorul necesar pentru gradul I), și gradul III care se refră la
scăderea capacității de muncă.
Expertiza medico – legală în aceste cazuri trebuie să cuprindă următoarele
obiective:
- realitatea traumatismului;
- diagnosticul corect al sechelelor;
- raportul de cauzalitate dintre leziunea iniţială şi infirmitatea restantă;
- caracterul permanent al infirmităţii.
Păstrarea, scăderea sau pierderea capacității de muncă sunt rezultatul
raportării unei invalidități la capacitățile unui individ în exercitarea unei anume
profesii.
În consecință, o infirmitatea (fără deficiențe de ordin funcțional sau cu
deficiențe minime) poate exista în mod independent de o invaliditate, aceasta la
rândul său putând exista în afara afectării capacității de muncă. Din contră,
scăderea sau pierderea capacității de muncă presupun în mod obligatoriu existen ța
unei invalidități și a unei infirmități.
Practic, aprecierea medico – legală a unei infirmități este necesară în
cadrării faptei din punct de vedere penal, în timp ce existența unei invalidită ți cu
scăderea capacității de muncă se referă la repararea prejudiciului material din punct
de vedere civil.
Sluţirea
Prin sluţire se înţelege o deformare evidentă morfologică sau estetică a unei
regiuni anatomice, indiferent de localizare, dar care creează un prejudiciu real fizic
sau patologic. În termenul de sluţire, legea penală include şi modificările sechelare,
care reprezintă totuşi un prejudiciu important estetic cu toate că modificarea nu se
limitează la faţă.
Diagnosticul de sluţire se confirmă în momentul în care toate metodele
terapeutice, de chirurgie plastică şi reparatorie au fost epuizate.
Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama în aprecierea caracterului de
sluţire ăl constituie şi unele criterii legate de cel expertizat şi anume sexul, vârsta şi

33
profesia acestuia. Astfel în cazul existenţei unor cicatrici multiple, deformante situate
pe suprafeţe corporale întinse, sau cu aspect cheloid, în aprecierea caracterului de
sluţire, se va lua în consideraţie şi vârsta şi sexul expertizatului. În alte cazuri în care
chiar dacă caracterul de sluţire nu este evident prin localizare, în cazul anumitor
profesii (actori, profesori, funcţionari publici care au contact nemijlocit cu publicul)
prejudiciul estetic poate fi considerat drept sluţire, deşi în mod obişnuit nu are acest
caracter.
Avortul post-traumatic:
Principalele probleme medico – legale în acest caz constau în
determinarea:
- felului, localizarea şi intensităţii leziunilor traumatice;
- prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul lovirii;
- realităţii avortului, a datei primelor semne şi evoluţia acestuia;
- a existenţei legăturii de cauzalitate între leziunile suferite şi
întreruperea cursului sarcinii.
În aprecierea raportului de cauzalitate dintre lovire şi avort trebuie luate în
considerare următoarele aspecte:
- localizarea leziunilor traumatice şi intensitatea lor corelate cu
eventuala interesare directă a uterului;
- vârsta sarcinii;
- mecanismul de producere a leziunilor;
- reacţia generală a organismului la traumatism.
Avortul posttraumatic constituie o vătămare corporală gravă, care uneori
poate avea consecinţe dintre cele mai grave. Dintre aceste consecinţe grave
amintim, pe lângă pierderea capacităţii de procreare, decesul fătului cât şi al mamei.
Punerea în primejdie a vieţii victimei:
Noţiunea de punere în primejdie a vieţii victimei trebuie să se refere la
producerea unor leziuni iniţial grave (sau leziuni aparent mai puţin grave, dar la
care există pericolul iminent să apară complicaţii) care fără tratament de urgenţă ar
duce în mod cert la moartea victimei.
Sarcina medicului legist se referă la constatări de ordin strict medical, din
care să rezulte aprecieri asupra gravităţii leziunii sub aspectul pericolului pentru
viaţa victimei. Este necesar ca medicul legist să ţină seama în concluziile sale de
potenţialul de periculozitate al unei leziuni, respectiv de modul obişnuit de evoluţie al
bolii traumatice.
5. LEZIUNI TRAZUMATICE SISTEMICE
5a) Leziuni traumatice osteo – articulare
A. Fracturile - întreruperea continuităţii unui os asupra căruia au acţionat
factori mecanici. Problemele generale ale expertizei medico – legale sunt:

34
 - diagnosticul obiectiv şi diferenţial (cu alte leziuni traumatice, patologice şi
preexistente);
- data traumatismului;
- mecanismul de producere;
- durata îngrijirilor medicale;
- precizarea sechelelor.
În funcţie de mecanismul de producere, fracturile se împart în:
- directe, când discontinuitatea apare la locul de impact;
- indirecte, când acestea apar la distanţă de locul de impact. Se pot produce
prin flexie, răsucire, când apar fracturi spiroide şi tracţiune sau smulgere, când se
produc cel mai des fracturi parcelare.
Clasificarea fracturilor se mai face în funcţie de sediu (epifizare, diafizare,
intraarticulare, diafizo – epifizare) sau de aspectul morfologic care cuprinde: fracturi
incomplete, fracturi complete )simple, multiple, cominutive sau orificiale). Fracturile
pot fi cu sau fără deplasare; deplasarea poate fi laterală, longitudinală, unghiulară
sau cu încălecare. Din alt punct de vedere fracturile pot fi deschise sau închise.
B. Luxaţiile – sunt leziuni traumatice constând într-o modificare a raporturilor
anatomice normale ale oaselor unei articulaţii. Pot fi complete, când capetele
oaselor nu mai sunt în contact, şi incomplete, când suprafeţele rămân parţial în
contact.
C. Entorsele – sunt distensii capsulo – ligamentare sau iritaţii traumatice ale
nervilor senzitivi ai unei articulaţii urmate sau nu de tulburări vaso-motorii. Se
caracterizează prin durere şi impotenţă funcţională, deseori însoţite de tumefacţie
edematoasă şi echimozare.

6. LEZIUNI TRAUMATICE TOPOGRAFICE

În cadrul traumatologiei topografice sunt analizate leziunile traumatice pe
care le conferă regiunea anatomică interesată de traumatism. Deci traumatologia
topografică include leziunile traumatice externe şi interne ale zonelor respective, aici
intrând traumatologia capului, a toracelui, a abdomenului, a membrelor, a coloanei.
6a) Traumatismul capului:
Traumatismele extremităţii cefalice pot fi divizate în traumatisme cranio-
cerebrale şi traumatisme cranio-faciale.
 Traumatismul cranio-cerebral.
Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta
craniului) şi conţinutul cutiei craniene,respectiv creierul. În medicina legală se
consideră că o leziune este deschisă,dacă există comunicare între mediul extern şi
conţinutul cranian,reprezentat de creier acoperit de meninge.
Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:

35
  Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap
şi agentul traumatic; avem următoarele mecanisme :
 Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu
corp dur, atunci când un obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.
 Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur,
respectiv atunci când capul aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.
 Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.
 Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi
transmiterea forţei de acţiune la cap se face prin intermediul altor structuri osoase,
care mediază în acest fel producerea leziunilor traumatice; forţa poate fi transmisă
prin intermediul mandibulei, în lovirile active sau pasive la nivelul regiunii
mentoniere, prin intermediul coloanei vertebrale în căderile de la înălţime.
 Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi
corpul uman. Amintim următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico
– legală:
 Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei
vertebrale cervicale sau mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale
conţinutului cutiei craniene se produc datorită vitezei mai mari de deplasare a
craniului faţă de creier care se loveşte de relieful osos endocranian.
 Mecanismul prin suflul exploziei;
În urma acţiunii agenţilor traumatici se produc următoarele tipuri de leziuni
traumatice:
 Leziuni traumatice ale părţilor moi epicraniene: sunt reprezentate de
plăgi în special plesnite, excoriaţii, echimoze şi hematoame. Localizarea lor
sugerează mecanismul de producere. Cele mai frecvente pot fi situate la nivelul
vertexului, la nivel occipital, frontal anterior sau temporal în lovire pasivă şi bilateral
în comprimare.
 Leziuni traumatice osoase:
Craniul neural este format din doua regiuni:
 Bolta craniană în componenţa căreia intră oasele parietale şi câte o
porţiune a oaselor: temporale, frontal şi occipital; acestea sunt oase plane cu
grosime aproximativ egală, cu suprafaţa exo- şi endocranian relativ netedă, fără
asperităţi importante;
 Baza craniană (fig. 13)formată din oase subţiri şi din oase
pneumatice este divizată în 3 zone: etajul anterior – frontal, etajul mijlociu – parietal
şi etajul posterior – occipital; spre deosebire de boltă, baza craniului prezintă un
relief accidentat, care este răspunzător în multe cazuri de producerea leziunilor
traumatice meningo-cerebrale; în regiunea occipitală baza craniană se articulează
cu coloana vertebrală.

36
 fig. 13

Leziunile traumatice sunt reprezentate în special prin fracturi, luxaţiile sunt

rare şi apar în special la copiii mici până la consolidarea lor osoasă.
Fracturile craniene pot fi directe sau indirecte, localizate la bază sau la
bolta craniană:
1. fracturile directe ale bazei craniene pot fi mediate sau imediate. Cele
imediate apar atunci când agentul traumatic loveşte baza craniului, de exemplu
lovitură la baza craniului, împuşcătura în gură; fracturile mediate apar atunci când
forţa contuzivă se transmite la baza craniului prin intermediul mandibulei sau al

37
coloanei vertebrale. În urma acestui mecanism apar fracturi dispuse în jurul găurii
occipitale.
2. fracturile localizate la nivelul bolţii craniene pot fi, de asemenea, directe
şi indirecte. Cele indirecte sunt produse prin mecanismul de iradiere a unei linii de
fractură de la un focar principal de fractură. Fracturile directe pot fi de mai multe
tipuri:
- liniare: meridionale, iradiază din focarul de fractură în care a fost aplicat
traumatismul, asemenea spiţelor unei roţi, şi ecuatoriale , cu traiect circular în jurul
zonei de impact sau „ fracturi în inel”.
- orificiale: se produc prin pătrunderea unui obiect dur, de mici dimensiuni
şi cu viteză mare, de exemplu un proiectil.
- cominutive (fig. 14): formate din multiple linii de fractură, delimitând
fragmente osoase (eschile) de forme şi dimensiuni variate.

Fig. 14
În situaţia în care agentul traumatic are suprafaţa de impact mai mică de 4
cm2 se produce o fractură craniană ce reproduce forma agentului traumatic
respectiv, aşa numita „fractură cu ştanţarea” agentului traumatic.
Dacă dimensiunea agentului traumatic este cuprinsă între 4 – 16 cm 2,
apare o fractură cominutivă, aria de fractură având dimensiuni mai mari decât
suprafaţa de impact.
La dimensiuni mai mari de 16 cm2 ale agentului traumatic se produc
fracturi liniare.
. Leziuni traumatice ale meningelui: în funcţie de gravitate şi de substratul
morfologic întâlnim:
 Contuzia cerebrală – reprezintă o modificare morfologică şi
funcţională severă a sistemului nervos central, caracterizată prin ieşirea sângelui din
vasul lezat. Macroscopic, leziunea poate fi situată în orice zonă a creierului, corticală

38
sau subcorticală, are o formă triunghiulară cu baza către suprafaţa creierului; constă
din mici hemoragii bine circumscrise , cu distrugerea substanţei cerebrale din jurul
focarului. Mecanismul de producere poate fi direct sau prin contralovitură (fig.15) .

Fig. 15

 Dilacerarea cerebrală – reprezintă o plagă a creierului, prezentându-

se ca o ruptură a parenchimului cerebral, situată fie la locul de impact, fie diametral
opus, prin mecanismul de contralovitură. Este o leziune, în marea majoritate a
cazurilor mortală, iar rarele cazuri de supravieţuire se soldează cu apariţia unor
cicatrici post-traumatice cu consecinţele ulterioare cunoscute: epilepsie post-
traumatică.
Sindromul de compresie cerebrală posttraumatică: apare în leziunile
meningo – cerebrale fiind determinat de hematoamele epidurale, subdurale şi
subarahnoidiene, precum şi cele intraparenchimatoase. Semnele clinice
caracteristice acestui sindrom apar de obicei după un interval de timp, numit
„interval liber”. În cadrul acestui „interval liber” semnele clinice, alterarea stării de
conştientă, deficienţele neurologice, au tendinţa la remisiune.
 Hematomul extradural(epidural) (fig. 16) – este reprezentat de o
colecţie de sânge localizată între duramater şi planul osos. Etiologia acestui tip de
hematom este exclusiv traumatică, fiind însoţită de fracturi craniene. Localizarea
frecventă este în zona temporo – parietală, fiind consecinţa lezării arterei
meningiene mijlocii. Colecţia de sânge are tendinţa la limitare datorită aderenţei
dintre duramater şi os.

39
 fig. 16

 Hematomul subdural (fig. 17) – este sub aspect morfologic

asemănător cu cel extradural, dar cu localizare diferită, învelind uneori aproape în
totalitate suprafaţa creierului. Poate apare nu numai la locul de impact ci şi în zone
diametral opuse prin mecanismul de contralovitură. Prezenţa unui hematom
subdural cu localizare strictă la bază, neînsoţit de leziuni traumatice osoase
constituie un indiciu asupra originii sale netraumatice.

Fig. 17

40
  Hematomul subarahnoidian – este situat între sau sub straturile
meningelui. Are etiologie traumatică spre deosebire de hemoragia subarahnoidiană,
care este netraumatică fiind consecinţa rupturii unui anevrism cerebral.
 Hematomul intraparenchimatos (fig. 18) - situat în interiorul
substanţei cerebrale, poate avea etiologie traumatică, situaţie în care se asociază şi
alte leziuni meningo – cerebrale şi este constituit din cheaguri de sânge şi detritusuri
celulare moarte. Consecinţa prezenţei acestui hematom îl constituie creşterea
tensiunii intracraniene, ceea ce impune intervenţia chirurgicală de urgenţă.

Fig. 18

41
 Sechelele traumatismului cranio – cerebral sunt leziuni definitiv constituite,
au caracter permanent şi care nu sunt susceptibile de a fi vindecate prin metode
terapeutice. Din punct de vedere medico – legal, constatarea unor astfel de leziuni
implică noţiunea de infirmitate fizică permanentă, iar din punct de vedere al
capacităţii de muncă, noţiunea de invaliditate. Gravitatea sechelelor este în legătură
directă cu întinderea şi localizarea leziunii cerebrale iniţiale sau cu apariţia unor
complicaţii.
Lipsa de substanţă osoasă craniană (posttraumatică prin eschilectomie
sau orificii de trepan) constituie o modificare ireversibilă, considerată din punct de
vedere medico – legal drept o infirmitate fizică permanentă.

6b) Leziuni traumatice buco – maxilo – faciale.

în practica medico – legală, traumatismele cu localizare la nivelul feţei şi
ale viscerocraniului sunt frecvente, de cele mai multe ori având o intensitate mică şi
fiind limitate la tegumente sau la nivelul organelor de simţ, situate în această zonă.
Leziunile de gravitate mare care prin localizarea şi întinderea lor pot
determina producerea de complicaţii sau sechele şi care necesită îngrijiri medicale
de durată mare, pot avea şi consecinţe de ordin estetic sau funcţional prin lezarea
organelor de simţ. De multe ori se pot instala tulburări permanente ale aparatului
masticator.
A. fracturile oaselor masivului facial: variază ca frecvenţă şi etiologie.
Astfel de leziuni osoase pot apare atât prin lovituri directe active cât şi în căderi şi
precipitări.
a. Fracturile oaselor nazale – frecvent observate datorită faptului că
piramida nazală reprezintă o proeminenţă a feţei, precum şi datorită fragilităţii
acestor oase. Fracturile oaselor nazale variază de la simple fisuri sau fracturi cu
deplasare sau fără deplasare, înfundări, denivelări sau chiar zdrobiri ale piramidei.
În general perioada de îngrijiri medicale variază între 5 – 15 zile, pentru cazurile
simple, iar pentru cazurile grave numărul de zile depăşeşte 20 de zile.
b. Fracturile osului malar –: apar în general prin mecanisme directe;
în general fracturile sunt cominutive, uneori cu înfundare. Timpul de îngrijiri
medicale, în general, nu depăşeşte 15 zile.
c. Fracturile arcadei temporo – zigomatice: - asociate adesea cu
fracturile osului malar, fiind produse prin lovire directă, cădere sau comprimare.
Durata zilelor de îngrijiri medicale nu depăşeşte 20 de zile.
d. Fracturile mandibulei – sunt relativ frecvente si apar prin
mecanism direct, când fractura apare la locul de impact sau prin mecanism indirect
prin modificarea curburii. Durata zilelor de îngrijiri medicale poate ajunge în cazurile
grave care necesită reducere şi imobilizare prin blocaj elastic intermaxilar la 90 de
zile sau chiar mai mult.

42
 B. leziunile endo – bucale: în cadrul acestor leziuni, cele mai frecvent
sunt leziunile traumatice dentare, care sunt consecinţa directă a loviturilor. În cadrul
acestor leziuni distingem: contuzii dentare, luxaţii parţiale sau totale, fracturi
coronare parţiale sau complete, fracturi radiculare. Toate aceste leziuni traumatice
dentare se asociază cu leziuni ale mucoasei gingivale si ale buzelor, care confirmă
realitatea traumatismului dentar. Majoritatea specialiştilor opinează că pierderea
unuia sau mai multor dinţi nu poate fi considerată pierdere de organ, însă poate fi
interpretată ca vătămare corporală gravă sau infirmitate. Pierderea funcţiei
masticatorii apare în cazurile de edentaţie posttraumatică totală sau când este
vorba de deformări ale maxilarelor urmate de tulburări grave ale funcţiei masticatorii.
6c) Traumatisme vertebro – medulare:
Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de
circulaţie, precipitări şi accidente de muncă, şi se împart în:
A. fracturile coloanei vertebrale (fig. 19): frecvent apar prin mecanisme
indirecte. Fractura interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor
abordabil direct decât corpul vertebral. Mecanismele indirecte se produc prin
hiperflexie, flexie laterală şi torsiune; un mecanisme aparte îl constituie telescopajul
în căderile de la înălţime pe vertex, în picioare sau pe ischioane, mecanisme ce
poate realiza şi tasarea.

Fig.19
B. traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase
datorită faptului că interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare
de către hematoamele intrarahidiene fie de către fragmentele osoase. Aceste leziuni
apărute la nivelul măduvei sunt ireversibile. În funcţie de nivelul la care s-a produs
leziunea medulară, pot apare tetraplegii, paraplegii, tulburări sfincteriene, etc.

43
constituind infirmităţi fizice permanente cu invaliditate. Cercetarea leziunilor vertebro
– medulare la autopsie necesită o tehnică specială, coloana vertebrală putând fi
abordată fie posterior, fie anterior.
6d) Leziuni traumatice ale gâtului: datorită formaţiunilor importante situate
la acest nivel, orice leziune traumatică în zona respectivă poate avea consecinţe
dintre cele mai grave. Traumatismele gâtului pot determina leziuni fără soluţie de
continuitate şi leziuni cu soluţie de continuitate, dintre care cele mai grave sunt
plăgile.
A. traumatisme contuzive (închise): datorită existenţei zonelor
reflexogene sinocarotidiană şi laringiană orice lovitură de mică intensitate poate
produce moartea prin inhibiţie. Leziunile contuzive pot interesa diferitele formaţiuni
anatomice având uneori consecinţe grave. Pot apărea hematoame ale ţesuturilor
moi perilaringiene sau peritraheale care pot determina compresiuni asupra căilor
respiratorii, nervilor şi vaselor, cu consecinţe funcţionale uneori grave.
În lovituri puternice, accidente rutiere sau precipitări pot apărea luxaţii,
fracturi sau zdrobiri totale ale laringelui, cu hemoragie secundară determinând
obturarea căilor respiratorii şi apariţia insuficienţei respiratorii.
Deci, în traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele
mecanisme tanatogeneratorii:
- moartea prin inhibiţie;
- moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului din afară
sau de către hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia căilor cu
sânge.
B. leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin
interesarea pachetului vasculo-nervos al gâtului: artera carotida comună, arterele
carotidele externe şi interne, arterele cervicale, vena jugulară externă, etc.
Consecinţa interesării acestor vase este moartea rapidă prin hemoragie externă.
Deschiderea venelor jugulare de la baza gâtului poate determina embolia gazoasă,
prin aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.
Plăgile gâtului pot leza independent sau concomitent şi pachetul nervos al
gâtului şi se însoţesc constant de afectarea şi altor formaţii anatomice.
6e) Traumatisme ale toracelui: în marea majoritate a cazurilor pot fi
mortale datorită organelor vitale ce se găsesc în cutia toracică. Aceste leziuni pot fi
deschise sau închise.
A. leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului
pot apărea echimoze şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului
este mare, pot apărea fracturi costale, simple sau multiple. Complicaţia cea mai
frecventă în cazul acestor fracturi este apariţia hemotoraxului sau pneumotoraxului,
determinat de pătrunderea capetelor coastelor fracturate în interior, cu lezarea
pleurei şi a plămânului. Cordul şi vasele mari sunt mai rar afectate, dar poate

44
apărea, în cazul în care coasta fracturată atinge pericardul, hemopericardul cu
apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv insuficienţa cardiacă.
B. Leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului
vulnerant din afară în interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru
viaţa victimei sunt plăgile, care pot fi penetrante sau nepenetrate. Plăgile penetrante
sunt frecvent periculoase întrucât determină constant apariţia hemopneumotorax-
ului sau hemopericardului; toate aceste leziuni impun un tratament de urgenţă
medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce pun în primejdie viaţa victimei.
6f) Traumatisme abdominale: pot fi închise sau deschise. Traumatismele
închise presupun lipsa comunicării cavităţii peritoneale cu exteriorul. În funcţie de
intensitatea traumatismului, leziunile traumatice abdominale închise pot fi mortale,
mecanismele tanatogeneratorii fiind:
- hemoragia şi şocul hemoragic prin ruperea unui organ visceral (ficat,
splină, pancreas) sau a unor vase, cu hemoperitoneu consecutiv;
- peritonită prin deschiderea unui organ cavitar (stomac, vezică urinară,
intestin);
- moartea prin inhibiţie prin iritarea plexului solar (plex nervos
abdominal).
Aceleaşi mecanisme pot fi luate în consideraţie şi în traumatismele
abdominale deschise, produse, binenţeles, cu instrumente ascuţite sau proiectile.
Plăgile penetrante abdominale, pot fi perforante (când interesează un organ cavitar)
sau transfixiante (când interesează un organ parenchimatos, ca de exemplu ficat,
splină, rinichi). Traumatismele abdominale cu interesarea organelor reprezintă
urgenţe chirurgicale, pentru salvarea vieţii victimei.

7. CĂDEREA ŞI PRECIPITAREA
Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului.
Căderea reprezintă o schimbare a poziţiei corpului, astfel încât o parte a acestuia ia
contact cu planul de susţinere. Precipitarea reprezintă trecerea corpului de pe un
plan superior pe un plan inferior, sub acţiunea gravitaţiei. Gravitatea leziunilor
produse prin cădere şi precipitare, depinde de o serie de factori:
- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea şi de
greutatea corpului;
- proprietăţile obiectelor de care se loveşte corpul în cădere;
- regiunea lezată; cele mai grave leziuni sunt cele situate la nivelul
capului;
Pierderea echilibrului poate fi consecinţa unor cauze interne (boli
neurologice, sincopa cardiacă, epilepsia) sau cauze externe, cum ar fi umiditatea
solului, obscuritatea sau diferite obstacole.

45
 Căderea: leziunile produse prin cădere au o serie de caracteristici care
servesc la stabilirea mecanismului de producere. Astfel, aceste leziuni se situează
pe părţile proeminente ale corpului, nas, bărbie, frunte, coate, genunchi, zona
occipitală şi constau în echimoze, excoriaţii, hematoame, plăgi (în special zdrobite)
şi fracturi. O altă caracteristică a acestor leziuni este faptul că sunt unipolare, adică
sunt situate pe o singură parte a corpului.
Precipitarea: principala caracteristică a leziunilor prin precipitare este
gravitatea, cel mai adesea ele fiind mortale. O a doua caracteristică este că sunt
multipolare, fiind situate pe mai multe părţi ale corpului. Sunt extrem de numeroase
şi foarte variate. În funcţie de aceste caracteristici se poate face diagnosticul
diferenţial între leziunile de cădere şi cele de precipitare.
Nu trebuie uitat însă şi importanţa cercetării caracterului vital al leziunilor
(în special de precipitare) în cadrul expertizei medico – legale, deoarece, pentru
disimularea unei crime, cadavrul poate fi aruncat de la înălţime spre a sugera
sinuciderea sau căderea accidentală.

8. TRAUMATISME DE TRAFIC RUTIER

Accidentele de circulaţie reprezintă, de fapt, consecinţe ale încălcării
normelor privind circulaţia pe drumurile publice, constituind infracţiuni prevăzute de
legea penală.
Circulaţia pe drumurile publice este o activitate complexă, cu adânci
implicaţii în viaţa oamenilor. De aceea se acţionează permanent, prin toate
mijloacele, ca aceasta să se desfăşoare în condiţii de deplină siguranţă atât pentru
viaţa cetăţenilor, de la cei mai mici până la cei mai mari, cât şi pentru integritatea
bunurilor materiale.
Frecventa accidentelor de trafic creste in măsura in care creşte parcul
auto mondial cât şi a faptului că maşina a devenit o necesitate si nu un lux.
Considerăm că în traficul rutier sunt trei factori determinanţi generatori :
omul, maşina si infrastructura (drumurile) ; de asemenea, exista si factori
favorizanţi : mediul (rural, urban, autostrada), anotimpul, noapte/zi, ziua din
săptămână (weekend – cu frecventa ce mai mare, miercurea – cu frecventa ce mai
mica), ora de rulare pe timp de zi sau noapte, condiţiile meteorologice.
Din statisticile oficiale rezulta ca factorul uman este primordial in
producerea evenimentelor rutiere. Automobilul modifică de cele mai multe ori
comportamentul conducătorului creând o stare psihologica speciala care poate
genera riscuri conştient asumate, cum ar fi : imprudenta, ignoranta, neglijenta, si
care, combinate cu abateri foarte grave ca : viteza, depăşiri incorecte, vor culmina
cu accidentul rutier. Reamintim faptul ca o conduita disciplinata a conducătorului
auto care este însuşita prin educaţie, instruire, formare civica duce la eliminarea si
diminuarea evenimentelor rutiere cu consecinţe grave. Pe lângă aceste aspecte,

46
este cel puţin interesant sa reamintim faptul că nu de puţine ori sunt probleme legate
de starea de sănătate optima a conducătorului auto : fisa medicala obţinuta « foarte
uşor » poate ascunde o suferinţă preexistenta cu implicaţii grave, examenul, uneori
superficial si condiţionat, care duce la obţinerea permisului auto. Câţi dintre
conducătorii auto conştientizează faptul ca nu este bine sa urce la volan stresaţi,
obosiţi, in urma consumului de medicamente (contraindicate in momentul conducerii
auto), droguri, sedative, alcool (atenţie ! – consumul de alcool in combinaţie cu
cafeaua, după unele statistici, încetineşte perioada de metabolizare a alcoolului şi
nu că, aşa cum se crede, ar mari starea de vigilenta. Ajutorul pe care-l dam
organismului in aceasta situaţie trebuie sa fie suplimentul de glucide – dulciuri –
care ajuta ficatul sa metabolizeze alcoolul). Starea de hiporeactivitate psihica
momentană, in timpul conducerii auto, mai poate fi generata de somnolenta sau
oboseala, alimentaţie sau starea fiziologica. Excesul de viteza la unele persoane
este generat de plăcerea riscului si obsesia competitiva (« cocoşismul » atunci când
exista o « găinuşă » in dreapta, adrenalina şi multe « fiţe » - maşina de lux, falsa
poziţie sociala « pile, cunoştinţe, relaţii »).
Al doilea factor determinant este maşina. România, in plan internaţional,
este cunoscuta cu cele mai multe maşini de lux pe cap de locuitor ; de asemenea, in
România acestor ani, chiar daca nu ne place sa ne exprimam frecvent, condiţia
financiara depăşeşte de multe ori condiţia sociala a individului. Nu se cunoaşte
foarte bine faptul ca frânarea unui autovehicul nu este sinonima cu oprirea acestuia.
Să se ştie foarte clar faptul ca după frânare, maşina parcurge o distanta variabila
legata si de viteza cu care se circula, la care se adaugă distanta pe care acesta o
parcurge pana ce conducătorul ia o atitudine. Timpul minim in care conducătorul
auto se hotărăşte sa ia o atitudine pentru a acţiona in vederea evitării accidentului
este de ½ până la ¾ secunde, timp care se numeşte « timp mort » ; acesta nu este
condiţionat de dotarea si performantele maşinii. Pe lângă acestea mai pot exista si
anumite situaţii neprevăzute, cum ar fi : spargerea in mers a parbrizului sau lunetei,
explozie de cauciuc, alternanta de vizibilitate, etc. Trebuie sa mai ştim faptul ca
energia autovehiculului aflat in mişcare este energia cinetica pe care acesta îl are la
care este mai importanta viteza decât masa acestuia. Ex. un autovehicul de 800 Kg
cu o viteza de 100 Km/ora este echivalentul a 32 de t. ce cad de la înălţimea de 1 m.
O persoana de 70 kg. la 100 km/ora dezvolta o greutate de 1960 kg. Implicit, acest
lucru generează creşterea greutăţii a fiecărui organ anatomic uman care prin lovirea
de pereţii cavităţilor in care se afla produc atât rupturi cat si leziuni de contralovitură
fără impact. Intr-o oprire brusca a unui autovehicul, la 60 km/ora, sângele uman
capătă o greutate dinamica de aproximativ 35 kg, iar omul de 70 kg, dezvolta o
putere de 9 t. La 75 km/ora efectele deceleraţiei sunt similare unei căderi de la 22 m
înălţime. La 40 km/ora ficatul de la aproximativ 1,7 kg capătă aproximativ 29 de kg,
iar aceste exemple pot continua. Aceste aspecte descrise anterior ar trebui să ne

47
pună serios pe gânduri înainte de a lua o decizie care poate fi fatala in contextul
conducerii unui autovehicul.
Infrastructura este alt factor determinant generator de evenimente rutiere.
Din capul locului trebuie sa spunem ca este aspectul cel mai deficitar. Marile
deficiente sunt generate de câteva cauze majore, cum ar fi : in România se circula
dintr-o localitate in alta unde limitarea de viteza devine apăsătoare ; nu exista spatii
amenajate pentru circulaţia căruţelor, bicicletelor, chiar daca exista o legislaţie in
acest sens ; drumurile comunale si judeţene – cel puţin dimineaţa si seara – sunt
invadate de animale, iar materiile fecale ale acestora pun in pericol traficul ; cei doua
sute si ceva de km de autostrada din România anului 2007 nu mai lasă loc de
comentarii ; vandalizarea. Trebuie sa treacă mult timp ca sa ne schimbam
mentalitatea si sa nu mai plantam copaci pe marginea drumurilor, alt pericol in trafic,
ci sa folosim materiale care pot salva vieţi prin natura si structura lor. Iluminatul,
panourile de avertizare, SOS-urile aproape lipsesc sau nu funcţionează.
Consideram ca cel puţin din acest punct de vedere, in România, trebuie sa se
declanşeze o politica naţională privind prevenirea accidentelor rutiere care sa
înceapă cu problemele infrastructurii ca sa putem avea o diminuare reala,
semnificativa a evenimentelor rutiere.
Aspecte lezionale la ocupanţi.
În general, ocupanţii pot suferi 2 mecanisme lezionale:
a. prin şoc direct (proiectare sau ejectare): în acest
mecanism părţile moi se comportă diferit în funcţie de regiunea topografică, astfel,
coapsele, gambele, genunchii, părţile moi sunt mai afectate decât scheletul şi invers
la umăr şi antebraţe: părţile osoase sunt mai grav lezate decât părţile moi.
b. prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul
lezional specific traumatologiei rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care
modifică greutatea dinamică a organelor şi poziţia lor anatomică. Astfel, deflectarea
cervicală cu hiperextensie bruscă duce la contuzia medulară. În fracturile de coloană
vertebrală, prin deplasarea fragmentelor osoase are loc strivirea şi secţionarea
măduvei spinării. Aorta se rupe prin intermediul sternului ce loveşte „cu efect de
lopată”.
În funcţie de locul pe care îl ocupă în maşină, pasagerii prezintă o serie de
leziuni traumatice. Astfel, şoferul prezintă leziuni prin impactul cu volanul, localizate
la nivelul sternului, coastelor şi la viscerele adăpostite de cutia toracică. La nivelul
membrelor inferioare, apar frecvent fracturi, localizate fie la gambă, genunchi sau
plante. Dacă volanul este telescopic, şoferul este proiectat înainte lovindu-se cu
capul de parbriz sau de stâlpul lateral stâng, rezultând fracturi de piramidă nazală,
de mandibulă şi dento – alveolare.
Pasagerul de lângă şofer prezintă în majoritatea cazurilor, cele mai grave
leziuni. În impactul frontal, datorită inerţiei el este proiectat înainte. Capul se loveşte

48
de părţile proeminente din interiorul vehiculului şi apar fracturi ale craniului,
mandibulei, ale arcadei temporo – zigomatice şi ale oaselor frontale. De asemenea,
în situaţia în care nu există tetieră, există posibilitatea apariţiei fracturilor la nivelul
coloanei cervicale cu moarte rapidă sau paralizii.
Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă.
Datorită capitonajului forţa loviturii este absorbită, ceea ce face ca leziunile să fie
mai puţin grave. Cele mai frecvente leziuni sunt: entorse, întinderi ligamentare,
fracturile membrelor inferioare.
Leziunile la pietoni:
Apar frecvent prin lovire directă, ca urmare a unor mecanisme simple
(lovire, călcare, comprimare) sau asociate )lovire – proiectare, lovire – proiectare –
călcare).
a. mecanisme simple:
- prin impact direct, apar leziuni la locul de contact cu autovehiculul;
leziunile depind de partea cu care autovehiculul ia contact cu corpul şi sunt
exprimate prin echimoze, hematoame, fracturi, plăgi contuze. După impact, pe
hainele sau corpul victimei pot rămâne urme de la vehicul (vopsea, rugină, ulei),
după cum pe partea de vehicul care a lovit se pot găsi urme biologice provenite de
la victimă (sânge, fire de păr, urme de ţesuturi).
- leziuni de proiectare, polimorfe si mult mai grave. Se găsesc pe partea
opusă celor de lovire. În funcţie de viteza vehiculului victima este proiectată de la
câţiva metri până la zeci de metri, pe caldarâm, pod, stâlp, pom cel mai adesea.
Leziunile apărute, în general, sunt mortale prin traumatism cranio – cerebral.
- leziuni de călcare sunt mai rare ca mecanism simplu, cel mai frecvent
apar în cadrul unor mecanisme complexe. În situaţia în care apar , aceste leziuni
sunt foarte grave, majoritatea sunt mortale.
- leziuni de târâre, apar în situaţiile când victima este agăţată şi târâtă
pe o anumită distanţă. Leziunile apar sub forma unor excoriaţii în placard, ce pot
imita arsurile. Uneori se pot produce delabrări ale pielii şi părţile moi pe suprafeţe
mari (fig. 20).

49
 Fig. 20
b. mecanisme asociate:
- lovirea şi căderea apar în situaţia în care vehiculul are viteză de
deplasare redusă. Vor apărea 2 focare lezionale, unul la nivelul unde maşina loveşte
victima şi altul în zona în care victima ia contact cu planul de susţinere. Leziunile
apărute sunt variate, echimoze, hematoame, rupturi musculare, fracturi.
- lovire – proiectare, apare în cazul vehiculelor cu viteză mai mare de 40
km/h. leziunile apărute în cadrul acestui mecanism sunt grave, în special la zona de
contact cu solul şi se exprimă prin traumatism cranio – cerebral şi leziuni ale
organelor interne.
- lovire – basculare – proiectare apare la viteze sub 40 km/h. În rulare
maşina loveşte victima (primul focar de lovire), o aruncă pe capotă (al doilea focar)
şi apoi, după basculare, o proiectează pe planul de rulare (al 3-lea focar de leziuni).
În acest mecanism pe capota maşinii este imprimat conturul cutiei craniene sau al
altei regiuni a corpului cu care victima este aruncată pe maşină.
- lovire – cădere şi călcare, lovire – cădere şi târâre sunt mecanisme
complexe ce se caracterizează prin multipolaritatea leziunilor, prin imposibilitatea
individualizării fiecărei leziuni în parte ca mecanism de producere şi prezenţa
obligatorie a leziunilor osoase plurifocale.
Diagnosticul leziunilor prin accident rutier se bazează pe morfologia şi pe
caracterul vital al acestora. Între cauzele medicale de moarte, predomină
traumatismele cranio – cerebrale închise sau deschise. Altă cauză la fel de
frecventă ca prima este reprezentată de hemoragia internă şi externă.
Expertiza medico – legală în cazul accidentelor rutiere cuprinde
următoarele etape:
- examenul la faţa locului pentru a culege date privind urmele lăsate de
victimă pe vehicul, imprimările pe caroserie sau fragmente de ţesuturi existente la
locul accidentului (fig. 21);

Fig. 21

50
 - examenul hainelor;
- examenul victimei prin autopsie.
O cauză rar întâlnită, dar posibilă în producerea accidentelor rutiere este
moartea subită la volan sau moartea pietonului în faţa vehiculului. Sinuciderea prin
intermediul vehiculului trebuie suspectată ori de câte ori condiţiile de mediu, starea
tehnică a maşinii, lipsa urmelor de frânare nu motivează accidentul.
Tot la victimă (ca şi la şofer) se va cerceta întotdeauna concentraţia
alcoolului în sânge. Se va face examenul şoferului, examenul clinic pentru decelarea
eventualei stări de ebrietate, care duce la modificarea reflexelor şi la creşterea
timpilor de reacţie.

9. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ARME DE FOC

Conform legii 295/2004, armele de foc sunt definite în articolul 3, acele
“arme a căror funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile,
substanţe aprinse sau luminoase ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de
neutralizare”.
În sensul legii 295/2004 precum şi al CP, armele de foc sunt:
- armele militare, confecţionate pentru dotarea forţelor armate, folosite
în acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă a inamicului,
precum şi alte instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, a rănii, a
ucide ori a distruge, dacă prezintă caracteristicile unei arme militare;
- arme cu glonţ sau alice, special fabricate sau confecţionate pentru
practicarea tirului sportiv omologate sau recunoscute ca atare de Federaţia Română
de Tir;
- armele de vânătoare cu glonţ, cu alice sau mixte, destinate practicării
vânătorii;
- armele confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante
sau de neutralizare;
- armele ascunse, astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor
să nu fie vizibilă sau bănuită;
- armele de panoplie, făcute inofensive, dacă prin valoarea lor istorică,
ştiinţifică sau care constituie daruri, recompense ori amintiri, sunt destinate a fi
păstrate în instituţii de cultură şi artă, asociaţii cultural-artistice şi sportive sau în
panoplii personale;
- arme de recuzită făcute inofensive – destinate a fi folosite în
activitatea artistică sau de producţie cinematografică, a teatrelor, circurilor,
studiourilor de film ori a altor asemenea instituţii cultural – artistice.
Principiul de funcţionare al armelor de foc are la bază forţa de expansiune
a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

51
Capacitatea de penetrare este determinată în primul rând de aşa – numita „forţă vie”
a acestuia. Forţa vie se calculează după formula E = mv2/2.
În general, asupra corpului uman glonţul are 4 acţiuni:
- de penetrare, ce formează un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu
pierdere de substanţă;
- de înfundare, apare când viteza proiectilului este mică; glonţul
despică ţesutul ca o pană, formând un orificiu de intrare în formă de fantă;
- contuzivă, apare când forţa vie este foarte mică şi glonţul poate
acţiona ca un obiect tare, producând o echimoză sau excoriaţie;
- de rupere, apare când tragerea se face de aproape.
În cazul tragerilor de aproape, când se vizează un organ cavitar ce conţine
materie bogată în apă (stomac plin, creier), apare explozia organului respectiv,
datorită faptului că presiunea exercitată pe o suprafaţă lichidă se răspândeşte
uniform pe întreaga suprafaţă lichidă.
Studiul orificiului de intrare
Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorită faptului
că pielea are un grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. În plus,
tegumentul se retractă în momentul în care este agresionat. Orificiu poate fi egal ca
dimensiune cu calibrul glonţului când pielea este situată aproape de os, cum se
întâmplă la craniu, unde capacitatea elastică a tegumentului este micşorată. Orificiul
de intrare este mai mare decât calibrul glonţului în tragerile de aproape sau cu ţeava
lipită, când acţiunea destructivă a proiectilului este asociată cu acţiunea gazelor.
În mod obişnuit în tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el
poate fi oval atunci când glonţul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi
oarecare, sau datorită elasticităţii pielii. Orificiul de intrare mai poate fi neregulat în
tragerile de aproape când intervine forţa gazelor, sau atunci când vârful glonţului
este bont sau rotund.
Cu cât forţa vie a glonţului este mai mare, în tragerile de departe, cu atât
marginile orificiului vor fi mai netede. La nivelul orificiului de intrare a proiectilului se
observă o serie de modificări care au mare importanţă medico-legală. Aceste
modificări apar în mod constant indiferent de distanţa de la care s-a tras şi se
datoresc acţiunii factorilor primari ai împuşcării (proiectil).
1.Guleraşul de excoriaţie este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei
orificiului de intrare. Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea :
epidermul este mai puţin elastic decât corionul, acesta se rupe primul în contact cu
proiectilul şi se detaşează în jurul plăgii, pe o distanţă de 1-2 mm de marginile
orificiului. La omul viu guleraşul de excoriaţie sau de eroziune are o culoare roşie; la
cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanţă se pergamentează.

52
 2.Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează ştergerii glonţului de
marginile orificiului, determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere
nearse, unsoare, fum (elemente ce se găsesc pe cămaşa glonţului).
3. Inelul de metalizare se datorează şi el ştergerii glonţului de marginile
orificiului de intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate pe glonţ în
urma frecării acestuia de ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s-a tras este mai mică de 60 cm - 1 m (după
tipul de armă) în jurul orificiului de intrare apar pe lângă modificările amintite mai
sus, o serie de modificări noi, datorită factorilor suplimentari sau secundari. Acestea
sunt:
1. Tatuajul care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare,
a pulberilor nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o
suprafaţă cu atât mai mare cu cât gura ţevii este mai departe de corp.
2. Manşonul de fum se datorează funinginii.
3. Arsurile datorită acţiunii flăcării.
4. Aspectul neregulat al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea
acţiunii gazelor.
Aceste 4 modificări apar aşa cum am arătat numai în tragerile de aproape şi
ele variază ca intensitate după tipul de armă : astfel la armele vechi acţiunea lor se
manifestă până la o distanţă de 1,5 m., acţiunea flăcării, a fumului şi a pulberilor
nearse fiind mai intensă. În schimb la armele moderne acţiunea acestor factori
suplimentari se manifestă de la o distanţă mai mică (cca.60 cm), iar acţiunea
gazelor este mai puternică.
Prezenţa factorilor suplimentari (pulbere nearsă sau fum) se pune în
evidenţă pe piele (în jurul orificiilor de intrare sau în spaţiul dintre police şi index la
sinucideri) prin prelevări din aceste zone şi folosirea în laboratoarele criminalistice a
reacţiilor chimice specifice cu brucină şi difenilamină. Se pot face prelevări şi de pe
haine.
În medicina legală în raport cu aceste modificări se vorbeşte de trageri în
limita de acţiune a factorilor suplimentari sau în afara limitei acestor factori. În acest
fel se poate vorbi despre trageri cu ţeava lipită sau semilipită, de trageri de foarte
aproape, de trageri în limita factorilor suplimentari şi de trageri în afara factorilor
suplimentari.
Tragerea cu ţeava lipită prezintă două situaţii (fig. 22)

53
 b) a)
a) - când gura ţevii este aplicată ermetic pe piele. În acest caz,
orificiul de intrare este înconjurat de inelul de imprimare al gurii ţevii, iar proiectilul şi
factorii suplimentari se află pe canalul produs de gaze şi de proiectil;
b) - când gura ţevii nu este aplicată ermetic, gazele pătrund sub
piele şi o rup sub formă de cruce sau stea
Orificiul de intrare în tragerea cu ţeava apropiată (fig. 23)

- Are loc în limitele acţiunii factorilor suplimentari (flacăra, gaze, fum,

pulbere nearsă) pe care-i vom analiza în mod separat pe zone:
a)- zona acţiunii flăcării - pentru pulberea neagră această zonă se
caracterizează printr-o pârlire a epidermei şi părului. Urme se observă şi pe
îmbrăcăminte.
b)- zona acţiunii gazelor - gazele au o acţiune mecanică, termică şi
chimică.
- mecanic, la o distanţă de 1-5 cm, poate rupe îmbrăcămintea, având un
aspect cruciform. În tragerile de la 10 cm, orificiul de intrare în îmbrăcăminte este
rotund şi neregulat;
- termic, se manifestă prin pârlirea ţesuturilor;
- chimic, se constată apariţia carboxihemoglobinei în rana produsă
(coloraţie roşu-carmin a ţesutului şi muşchilor din jurul rănii).

54
 c)- zona acţiunii fumului - diferă de culoare, de originea pulberii: neagră
(pulberea neagră), gri, galbenă, verde etc. pentru pulberile fără fum. În tragerile
până la 5 cm, se formează un cerc negricios cu diametrul de 3-8 cm, lezează
epiderma; în tragerile de la 7-15 cm, un cerc mai puţin vizibil cu marginile periferice
neclare.
d)- zona acţiunii pulberii nearse (zona de tatuaj).
Încrustarea granulelor acestei pulberi în jurul orificiului de intrare,
formează o figură concentrică şi circulară în tragerile perpendiculare şi una ovoidă în
tragerile oblice. Mărimea acestor figuri creşte cu distanţa, iar numărul lor este invers
proporţional cu creşterea distanţei.
Studiul canalului
Studiul canalului are importanţă în primul rând în aprecierea direcţiei de
tragere. Canalul este în general drept, însă el poate prezenta devieri în raport cu
ţesutul prin care trece.
El poate prezenta aspectul unei linii frânte sau în zig - zag, dacă
proiectilul întâlneşte în cale rezistenţă osoasă; de asemenea, canalul poate fi frânt
în cazul când traseul trece la nivelul unor organe ce ulterior se pot deplasa (anse
intestinale). O altă varietate de canal este cel în seton : aceasta se întâmplă când
glonţul animat de o forţă vie mică, loveşte pielea la nivelul unui plan dur osos
imediat subiacent, cum este spre exemplu la craniu; în acest caz după pătrunderea
prin piele, proiectilul îşi creează un drum între aceasta şi os ocolind craniul în
semicerc şi ieşind de partea opusă. Există şi posibilitatea unor plăgi tangenţiale .
În canal (care la autopsie nu este recomandabil a fi sondat spre a nu se
crea căi false, ci trebuie disecat strat cu strat) vom putea găsi în afară de sânge,
fragmente de organe distruse, eschile osoase când sunt lezate oasele, diferite
particule antrenate de la nivelul orificiului de intrare, corpi străini, în special
îmbrăcăminte. În cazul unor plăgi oarbe, la fundul canalului vom întâlni proiectilul.
Traiectul proiectilului poate avea uneori în corp un mers curios, fiind deviat
sau alunecând peste unele structuri tisulare mai dure (oase, tendoane) sau când
împrumută chiar traseul unor vase .
Studiul orificiului de ieşire
Trecând prin corp glonţul îşi pierde o parte însemnată din energie, astfel
că la ieşire el acţionează ca o pană asupra pielii, desfăcând-o sub formă de fantă.
De aceea, la nivelul orificiului de ieşire nu întâlnim pierdere de substanţă, aşa încât
acesta va avea un aspect caracteristic, fără pergamentarea marginilor. Dimensiunile
orificiului de ieşire pot fi mai mici decât ale glonţului sau pot fi egale sau mai mari
decât proiectilul.
În studiul comparativ dimensional dintre orificiul de intrare şi cel de ieşire
trebuie cunoscute următoarele:

55
 1. Pentru ca orificiul de intrare să fie egal cu cel de ieşire, proiectilul
trebuie să treacă prin corp cu mare viteză, să fie animat de o mişcare elicoidală
accentuată, să străbată ţesuturi având aceeaşi densitate şi să nu se deformeze pe
traiectorie după pătrundere.
2. Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mare decât cel de ieşire, trebuie
ca proiectilul să intre oblic şi să iasă perpendicular, să antreneze la intrare un corp
străin pe care apoi sa l abandoneze în canal şi asupra orificiului de intrare să
acţioneze şi gazele.
3. Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mic decât orificiul de ieşire,
trebuie ca proiectilul odată intrat să se deformeze pe traiectorie mărindu - şi volumul,
sau el să intre perpendicular şi să iasă oblic ; în sfârşit acest aspect mai apare
atunci când proiectilul antrenează la ieşire eschile osoase.
Leziunile produse cu arme de foc speciale.
Aspectul orificiului de intrare în cazul armelor de vânătoare prezintă
deosebiri de aspect în raport cu distanţa de la care s a făcut tragerea. Traiectul
alicelor în spaţiu de la gura ţevii la piele formează un trunchi de con cu baza mare
situată pe piele şi cu vârful la gura ţevii. Alicele folosite în cazul armelor de
vânătoare (indiferent de dimensiunea acestora) vor intra în corpul victimei
înmănuncheat, formând un singur orificiu de intrare în cazul tragerilor de foarte
aproape (până la 50 cm). Între 50 cm 2 m începe dispersia alicelor (se constată un
orificiu mare central şi câteva orificii mici satelit). După 2 m dispersia e totală. La 50
m distanţă de tragere, alicele se dispersează pe o suprafaţă de 1m pătrat. La 300 m
(limita maximă de bătaie a armelor de vânătoare cu alice) dispersia e maximă.
Armele de foc cu emisie de gaze pot determina la nivelul tegumentului
tatuaje specifice produse prin acţiunea flăcării sau a gazelor. Acţiunea acestor arme
de descurajare se desfăşoară până la 5 metri şi în aceste condiţii se pot constata
arsuri de gradul doi sau trei inclusiv la nivelul mucoaselor oculare şi ulceraţii
corneene .
Acţiunea specifică a gazului paralizant (neurotoxic) poate determina
intoxicaţii grave. Pe lângă acţiunea specifică a gazului se pot decela leziuni
contuzive produse prin căderea victimei.
Substanţele toxice, care sunt utilizate ca muniţie de descurajare, sunt :
cloracetofenona şi cloropicrina. Acţiunea iritantă se constată la concentraţii de
0.002-0.005mg/l. Simptomatologia generală este de tip lacrimogen asociat cu
fotofobie. La concentraţii mari acţiunea lacrimogenă poate deveni secundară,
acţiunea primară fiind iritativă .
Proiectilele de plastic sau de cauciuc pot genera leziuni traumatice cu
aspect contuziv (asemeni lovirii cu sau de corp dur) sau plăgi contuze clasice care
pot ridica diagnosticul medico-legal de punere în primejdie a vieţii, în condiţiile în
care se poate constata acest gen de leziuni în zone anatomice specifice.

56
 Expertiza medico legală a leziunilor produse prin arme de foc:
Medicul legist are de adus un răspuns la următoarele întrebări :
1. Dacă este sau nu vorba de o leziune produsă prin arme de foc.
2. Numărul împuşcăturilor.
3. Care este orificiul (orificiile) de intrare şi cel de ieşire?
4. Care este direcţia din care s a tras?
5. Care este distanţa de la care s a tras?
6. Tipul de armă folosit în împuşcare.
7. Dacă poate fi vorba de autoîmpuşcare.
Pentru rezolvarea acestor probleme expertiza medico legală trebuie
începută printr – un examen metodic al locului faptei. Aici vor fi cercetate toate
urmele balistice ale împuşcării : proiectile şi cartuşe găsite, urme de ricoşeu etc.
Pentru aprecierea direcţiei din care s a tras, este de o deosebită importanţă poziţia
în care a fost găsită victima. Vor fi efectuate fotografii ale locului faptei, fixând în
imagine poziţia în care a fost găsită victima, locul unde se găseşte arma (posibil în
mâna victimei).
Examinarea armei, ridicarea şi transportul ei, examinarea proiectilului, sunt
preocupări pentru laboratorul criminalistic, ca şi examinarea amprentelor digitale
descoperite pe armă şi mai ales pe încărcător şi pe cartuşe.
Pentru diagnosticul unei plăgi produse prin arme de foc pledează în mod
cert prezenţa factorilor suplimentari ai orificiului de intrare, prezenţa în corpul
victimei a proiectilelor sau alicelor, găsirea unui canal frânt sau multiplu.
Orificiul de intrare al proiectilului trebuie diferenţiat de o plagă produsă prin
instrumente înţepătoare. Trebuie ţinut cont că există posibilitatea unui singur orificiu
de intrare şi a mai multor orificii de ieşire în cazul când glonţul, întâlnind planuri
dure, osoase, se fragmentează, sau când acesta antrenează şi imprimă spre ieşire
eschile osoase.
Determinarea distanţei de tragere - prin distanţa de tragere sau distanţa
împuşcăturii, se înţelege distanţa în linie dreaptă, măsurată în centimetri sau metri,
de la retezătura dinainte a ţevii armei cu care s-a tras până la suprafaţa obiectului
lovit de glonţ.
Această suprafaţă de tragere nu corespunde totdeauna cu traiectoria
glonţului, care este o linie curbă. Prin traiectorie se înţelege drumul real parcurs de
glonţ, de la punctul de origine (plecarea din armă) până la obstacolul în care se
opreşte sau punctul de cădere.
Există următoarele trei categorii de distanţe:
a) – distanţă nulă;
b) – distanţă mică;
c) – distanţă mare.

57
 Se impun câteva explicaţii despre fiecare dintre aceste distanţe urmând ca
în continuare să se analizeze modul în care ajută urmele rămase la locul infracţiunii
la determinarea lor.
a. Tragerea se consideră cu distanţă nulă atunci când în momentul
împuşcăturii, arma avea retezătura dinainte a ţevii lipită de obiectul în care s-a tras.
Această situaţie se poate petrece atât în cazul sinuciderilor, cât şi în cazul când
criminalul s-a putut apropia mult de victimă, lipindu-i ţeava armei de corp. În acest
caz, rămân o serie de urme specifice, pe obiectul asupra căruia s-a tras (corp
omenesc, îmbrăcăminte etc.) care duc rapid la determinarea distanţei de tragere (a
se vedea urmele lăsate de gaze şi flacără).
b. Tragerea se consideră de la distanţă mică în situaţia când între corpul
lovit şi retezătura dinainte a ţevii armei, în momentul împuşcăturii, se află o
depărtare începând de la 1-2 cm până la 1,5 m.
Printre urmele lăsate în aceste situaţii, cele mai importante sunt urmele
secundare ale împuşcăturii; cu ajutorul acestora , la nevoie completând cu trageri
experimentale, se poate stabili distanţa de la care s-a tras.
c. Tragerea se consideră de la distanţă mare atunci când între retezătura
dinainte a ţevii armei şi corpul lovit de glonţ, este o distanţă mai mare de 1,5 m şi
lipsesc urmele secundare ale împuşcăturii, asupra ţintei acţionând numai glonţul.
În această categorie întră tragerea de la distanţa de 5 m ca şi cele
efectuate de la distanţa de 15 m, 50 m, câteva sute de metri
În ceea ce priveşte cazurile de autoîmpuşcare, au fost descrise în mod
clasic, prezenţa unor ciupituri la nivelul spaţiului dintre police şi index la mâna
dreaptă (în cazul când individul este dreptaci) şi care sunt datorate reculului
percutorului. Totuşi trebuie să ţinem cont că acestea pot lipsi la armele moderne cu
recul minim.
În caz de autoîmpuşcare trebuie evidenţiate elementele caracteristice la
nivelul orificiului de intrare pentru tragerile de foarte aproape, cu ţeavă lipită sau
semilipită care vor fundamenta în final diagnosticul medico-legal.
De asemenea, trebuie înţeles faptul că numai anumite regiuni ale corpului
pot fi abordate în cazul autoîmpuşcării. Uneori orificiul de intrare este mai greu de
găsit atunci când el este mascat de anumite plici naturale ale pielii, cum ar fi cazul
împuşcării sub sân la femei, sau atunci când tragerea s - a făcut în orificiile naturale
ale corpului.
Expertiza medico legală va trebui să aibă în vedere şi un examen minuţios
al hainelor victimei.

Fenomenul de « Backspatter »

58
 În cazul în care descărcarea armei - indiferent de tip, se face aproape de
corpul victimei, se va observa la locul faptei, dar şi pe mâna victimei sau al
agresorului, fenomenul de împrăştiere a petelor de sânge (backspatter).
Hans Gross, întemeietorul criminalisticii ca ştiinţă multidisciplinară modernă,
a fost primul care, în anul 1894 a descris importanţa “patern-ului” împrăştierii
petelor de sânge la locul faptei.
Totuşi fenomenul a fost trecut cu vederea în mod superficial timp de mai
bine de 100 de ani. Krager este printre cei care au readus în actualitate evidenţierea
medico-legală retrogradă a resturilor tisulare în caz de împuşcare de aproape
(fenomen descris iniţial de Hofmann în anul 1898 şi denumit Rueckschleuderspuren
şi redenumit backspatter în anul 1982 şi reactualizat iniţial de MacDonell). În toate
cazurile autorii menţionaţi specifică faptul că backspatter-ul depinde de tipul armei şi
de regiunea anatomică afectată, dar este prezent în peste 45% din cazurile
analizate.
Fenomenul constă în ejectarea materialului biologic de la nivelul orificiului
de intrare a unei plăgi produse prin arme de foc în sens invers direcţiei de intrare a
proiectilului (line of fire). Cauza de produce a fenomenului este determinată de
expansiunea rapidă a gazului de propulsie la nivelul cavităţii virtuale care apare între
tegument şi ţesuturile subiacente.
Plăgile împuşcate ale capului determină un backspatter mai accentuat
datorită incompresibilităţii ţesutului osos. Backspatter-ul este prezent pe o suprafaţă
de 60-100 cm2, iar picăturile de sânge permit - în funcţie de formă - să se
stabilească direcţia de tragere.
Un element important evidenţiat de MacDonell şi citat de Krager , dar şi de
alţi autori, a fost cel al prezenţei în backspatter a microfragmentelor tisulare dure
(piele şi os) fapt ce poate permite stabilirea unui diagnostic eficient al împuşcării
accidentale sau a sinuciderii în funcţie de prezenţa micro-petelor de sânge sau a
microfragmentelor tisulare pe mâna sinucigaşilor.
Demn de amintit este cel a prezenţei a două tipuri de pete de sânge în
cadrul fenomenului de backspatter - pete cu diametrul de sub 0,5mm (pete mici)
care pot fi evidenţiate până la 100 cm de la nivelul orificiului de intrare şi pete cu
diametrul de peste 0.5 mm, care nu pot fi evidenţiate la distanţă mai mare de 50-60
cm de orificiul de intrare. Petele mici pot ajuta la stabilirea direcţie de tragere prin
distribuţia lor, în timp ce petele mari sunt utile prin faptul că au formă alungită, uneori
concordantă cu direcţia de tragere.

10. ASFIXIILE MECANICE

ASFIXIE - stare patologică organismului determinată de lipsa oxigenului,
totală sau parţială, la nivelul celulelor organismului.

59
 Din punct de vedere fiziologic, o cantitate suficientă a oxigenului la nivelul
ţesuturilor se asigură prin următoarele condiţii: aerul conţine 21% oxigen,
pătrunderea aerului prin căile respiratorii nu este împiedicată, schimburile dintre
capilare şi alveole decurg normal, transportul oxigenului spre ţesuturi este asigurat
de o hemoglobină suficient calitativ şi cantitativ şi de o viteză de circulaţie
corespunzătoare, schimburile dintre celule şi sânge decurg normal, iar utilizarea
oxigenului de către celule se face în condiţii fiziologice. Orice perturbare a acestui
mecanism, la orice nivel ar avea loc, determină un grad mai mic sau mai mare de
anoxie.
Scăderea concentraţiei oxigenului în sânge poartă numele de hipoxemie
iar la nivelul celulelor de hipoxie, iar lipsa totală a oxigenului în sânge se numeşte
anoxemie iar la nivel tisular anoxie. De cele mai multe ori anoxia este însoţită de
creşterea compensatorie a concentraţie de CO2 - hipercapnie.
Procesul respirator se desfăşoară în 3 etape:
- etapa de aport – în care aerul atmosferic încărcat cu O 2 pătrunde prin
orificiile respiratorii (nas, gură), străbate căile aeriene respiratorii şi ramificaţiile
acestora până la nivelul alveolelor pulmonare, în nr. de aproximativ 300 milioane.
În această etapă au loc schimburile alveolo – capilare, în care O2 trece din
alveolă în capilarele pulmonare care în final vor ajunge prin venele pulmonare la
atriul stâng şi apoi ventriculul stâng iar CO2 parcurge acelaşi drum însă în sens
invers.
- etapa de transport – în care O2 legat de hemoglobina din eritrocite
ajunge la nivelul celulelor şi ţesuturilor, iar CO2 rezultat al metabolismului celular
trece în sângele venos, pentru ca în final să ajunge în atmosferă prin procesul
expiraţiei.
- etapa de utilizare - care presupune utilizarea O2 pentru respiraţia
celulară, concomitent cu producerea CO2.
Aerul inspirat (traheal) este încălzit şi umidificat până la saturaţie datorită
vaporilor de apă din conductele aeriene.
Scăderea concentraţiei de oxigen la nivel tisular (hipoxie) sau absenţa
acestuia poate fi consecinţa perturbării procesului fiziologic în oricare din etapele
procesului respirator mai sus - amintit. Deci pot apărea următoarele tipuri de asfixii
mecanice:
- anoxii de aport – cantitatea care ajunge la plămâni este insuficientă
sau absentă; aceste anoxii pot fi provocate de cauze:
o neviolente (patologice) – pneumonii, BP, tumori laringiene, deci
diverse boli care împiedică buna desfăşurare a ventilaţiei.
o violente (asfixii) – care au ca mecanism scăderea/absenţa
concentraţiei de O2 din aerul inspirat ( înlocuit cu altceva decât O2, de exemplu

60
CO2) sau imposibilitatea efectuării inspiraţiei, din diferite cauze: astuparea orificiilor
respiratorii, comprimarea externă a căilor respiratorii superioare, obturarea căilor
respiratorii (înecul), împiedicarea dinamicii respiratorii, aşa cum apare în cazul
compresiunii toraco – abdominale sau pneumotoraxului traumatic sau în cazul
electrocuţiei.
- anoxii de transport – în această situaţie sângele nu-şi poate îndeplini
funcţia de transportor a O2; aceste anoxii pot fi:
o anoxii stagnante – apare atunci când sângele circulă cu viteză
foarte redusă, datorită unei disfuncţii cardio-vasculare. Cauză neviolentă.
o anoxii anemice – care apar în toate tipurile de anemii. Pot fi
violente ( hemoragii masive) sau neviolente (boli ale sângelui).
- anoxii de utilizare – se caracterizează prin imposibilitatea celulelor de
a folosi în metabolismul celular O2-ul din sânge. aceste anoxii pot fi de cauză
violentă ( intoxicaţia cu HCN, barbiturice, morfine, sau în hipotermie când se
produce reducerea metabolismului ) sau cauză neviolentă ( alcaloze şi acidoze).
Modificări generale externe şi interne ale cadavrului:
Modificări externe sunt reprezentate:
- lividităţile cadaverice sunt de coloraţie intensă violacei – albăstrui,
bine evidenţiate, apar precoce, şi sunt întinse ca suprafaţă.
- cianoza (coloraţia albăstruie) apare la nivelul buzelor, patului unghial.
- midriaza – dilatarea pupilei peste 4 mm.
- peteşii asfixice – sau hemoragii punctiforme, ce apar ca nişte puncte
tegumentare, colorate mai intens, de regulă pe fondul lividităţilor cadaverice sau la
nivelul feţei, în special la nivelul ochilor (mucoasa conjunctivală), la buze.
- urme de urină, fecale, spermă , datorită contracţiilor musculare din
perioada convulsivă.
Modificări interne:
 sângele este lichid şi mai intens la culoare.
 cavităţile drepte ale inimii sunt dilatate şi pline cu sânge,
în timp ce cele stângi sunt golite de sânge, ceea ce defineşte „inima asfixică”.
 peteşii asfixice – vizibile pe pleure, pericard, peritoneu, şi
se pot prezenta sub 2 forme: punctiforme şi bine delimitate, datorită extravazării
eritrocitelor din vasele capilare sau mai mari, numite Paltauf şi Tardieu, consecinţa
rupturii vaselor capilare.
 emfizemul asfixic pulmonar – când plămânii apar măriţi
de volum datorită acumulării unei cantităţi crescute de aer care nu mai poate fi
eliminat; uneori se poate asocia şi edemul pulmonar, ceea ce face ca pe secţiunea
pulmonului să apară o spumă roşietică.

61
  stază generalizată – ceea ce face ca organele interne să
capete o coloraţie intensă violacee.
Semnele generale descrise orientează către o moarte prin asfixie
mecanică; ele trebuie corelate cu semnele specifice fiecărei forme de asfixie, astfel
încât , din punct de vedere medico – legal, să se poată stabili :
- daca moartea s-a produs prin asfixie mecanică;
- prin ce forme de asfixie mecanică s-a produs decesul;
- dacă leziunile traumatice constatate la necropsie se puteau produce
în împrejurările morţii violente survenite prin aceea formă de asfixie mecanică.
Pentru a se putea răspunde la aceste întrebări, este necesar ca în
ordonanţa de efectuare a autopsiei să se specifice circumstanţele în care s-a produs
moartea victimei sau, poziţia în care a fost găsit cadavrul.
10.1. SPÂNZURAREA
Definiţie : asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului cu ajutorul
unui laţ, acţionat de greutatea propriului corp.
Spânzurarea, în funcţie de poziţia corpului faţă de sol, de poziţia nodului,
poate fi:
- completă , când corpul nu are contact cu solul;
- incompletă, când corpul, prin diferitele părţi ale lui, are contact cu
solul;
- tipică, când nodul este situat la ceafă;
- atipică, când nodul este situat în oricare altă parte a gâtului.
Pe lângă forma obişnuită de spânzurare, în unele situaţii, în special în
cadrul execuţiilor sunt descrise forme particulare de spânzurare: prin aruncarea în
gol de la înălţime, prin ataşarea unor greutăţi de corpul victimei.
Tanatogeneza în cazul spânzurării poate fi explicată prin 4 mecanisme:
- mecanismul mecanic sau asfixic – prin care se împiedică
pătrunderea aerului în plămâni, prin comprimarea căilor respiratorii ( pentru
compresia traheii sunt necesare circa 15 kg);
- mecanismul vascular sau hemodinamic – prin care vasele de la baza
gâtului sunt comprimate şi implicit fluxul de sânge spre creier. 2 kg sunt necesare
pentru blocarea venelor jugulare, 3,5 kg pentru carotide şi circa 16 – 25 kg pentru
arterele vertebrale;
- mecanismul neuroreflex – determinat de comprimarea brutală a
sinusului carotidian, formaţiune reflexogenă situată la baza gâtului, cu oprirea
instantanee a inimii;
- mecanismul medular – care apare în cadrul execuţiilor când are loc
alungirea brutală sau elongarea măduvei spinării, uneori cu secţiune medulară, aşa

62
– numita „fractura spânzuraţilor” urmată de încetarea concomitentă a activităţii
centrilor nervoşi medulari ai inimii şi respiraţiei.
În funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre mecanismele
menţionate, se pot întâlni:
- spânzuraţi „albi”, când predomină mecanismul neuroreflex; apare mai
ales atunci când nodul este situat la ceafă;
- spânzuraţi „albaştri”, când intervine mecanismul mecanic/vascular;
apare frecvent în situaţia în care nodul este situat lateral sau anterior.
Moartea survine într-un interval de timp variabil, în funcţie de mecanismul
tanatogenerator, mergând până la 30 de min.; când nodul este situat anterior,
moartea se instalează mai târziu. Deoarece conştienţa se pierde rapid, uneori
instantaneu alteori în aproximativ 20 secunde, orice eventuală încercare de
autosalvare este exclusă.
Modificările specifice spânzurării sunt:
1. şanţul de spânzurare – depresiune pergamentată, situată circular în
1/3 superioară a gâtului, cu traiect oblic ascendent către regiunea nodului, de
adâncime neuniformă; este mai adânc şi este întrerupt în partea opusă nodului;
2. dunga echimotică – care este continuă sau discontinuă, situată de-a
lungul marginii superioară a şanţului, formată prin hemoragia punctiformă din
straturile superficiale ale pielii.
3. „linia argintie” pe faţa internă a tegumentului sub şanţ, datorită
comprimării ţesutului adipos subcutanat.
4. infiltrate sanguine adiacente şanţului, în muşchiul
sternocleidomastoidian ( semnul Walcher).
5. fracturi ale laringelui şi/sau osului hioid.
6. fracturi/luxaţii ale coloanei vertebrale.
7. plesnituri transversale ale stratului intern al carotidei ( semnul
Amussat).
În unele situaţii, examinarea medico – legală poate evidenţia o serie de
leziuni traumatice elementare care, de obicei, sunt consecinţa lovirii corpului de
obiectele din jur în perioada convulsivă.
Rămân în istoria medicinii legale române, studiile privind spânzurarea
realizate de către profesorul Nicolae Minovici, care în aceste studii privind
autospânzurarea, a descris halucinaţii vizuale şi auditive, durere locală şi excitaţie
sexuală. Obiectiv, după pierderea cunoştinţei şi după o perioadă de linişte ce
durează aproximativ 30 de secunde apar convulsii generalizate, protruzia limbii,
hipersalivaţie, erecţie, ejaculare şi relaxare sfincteriană.
Problemele medico – legale pe care expertiza trebuie să le rezolve sunt, în
primul rând, stabilirea faptului dacă este sau nu vorba de o moarte prin asfixie.
Diagnosticul de moarte prin asfixie se pune pe baza semnelor generale anatomo-

63
patologice ale asfixiilor. În al doilea rând trebui stabilită forma de asfixie şi agentul
producător. Un element important ce se cere precizat în cadrul expertizei este
stabilirea caracterului vital al şanţului de spânzurare, având în vedere posibilitatea
disimulării unei crime prin spânzurare. În această privinţă se va cerceta infiltraţia cu
sânge a ţesuturilor moi de la nivelul gâtului.
Deoarece, în mod frecvent, echipa de cercetare care se deplasează la faţa
locului, găseşte cadavrul nesuspendat, lividităţile cadaverice au o repartiţie
necaracteristică. În mod normal lividităţile se găsesc la nivelul membrelor inferioare
şi la extremităţile membrelor superioare.
10.2. ŞTRANGULAREA
Este o formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea
gâtului cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o formă din afară.
Tanatogeneza poate fi explicată prin aceleaşi mecanisme descrise la
spânzurare, cu menţiunea că mecanismul neuroreflex nu este implicat în
producerea decesului.
Modificări specifice strangulării:
- şanţul de strangulare – apare ca o depresiune pergamentată, situată
circular în 1/3 medie sau inferioară a gâtului, are traiect orizontal, adâncimea este
uniformă şi este complet (şanţul poate fi incomplet în măsura în care între laţ şi gât
se interpun diferite obiecte, cămaşă, fular sau chiar mâna victimei).
- leziunile traumatice decelate la autopsie sunt mai evidente după
secţionarea pielii gâtului;
- mult mai frecvent decât în cazul spânzurării, în strangulare vor
apărea leziuni traumatice de apărare, deoarece victima opune rezistenţă;
atunci,însă, când cel agresat este în stare de inconştienţă sau paralizat aceste
leziuni de apărare vor lipsi.
- stigmatele externe ale unei asfixii mecanice sunt mai evidente.
Circumstanţe de producere:
- omucidere, în marea majoritate a cazurilor.
- accidente, cazul celebrei dansatoare Isadora Duncan considerată
creatoarea dansului modern (balerina americancă de origine irlandeză ) a decedat
prin strangulare accidentală.
- sinucidere, foarte rar, dar posibil, însă îţi trebuie o voinţă e fier.
Tracţiunea asupra laţului poate fi exercitată în mod direct, fie cu mâna fie cu piciorul
sau indirect, prin intermediul unui dispozitiv, un lemn sau o vergea, trecute prin cele
2 capete ale cordonului şi răsucite astfel încât să realizeze comprimarea gâtului.
10.3. SUGRUMAREA
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea
gâtului cu ajutorul mâinilor.

64
 Comprimarea se poate realiza prin aplicarea directă a mânii pe tegumentul
victimei sau prin intermediul unor obiecte moi. Destul de frecvent sugrumarea este
precedată de o acţiune prin care făptuitorul urmăreşte să provoace victimei alterarea
stării de conştienţă. Sugrumarea poate fi produsă cu ajutorul unei singure mâini sau
cu ambele, având direcţie dinspre anterior spre posterior sau invers. .
Tanatogeneza poate fi explicată prin apariţia mecanismului neuroreflex şi
a celui hemodinamic, mai rar cel mecanic de comprimare a căilor respiratorii
superioare.
Modificările specifice sugrumării sunt reprezentate de:
- leziuni traumatice elementare la nivelul gâtului, reprezentate de
echimoze, ovalar – alungite, determinate de degete, şi /sau excoriaţii semilunare
produse de unghii,. În cazul în care comprimarea s-a produs prin intermediul unor
obiecte moi şi decesul s-a produs rapid, aceste leziuni traumatice pot lipsi.
- frecvent se poate constata amprenta arcadelor dentare pe limbă.
- spumă sanguinolentă la nivelul orificiilor respiratorii şi în căile
respiratorii.
- leziuni traumatice de apărare, când victima este conştientă.
Circumstanţe de producere:
- omucidere, cel mai frecvent.
Sinuciderea nu este posibilă, deoarece, după pierderea stării de
conştienţă, are loc relaxarea musculară, iar mâinile nu vor mai putea realiza
compresia, astfel încât respiraţia se reia automat, prin mecanismul reflex declanşat
de hipoxie – hipercapnie.
10.4. COMPRESIUNEA TORACO – ABDOMINALĂ
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea
toracelui şi/sau abdomenului; presiunea care acţionează asupra zonei toraco –
abdominale, împiedică excursiile respiratorii ale mm. respirator, care se numeşte
diafragma.
La un adult normoponderal, o greutate de 40 – 50 kg este suficientă
pentru a realiza asfixia prin comprimarea toraco – abdominală.
Tanatogeneza poate fi explicată prin:
- mecanismul mecanic – anoxic – aerul nu mai poate fi inspirat (la fel
ca în cazul electrocuţiilor).
- mecanismul hemodinamic, apare stagnarea sângelui – anoxia
stagnantă.
Moartea se instalează lent (când este comprimat doar toracele, moartea
apare în circa 40 minute), ceea ce face ca modificările generale să fie foarte intense.
De fapt diagnosticul de asfixie mecanică prin comprimare toraco – abdominală) se
pune, în principal pe baza circumstanţelor în care a fost găsit cadavrul, corelate cu
elemente găsite la autopsie.

65
 Circumstanţe de producere:
- accidente, cele mai frecvente, surpări de maluri, ziduri dărâmate,
avalanşe, vehicule răsturnate sau tamponate, etc.
- omucidere.
- disimularea unei alte morţi violente printr-o comprimare toraco –
abdominală „ accidentală”.
10.5. SUFOCAREA
Este o asfixie mecanică produsă prin astuparea concomitentă a orificiilor
respiratorii externe cu ajutorul mâinii sau cu diferite obiecte moi, ceea ce face
imposibilă pătrunderea aerului prin căile respiratorii spre plămâni.
Tanatogeneza este explicată prin mecanismul anoxic, singurul mecanism
implicat.
Modificări specifice sufocării:
- leziuni traumatice elementare, frecvent apar echimoze alungite sau
ovalare determinate de degete sau excoriaţii semilunare determinate de unghii în
jurul gurii şi nasului.
- pe feţele interne ale buzelor apar echimoze, plăgi superficiale,
determinate de comprimarea buzelor între arcada dentară şi agentul traumatic.
- uneori, se pot evidenţia, în cavitatea bucală sau în fosele nazale,
fragmente din materialul folosit la sufocare.
- leziuni traumatice de apărare în cazul în care victima se putea apăra.
Circumstanţe de producere:
- omucidere, frecvent.
- accidente, în special la bebeluşi.
- sinucidere, extrem de rar ( în literatura de specialitate este menţionat
un caz al unui individ care s-a sinucis prin sufocare, astupându-şi gura şi nările cu o
hârtie lipită cu clei de cizmărie).
10.6. OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII
Obstrucţia căilor respiratorii se realizează prin stenoza sau obstrucţia
internă a CRS (laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile acestora) cu diferiţi corpi
străini. Pentru a se produce asfixia este nevoie ca lumenul respirator să fie redus la
mai puţin de ½ din diametru.
Obstrucţia se poate produce prin :
- semisolide, bol alimentar.
- lichide: lapte ( la copii).
- sau prin aspiraţie de conţinut gastric regurgitat, frecvent apare pe
fondul consumului de alcool.
- diverşi corpi străini;
- obstrucţia prin căluş, din cânepă, hârtie, paie, care blochează faringo
– laringele.

66
 10.6.1. ÎNECUL
Formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia căilor
respiratorii-alveolelor pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat.
Tanatogeneza în înec (submersie) se realizează prin următoarele
mecanisme:
- mecanismul mecanic – anoxic , determinat de lichidele care
blochează CRS
- mecanismul neuro - reflex, exprimat prin spasmul laringian, care
poate apare în mod reflex la contactul apei cu faringo – laringele sau prin
mecanismul de hidrocuţie sau sincopa termo – diferenţială sau reflexul de plonjon
ce poate apărea la contactul brusc al corpului încins cu apa rece.
- mecanismul hemodinamic, diferit în funcţie de tipul apei în care se
produce submersia:
o În apă dulce (deces în aproximativ 4 minute), apa din alveolele
pulmonare trece în vasele de sânge aflate în vecinătate (capilarele pulmonare),
realizând hipervolemie cu hemodiluţie, rezultând distrugerea hematiilor şi eliberarea
de ioni de K(potasiu), responsabil de apariţia fibrilaţiei ventriculare şi implicit a
stopului cardiac iresuscitabil;
o În apa sărată (deces în aproximativ 8 minute), se creează o
hiperconcentraţie în alveolele pulmonare, ceea ce va determina ieşirea lichidului din
sânge, cu apariţia edemului pulmonar.
- mecanismul hipotermic, cu apariţia şocului hipotermic atunci când
corpul rămâne în apă rece timp îndelungat.
Fazele înecului:
- faza preasfixică sau de apnee voluntară , are loc oprirea reflexă a
respiraţiei, care durează până când concentraţia de CO2 din sânge creşte suficient
de mult pentru a declanşa automat mişcările respiratorii. Apa pătrunsă pe căile
respiratorii declanşează reflexul de apărare, de încercare de eliminare a lichidului,
manifestat prin dispneea expiratorie.
- faza convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă
(aproximativ 1 minut) şi apariţia convulsiilor.
- faza de comă, cu respiraţii ample, terminale, acum se înghite şi se
aspiră apă, şi instalarea progresivă a asfixiei.
Ulterior, cadavrul cade la fundul apei. Ridicarea la suprafaţă este
determinată de apariţia gazelor de putrefacţie (vara după 2 – 3 zile) (fig. 24).

67
 fig. 24
Datorită contactului prelungit cu apa, pe corpul victimei apar modificări
specifice:
- pielea de găină, apare după aproximativ 3 – 4 ore de la înec şi este
consecinţa contracţiei mm. erectori ai firului de păr.
- Macerarea pielii, care constă în albirea, întărirea, încreţirea şi
detaşarea tegumentului, iniţial palmo – plantar, apoi generalizat.
- Mănuşa morţii (epiderm şi unghii) , la aproximativ 30 de zile.
- Căderea părului, începe în aproximativ 10 zile şi devine manifestă la
20 zile.
- Adipoceara debutează după detaşarea epidermului, în urma reacţiei
ţesutului adipos cu sărurile din apă: vara apare după aproximativ 1 – 2 luni iar iarna
după 2 – 3 luni.
- Putrefacţia începe în aproximativ 48 ore.
Din punct de vedere anatomo-patologic, în înecare se constată o serie de
aspecte caracteristice care atestă faptul că decesul s-a produs prin acest mecanism.
Apare astfel, creşterea fluidităţii sângelui (în înecul în apă dulce), prezenţa la nivelul
gurii şi nasului a „ciupercii înecatului” (fig. 25), produsă prin frecarea amestecului de
apă cu aer de peretele CRS.

68
 fig. 25
De asemenea apare şi emfizemul hidro - aeric, când plămânii apar
voluminoşi, grei, iar pe seroasa pleurală apar peteşii Paltauf mari, albăstrui, produse
prin rupturi ale pereţilor alveolari şi capilari.
La autopsie, vom constata apă în stomac, în special în porţiunea iniţială a
intestinului subţire, numită duoden, precum şi stază viscerală (sânge în cantitate
mare în organele viscerale).
Expertiza medico – legală în înecare va trebui să precizeze cauza morţii
pe baza examenelor anatomopatologice de laborator. Trebuie avută în vedere
posibilitatea unei morţi subite în apă, caz în care lipsesc semnele de înecare.
Diagnosticul de laborator se bazează pe studiul planctonului acvatic (alge,
diatomee) ce poate fi găsit în interiorul alveolelor pulmonare atunci când decesul s-a
produs datorită înecării.

11. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRODUSE PRIN AGENŢI FIZICI.

Medicina legală întâlneşte adeseori cazuri de leziuni sau morţi datorate
efectelor diferitelor forme de energie fizică asupra organismului. Aceste forme
variate de energie fizică, pot fi naturale sau produse de om, însă toate conduc în
final la declanşarea unui întreg complex de modificări morfofuncţionale grave care
pot duce la deces.
11.1. Variaţiile de temperatură
Organismul uman dispune de sisteme de adaptare faţă de variaţiile de
temperatură. Atunci când aceste mijloace de protecţie sunt insuficiente, omul va
prezenta modificări locale şi generale datorită hipo – sau hipertermiei.
11.1.1. Leziunile şi moartea prin temperatură înaltă.
Organismul uman este mult mai puţin adaptat la temperaturile înalte decât
cele scăzute şi reacţionează mult mai zgomotos la aceste temperaturi. În privinţa

69
modificărilor locale, leziunile apărute poartă numele de arsuri când sunt produse prin
flacără, metale încălzite, gaze fierbinţi sau raze solare şi opăriri când sunt produse
prin lichide fierbinţi sau aburi.
Arsura de gradul I – se caracterizează prin hiperemie, tumefiere şi durere
locală. După un timp, roşeaţa şi tumefierea dispare, persistă un timp o culoare roşie
închisă, apoi urmează descuamarea epidermului (fig. 25)

fig.25

Arsura de gradul II – se caracterizează prin inflamaţie cu apariţia de bule

(flictene) cu lichid transparent, rareori tulbure. (fig. 26)

F ig. 26
Arsura de gradul III – se caracterizează prin necroză tisulară ce constituie
un teren favorabil pentru apariţia infecţiilor. Vindecarea se face prin apariţia de
cicatrici retractile, dureroase, cu limitarea mişcărilor dacă sunt localizate la nivelul
plicilor.
Arsura de gradul IV – se caracterizează prin apariţia carbonizărilor. Acest
grad de arsura apare doar la cadavru. (fig. 27)

70
 fig. 27

Moartea prin arsuri se poate produce fie rapid datorită şocului iniţiat de
excitarea intensă a terminaţiilor senzitive din piele, fie, mai târziu, datorită şocului
postcombustional. Arsurile se pot complica cu infecţii locale sau generale. Dintre
complicaţiile cele mai frecvente amintim bronhopneumonia şi nefrita, complicaţii
care pot determina şi ele moartea.
În ceea ce priveşte acţiunea temperaturilor înalte asupra organismului,
ele produc supraîncălzirea corpului. Supraîncălzirea corpului poate apărea vara în
caz de caniculă sau în orice alt mediu industrial. În aceste cazuri temperatura
corpului creşte, apar transpiraţii puternice, roşirea feţei, iar la o temperatură de 44 –
45 0 C survine moartea prin paralizia centrilor nervoşi.
Examenul cadavrelor cu arsuri este important şi pentru a stabili dacă
aceste arsuri au caracter vital sau post-mortem, pentru a diagnostica corect cauza
morţii. Sunt situaţii de disimulare a morţii prin incendierea cadavrului. În cazul
decesului prin arsuri diagnosticul pozitiv este dat de examenul microscopic al
flictenelor, de prezenţa arsurilor la nivelul gurii, faringelui, precum şi, cel mai
important semn, prezenţa de carboxihemoglobină în sânge în concentraţie ridicată.
11.1.2. Leziunile şi moartea prin frig.
Moartea prin temperaturi scăzute este în general accidentală, dar condiţiile
suspecte în care se găsesc cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice impun
o anchetă şi o expertiză medico – legală amănunţită. Acţiunea locală a frigului se
caracterizează prin apariţia de leziuni traumatice numite degerături, care prezintă 4
grade:

71
 - gradul I - se caracterizează prin apariţia de tulburări circulatorii, care
se traduc prin vasoconstricţie, pielea devenind palidă, sângele se acumulează în
viscere, dar rapid după aceea apare vasodilataţia paralitică care dă o culoare
albăstruie pielii. Concomitent apare o durere puternică şi sensibilitatea pielii dispare.
- gradul II - se caracterizează prin inflamaţie, flictene pline cu exudat
sanguinolent inflamator. Flictenele se sparg uşor, lăsând la vedere ulceraţii greu
vindecabile.
- gradul III - se caracterizează prin necroza pielii şi ţesutului
subcutanat.
- gradul IV - necroza se întinde în profunzime, până la oase,
complicată frecvent cu infecţii secundare.
La cadavru degerăturile de gradul I nu persistă; flictenele şi necrozele se
păstrează mai bine. Flictenele sunt mici, se sparg uşor şi sunt pline cu un lichid
roşiatic tulbure, spre deosebire de cele din arsuri, unde veziculele sunt mai mari,
mai greu de spart şi conţin lichid transparent deschis, rareori tulbure, dar niciodată
sanguinolent.
Sub acţiunea frigului este tulburată termoreglarea (mecanism care
menţine temperatura organismului constantă) în sens negativ, iar temperatura
corpului începe să scadă. La 34 – 34 0 C apare o stare de slăbiciune şi oboseală.
Dacă temperatura îşi menţine tendinţa de scădere apar ameţeli, somnolenţă.
Funcţiile vitale se diminuează treptat, iar la o temperatură a corpului de 25 0C se
instalează moartea.
Aşadar, moartea nu se instalează prin îngheţare propriu – zisă ci printr-o
răcire a corpului. Frigul produce o serie de tulburări metabolice ce au repercusiuni
asupra sistemului nervos central. Principala tulburare metabolică este inhibarea sau
blocarea proceselor chimice de asimilare a oxigenului la nivel tisular. Ori, sistemul
nervos, extrem de sensibil la lipsa de oxigen, va avea cel mai mult de suferit.
Expertiza medico – legală a morţii prin frig se face după dezgheţarea
cadavrelor în încăperi răcoroase, căci leziunile anatomopatologice se modifică la o
dezgheţare rapidă. După dezgheţare, autoliza şi putrefacţia avansează foarte rapid.
Caracteristic examenului intern este coloraţia violaceu închisă a organelor,
datorită CO2 neutilizat la nivel tisular în urma inhibării la frig a enzimelor respiratorii,
şi apariţia la nivelul mucoasei gastrice a petele Vişnievschi, mici sufuziuni sanguine
în stratul superficial al mucoasei gastrice.
Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig se pune având în vedere următorii
parametri:
- aspectul roşu deschis al lividităţilor;
- sânge roz deschis şi lichid în cord;
- sufuziuni sanguine pe mucoasa gastrică;
- examenul toxicologic pentru stabilirea alcoolemiei;

72
 - excluderea morţii subite sau morţii violente.
11.2. Leziunile şi moartea prin energie electrică
Electricitatea poate fi industrială şi atmosferică.
Electricitatea atmosferică: - trăsnetul este o descărcare electrică între 2
nori cu sarcini opuse sau între nor şi pământ. El are o forţă mecanică şi una termică.
Cantitatea de electricitate este foarte mare.
Pe piele trăsnetul lasă urme sub formă de arsuri superficiale, de obicei de
gradul I şi II, numite figuri de trăsnet (fulguride sau arborizaţii), având formă de
ramificaţii, care însă pălesc rapid după moarte (cam 24 ore) şi dispar. La cei rămaşi
în viaţă aceste figurine persistă câteva zile.
Pentru expertiză este importantă examenul hainelor şi a celorlalte obiecte
de pe corp. Îmbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar caracteristice sunt găurile de pe
talpa încălţămintei. Stabilirea morţii prin trăsnet se face prin coroborarea datelor
examenul extern cu circumstanţele în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, în
preajma unor pomi carbonizaţi.
Electricitatea industrială: - acţiunea curentului electric este condiţionată de
o serie de factori:
 tensiunea (voltajul) – are importanţă deoarece
curenţii ce depăşesc 350 – 400 V sunt mortali; curenţii de 1000 V nu produc
moartea întotdeauna dacă nu are o intensitate suficientă.
 intensitatea (amperajul) – măsoară cantitatea de
electricitate ce pătrunde în organism. Un curent electric cu o intensitate mai mare de
80 – 100 mAS este considerat periculos;
 rezistenţa organismului;
 frecvenţa curentului;
 durata de acţiune;
 suprafaţa şi intensitatea contactului;
 traiectul curentului – în organism curentul alege
traseu format din ţesuturile care au rezistenţa cea mai mică. Acţiunea este mai
periculoasă atunci când interesează inima sau sistemul nervos.
Tanatogeneza prezintă 3 mecanisme:
- trecerea curentului prin cord produce fibrilaţie ventriculară;
- trecerea curentului prin torace şi abdomen determină paralizia
respiratorie prin contractură tetanică a muşchilor intercostali şi diafragm;
- trecerea curentului electric prin cap şi gât determină paralizia
centrilor cardiac şi respirator.
Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor sunt reprezentate
de următoarele leziuni:

73
 - marca electrică – apare sub forma unei depresiuni a pielii, albe
cenuşie sau galbenă, rotundă sau ovalară. Este dură şi apare în general la curenţi
de mică intensitate;
- arsura electrică – este localizată şi cu întindere mică; nu există
hemoragii şi se observă toate gradele arsurilor, inclusiv carbonizarea şi topirea
oaselor. Flictenele sunt bine delimitate şi fără reacţie inflamatorie în jur;
- metalizarea pielii – constă în impregnarea pielii la locul de contact
cu particule de metal din conducătorul electric;
- edemul electrogen – apare la locul de contact sau distanţă;
- necroze cutanate sau subcutanate.
La examenul intern vom găsi semnele de moarte prin asfixie. Expertiza
medico – legală în cazurile de electrocuţii se va face în prezenţa unui expert tehnic.
Circumstanţele de producere a electrocuţiilor sunt în majoritatea cazurilor
accidentale, dar apar uneori şi sinucideri şi rareori omucideri.
11.3. Leziunile şi moartea prin variaţiile presiunii atmosferice
11.3.1. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ SCĂZUTĂ
Presiunea atmosferică se reduce (1mm Hg. la fiecare 10 m) pe măsura
ascensionării de la nivelul mării, prin scăderea presiunilor parţiale ale gazelor
componente, generând hipobarismul.
Tulburările pe care le prezintă organismul se datorează scăderii P O2 în
aerul inspirat; organismul suportă mai bine creşterea concentraţiei de O 2 decât
scăderea acestuia. Manifestările apărute sunt diferite în funcţie de durata expunerii
la scăderea presiunii:
- expunerea de scurtă durată
o răul de munte – apare la persoane care fac ascensionări la
altitudini de aproximativ 2500 – 3000 m; manifestările apar cu atât mai precoce cu
cât efortul depus este mai mare (în special la cei neantrenaţi) şi constau în:
oboseală, somnolenţă, ameţeli, tulburări respiratori şi ale ritmului cardiac, epistaxis
şi chiar lipotimii sau deces (în cazuri extreme);
o Răul de altitudine – apare la aproximativ 6000 – 7000 m, nu este
influenţat de efort, cauza fiind scăderea concentraţiei de O 2 sub pragul nevoilor limită
ale organismului; spre exemplu, la personalul navigant (piloţi, pasageri), când
aparatul de zbor se depresurizează la altitudini mari; manifestările constau în: dureri
precordiale, dureri la nivelul sistemului musculo – articular, tulburări senzoriale,
greaţă, vomă, tulburări ale percepţiei, alterarea stării de conştienţă etc.
- expunerea de lungă durată – insuficienţa cronică de O2 ,determină o
serie de modificări compensatorii cum ar fi creşterea ritmului şi amplitudinii
respiratorii (hiperventilaţie) şi sporirea nr. de hematii ( poliglobulie), care transportă

74
O2 de la plămân către ţesuturi. Caracteristice expunerii prelungite la presiunea
atmosferică scăzută sunt:
o poliglobulia de altitudine – care apare la locuitorii unor sate din
munţii Anzi sau Himalaya şi la cei care stau temporar la altitudini mari; creşterea nr.
de eritrocite duce la creşterea vâscozităţii sângelui şi hipervolemie cu HTA,
accidente vasculare cerebrale şi fenomene de decompensare a inimii stângi;
o boala cronică a munţilor – se manifestă la cei care locuiesc mai
mulţi ani la altitudini mari, prin:oboseală fizică şi intelectuală, cefalee, dispnee de
efort,, tulburări oculare şi auditive; dacă individul părăseşte locul respectiv aceste
fenomene se remit, în caz contrar producându-se decesul.
- expunerea bruscă la presiunea atmosferică foarte scăzută – în
astfel de situaţii manifestările ce apar nu se datorează deficitului de O 2 ci
fenomenului „sticlei de şampanie la scoaterea dopului”. Asemănător spumării
produse la scoaterea dopului unei sticle îmbuteliate sub presiune în organismul
uman expus în mod brusc la o presiune foarte scăzută are loc fenomenul de
transformare rapidă în gaz a CO2 dizolvat în plasmă ce are drept consecinţă o
embolizare gazoasă globală, dilatarea sau explozia unor viscere, hemoragii, mai
ales la nivelul vaselor mici, şi deces în scurt timp.
11.3.2. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ CRESCUTĂ
Presiunea atmosferică creşte (1 atm. la fiecare 10 m) pe măsură ce se
coboară sub nivelul mării; omul suportă relativ bine o presiune de 7 – 8 atm,, o
durată mică de timp.
Mecanismul patogenic constă în alterarea concentraţiei sanguine a
azotului , gazul inert din compoziţia aerului inspirat.
A. la coborârea în adâncuri pot apare:
- narcoza hiperbară – sau beţia adâncurilor sau sindromul de
încântare al adâncurilor descris de J.Y. Cousteau – odată cu creşterea presiunii sale
parţiale, deoarece nu intră în combinaţii chimice, azotul trece din forma gazoasă în
cea lichidă (se solubilizează în plasmă) şi se va depozita în ţesuturile bogate în
grăsimi: ţesutul adipos, creier; apar o serie de tulburări ce evoluează în 2 etape:
o faza de excitaţie, de scurtă durată, caracterizată prin agitaţie,
nelinişte;
o faza de inhibiţie, cu scăderea ritmului respirator şi cardiac,
somnolenţă ce poate culmina cu leşin, pierderea contactului cu mediul şi în final
înec.
- barotrauma – ce se poate manifesta la nivel:
o otic, prin spargerea timpanului (datorită diferenţei de presiune
dintre urechea externă şi cea medie, separate de timpan), cu hemoragie şi dureri

75
locale, hipoacuzie, vertij, înot în cerc şi înec (acest tip de barotraumă poate apărea
şi la coborârea rapidă de la înălţime);
o pulmonar, prin creşterea presiunii asupra plămânului (de fapt
asupra întregului corp), cu rupturi de ţesut pulmonar; la scufundători fără costum
special se instalează insuficienţa respiratorie, care va evolua fatal chiar dacă
respectivul este scos la suprafaţă; în cazul celor protejaţi de costum şi cu aparat
special de respirat survin embolii gazoase cerebrale (prin antrenarea gazelor în
circulaţia sistemică, consecutiv rupturilor pulmonare)şi, în final, deces;
o sinusal, cu hemoragie în sinusurile feţei; dacă sângele este
aspirat în căile respiratorii moartea survine prin asfixie mecanică.
B. la ascensionarea către suprafaţă apei se constată:
a. boala de cheson cunoscută şi sub numele de „embolia de
ridicare/ascensionare”, sau boala de decompresiune, ce poate apărea atunci când
scufundătorul se ridică brusc la suprafaţa apei, datorită faptului că, pe măsură ce
scade presiunea, azotul revine din starea lichidă în cea gazoasă urmând a fi eliminat
pe cale respiratorie; dacă ascensionarea este prea rapidă, depăşindu-se
capacitatea de epurare a plămânului, azotul nu mai poate fi îndepărtat în totalitate şi
va determina embolia gazoasă, care atunci când interesează creierul, inima,
plămânii, apare decesul.
Manifestările apar,la scurt timp de la ieşirea din apă şi constau în: prurit,
emfizem subcutanat, modificări de culoare tegumentară (piele marmorată, uneori cu
echimoze), dureri articulare sau dentare, stare de epuizare fizică, diverse tulburări
neurologice.
Emboliile gazoase cu azot pot fi evitate prin ascensionare lentă, în trepte.

12. TRAUMATISMELE CHIMICE (TOXICOLOGIA MEDICO – LEGALĂ)

Expertiza toxicologică înregistrează succesiunea fenomenelor toxice în
corpul omenesc, studiază şi ia în considerare diferitele metode de cercetare şi
determinare a toxicelor.
Toxicul reprezintă orice substanţă care, introdusă în organism în cantităţi
relativ reduse, provoacă alterări funcţionale sau lezionale , determinând o stare
patologică numită intoxicaţie.
Toxicitatea reprezintă ansamblul modificărilor fizico – patologice care
rezultă din interacţiunea dintre toxic şi mediu. Deci toxicitatea este condiţionată atât
de proprietăţile toxicului cât şi de reactivitatea organismului. Toxicul intervine în
această interacţiune prin structura chimică, prin proprietăţi fizico – chimice, prin
viteză şi calea de pătrundere. Reactivitatea organismului este condiţionată de
specie, vârstă, sex, terenul patologic care are o mare importanţă, şi greutatea
corporală.

76
 Soarta toxicelor în organism (căile de pătrundere, modul de distribuţie,
acumularea, metabolizarea, felul şi ritmul de eliminare) trebuie cunoscută căci poate
lămuri evoluţia unei intoxicaţii, simptomele clinice, leziunile şi pot da indicaţii asupra
tratamentului de aplicat.
Pătrunderea în organism are loc pe mai multe căi, acestea influenţând
viteza şi cantitatea absorbită:
- calea respiratorie – este cea mai periculoasă cale de pătrundere,
datorită faptului că, toxicul se absoarbe nemodificat, direct şi imediat în circulaţie,
ocolind bariera detoxifiantă hepatică;
- calea digestivă – cea mai frecventă cale de pătrundere, începe cu
absorbţia toxicului la nivelul mucoasei bucale, continuă cu mucoasa gastrică şi a
intestinului subţire. Toxicul trecut în circulaţie va fi dirijat prin vena portă spre ficat
unde va fi supus procesului de detoxificare;
- calea cutanată – pătrund toxicele liposolubile, care au proprietatea
de a se dizolva în grăsimile din structura pielii:
- calea parenterală – este reprezentată de calea intravenoasă,
intramusculară, subcutanată;
- calea transplacentară - toxicele (opiacee) trec prin placentă, cordon
ombilical la făt;
- calea conjunctivală – toxice cu absorbţie oculară.
Distribuţia (difuziunea) toxicelor constă în transferul toxicelor din sânge în
ţesuturi (organe) sau în alte lichide. În general, aceasta este condiţionată de hidro şi
liposolubilitatea toxicului, de irigaţia organului respectiv, de tropismul toxicului. Unele
toxice se fixează şi se acumulează în ficat (arsenicul), altele în rinichi (mercurul) sau
în sistemul nervos (hipnotici, anestezici).
Neutralizarea toxicului se realizează prin următoarele mecanisme:
biotransformarea, depozitarea în organe şi eliminarea acestora.
- biotransformarea sau metabolizarea toxicului constă în
transformarea acestuia în compuşi simpli, mai excretabili şi de regula mai puţin
toxici, sub acţiunea enzimelor detoxifiante. Ficatul conţine cea mai mare cantitate de
enzime necesare acestui proces şi sunt situate la nivelul celulei hepatice, în
hepatocit, mai exact la nivelul reticulului endoplasmic neted;
- depozitarea în organe – prin depozitare toxicul este sustras din
circulaţie în organele de depozit., efectele sale sunt mai puţin pronunţate iar derivaţii
rezultaţi din biotransfomare sunt eliminaţi mai lent. Printre organele de depozit
amintim: ţesutul adipos (pentru barbiturice), ficatul (toxicele pătrunse pe cale
digestivă), tendoane, cartilaje (se depozitează plumbul).
Eliminarea toxicelor se face pe următoarele căi:

77
 - calea digestivă, determină apariţia de leziuni la nivelul mucoasei
bucale (plumb, mercur), la nivelul vezicii biliare (mercurul determină apariţia tiflitei
mercuriale):
- calea renală, se elimină alcoolul şi toxice care produc leziuni la
acest nivel (nefroza mercurială, nefrita arsenicală);
- prin laptele matern, se elimină alcoolul, morfina, arsenicul;

12.1. Toxice methemoglobinizante

Sunt substanţe care provoacă fie o oxidare directă (cloraţi, permanganatul,
cromatul, fericianura), fie substanţe reducătoare (derivaţi aminaţi, nitriţi, nitroderivaţi,
anilina).
Caracteristic intoxicaţiei cu substanţe methemoglobinizante este oxidarea
ireversibila a Fe2+ (bivalent) in Fe3+ (trivalent) cu formare de MetHb
(methemoglobină). Specific acestei intoxicaţii este coloraţia cafenie – roşcată a
sângelui şi uneori a lividităţilor cadaverice. Apar frecvent in industria alimentară,
abatoare, unde nitriţii sunt folosiţi frecvent pentru a induce o culoare roz a cărnurilor
şi mezelurilor, sau accidentală prin confuzia cu sarea.
Este o asfixie de transport.
Tratamentul constă în spălături gastrice, O 2 sub presiune. În cazuri grave
se practică perfuzarea în doze mici de nitrit de sodiu sau albastru de metil.
12.2. Intoxicaţia cu monoxid de carbon
Este un gaz incolor, indoor, foarte difuzabil. Apare intr-o atmosferă cu un
conţinut insuficient de oxigen: sobe cu tiraj insuficient, gaze de eşapament.
Mecanismul tanatogenerator : CO pătruns în organism pe cale
respiratorie,ajunge în sânge prin intermediul membranei alveolo – capilare, se
fixează pe Hb din eritrocit., formând CoHb (carboxihemoglobină) care nu permite
transportul oxigenului în sânge, deci apare o asfixie mecanica de transport.
Simptomele clinice variază în funcţie de concentraţia de CO, ele mergând de la
cefalee, astenie musculară, greţuri, vărsături până la comă, convulsii şi moarte.
La necropsie se vor constata lividităţi cadaverice roşii aprinse, sângele şi
organele de asemenea roşii datorită conţinutului ridicat de carboxihemoglobină. Mai
apar mici sufuziuni ale mucoasei digestive, subpleural, în muşchiul cardiac şi în
creier.
In sânge se găseşte CoHb care este principala reacţie vitală în cadrul
intoxicaţiilor cu CO.
Moartea se produce prin inhibiţia centrilor cardio-respiratorii sau asfixie
mecanică.
12.3. Intoxicaţia cu alcool etilic

78
 Una dintre cele mai frecvente intoxicaţii acute, având numeroase implicaţii
în medicina legală ca urmare a actelor agresive, antisociale, accidentelor şi morţilor
violente ce survin în cursul intoxicaţiei.
Pătrunderea în organism se face pe cale digestivă (cel mai frecvent) sau
respiratorie (vapori de alcool). Etanolul se absoarbe 20% in stomac, restul de 80%
in porţiunea iniţială a intestinului subţire (duoden). Daca stomacul este plin,
absorbţia este mai lenta, alcoolemia maxima fiind atinsă la 2 ore, iar pe stomacul gol
alcoolemia maximă este atinsă la 30 – 60 minute.
Evoluţia alcoolemiei este reprezentată de următorul grafic:

- iniţial, în faza de absorbţie, alcoolemia creste liniar;

- după intrarea in funcţiune a mecanismelor de metabolizare si
eliminare, curba alcoolemiei prezintă un platou;
- după încetarea absorbţiei, alcoolemia scade progresiv.
In faza ascendentă a alcoolemiei, concentraţia alcoolului in sângele
arterial este mai mare decât in sângele venos.
Metabolizare:
- 95% se metabolizează in ficat, sub acţiunea diferitelor enzime( cea
mai importanta este alcooldehidrogenaza), cu formarea de aldehida acetica, acid
acetic, CO2 si apa.
- 5% se elimina prin urina , nemodificat, respiraţie, transpiraţie, saliva,
lapte.
- alcooluria este mai mica decât alcoolemia in faza de absorbţie si
invers in faza descendenta sau faza de eliminare.
- viteza medie de metabolizare este 0,15g/l/ora, viteză care este
constantă.
Intoxicaţia cu alcool defineşte beţia acuta, care prezintă mai multe faze:

79
 a) faza de euforie: corespunde unei alcoolemii de sub 1g/1000ml, sunt
afectate funcţiile intelectuale, reflexele, coordonarea motorie.
b) faza medico-legala: 1 -3 g/1000ml., tulburările neurologice sunt
evidente.
c) faza comatoasa: peste 3g/1000ml, se manifestă prin anestezie
periferica, narcoza profunda, hipotermie.
d) decesul se produce la 4-7 g/l prin : inhibiţie cardio-respiratorie
centrala, aspirarea conţinutului gastric, refrigeraţie, hipoglicemie.
Decesul la consumatorii cronici se realizează prin cardiomiopatie etilica,
ciroza hepatică, pancreatită necrotico – hemoragică, hipotermie şi asfixie mecanică
prin aspiraţia conţinutului gastric.
12.4. Intoxicaţia cu HCN si derivaţii săi
HCN este un lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de migdale amare.
Este folosit ca insecticid si rodenticid.
Sărurile de HCN pot fi simple ca cianura de K sau Na, şi complexe ca
fericianura de K. Săruri de HCN se găsesc şi în sâmburii de migdale amare, sâmburi
de cireşe sau piersici, care sub acţiunea HCL din stomac pot elibera HCN
producând intoxicaţii.
Toxicul acţionează asupra enzimelor din lanţul respirator celular iar
moartea se produce prin paralizia bulbara la câteva zeci de secunde de la
intoxicaţie.
La necropsie lividităţile sunt de culoare roşie, rigiditatea este intensă şi
precoce iar conţinutul gastric are miros de migdale amare (caracteristic acestui tip
de intoxicaţie).
12.5. Intoxicaţia cu pesticide organofosforate
Reprezentantul clasei este parationul, care are o culoare verde. In stare
pură este însă incolor sau slab gălbui fără miros. Pătrunde in organism pe cale
digestivă, respiratorie sau cutanată. Este metabolizat in ficat intr-un compus mai
toxic numit paraoxon.
Decesul se produce prin inhibarea centrului respirator, edem pulmonar,
sau efect direct pe miocard.
12.6.Intoxicaţia cu pesticide organo - clorurate
Cei mai reprezentativi toxici sunt HCH (hexaclorciclohexanul), aldrina şi
DDT (diclordifeniltricloretanul). Calea de pătrundere este respiratorie, digestivă
(frecvent). Are acţiune toxică celulară, acţionând asupra SNC-ului.
Aldrina este un compus toxic care se aseamănă cu făina, de aici si
intoxicaţiile accidentale. Aldrina se metabolizează în ficat intr-un produs mai toxic
numit dialdrina.
Tanatogeneza se produce prin paralizia centrilor respiratori.
12.7.Intoxicaţia cu antigel

80
 Lichid incolor, fără miros, cu gust dulceag, aspect de sirop. Calea de
pătrundere este digestivă. Se metabolizează la CO2 si acid formic, responsabil de
efectele intoxicaţiei. Produce o deprimare puternica a SNC cu edem cerebral intens
ce apare la 30 min. – 12 ore după consum. Decesul se produce prin insuficienţă
cardiorespiratorie acută.
12.8.Intoxicaţia cu opiacee (opiul)
Drog obţinut din răşina capsulelor imature a unei varietăţi de mac. Prin
procesare se obţine morfina, care este principala substanţa din compoziţia opiului.
Calea de pătrundere este orală şi respiratorie ( fumatul ţigărilor ). Morfina acţionează
asupra centrilor corticali ai durerii (folosit ca analgezic ).
Alt compus derivat din morfina este binecunoscuta heroina, care se
prezintă sub forma unii praf alb, fără gust sau miros. Ca mod de administrare, injecţii
i.v. sau fumat. Supradoza duce la depresia SNC si edem pulmonar acut.
12.9.Cocaina
Obţinută din arbustul de coca. Se foloseşte în amestec cu bicarbonat care
apoi este încălzit. Materialul obţinut este uscat şi împărţit in mici bucăţi care ajung la
vânzare. Poate fi fumată in pipe de sticla, sau prizata. 100 mg reprezintă 2 -3 linii.
Ca markeri externi ai consumului de cocaină amintim:
- perforaţia septului nazal
- eroziuni dentare.
- policele de crack.
Decesul se produce prin efect direct asupra SNC sau sistemului cardio -
vascular. La doze mari scade forţa de contracţie a inimii.
12.10.Intoxicaţia cu barbiturice
Sunt utilizate ca sedative, hipnotice si narcotice. Din punct de vedere
juridic intoxicaţia cu barbiturice poate fi : sinucidere (cele mai frecvente, in special la
femei, deoarece barbituricele produc moartea uşor fără dureri), accidentale, iar
omuciderile sunt foarte rare.
Calea de pătrundere – poate fi digestiva sau parenterala (i.v.).
Metabolizarea barbituricelor se face la nivel hepatic, ceea ce duce la
creşterea metabolizării altor substanţe sau medicamente, cum ar fi alcoolul, deci
metabolizarea alcoolului este întârziata de acţiunea barbituricelor.
Barbituricele acţionează la nivelul SNC, deprimând toate funcţiile acestuia.
Caracteristic pentru intoxicaţia cu barbiturice este acea stare
asemănătoare cu beţia alcoolică, numita beţia barbiturica, caracterizata prin :
incoerenţă, mers ebrios ( ca de beţiv),uneori vărsături, ameţeli, somnolenţă. Coma
barbiturică este liniştită, lentă, putând dura 7-8 zile, după care vindecarea are loc
fără sechele.

81
 Tanatogeneza: moartea se produce prin inhibiţia acuta a centrilor cardio-
respiratori, asfixie mecanica prin aspirarea vomei, iar după câteva zile de comă –
prin pneumonia de decubit.
12.11. Intoxicaţia cu substanţe caustice
Această categorie de substanţe toxice cuprinde acizi şi baze. Toate aceste
substanţe produc la locul de contact procese inflamatorii şi distructive, până la
necroză.
Toxicii caustici au în primul rând o acţiune locală producând leziuni
caracteristice, urmate apoi de unele efecte secundare produse prin resorbţie.
Intensitatea şi evoluţia fenomenelor sunt în funcţie de concentraţia toxicului precum
şi de durata de acţiune.
Substanţele caustice produc local o coagulare a proteinelor dând
distrugeri diferite după natura toxicului. Astfel acizii dau zone dure, deshidratate,
uscate, în timp ce bazele produc o necroză umedă, rezultând un aspect moale şi
îngroşat. Această zonă umedă permite mai uşor pătrunderea în profunzime a
causticului, existând pericolul crescut de perforaţie. Urmările comune ale leziunilor
produse de aceşti agenţi caustici sunt perforaţia, intoxicaţia şi cicatrizarea.
Decesul se produce fie iniţial prin şoc, fie prin insuficienţă cardiacă. Mai
târziu apar complicaţii, dintre care amintim stenoza esofagiană, ulcere perforante
gastrice şi duodenale.
Tratamentul de elecţie este laptele amestecat cu ouă crude, indicat atât la
acizi cât şi la baze. Spălătura gastrică sau provocarea de vărsături nu este indicată
decât poate imediat după ingestie, fiindcă altminteri favorizează perforaţia. Durerile
se calmează prin administrarea de morfină.
13. AGENŢII TRAUMATICI BIOLOGICI
Acţiunea agenţilor biologici asupra omului este cel mai adesea
accidentală. Moartea prin acţiunea acestor agenţi se produce ca urmare a acţiunii
nocive a unor animale, reptile,insecte,artropode, microbe, plante, etc.
13.1. LEZIUNI DETERMINATE DE ANIMALE
Animale de uscat : diferite animale de uscat pot produce traumatisme prin
muscare, lovire, calcare sau prin mecanisme complexe.
Prin muşcare pot produce plăgi următoarele animale:
Animalele domestice (câini, pisici, porci, cai), muşcătura lor fiind in general
nemortală, exceptând cazul in care survin infecţii grave sau are loc transmiterea
unor boli infecţioase letale (turbarea).
Animale sălbatice: dintre care amintim muşcătura de lup care poate
determina plăgi cervicale sfâşiate, complexe şi grave, muşcătura de vulpe care
poate transmite turbarea, sau muşcătura felinelor mari (leu, tigru, etc.) iar la noi in
ţara, râsul, care preferă feţele laterale ale regiunii cervicale, baza craniului, baza
gâtului si regiunea facială.

82
 Felinele mari îşi manevrează astfel dinţii in aşa fel încât la momentul
întâlnirii planului osos cervical, realizează o realiniere a maxilarelor pentru a putea
penetra spaţiul intervertebral, determinând leziuni grave medulare si bulbare, urmate
cel mai frecvent de moartea cvasiinstantanee sau foarte rapida a victimei.
Toate aceste animale provoacă plăgi perforante ale cutiei craniene, plăgi
înţepate-penetrante, cât şi plăgi tăiate şi/sau sfâşiate.
Prin lovire, animalele cornute (taur, cerb) pot produce plăgi înţepate
perforante, penetrante , adesea profunde şi intens hemoragice. Ele sunt situate mai
frecvent ischio – scrotal şi femural superior, cu grad de infecţiozitate mare.
Prin calcare (cerb, cal) plăgile capătă aspecte complexe: frecvent asocieri
ale plăgilor delabrante, înţepate, tăiate sau zdrobite cu fracturi închise /deschise.
Animale marine : unele specii de animale sunt veninoase “per se” ( adică
secretă si injectează venin cu ocazia muşcăturii sau înţepăturii), altele sunt toxice
sau condiţionat toxice, cu ocazia consumului in alimentaţie.
Peşti veninoşi şi alte vieţuitoare marine veninoase:
Peştii veninoşi: printre cei mai frecvenţi peşti veninoşi care se găsesc şi in
ţara noastră se număra:
- acvila de mare : poate provoca intoxicaţii prin inocularea veninului
conţinut in coadă. Înţepătura provoacă local durere intense, apariţia edemului
hemoragic, infecţie. Urmează instalarea unei vasodilataţii paralitice cu sincopa,
slăbiciune (poate surveni înecul), greaţa, vărsături.
- chefalul, calcanul : prezintă glande veninoase ce devin active numai
in perioada depunerii icrelor ( noiembrie – ianuarie), perioada in care peştii sunt
consideraţi periculoşi.
Peşti toxici:
- peştii ichtiohemotoxici : anghile, murene, care conţin o toxina in sânge
ce acţionează pe hematiile victimei. Se găsesc în lacul Razelm, Babadag;
- peştii ichtiotoxici: somon, ştiuca, lin, crăpcean, la care toxina este
localizata in gonade, ouă, in timp ce carnea este comestibilă;
- peştii ichtiosarcotoxici: care conţin in carnea , pielea si viscerele lor o
substanţă deosebit de toxică. Exemple de asemenea peşti: ton, macrou, care pot
determina diferite forme de intoxicaţii. Aceste fenomene apr in situaţia in care
imediat după pescuire, pestele nu este refrigerat si bine preparat termic cu ocazia
consumului. Ţinuţi la temperatura mediului ambient, pe suprafaţa lor vor apărea
germeni care produc toxine cat si mari cantităţi de histamine.
Alte vieţuitoare marine toxice prin consum sunt reprezentate de moluşte
( stridii, scoici) care sunt toxice in perioada mai –octombrie. In aceasta perioada,
stochează toxinele organismelor unicelulare pe care le consuma, fără a fie ele
însele afectate. Consumul lor de către om in aceasta perioada poate produce
decesul. Doza minima letala este 1 stridie.

83
 13.2. LEZIUNI DETERMINATE DE REPTILE
Şerpii veninoşi : gradul de toxicitate depinde de activitatea toxica a
veninului, cantitatea inoculata si greutatea victimei. Se estimează circa 30000 –
40000 decese/an in întreaga lume prin muşcături de şarpe.
In România, si in general in Europa, singurul şarpe periculos pentru om
este VIPERA, a cărei muşcătura poate fi mortală mai ales pentru copii. Caracteristic
pentru muşcătura de vipera este existenta a 2 înţepături localizate la o distanta de 7
mm una de alta, pe fond tumefiat si edematos. Cu prima muşcătura se elimină circa
75% din cantitatea de venin.
Veninul de şarpe este un complex de substanţe, majoritatea fiind proteine,
care au specificitate neurotoxică, hemotoxică şi cardiotoxică; veninul poate avea
toate aceste efecte. Deci o persoană muşcată de şarpe trebuie considerate un
intoxicat cu multiple substanţe toxice, adesea necunoscute. Decesul se poate
produce printr-un sindrom de incoagulabilitate, adică tulburări în procesul de
coagulare a sângelui.
Tratamentul pentru o asemenea leziune este incizie şi ser antiviperin.
Artropode: arahnide (scorpioni, păianjeni) şi insecte.
Scorpionii: specii mici apar in Delta şi rar in unele zone Subcarpatice.
Ating lungimea de 8 cm si sunt puţin periculoşi pentru oameni. Local, înţepătura
produce durere, tumefacţie redusă şi limfangită. Simptomele generale sunt:
tahicardie, astenie fizica, tulburări respiratorii, dispnee, apnee ( la copil). Decesul
este rar si apare doar la copii.
Păianjenii: reprezentativ pentru tara noastră este VĂDUVA NEAGRĂ, la
care numai femela este periculoasă. Are un aspect caracteristic, lungime de 1,5- 2
cm. neagră - albăstruie, prezentând pe marginea corpului 13 puncte roşii de 1 mm şi
pe abdomen o pata oranj sau roşie de 2-3 mm având forma unei clepsidre.
Muşcătura este periculoasă in general numai pentru copiii care au mai puţin de
15kg. Semnele locale ale muşcăturii sunt cele cunoscute: tumor, calor, dolor.
Semnele generale : crampe si rigiditatea abdomenului şi toracelui, cefalee,
ptoză palpebrală, erupţii cutanate, greaţa, vărsături, hipersalivaţie, HTA.
Insecte : pentru ţara noastră albine, viespi, bărzăuni, care secretă şi
inoculează venin. Cazurile grave care apar se datorează:
- nr. mare de înţepături: 100 viespi/un adult;
- vârstei mici: copii sub 15 kg. doza 15-20 viespi;
- supradozări de venin;.
- reacţie anafilactică, survenite pe un teren atopic;
- zona inoculată: înţepătura endo-bucală duce la edem glotic cu asfixie
mecanică consecutivă.

84
 Decesul se produce prin incoagulabilitate acuta, asfixie mecanica, fie prin
şoc anafilactic caracterizat prin vasoplegie paralitică cu staza generalizată,
hipotensiune, colaps, dispnee şi stop cardio-respirator central.
Bacterii: unele bacterii pot determina boli infecţioase având drept poarta
de intrare cutanată ( tetanosul), digestive ( toxinfectii alimentare) sau parenterală
( scop criminal).
Tetanosul : boala infecţioasă datorită bacilului tetanic care se multiplică la
nivelul porţii de intrare de unde exotoxina se difuzează in întreg organismul. Aceasta
produce contractura tonică a musculaturii scheletice si respiratorii si crize de
contractură generalizată cu ruperi musculare cât şi a muşchiului cardiac. Decesul se
produce prin asfixie mecanica si/sau ruptură miocardică.
Toxiinfecţiile alimentare: boli acute, epidemice, cu tablou gastrointestinal
acut, produse de consumul de alimente contaminate cu germeni, toxine si/sau
metaboliţii toxici bacterieni.
Cei mai frecvenţi agenţi implicaţi sunt: salmonella, stafilococul.
Izvorul de infecţie al salmonelei sunt: păsările, ouăle de raţă, porci, bovine,
peşti. Infecţia este determinata de acţiunea conjugata a germenului şi a
enterotoxinei.
Botulismul: intoxicaţie acută datorită bacilului botulinic. Boala este produsă
de consumul de alimente in special conserve nepreparate termic. Decesul survine
prin insuficienţă respiratorie acută datorita paraliziei muşchilor respiratori.
Alţi agenţi traumatici biologici şi care au o pondere destul de ridicată sunt
transfuziile de sânge heterolog, cu ocazia reanimării hematologice. Complicaţiile
imediate care pot apare sunt: reacţii hemolitice acute, suferinţa acuta pulmonară,
şoc bacterian, embolii gazoase, reacţii alergice febrile. Complicaţiile tardive, sunt in
special cele legate de transmiterea de boli infecţioase (hepatite, SIDA, malarie,
sifilis, virusul citomegalic).
Reacţiile hemolitice se produc atunci când în serul primitorului se găsesc
anticorpi împotriva antigenelor corespunzătoare sângelui donatorului. Poate fi vorba
de o incompatibilitate de grup ABO. Complicaţiile cele mai grave sunt CID
(coagulare intravasculară diseminată), insuficienţa renală si moartea.
Intoxicaţii cu ciuperci: cele mai importante sunt amanitele si halvella.
Intoxicaţiile sunt accidentale si se produc cel mai frecvent prin confundarea acestora
cu ciupercile comestibile. Cea mai toxică este amanita faloides care are o toxicitate
ce rămâne nealterată si după fierbere. Dintre manifestările intoxicaţiei amintim:
- sindromul faloidian dat de ciuperca amanita faloides, denumita pălăria
şarpelui. Se caracterizează prin tulburări digestive violente cu colici, sete puternica,
astenie si ameţeli. Evoluţia poate dura 3 – 8 zile. Spre sfârşit apare oliguria,
convulsii, icter si tulburări respiratorii grave,

85
 - sindromul muscarinic dat de ciuperca amanita muscaria. După 1-2
ore de la ingestie, apar arsuri stomacale, tulburări digestive, transpiraţie, mioză.
Aspecte anatomo-patologice comune tuturor intoxicaţiilor cu ciuperci sunt:
rigiditate cadaverică tardivă şi slabă, leziuni inflamatorii şi ulceraţii pe mucoasa
gastrică şi leziune hepatice ireversibile.

CAPITOLUL 6
UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU – NĂSCUTULUI
SĂVÂRȘITĂ DE CĂTRE MAMĂ

Art. 200 C.P definește uciderea ori vătămarea nou - născutului ca fiind:
„Uciderea copilului nou – născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de
ore, săvârșit de către mamă aflată într-o stare de tulburare psihică pricinuită de
naştere se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani”.
Expertiza medico – legală în pruncucidere vizează următoarele etape:
- examenul cadavrului nou – născutului;
- examenul femei suspectate de pruncucidere;
- examenul locului faptei.
6.1. Examenul cadavrului nou – născutului trebuie să stabilească
următoarele aspecte:
1. starea de nou – născut se stabileşte prin cercetarea anumitor
particularităţi morfologice ale acestuia şi anume: lungimea (49 – 55 la fetiţe şi 50 -
54 la băieţei), greutatea ( 2900 – 3200 g. fetiţe şi 3000 – 3500 g. băieţeii), cordonul
ombilical între 50 – 60 cm, turgescent şi lucios,urme de sânge şi grăsime pe corp,
testiculele coborâte în scrot, în intestinul terminal se găseşte meconiu.
2. vârsta intrauterină se poate calcula în funcţie de lungimea fătului
când se foloseşte formula Dervieux, lungimea x 5.6 = vârsta în zile sau formula
Haase, când lungimea este peste 25 cm se împarte la 5, iar când este sub 25 cm se
extrage rădăcina pătrată, obţinându-se vârsta în luni lunare ( luna lunară are 4
săptămâni sau 28 zile).
3. viabilitatea fătului reprezintă capacitatea fătului de a se adapta la
condiţiile extrauterine şi posibilitatea de a trăi autonom în condiţiile noi de mediu. Se
consideră că un făt este viabil numai dacă a depăşit 38 cm. lungime şi 1500 g
greutate. Alături de aceşti parametri, viabilitatea este condiţionată de malformaţiile
congenitale incompatibile cu viaţa, afecţiuni pulmonare contractate intrauterin sau
aspirat amniotic masiv în timpul naşterii.
4. dovezi de instalare a vieţii extrauterine – dovedirea faptului că fătul
s-a născut viu este elementul cheie în acest tip de expertiză. Criteriul cel mai

86
important de stabilire a acestor dovezi este respiraţia pulmonară, cu modificările
macro şi microscopice caracteristice pulmonului. Dacă fătul a respirat, plămânul
este expansionat, umple cavităţile toracice, are culoare roz. La palpare consistenţa
este elastică. Examinarea trebuie completată cu docimazia hidrostatică. Într-un vas
cu apă se scufundă întreaga piesă buco – cervico – toracică. Dacă piesa pluteşte,
înseamnă că fătul s-a născut viu. În etapa următoare a docimaziei, se recoltează
fragmente mici de pulmon, din fiecare pulmon câte 4 fragmente, care la rândul lor se
scufundă într-un vas cu apă. Fragmentele vor pluti sau vor cădea la fundul vasului.
În raport cu aceste aspecte se poate vorbi de plămân respirat sau nerespirat.
5. durata vieţii extrauterine este un element important în încadrarea
juridică a faptei (pruncucidere sau omucidere). Aspectul fătului imediat după naştere
se recunoaşte după modificările tegumentelor. Aspectul cordonului trece prin diferite
etape, imediat după naştere este gelatinos şi turgescent. După 24 ore apare o linie
de demarcaţie la locul de implantare al cordonului. Mumificarea cordonului se face
la 7 zile de la naştere, rămânând bontul ombilical.
6. aprecierea îngrijirilor acordate după naştere – nou – născutul,
imediat după naştere are nevoie de îngrijiri speciale. La necropsie se examinează
cu atenţie tegumentele pentru a constata dacă fătul a fost spălat, cordonul ombilical
secţionat şi ligaturat sau rupt, dacă orificiile şi căile respiratorii au fost dezobstruate.
Lipsa alimentelor în stomac dovedesc omisiunea mamei de a alimenta copilul.
7. cauza morţii fătului se poate produce în toate etapele naşterii.
Moartea intrauterină poate fi determinată de afecţiuni genetice ale fătului, afecţiuni
ale mamei sau placentei. În timpul naşterii decesul fătului se poate produce având
drept cauze obstetricale, cea mai frecventă cauză. Leziunile pot apărea în momentul
traversării filierei pelvigenitale sau prin manevre obstetricale, expulzie precipitată.
După naştere decesul poate fi patologic sau violent. Cauzele patologice sunt
malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa, boli hematologice, pneumonia
intrauterină, aspirat masiv amniotic. Cauzele violente sunt multiple: asfixii mecanice,
traumatisme cranio – cerebrale, refrigeraţia,etc. Altă cauză este decesul prin
omisiune; mama „uită” să – şi alimenteze nou – născutul.
6.2. Examenul mamei constă în stabilirea semnelor de naştere recentă,
examenul psihic şi psihologic. Starea de tulburare determinată de naştere se poate
stabili cu atât mai exact cu cât acest examen se face mai aproape de momentul
naşterii. Comportamentul femeii va putea fi apreciat prin cercetarea cu atenţie a
antecedentelor patologice, evoluţia sarcinii, constituţiei somato – psihice, condiţiile
în care a avut loc naşterea.
6.3. Examenul locului unde s-a produs naşterea – în locul respectiv se vor
găsi placenta, urme de sânge, diferite obiecte utilizate la naştere (rufe, cârpe),
necesare identificării.

87
 CAPITOLUL 7
PROBLEME DE OBSTRETICĂ – GINECOLOGIE
MEDICO – LEGALĂ

Expertiza medico – legală obstetrico – ginecologică se referă la

numeroasele probleme pe care le ridică avortul sau naşterea. Rezolvarea acestora
se poate referi la o femeie sau la cadavrul unei femei. La cadavru, expertiza medico
– legală se efectuează în suspiciunile de avort, moartea unei femei în timpul
gravidităţii, naşterii, după naştere.
În CP prevederile art. 201 – întreruperea cursului sarcinii.
Alin. 1 - întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre
următoarele împrejurări:
o în afara instituţiilor medicale sau cabinete medicale autorizate în
acest scop;
o de către o persoană care nu are calitatea de medic de
specialitate obstretică – ginecologie precum și dreptul de liberă practică în această
specialitate;
o dacă vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un 3 ani sau cu amendă și
interzicerea executării unor drepturi ;
Alin. 2 - întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără
consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7
ani şi interzicerea unor drepturi.
Alin. 3 - dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii
însărcinate o vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani
şi interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare decesul femeii,
pedeapsa este închisoare de la 6 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de către medic:
- dacă întreruperea era necesară pentru a salva viaţa sau integritatea
femeii de la un pericol grav şi iminent;
- dacă întreruperea se impunea din motive terapeutice, potrivit
dispoziţiilor legale;
- în cazul prevăzut în alin 2 când femeia s-a aflat în imposibilitatea
de a-şi exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii, se impunea din motive
terapeutice potrivit dispoziţiilor legale.
Clasificarea avortului

88
 Clasificarea se face în funcţie de factorii care l-au generat:
- spontan (sau patologic),
- provocat.
Cel provocat, poate fi:
- la cerere, legal;
- accidental;
- empiric.
AVORTUL SPONTAN – reprezintă 5 – 15% din totalul naşterilor şi
cunoaşte cauze patologice ce pot aduce la avort spontan prin moartea produsului de
concepţie, prin decolarea oului sau prin declanşarea de contracţii uterine de
expulzie.
AVORTUL ACCIDENTAL – se caracterizează prin lipsa intenţiei de a-l
produce, iar consecinţele se apreciază potrivit prevederilor legii penale de vătămare
corporală. Avortul accidental poate fi traumatic (lovirea gravidei având drept
consecinţă pierderea sarcinii, cu toate complicaţiile ce pot decurge din această
stare), dar se poate provoca şi în afara unui traumatism, spre exemplu, în cadrul
unui tratament medical contraindicat de starea de graviditate, situaţie care în plus
atrage şi răspunderea profesională.
AVORTUL EMPIRIC – provocat prin diferite mijloace mecanice, chimice şi
fizice de către însăşi femeia însărcinată sau altă persoană care nu este medic.
Consecinţele avortului empiric depind de manevra abortivă folosită.
Manevrele mecanice sunt cele care dau procentul cel mai mare de complicaţii, atât
local, cât şi pe plan general. În plan local, apar hemoragii uterine prin perforarea
uterului, hemoragii care de cele mai multe ori sunt dramatice. De asemenea rănile
apărute pe col sau pe uter, consecinţa metodei mecanice de provocare a avortului,
constituie căi de propagare a infecţiei, care pot disemina ulterior spre anexe
(anexite, tromboflebite pelviene) şi peritoneu, apoi se poate generaliza determinând
apariţia septicemiei.
Complicaţiile locale tardive mai frecvent sunt: cicatricele colului uterin,
obstrucţii tubare postinflamatorii care pot cauza sterilităţii secundare, histerectomii
impuse de complicaţiile necrotice sau hemoragii grave.
EML în caz de avort empiric: are următoarele obiective:
A) existenţa sarcinii – este posibil ca sarcina să rămână intactă după
încercări abortive nereuşite. În acest caz este vorba de tentativă nereuşită de avort,
situaţia însă foarte rară. Dacă femeia nu mai poartă fătul, ci prezintă doar o
inflamaţie localizată la nivelul organelor genitale şi febră, în scopul diagnosticului
pozitiv de avort se vor face dozări hormonale, examen clinic şi examen morfologic
pe produsul de chiuretaj. Diagnosticul de certitudine îl oferă evidenţa resturilor
ovulare decelate prin examen histopatologic, precum şi pozitivarea reacţiilor
biologice de sarcină încă 8 – 10 zile după golirea uterului. La cadavru, diagnosticul

89
sarcinii este uşurat de examenul macro- şi microscopic al cavităţii uterine şi a
anexelor. În cavitatea uterină se poate găsi locul de inserţie al placentei sau chiar
resturi placentare ce atestă diagnosticul de sarcină.
B) stabilirea metodei abortive – folosite şi dacă a fost specifică pentru
provocarea avortului. În mod normal, în sarcină orificiul extern al colului uterin este
închis, el deschizându-se pe măsura ce sarcina se apropie de termen. Dacă orificiul
uterin este uşor întredeschis şi se asociază şi cu o sângerare uterină, suspiciunea
de avort este îndreptăţită.
C) stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi metoda abortivă
folosită – dacă timpul între administrarea substanţelor abortive şi avort este scurtă,
se pot efectua analize toxicologice ale conţinutului gastric, intestinal sau sângelui. în
cazul rănirii căilor genitale este uşor de susţinut ideea unei manevre abortive
mecanice; aceste leziuni se găsesc pe faţa vaginală a colului, în canalul vaginal sau
în cavitatea uterină. Nu întotdeauna o manoperă mecanică lasă urme, deci lipsa lor
nu exclude automat utilizarea unei asemenea manevre abortive.

CAPITOLUL 8
SEXOLOGIE MEDICO – LEGALĂ

8.1. VIOLUL
Conform CP (art. 218 C.P.) raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârșită prin constrângerea, punerea în imposibilitatea de a se apăra ori
de a-şi exprima liber voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
EML a violului cuprinde 2 probleme importante: probarea raportului sexual
şi probarea lipsei de consimţământ.
Probarea raportului sexual : se face în mod diferit, după cum femeia a fost
sau nu virgină în momentul comiterii faptei. Dacă femeia a fost virgină, la examenul
ginecologic se poate observa prezenţa rupturii himenului. Acest diagnostic este
posibil într-un interval de 7 – 10 zile de la producerea violului; în acest interval de
timp, în special în primele 3 – 5 zile, marginile himenului sunt roşii sângerânde,
infiltrate tumefiate neregulate, dureroase la examinare şi câteodată supurate.
După acest interval de timp, aceste semne dispar şi începe procesul de
vindecare a rupturilor himenale, cu formarea de ţesut cicatriceal alb. În această
situaţie medicul legist etichetează ruptura ca fiind veche, mai mult de 10 zile,
nemaiputându-se proba realitatea unui raport sexual recent.
Probleme deosebite ridică himenele complezente care au o elasticitate
mare şi permit efectuarea raportului sexual fără ruptura acestuia. Concomitent cu

90
ruptura himenală se produce şi o hemoragie de intensitate variabilă, care trebuie
diferenţiată însă de o eventuală metroragie prin examinarea microscopică a
sângelui.
Dacă femeia nu mai era virgină, probarea raportului sexual se face prin
evidenţierea prezenţei spermei în vagin, cu condiţia ca victima să nu-şi fi făcut
toaleta şi să se prezinte într-un interval de maximum 24 – 36 ore de la producerea
violului. Alte probe sunt mai puţin directe sau sigure: fire de păr de la agresor
prezente pe corpul victimei sau existenţa sarcinii ori a bolilor venerice.
În ceea ce priveşte probarea raportului sexual la persoane de acelaşi
sex( în cazurile de pederastie), acest lucru se probează prin recoltarea spermei din
anus sau ampula rectală, iar la pasivii cronici sunt de observat şi modificările
specifice regiunii anale, „ anus în pâlnie”. La lesbiene raportul sexual nu se poate
proba.
Probarea lipsei de consimţământ se realizează prin evidenţierea leziunilor
traumatice la nivelul feţelor interne ale coapselor (echimoze, excoriaţii), pe gât , în
jurul gurii, pe membrele superioare, torace sau regiunea fesieră.
Violul se poate produce şi abuzând de imposibilitatea victimei de a se
apăra. Această împrejurare se întâlneşte când victima este în convalescenţă după o
boală gravă, este în vârstă sau minoră, în cazul paraliziei sau prin inducerea unei
stări de inconştienţă prin administrarea de medicamente care induc somnul. Alte
împrejurări care pot duce la comiterea infracţiunii de viol sunt create de influenţele
psihice exercitate asupra victimei care îşi dă consimţământul în mod silit. Această
categorie de situaţii care pot favoriza săvârşirea unui viol nu intră în competenţa
expertului medico – legal, ele trebuie probate de organele judiciare, medicului
revenindu-i sarcina de a constata şi a proba raportul sexual.

CAPITOULUL 9
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ A FILIAŢIEI

Cercetarea filiaţiei este legiferată prin Codul Familiei. Copilul născut în

afara căsătoriei, conform Codului Familiei, are aceleaşi drepturi cu cel născut în
timpul căsătoriei, cu condiţia ca paternitatea să-i fie recunoscută.
Recunoaşterea paternităţii se face pe 2 căi:
- la oficiul de stare civilă.
- prin sentinţă judecătorească.
În cazul în care se ajunge la proces, prim probă pentru stabilirea
paternităţii este expertiza serologică, bazată pe studiul şi corelarea genelor
moştenite de copil de la părinţi, în cadrul sistemelor grupelor sanguine.

91
 Acest mod de expertiză poate exclude paternitatea unui bărbat faţă de un
anumit copil, dar niciodată nu o poate afirma. Cu cât nr. de expertize este mai mare
cu atât şansele de a stabili paternitatea este mai mare..
În urma investigaţiilor serologice se poate ajunge la una din următoarele
formule:
- paternitatea bărbatului Y faţă de X se exclude,
- paternitatea nu se exclude. Formula respectivă spune că „ poate fi
tată pârâtul sau orice alt bărbat” al cărui mozaic antigenic se încadrează în
complexul serologic compatibil filiaţiei.
Situaţiile în care se cere expertiza filiaţiei sunt:
- cercetarea filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei,
- cercetarea filiaţiei copilului născut în timpul căsătoriei, dar tăgăduit
de soţ,
- cercetarea maternităţii în schimburile de copii.
În expertiza medico – legală a filiaţiei se utilizează numeroase sisteme de
factori, dar aceste sisteme trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie stabil pe tot parcursul vieţii,
- să fie prezent la naştere,
- să se transmită după legi stabile şi bine stabilite.
Aceste sisteme utilizate în identificarea filiaţiei sunt:
- sisteme eritrocitare, la care antigenele se găsesc pe eritrocite,
- sisteme serice, caracterele se găsesc în serul sanguin,
- sisteme enzimatice, acestea au la bază polimorfismul enzimelor
eritrocitare,
- sisteme limfocitare, specificaţiile se găsesc pe limfocite.
- alte sisteme: secretor - nesecretor, gustător - negustător.
SISTEMUL ABO
Reprezintă primul sistem antigenic descoperit, foarte important pentru
transfuziile de sânge, boala hemolitică a nou-născutului, transplantul de organe, etc.
Există 4 fenotipuri (cele care apar în buletinul de identitate) şi 6 genotipuri:

FENOTI GENOTIP
P
0I 0/0
A II A/A
A/0
B III B/B
B/0
AB IV A/B

92
 Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine
(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)
0 (zero) I nu are α şi β
A II A β
B III B α
AB IV A și B nu are

1. sângele reprezintă aproximativ 8% din greutatea corporală; el este

compus din plasmă ( un lichid galben - citrin ) şi elementele figurate ( celulele
roşii, celulele albe si trombocitele) care„plutesc” în plasma.
2. antigenul - este o substanţă recunoscută de sistemul imunitar ca fiind
străină;
3. hematia (celula roşie sau eritrocitul ) va fi cea care este purtătoare de
antigene, deci vorbim despre antigenul de pe suprafaţa hematiei, care se mai
numeşte si aglutinogen;
4. anticorpul - este o substanţa produsă de sistemul nostru imun pentru
a lupta împotriva antigenului;

93
 5. în plasmă se află anticorpii, deci vorbim despre anticorpii plasmatici
(aglutinine );
6. anticorpii plasmatici (aglutininele ) nu trebuie sa intre în contact cu
antigenele specifice de pe suprafaţa hematiilor (aglutinogenele);
7. daca totuşi se va produce 'întâlnirea' dintre aglutinogene si aglutininele
specifice, atunci cea care va avea de suferit va fi hematia, care va fi distrusa in
procesul de hemoliza;
Persoanele care au grupa A au anticorpi anti-B, cei cu grupa B au
anticorpi anti-A, cei cu grup 0 au anticorpi anti-A şi anti-B, iar cei care au grupa AB
nu au anticorpi anti-A şi nici anti-B.
Indivizii de grup 0 sunt toţi homozigoţi, cei AB sunt heterozigoţi, iar indivizii
de grup A şi B pot fi homozigoţi sau heterozigoţi.
Transmiterea ereditară se face conform legilor lui Mendel:
A) nu se poate ca la un copil să apară un antigen dacă nu există la
cel puţin unul din părinţi: 0/0 A/0
0/0 A/0
0/0 A/0 B/0
Tată posibil Excludere
B) legea lui Bernstein: un părinte de grup 0 nu poate avea copii AB şi
invers, un părinte de grup AB nu poate avea copii de grup 0, indiferent de celălalt
părinte.
Alte sisteme
a) secretor – nesecretor (Se – se).
De ce se numesc secretori şi nesecretori? Pentru că la aceştia, în salivă,
secreţia vaginală, transpiraţie, etc., există, alături de antigenele ce se găsesc pe
eritrocite şi antigenul H, care este un precursor al antigenului A şi B. persoanele
care nu secretă în lichide şi umori antigenele de pe eritrocite se numesc nesecretori.

FENOTIP GENOTIP
Se Se/Se
Se/se
Se Se/se

b) gustător – negustător.
Sunt acele persoane care au capacitatea de a percepe gustul foarte amar
al fenilthio-carbaminei. Transmiterea se face conform legilor lui Mendel, adică din
părinţi negustător nu poate ieşi un copil gustător.

94
 În stabilirea filiaţiei, în primul rând se utilizează toate aceste sisteme
enumerate. Dacă aceste sisteme nu stabilesc cu certitudine tatăl biologic, atunci se
apelează la tehnologia ADN.

CAPITOLUL 10
SIMULAREA ŞI DISIMULAREA
Simularea : încercarea conştientă şi premeditată de a imita, provoca,
ascunde sau a exagera unele tulburări morbide subiective sau obiective, în scopul
obţinerii unor avantaje sau pentru a se sustrage de la unele obligaţii sociale.
Printre avantajele pe care simulanţii caută să le obţină se numără:
obţinerea de pensii de invaliditate, concedii medicale, prime de asigurare, ocuparea
unor anumite funcţii, sau pur si simplu milă. De asemenea ei caută să se sustragă
de la obligaţia de a se prezenta în faţa justiţiei, fie de a executa anumite pedepse.
Aşadar simularea este o infracţiune pedepsită de lege.
Simularea se manifestă, fie prin aceea că individul pretinde că suferă de o
boală pe care în realitate nu o are, fie că îşi provoacă în mod artificial unele boli sau
infirmităţi. În prima situaţie, individul poate recurge fie la acuzarea unor semne
subiective cum ar fi: cefaleea, mialgii, artralgii, ameţeli, hipoacuzie, tulburări de văz;
fie la imitarea sau crearea unei simptomatologii patognomonice pentru afecţiunea
pretinsă, ca de exemplu o criză de epilepsie, şchiopătare, redoare articulară, icter,
echimoze, incontinenţă urinară.
In cea de a doua categorie se încadrează crearea artificială de diferite boli
ca piodermite, otite, conjunctivite, abcese, arsuri, tumori, etc., precum şi crearea
unor infirmităţi reale, uneori definitive, ceea ce se cheamă automutilare, cel mai
frecvent amputaţii de degete.
Agravarea presupune existenţa unei boli reale, dar a cărei
simptomatologie este agravată de către bolnav. Această exagerare se face pe
seama unor semne subiective (durerea) sau a unor semne obiective (şchiopătarea,
anchiloza). Din această categorie mai face parte şi prelungirea artificială a unor
procese patologice ( infectarea unor răni).
Disimularea: este un aspect opus simulării; presupune ascunderea
simptomelor unor boli reale. Astfel, pentru obţinerea unor avantaje(serviciu) sau
pentru a scăpa de răspundere, sunt tăinuite boli ale ochilor, auzului, boli venerice.
Expertiza medico – legală în simulare întâmpină anumite probleme legate
de neparticiparea sau reaua credinţă a simulantului în faţa examenului medical. Un
rol important în depistarea simulantului îl constituie ancheta socială.
Există însă o serie de principii metodologice ale EML în cazul simulării
unei boli inexistente. În primul rând, medicul trebuie să dea impresia că este convins

95
de cele afirmate de bolnav. În al 2-lea rând , examinarea trebuie făcută fără
brutalitate, fără idei preconcepute asupra maladiei simulate. În plus examenul
trebuie să se facă amănunţit, utilizându-se toate metodele de investigare clinică şi
paraclinică, eventual prin internarea presupusului bolnav în spital pentru urmărirea
continuă.
Principiile metodologice ale EML în cazul creării artificiale de boli sau
infirmităţi vizează în mod special automutilarea. Deoarece acest fel de simulare se
produce prin anumite mijloace şi cu ajutorul anumitor manevre executate de cel în
cauză, leziunile provocate au anumite caractere:
- sunt dispuse în regiuni ale corpului accesibile propriei mâini;
- localizarea leziunilor este în concordanţă cu scopul pentru care au
fost create ( pe feţele interne ale coapselor în viol, la degete pentru militari);
- leziunile sunt nepericuloase pentru viaţă, deoarece simularea are în
vedere ca gravitatea leziunii să nu fie prea mare. Adesea se găsesc unele mici
leziuni de încercare (leziuni de ezitare).
În final, apreciem că numai printr-o colaborare reală între organele de
anchetă, psihologi, cadre medicale, în general şi medicii legişti, în special,
comportamentele duplicitare vor putea fi probate, astfel încât finalitatea procesului
juridic să nu treneze, iar cel vinovat să poată fi pedepsit, în timp ce persoana cu
adevărat bolnavă să poată fi tratată.
Astfel, vom asista la situaţia paradoxală în care puşcăriile se vor
transforma în „stabilimente de tratament”, în timp ce adevăraţii infractori vor continua
să persifleze justiţia.

CAPITOLUL 11
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ

EML psihiatrică reprezintă o activitate tehnico – ştiinţifică specifică

instituţiei medico – legale ce constă în evaluarea stării psihice pentru a putea oferi
justiţiei un mijloc de probă obiectiv, referitor la capacitatea psihică sau la
discernământul persoanei examinate, în vederea stabilirii responsabilităţii juridice a
acesteia.
Articolul 28 din Codul penal precizează: „ nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din
cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Acest articol defineşte noţiunea juridică de iresponsabilitate.

96
 Responsabilitatea , care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală
a individului, este o noţiune juridică şi care sub aspect medical reprezintă
„ totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să
înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi să aprecieze consecinţele
faptelor sale atunci când acţionează contrar normelor de convieţuire socială şi a
legilor.”
Art. 184 CPP prevede obligativitatea efectuării EML psihiatrice:
„ efectuarea EML este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav,
precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului”.
Expertiza medico – legală se efectuează de către o comisie instituită în
acest scop şi este formată dintr-un medic legist şi 2 medici de specialitate psihiatrie.
Comisia poate funcţiona numai în centrele unde există servicii sau cabinete medico
– legale şi spital sau secţii de psihiatrie. Dacă expertiza vizează un minor, în comisie
vor fi cooptaţi specialişti de neuropsihiatrie infantilă şi eventual psihopedagogi.
EML psihiatrică se va executa în principiu după următoarele reguli:
- observaţia clinică prin internarea expertizaţilor dacă este cazul,
procedându-se la toate investigaţiile clinice şi paraclinice;
- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente
medicale ale expertizatului, antecedente penale şi ancheta socială, mobilul şi
împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea;
- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În
cazul în care sunt supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de
pericol, în concluziile raportului de expertiză se vor propune şi măsuri ce trebuie
luate în conformitate cu dispoziţiile legale. În cazul expertizării minorilor, concluziile
raportului de expertiză vor cuprinde obligatoriu masurile medico – psiho –
pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în condiţii
corespunzătoare a personalităţii acestora.
OBIECTIVELE EXPERTIZEI
EML psihiatrică are în final scopul de a oferi justiţiei criterii medico – legale
obiective pe baza cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili
dacă învinuitul are capacitatea de a răspunde de faptele sale. EML constituie un
document probatoriu, care ajută justiţia în stabilirea responsabilităţii. Pe baza
acesteia şi a concluziilor, justiţia are posibilitatea să stabilească dacă o persoană
este sau nu responsabilă.
Starea de vinovăţiei presupune prezenţa discernământului în momentul
săvârşirii faptei. Dacă justiţia stabileşte responsabilitatea , expertiza medico – legală
psihiatrică, în urma coroborării unui complex de date privind învinuitul, are
obligativitatea de a stabili discernământul.

97
 Discernământul este funcţia psihică de sinteză prin care persoana este în
măsură să conceapă planul unei acţiuni şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii.
Este deci capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa. Această
funcţie depinde de 2 categorii de factori:
- de structura personalităţii individului;
- de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.
Expertiza trebuie să stabilească care este structura persoanei, gradul de
dezvoltare intelectuală, gradul de instruire generală şi profesională, gradul de
educaţie familială, experienţa de viaţă a subiectului. Se poate constata prezenţa
unui factor organic cerebral sau somatovisceral susceptibil de a scădea nivelul
personalităţii, factori traumatici, toxici etc.
METODOLOGIA EXPERTIZEI MEDICO – LEGALE PSIHIATRICE.
După cum s-a arătat în rândurile de mai sus, comisia de expertiză este
alcătuită dintr-un medic legist şi 2 medici psihiatri. Cadrul de desfăşurare este cel
mai frecvent sediul serviciilor judeţene de medicină legală şi IML –urile. În mod
excepţional şi numai în funcţie de caz, acestea se pot ţine şi la nivelul unui spital de
psihiatrie (bolnav grav sau netransferabil) sau penitenciar (infractori deosebiţi de
periculoşi sau netransportabili)
Prima etapă este supunerea infractorului, în situaţia în care este
descoperit imediat după comiterea faptei, unui examen neuropsihic. Examinarea
clinică trebuie să fie cât mai completă şi amănunţită privind funcţiile psihice de bază.
Această examinare are o importanţă deosebită deoarece poate surprinde tabloul
psihologic din timpul faptei învinuitului. El poate fi o stare de repaus schizofrenic, o
criză de agitaţie maniacală, o stare confuză delirantă, beţie patologică, etc. Aceste
examene ajută şi oferă unele indicaţii organelor de urmărire şi anchetă asupra
modului de desfăşurare a anchetei, dacă aceasta poate continua sau este necesară
internarea infractorului sau chiar administrarea unui tratament medical.
Pentru a uşura examinarea, dosarul nu trebuie să se limiteze la elemente
privind fapta şi infractorul; în dosar comisia trebuie să aibă la dispoziţie actele
medicale privind trecutul psihopatologic al acestuia. Investigaţiile trebuie să meargă
până la condiţiile în care s-a născut agresorul, date privind mediul familial în care
acesta a trăit şi s-a dezvoltat, ocupaţia părinţilor, numărul copiilor, sursele de
existenţă, climatul familial, familii dezorganizate, boli ereditare în familie. De
asemenea se menţionează şi elementele psihopedagogie din timpul şcolarizării:
performanţe şcolare, frecvenţa prieteniilor avute, fişele psihologice şcolare.
Investigaţiile medicale clinice şi paraclinice sunt cel mai adesea necesare,
iar în cazul infracţiunii de omor, obligatorii. Nu în toate EML este necesară
internarea; sunt situaţii în care simpla observaţie clinică a subiectului, pe o perioadă
de câteva săptămâni, poate fi edificatoare în stabilirea diagnosticului.

98
 Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea
personalităţii subiectului. Se pot depista unele trăsături anormale, patologice ale
personalităţii, care pot avea legătură cu faptele săvârşite. Examenul psihologic este
necesar la minori, la bătrâni, la psihotici, în stările de hipodezvoltare mintală.
În final, expertiza medico – legală , pe baza coroborării tuturor datelor
medicale şi generale obţinute, trebuie să stabilească concluziile raportului medico –
legal, care trebuie să precizeze următoarele:
- boala psihică de care suferă subiectul;
- tulburările psihice caracteristice generate de boala de bază şi
legătura cauzală dintre aceste tulburări şi săvârşirea faptei, motivaţia
psihopatologică a mobilului de acţiune;
- legat de boala psihică, trebuie stabilit daca acesta în momentul
comiterii faptei a avut discernământul păstrat, abolit sau diminuat;
- în final, se recomandă măsurile de siguranţă cu caracter medical,
individualizate pentru fiecare subiect şi care sunt prevăzute în art. 109, 110, 111:
obligarea la tratament medical, internarea medicală şi interzicerea de a ocupa o
funcţie.
11.1. EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ LA MINORI
Această expertiză necesită o metodologie aparte, dat fiind rolul său mai
mult recuperator, educativ, evitarea introducerii unora dintre delicvenţi în mediul de
detenţie, expertiza fiind mai puţin restrictivă. Comisia de expertiză, este formată în
plus faţă de cea pentru adulţi, dintr-un pedopsihiatru şi un psiholog, şi are obligaţia
de a obţine anumite informaţii şi anume:
- nivelul mintal al subiectului;
- dacă ne aflăm în faţa unui bolnav psihic sau a unei persoane cu
deficienţe organice, neurologice, etc.;
- capacitatea şcolară a minorului, felul cum se încadrează în
colectivul clasei şi al şcolii;
- relaţia părinte – copil;
- condiţiile de viaţă şi de dezvoltare, influenţa şi rolul mediului
ambiant.
Concluziile expertizei sunt aceleaşi de la EML de la adulţi. În plus minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal; cei care au vârsta de 14 ani
răspund penal, dacă se dovedeşte în mod cert că fapta a fost săvârşită cu
discernământ; cei care au împlinit 16 ani răspund penal. În funcţie de gradul de
discernământ sunt instituite şi măsurile de siguranţă recomandate de comisie:
- măsuri de recuperare pe plan medico – social. Sunt de natură psiho
– pedagogic, materializate în institute speciale de reeducare pentru minorii în vârstă
de peste 14 ani şi şcoli speciale de reeducare pentru minorii de cel puţin 10 ani;

99
 - măsurile medicale cu caracter medical educativ aplicate pentru
cazurile în care starea fizică sau psihică impune un tratament şi supraveghere
medicală – pedagogică.
În cazurile minorilor care necesită tratament medical într-un serviciu de
specialitate, urmat de dispensarizare medicală, se impun măsuri cu caracter
exclusiv medical, alte tulburări impunând măsuri cu caracter exclusiv social în
situaţiile când se urmăreşte ocrotirea minorilor prin scoaterea acestuia din mediul
necorespunzător.
11.2. EXPERTIZA PSIHIATRICĂ ŞI REGIMUL JURIDIC ÎN ALCOOLISM.
În general, în expertize întâlnim aspecte ale etilismului acut şi cronic:
Etilismul acut
a) beţia acută voluntară – cel mai frecvent episod, consecinţa ingestiei
voluntare de băuturi alcoolice, pe care persoanele o fac cu bună ştiinţă, cunoscând
faptul că ingestia peste anumite limite poate provoca o serie de tulburări urmate de
acte antisociale, mai ales când cantitatea ingerată depăşeşte valori peste 2 –
2,50/00. La unele persoane întâlnim forme cu episoade de amnezie şi agitaţie, mai
ales la cele care consumă cantităţi mari, timp îndelungat şi schimbă felul băuturii.
Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea stări sunt pedepsite de
lege, fiind considerate responsabile;
b) intoxicaţia accidentală – este o formă rar întâlnită, mai ales la copii.
La adulţi, beţia accidentală se poate ivi ca accident de muncă la persoane care
lucrează uneori cu vapori de alcool (în mediu), dar aceştia, fiind iritaţi pentru căile
respiratorii , constituie un factor alarmant şi ca atare favorizează luarea măsurilor de
prevenire prin părăsirea atmosferei încărcate cu asemenea vapori;
c) beţia intenţionată – este o formă a beţiei acute voluntare; ea
presupune o acţiune de premeditare, deoarece unele persoane, înainte de a trece la
săvârşirea faptelor, consumă alcool în scopul de a trece de faza de reţinere şi
control, de a căpăta curaj şi a realiza cele propuse. Persoanele care săvârşesc fapte
antisociale în asemenea condiţii răspund în faţa legii, iar dacă dovedeşte că în mod
intenţionat au recurs la consumul de alcool, acesta constituie un element agravant;
d) beţia patologică – este o formă a beţiei acute voluntare la persoanele
cu stări posttraumatism cranio – cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, care dau
răspunsuri paradoxale la consumul unor cantităţi mici de alcool, printr-o agitaţie
psihomotorie, anestezie, amnezie şi somn prelungit.
Persoanele în această stare dispun de o forţă extraordinară, săvârşesc
fapte antisociale grave, crime, omoruri, etc., şi nu au consecinţa faptelor comise.
Persoanele în această situaţie sunt considerate iresponsabile şi trebuie multă
atenţie la stabilirea diagnosticului corect, unii infractori încercând să simuleze.
Cu prilejul expertizei, mai ales instanţa trebuie să interzică acestor
persoane consumul de alcool, cunoscându-se faptul că alcoolismul le provoacă

100
asemenea stări, sunt pasibili de pedeapsa dacă abuzează în continuare de băuturi
alcoolice. Nu este indicată măsura internării obligatorii conform art. 110 c.p.
Formele cronice ale etilismului cronic
a) etilismul cronic – se caracterizează prin ingestia cotidiană a
unor cantităţi de băuturi alcoolice de către persoane ce simt nevoia aproape
permanentă de a se afla în asemenea stări. În general, asemenea persoane recurg
mai rar la fapte antisociale, sunt considerate responsabile, iar cu timpul rezistenţa
lor scade din ce în ce mai mult încât manifestă o serie tulburări la doze mici. O parte
din aceste cazuri pot evolua către psihoza etilică;
b) dipsomania – este tot o formă a etilismului cronic şi constă
în necesitatea periodică de a consuma băuturi alcoolice (la intervale de săptămâni
sau luni – între acestea existând un interval de abstinenţă). Persoana devine
irascibilă, fără capacitatea de a lucra şi nevoia de toxic devine imperioasă, încât
poate săvârşi furturi în scopul procurării toxicului sau banilor necesari; unii consumă
alcool metilic, medicinal, etc. Episodul poate dura zile de-a rândul – atingând
apogeul de beţie avansată, stări subcomatoase; se constată amnezie, tulburări
psihosenzoriale (stări delirante, nevrite, tendinţa la suicid, etc.). În general
asemenea persoane nu răspund de faptele făcute pentru a-şi procura toxicul, dar
răspund de faptele antisociale, dacă nu se evidenţiază apariţia unor stări psihotice,
delirante;
c) delirium tremens – se caracterizează printr-o stare delirantă
apărută la etilicii cronici, mai ales la cei care sunt privaţi de aportul băuturilor
alcoolice, caracterizată prin delir şi halucinaţie. De obicei sunt agitaţi, consecinţa
zoopsiilor halucinatorii. Asemenea bolnavi nu răspund de faptele lor;
d) psihoza etilică – este o formă mai rar întâlnită; se
presupune că ar fi vorba de o cauzalitate multiplă: leziuni meningo – cerebrale,
epilepsie, tulburări de involuţie. Stabilirea corectă a diagnosticului atrage după sine
iresponsabilitatea.

CAPITOLUL 12
ELEMENTE DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ ŞI RĂSPUNDERE
PROFESIONALĂ

Deontologia medicală sau medico – sanitară cuprinde norme de

comportament, ansamblul de reguli pe care profesioniştii trebuie să le respecte în
exercitarea profesiei lor. Deontologia derivă din drepturile fundamentale ale omului:
dreptul la libertate şi dreptul la viaţă.

101
 În manualul de medicină legală, prof. Kernbach (1958) spunea că
deontologia medicală se ocupa de drepturile şi datoriile medicului. Prin deontologie
medicală se înţeleg principiile de comportare ale personalului medical, orientate
spre ridicarea maximă a eficienţei vindecării, precum şi evitarea consecinţelor
dăunătoare ale activităţii necorespunzătoare.
Principiile deontologiei medicale au fost formulate de multe ori. Jurământul
lui Hippocrat conţine, în esenţă, ideea de a acţiona totdeauna în interesul bolnavului,
considerată ca idee centrală a eticii medicale.
Răspunderea medicului reprezintă obligaţia acestuia de a da socoteală
asupra rezultatelor ce decurg din îndeplinirea sau neîndeplinirea unor atribuţii ce
compun normele specifice de conduită ale profesiunii sale; el trebuie să suporte
consecinţele pentru abaterile de la normele eticii medicale sau pentru prejudiciile
cauzate bolnavului în diferitele etape ale activităţii medicale, inclusiv în etapa
stabilirii diagnosticului. Nerespectarea acestui ansamblu de obligaţii atrage după
sine răspunderea morală sau juridică a medicului.
Medicul trebuie să dovedească abilitate în examinarea pacientului precum
şi abilităţile de a folosi tehnici medicale complete şi complexe, ajutat fiind de
instrumente corespunzătoare tehnicii medicale.
De asemenea trebuie să fie receptiv la solicitarea pacientului sau familiei
acestuia, dovedind în acest mod interesul faţă de omul bolnav. Este de asemenea
important ca medicul să aibă relaţii corecte cu echipa medicală, să fie receptiv la
sugestiile cadrelor medicale cu o experienţă mai mare, dovedind în acest fel că are
conştiinţa propriei sale limite profesionale.
Răspunderea juridică reprezintă fapta săvârşită de o persoană prin care
este vătămată o altă persoană. Se clasifică în:
- răspunderea penală – prin care aplicarea normelor de drept se face
în scopul reeducării infractorului;
- răspunderea civilă – atunci când norma juridică urmăreşte o reparare
sau despăgubire a celui vătămat.
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi
este prevăzută de legea penală.
Vinovăţia poate fi definită ca atitudinea psihică a persoanei, care săvârşind
o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul comiterii, reprezentarea faptei
şi a rezultatului periculos al acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a
rezultatului, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări.
Vinovăţia poate fi săvârşită cu intenţie ( prevede rezultatul faptei sale,
urmărind săvârşirea lui) sau din culpă ( prevede rezultatul faptei sale dar nu îl
acceptă).

102
 Cel mai frecvent în practica medico – legală au loc vătămarea şi uciderea
din culpă. Acestea se pot comite fie datorită unei insuficiente pregătiri profesionale
fie prin neglijenţa sau aplicarea unor măsuri de profilaxie.
În literatura juridică termenii „eroare” şi „greşeală” au semnificaţie diferită
deosebit de importantă la interpretarea faptelor. Eroarea este posibilitatea admisă şi
recunoscută ca generatoare de interpretări greşite. Eroarea reprezintă cunoaşterea
falsă a unei situaţii de fapt , situaţie posibilă chiar şi în condiţiile unei activităţi
corecte. Eroarea se poate datora elementelor ştiinţifice insuficiente în stabilirea unui
diagnostic, a unei evoluţii atipice de aşa natură încât diagnosticul corect nu era
posibil în situaţia dată (de ex. colica biliară poate ascunde o apendicită acută prin
poziţionarea apendicelui la rebordul costal).
12.1. CULPA MEDICALĂ
Reprezintă o formă a vinovăţiei în care cel care o face nu a prevăzut
rezultatul faptelor sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă sau, că a prevăzut
rezultatul faptelor sale dar a considerat superficial că acesta nu va apărea.
Culpa apare, fie prin neştiinţă, fie prin uşurinţă.
Culpa medicală poate să apară în orice etapă a actului medical. Culpa sau
greşeala medicală sunt abateri de la normele ştiinţifice, profesionale creând un
prejudiciu săvârşit fără intenţie. Aceste greşeli săvârşite de medici iau caracter
infracţional, deci se încadrează în articolele Codului Penal.
În paralel cu desfăşurarea cercetării penale se pot efectua anchete
administrative sau punerea în discuţie a cazului din partea Colegiului Medicilor, dar
poate urmări şi repararea prejudiciului adus victimei, făcând obiectul Codului Civil,
pentru despăgubirea victimei. În practica judiciară se face diferenţă clară între
greşelile medicale imputabile, faţă de cele neimputabile, generate de accidente
inerente peste limita medicală prezentă.
Culpa este determinată de ignoranţă atunci când făptuitorul nu şi-a dat
seama de consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale, deşi trebuia să-şi dea seama, dar
a socotit superficial, că nu vor apărea consecinţe în acest moment sau legat de un
eveniment medical.
Se deduc astfel 2 categorii ale culpei medicale: neştiinţa sau ignoranţa şi
uşurinţa sau superficialitatea.
Cea mai frecventă cauză este ignoranţa sau neştiinţa. Medicul este obligat
să fie informat în domeniul specialităţii sale, sau în general din domeniile medicale,
nefiind prevalat de scuza că nu a ştiut o situaţia dată care însă era cunoscută de
ceilalţi colegi din domeniul său profesional.
Lipsa cunoştinţelor, atât practice, cât şi teoretice stau la baza unor erori de
diagnostic, constituind abateri de la dreptul medical.
De asemenea, sunt situaţii în care se pune în discuţii şi lipsa de
organizare a unei activităţi medicale invocându-se lipsa de mijloace, de sânge, de

103
oxigen, etc. sau un comportament necorespunzător al medicului cum ar fi lipsa
consimţământului pacientului sau chiar refuz de serviciu.
În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teze privind doctrina
juridică a răspunderii medicale, din care amintim:
- teza rigoristă – situaţie în care, indiferent de rezultatul activităţii
medicale la un pacient, greşeala este pusă pe seama medicului, fiind singurul
vinovat de acest lucru. Este o teză însă exagerată, ştiut fiind faptul că, vindecarea
unui pacient este condiţionată şi de factori care nu pot fi modificaţi şi condiţionaţi de
medic.
- teza imunităţii sau iresponsabilităţii – prin care i se acordă medicului
privilegiul unei imunităţi juridice, pornindu-se de la faptul că medicul nu face rău
pacientului. Greşeala este pusă pe seama unor multitudini de capcane ale
diagnosticului, de particularităţile fiecărui pacient.
- teza greşelii delimitează foarte clar eroarea de greşeală în practica
medicală. Este considerată cea mai apropiată contextului social şi profesional al
medicului faţă de pacient. Se consideră că obligaţia medicului de a îngriji pacientul
este datoria fundamentală a acestuia.
Practic trebuie făcută o distincţie clară între culpa medicală care este
greşeală şi eroarea medicală. În timp ce culpa este fapta penală, eroarea reprezintă
un eşec imprevizibil al unui comportament medical normal, ţinând mai mult de lipsa
experienţei medicale.
Din punct de vedere medico-legal, culpa profesională se apreciază în
funcţie de anumite condiţii, şi anume: culpe prin incompetenţe sau ignoranţă şi culpe
prin inacţiune. Culpa prin incompetenţă sau ignoranţă presupune o pregătire
medicală insuficientă, pe când cea prin inacţiune presupune neîndeplinirea unor
activităţi profesionale.
La stabilirea culpei trebuie luate în discuţie următoarele aspecte:
- dacă în actul medical efectuat s-au respectat toate normele legale de
comportament.
- dacă s-au utilizat corespunzător toate mijloacele medicale avute la
dispoziţie.
- dacă medicul a acţionat cu bună credinţă la înfăptuirea actului
medical.
- dacă toate procedurile medicale efectuate au fost aduse la cunoştinţa
pacientului având consimţământul acestuia.
12.2. MALPRAXISUL MEDICAL
Malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului
medical generator de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical.

104
 Deci avem 2 elemente obligatorii de care trebuie să se ţină seama şi
anume: o abatere de la standard şi evidenţierea unui prejudiciu adus pacientului. Pe
lângă aceste criterii standard care funcţionează în întreaga lume există şi alte criterii
de a aplica acest standard şi anume serviciul pe care medicul, contractual îl
datorează pacientului. Trebuie să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea
standardului şi prejudiciul fizic sau psihic demonstrat. La evaluarea malpraxisului de
cele mai multe ori se cere pacientului dovada acuzării, dar există situaţii în care
prejudiciul este evident, situaţie în care pacientul nu mai trebuie să dovedească
nimic.
O data declanşată procedura de malpraxis medical, medicul acuzat
trebuie să demonstreze sau să argumenteze că a respectat standardul naţional de
îngrijire a pacientului aşa cum au procedat şi alţi colegi medici cu aceeaşi profesie şi
experienţă. Sunt însă situaţii în care există proceduri medicale diferite făcute de
medici cu acelaşi grad profesional existând preferinţe profesionale individuale
multiple precum şi rezultate foarte bune. În fond există pacienţi şi nu boli standard.
Trebuie reamintit faptul că judecarea şi aprecierea malpraxisului constituie
cauze civile şi nu penale. La judecare trebuie să se ţină seama de standardul
profesional medical cu caracter naţional bazat pe date concrete şi nu pe ipoteze.
Acelaşi standard trebuie să funcţioneze atât într-un spital universitar cât şi într-un
spital rural.
Trebuie însă să nu se confunde şi să nu fie confundate standardele
profesionale cu standardele hoteliere, dotarea tehnică şi de resurse umane. În timp
ce la un spital comunal standardul este maximal, într-un spital universitar standardul
este minimal. Spre exemplu: o operaţie de apendicită trebuie să aibă acelaşi
standard profesional fie că operaţia are loc într-un spital comunal fie într-un spital
universitar, indiferent de medicul chirurg care a făcut-o.

CAPITOLUL 13
GENETICĂ MEDICO – LEGALĂ

În lumea vie, celula reprezintă unitatea de bază unde se desfăşoară

procesele necesare menţinerii vieţii. Un organism uman matur conţine mii de
milioane de celule, care provin din aceeaşi celulă – celula ou. Având aceeaşi origine
comună, celulele unui organism conţin acelaşi tip de material genetic, localizat
predominant in nucleu şi doar o mică parte în afara nucleului, respectiv în
mitocondrii. Nucleul este centrul de comandă şi control al majorităţii activităţilor
celulare, mitocondriile conţinând doar 0,5% din materialul genetic celular.

105
 Informaţia genetică este concentrată în nucleul celulelor la nivelul
moleculei de ADN, cu excepţia hematiilor sau globulelor roşii, care sunt celule lipsite
de nucleu (anucleate).
În molecula de ADN se află înscris sub formă codificată mesajul genetic, a
cărui exprimare determină dezvoltarea organismului şi îi conferă individualitate
biologică. Ansamblul informaţiei genetice specifice organismului uman defineşte
genomul uman.
13.1. Structura moleculară a ADN-ului nuclear. ADN provine de la
prescurtarea denumirii acid dezoxiribonucleic. Din punct de vedere biochimic, acidul
este o macromoleculă de forma unui polimer neramificat,care, derulat, atinge în
genomul uman o lungime de aproximativ 1 m. Macromolecula de ADN are o
structură liniară dublu – elicoidală, fiind alcătuită din 2 lanţuri sau catene rulate unul
în jurul celuilalt şi care formează aşa numita „ spirală a vieţii”. Cele 2 catene sunt
complementare, paralele şi legate între ele prin punţi de hidrogen. Structura ADN
poate fi imaginată ca fiind o scară în spirală mărginită de 2 balustrade. Succesiunea
treptelor este dată de cele 4 tipuri de nucleotide (adenina –A, guanina – G , timina –
T, citozina – C).

106
 Punţi de Hidrogen

5’ 3’ 5’
A=T
A=T 3’
G C G C

T=A T=A
Dublu helix
C G C G

A=T A=T
T A T=A

A T
C G C G
C G
C G
C 5’
3’ G ADN denaturat G C
3’

5’

107
 Începutul si sfârşitul lanţului unei molecule ADN a fost notat prin convenţie
in funcţie de poziţia moleculei de carbon care leagă unitatea de fosfat (carbonul 5’al
dezoxiribozei) si cea de care se leagă unitatea de fosfat următoare (carbonul 3’ al
dezoxiribozei). Prin respectarea acestei notări, lanţul ADN va începe întotdeauna cu
un carbon 5’ legat de un fosfat (PO3) – sa spunem o citozină - si se va termina cu un
carbon cu un OH liber (carbon3’) de la o timină.
Nucleotidul reprezintă unitatea structurală de bază a moleculei de ADN,
fiind format din: o bază azotată (A,G,T şi C), un glucid (dezoxiriboza) şi o grupare
fosfat. Nucleotidele din structura ADN-ului formează un alfabet din 4 litere extrem de
performant, care permite înscrierea şi arhivarea unei cantităţi uriaşe de informaţie, o
adevărată arhivă genetică, ce se transmite din generaţie în generaţie cu o precizie
uimitoare.
Conţinutul informaţional rezultă din modul în care sunt ordonate cele 4
tipuri de nucleotide, respectiv din modul în care se succed „literele” de-a lungul
lanţului de ADN. Această succesiune nu este întâmplătoare, ci reprezintă un cod cu
o semnificaţie bine determinată pentru organismele vii.
Indivizii umani au aproximativ 3 mii de milioane de perechi de nucleotide
în molecula de ADN. Uriaşa cantitate de informaţie înscrisă în acest cod de 4 cifre
este transmisă generaţiilor cu maximum de acurateţe.
Împerecherea bazelor azotate este strictă, în sensul că A – T, iar C – G.
Din acest tip de împerechere specifică catenelor de ADN rezultă un lucru foarte
important pentru tehnicile de analiză moleculară: cunoaşterea unei secvenţe de pe o
catenă permite deducerea cu exactitate a secvenţei complementare, deoarece, ori
de câte ori două catene complementare sunt separate, ele se recombină invariabil in
aceeaşi manieră complementară.
Dacă, după separarea a două catene de ADN, se introduce în mediul de
reacţie un fragment de ADN străin, acesta se va lega la unul dintre cele 2 catene, în
regiunea unde se va găsi o secvenţă care îi este complementară. Acest proces de
recombinare se numeşte hibridizare.
13.2. Organizarea ADN-ului nuclear. Materialul genetic aflat în nucleul
celulei (ADN nuclear) are o structură liniară, însă în timpul diviziunii celulare el se
condensează sub forma unor mase compacte, formând cromozomii. Deci
cromozomii sunt macromolecule de ADN care conţin mai multe secvenţe nucleotide
şi gene (segment specific al structurii ADN), cu rol în păstrarea informaţiei ereditare
a celulei.
O celulă somatică umană conţine un set de 23 de perechi de cromozomi:
22 de perechi somatici şi una sexuală, cea care determină sexul. Indivizii de sex
masculin sunt desemnaţi XY, deoarece posedă un cromozom X şi unul Y, în timp ce
indivizii de sex feminin sunt de tipul XX. În procesul de fecundare, cromozomii aflaţi

108
pe cei 2 gameţi parenterali se combină şi refac setul de 23 de perechi de cromozomi
în viitoarea celulă ou (zigot).
Perechile de cromozomi sunt omologe, adică au aceeaşi mărime şi
structură genetică. Pe fiecare cromozom al unei perechi omologe, în aceeaşi poziţie,
se identifică cu exactitate genele moştenite de la fiecare dintre genitori.
ADN-ul uman este organizat în :
 Gene
 Secvenţe înrudite cu genele
 Material extragenic.
Locul ocupat de genă în cadrul cromozomilor se numeşte locus (plural
loci). Atât genele cât şi secvenţele extragenice se constituie în unităţi informaţionale
perechi, provenite una de la tată , prin intermediul spermatozoidului, şi una de la
mamă, prin intermediul ovulului. Oul rezultat, zigotul, conţine câte o copie a
genomului fiecăruia dintre părinţi.
Genele pot prezenta variante structurale denumite alele. Pentru un locus
genetic specific , un individ poate avea 2 alele distincte, caz in care se spune ca
individul este heterozigot. Dacă cele 2 alele sunt identice atunci se spune că
individul este homozigot.
Majoritatea secvenţelor de ADN analizate în genetica judiciară sunt situate
la nivelul ADN-ului necodant. Astfel, informaţiile genetice vehiculate cu privire la
identitatea unui individ nu pot fi puse în legătura cu eventuale maladii cu
determinism genetic. Dacă însă testele s-ar efectua la nivelul ADN-ului codant, ele
ar permite vehicularea unor informaţii referitoare la structura genelor, şi implicit la
starea de sănătate a unui individ.
Pentru genetica judiciară prezintă importanţă replicarea ADN, deoarece
acest proces stă la baza tehnologiei polimerizării în lanţ, (PCR), larg utilizată în toate
investigaţiile ADN ce au ca scop identificările de persoane.
Replicarea ADN-ului este un proces prin care, în cursul diviziunii celulare,
se sintetizează o nouă moleculă de ADN folosind ca matriţă o moleculă de ADN
preexistentă. Sinteza este de tip auto-copiativ, în sensul că noua moleculă
sintetizată este identică structural cu molecula de ADN – mamă, copia sa fidelă sau
replica sa.
Procesul de replicare începe prin separarea celor 2 filamente de ADN.
Trecerea de la structura bicatenară la cea monocatenară se face prin ruperea
legăturilor de H2 dintre catenele de ADN complementar şi poartă numele de
denaturare. Denaturarea se realizează in vitro fie chimic, fie termic prin încălzire la
90oC. Denaturarea poate fi reversibilă sau ireversibilă, după cum permite sau nu
reasocierea ulterioară a catenelor în dublul helix. După aceste procese naturale
ADN –ul îşi păstrează atât structura cât şi proprietăţile.

109
 Diversitatea pe care o prezintă ADN uman este rezultatul interacţiunilor de
lungă durată între forţa creativă a mutaţiilor şi forţele conservatoare şi distructive ale
selecţiei şi hazardului. Cu excepţia gemenilor monozigoţi, indivizii umani sunt diferiţi
din punct de vedere genetic şi deci şi fenotipic. Culoarea ochilor, a părului, înălţimea
sau forma corpului sunt determinate genetic.
Înţelegerea variabilităţii genetice este facilitată prin raportarea la grupele
sanguine ABO, unde cele 3 alele A,B,O determină grupele sanguine.
A B O
A AA AB AO
B AB BB BO
O AO BO OO

Prin combinarea celor 3 alele (A,B,O ) rezultă în total 6 genotipuri: 3 de tip

homozigot, 3 de tip heterozigot.
13.3. Tehnici de analiză a ADN în practica medico – legală
Analiza ADN este un mijloc de identificare extrem de eficient în practica
medico – legală, bazat pe unicitatea fiecărui individ la nivelul structurii ADN-ului.
Există câteva etape standard obligatorii pentru efectuarea unui test ADN în serviciile
medico – legale:
- prelevarea probelor biologice.
- izolarea şi purificarea ADN din probele biologice.
- amplificarea specifică a unor regiuni genomice din molecula ADN.
- vizualizarea produşilor reacţiei PCR prin separarea electroforetică.
- analiza statistică a rezultatelor şi înscrierea lor într-o bază de date.
ADN-ul care urmează a fi analizat poate proveni din diferite surse:
sânge,ţesuturi proaspete, celule ale mucoasei bucale, foliculi piloşi sau probe
uscate: pete de sânge sau spermă sau din orice tip de materiale biologice: celule
epiteliale din salivă, depuse pe mucuri de ţigară, pe diferite obiecte, cadavre arse,
ţesuturi de pe suprafaţa gloanţelor, pulpa dentară, măduva osoasă, fire de păr ,
unghii, ţesuturi mumificate, etc. Testele genetice pot fi aplicate tuturor probelor
biologice, care conţin celule nucleate, deci implicit material genetic nuclear.
Macromolecula de ADN este foarte stabilă în comparaţie cu alte molecule
proteice. Degradarea ADN-ului are loc sub acţiunea unor enzime proprii celulei şi
este accelerată de factorii de mediu reprezentaţi de: umiditate, căldură excesivă,
lumină u.v., contaminarea bacteriană.
Un ADN conservat reprezintă prima garanţie a unor analize de calitate. De
aceea, este foarte important ca prelevarea şi conservarea probelor să se facă cât
mai corect: evitarea luminii solare, punerea la frigider cât mai repede. Cu precădere
trebuie evitată contaminarea bacteriană. Un exemplu: pata de spermă de pe un

110
suport textil, rezistă fără lumină, ani de zile, în timp ce prelevarea vaginală cu
ajutorul tampoanelor obligă la răcirea rapidă (congelare) sau uscare pentru a se
evita degradarea produsă de flora microbiană.
Cea mai utilizată sursă de ADN este sângele integral proaspăt recoltat pe
anticoagulant (EDTA). Cantitatea de ADN extrasă din 0,01 ml sânge permite
stabilirea profilului ADN. Conservarea sângelui se poate face la 4 oC pentru
maximum 24 + 48 h. fără ca ADN+ul să sufere modificări mari. Totuşi, calitatea şi
cantitatea ADN-ului scad, impunându-se congelarea. Prin congelare la -20 oC,
sângele poate fi congelat pe o perioadă îndelungată, timp de ani de zile.
În ceea ce priveşte sângele prelevat la autopsie, acesta nu are nevoie de
anticoagulant şi poate fi prelevat din: cavitatea cordului, vase periferice, mm.
scheletici, oase lungi.
Celulele epiteliale bucale şi firele de păr sunt alte 2 surse importante de
ADN curent utilizate pentru testări. Celulele epiteliale bucale sunt recoltate cu
ajutorul unui tampon cu vată steril sau al unor periuţe de broşaj care apoi se usucă
sau se păstrează la 4oC imersate în soluţie conservantă.
Firele de păr sunt de regulă prelevate prin smulgere, pentru analiză fiind
necesare 5 – 30 fire de păr cu rădăcină cu tot. Firele se împachetează în plicuri de
hârtie sau ambalaje de plastic şi se păstrează în mediu uscat, la temperatura
ambientală.
În cazul ţesuturilor, al pielii, muşchilor, viscerelor, volumul recoltat trebuie
să fie de 2 cm3, iar imediat după prelevare trebuie începută extracţia ADN. Dacă
extracţie nu poate avea loc imediat, atunci probele vor fi refrigerate. Ţesuturile nu
vor fi formolizate şi se evită pe cât posibil recoltarea de ţesuturi putrefiate.
Probele biologice pentru analiza ADN pot fi reprezentate şi de material
biologic uscat: pete de sânge sau pete de spermă. În cazul petelor, prelevatul
trebuie să aibă un diametru de minim 0,5 cm. Fiecare pată se păstrează separat, în
mediu uscat.
La cadavru, post-mortem precoce, încep procesele de autoliză, procese
care se desfăşoară prin intermediul enzimelor lizozomale, fără intervenţia bacteriilor.
Procesul de autoliză depinde de structura organului: cea mai rapidă sunt ţesuturile
glandulare şi mai lentă sunt mm. scheletici. În etapa următoare intervin procesele de
putrefacţia care au loc sub acţiunea bacteriilor – acest tip de degradare afectează
molecula de ADN atât cantitativ cât şi calitativ.
În timpul prelevărilor, trebuie evitată contaminarea cu ADN străin de la
locul faptei şi în timpul lucrului în laborator. Nu pot fi omise nici erorile umane şi
tehnice, şi nici înlocuirea intenţionată a probelor, toate având drept consecinţă
incriminarea unor inocenţi.

111
 Pentru a fi analizat, ADN-ul din proba biologică trebuie mai întâi izolat sau
extras prin diferite procedee chimice,fizice sau combinate. Tehnicile moderne de
laborator permit extracţia ADN-ului dintr-o mare varietate de probe biologice.
Obiectivul unei extracţii este acela de a obţine o cantitate cât mai mare de
ADN având o greutate moleculară mare şi puritate crescută. Greutatea moleculară
mare echivalează cu integritatea lanţului ADN, iar puritatea este dată de absenţa
reziduurilor celulare sau de altă natură (coloranţi, săruri).
Tehnicile de izolare variază în funcţie de tipul, cantitatea şi calitatea probei
biologice de analizat. Fiecare laborator foloseşte pentru izolare o serie de
protocoale, unele recomandate de literatura de specialitate, iar altele recomandate
de producătorii de chituri comerciale. În procesul izolării ADN se urmăreşte în
principiu îndepărtarea treptată a impurităţilor de natură proteică, polizaharidică sau
ionică ce ar putea prejudicia analiza.

-principii de izolare a ADN din probele biologice .-

În practică, indiferent de materialul biologic de la care se porneşte analiza,

este imposibil de obţinut molecule de ADN aparţinând organismelor superioare.
Moleculele de ADN eucariot (celulă cu nucleu) au o lungime foarte mare şi de aceea
în timpul procedeelor de extracţie se fragmentează.
Izolarea ADN-ului cuprinde 3 etape majore:
1. liza celulară – etapa în care se distruge membrana celulară cu
eliberarea materialului genetic într-un omogenat care conţine toţi constituenţii

112
celulari, denumit lizat celular. Liza celulară se realizează frecvent pe cale chimică,
cu ajutorul unor soluţii de liză.
2. purificarea ADN-ului – etapă prin care se îndepărtează toate
impurităţile.
3. verificarea extracţiei ADN – estimarea cantităţii şi calităţii ADN constă
în determinarea purităţii ADN în soluţia de ADN rezultată. Un ADN insuficient
cantitativ sau calitativ poate avea consecinţe negative asupra aplicaţiilor PCR sau
RFLP.
Genotiparea ADN-ului se poate realiza prin două tehnici: PCR şi/sau
RFLP. Fiecare din cele 2 tehnici prezintă avantaje şi dezavantaje; tendinţa generală
este de a se renunţa la tehnicile laborioase, consumatoare de timp. Metoda care s-a
impus în prezent şi care satisface aceste cerinţe este metoda PCR.
Tehnica PCR a fost comparată ca un „ xerox la nivel molecular”.
Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR – polymerase chain reaction) permite
sinteza in vitros de secvenţe specifice de ADN printr-un proces ciclic repetitiv.
Rezultatul este creşterea exponenţială a cantităţii de material genetic.
Etapele PCR:
- denaturarea ADN-ului dublu-catenar cu obţinerea ADN-ului
monocatenar; procesul se realizează termic, prin încălzire la 90 0, şi chimic cu
ajutorul agenţilor denaturanţi de tipul formamidei.
- cuplarea celor 2 primeri ( fragmente sintetice de ADN) rezultaţi în
prima etapă, pe monocatena de ADN, cuplare care se face la capetele secvenţei
ţintă de ADN monocatenar, regiune unde se iniţiază şi sinteza.
- extensia (sau polimerizarea) se realizează prin intermediul enzimei
de polimerizare; enzima se leagă de primeri şi construieşte prin extensie, pas cu
pas, o nouă catenă de ADN, complementară cu segmentul ţintă.

113
 5’ 3’
DNA de
amplificat
3’ 5’

Denaturare
Primerul de început cu apariţia a
5’ 3’ douã catene 5’ 3’
identice

Adaugã baze
3’ 5’ 3’ 5’
Primer inversat

Face copii si
extinde primerul
iniţial

Repetã Ciclul,
Copiile AND
cresc
exponenţial

Avantajele metodei PCR:

- sensibilitate : cantitatea necesară de ADN este extrem de mică;
reacţia se produce cu randament foarte bun pentru cantităţi de ordinul ng/µl.
- selectivitate: numai secvenţele de ADN flancate de amorsele de
reacţie pot fi amplificate;
- reproductibilitate: posibilitatea reproducerii testului din aceeaşi
probă biologică în diverse laboratoare;
- rapiditate: durata este de , în medie de 2 – 3 ore.
- necondiţionarea reacţiei de starea materialului biologic: chiar şi
materialul biologic conţinând ADN degradat poate fi amplificat; eficienţa amplificării
este invers proporţională cu lungimea segmentului de amplificat.
Dezavantajele metodei PCR:
- relativa uşurinţă cu care se produce contaminarea.
- proces grefat de erori
- generarea în exces de produşi de amplificare.
13.4. Tehnicile,metodele de prelevare a probelor de la locul faptei şi
utilizarea tehnologiei ADN în criminalistică şi medicină legală.

114
 Locul infracţiunii este cel a cărui examinare competentă poate permite
identificarea suspecţilor şi a victimelor,probează sau înlătură alibiurile,modul cum a
fost săvârşită fapta,descoperă corpurile delicte,stabileşte legăturile sau asocierile
dintre victimă şi suspect. Pentru rezolvarea tuturor acestor aspecte,trebuie avute în
vedere anumite standarde,în special cele legate de modul de colectare şi
conservare al probelor,până la sfârşitul cercetărilor şi stabilirea concluziilor.
Există o anumită succesiune a grijii pe care trebuie să o aibă cel ce
asigură calitatea activităţii la locul faptei:
- izolarea locului faptei, rolul poliţiei fiind acela de a stabili ce persoane
au acces aici, adică numai al acelora care pot aduce reale contribuţii la elucidarea
cazului;
- căutarea materialelor care au evidentă valoare pentru anchetă, prin
localizarea exactă a acestora;
- colectarea,împachetarea şi etichetarea materialelor de
probă,asigurându-se ajungerea acestora cât mai repede la laborator;
- depozitarea şi transmiterea la laborator să se facă în cele mai
bune condiţii.
Odată ajunse la laborator,responsabilitatea se transferă omului de ştiinţă:
acesta va avea în primul rând în vedere:
- prevenirea oricărei contaminări,mai ales a probelor cu cantităţi mici
de material;
- criminalistul trebuie să fie capabil să demonstreze că prin procedurile
cercetării a prevenit contactul a două surse de probe;
- securitatea probelor trebuie asigurată notându-se numele oricărei
persoane care a putut avea contact cu proba;
- oricare etapă a cercetării trebuie documentată, făcându-se referire la
procedurile şi operaţiunile standard.
Probele biologice obişnuite cele mai obişnuite sunt
sângele,sperma,saliva,urina,fecalele,voma,resturile de ţesuturi,păr,oase sau dinţi;
înmulţirea germenilor bacterieni pe aceste probe diminuează şansele unor rezultate
corecte. Păstrarea după prelevare a acestor probe se face în anvelope vidate,ferite
de contaminarea cu alte probe. Respectarea acestor măsuri va creşte sensibilitatea
şi valoarea tipării ADN, ţinându-se cont că în special ADN mitocondrial este în mod
particular compromis prin nerespectarea standardelor amintite. Cu cât cantităţile
biologice sunt mai mici,cu atât fiabilitatea probelor este mai mică.
Sângele,care reprezintă cea mai obişnuită probă biologică,se recoltează
uscat,în tifon sterilizat,dar,în cazurile când este lichid, se pipetează, se introduc în
eprubete sterile cu EDTA şi este refrigerat în condiţii de vid.

115
 Odată recunoscută proba biologică,izolată şi ferită de orice
contaminare,se face o descriere corectă a locului unde a fost identificată,folosindu-
se de regulă fotografia şi măsurătorile.
Următoarea etapă este recoltarea şi conservarea,etapă care diferă după
natura probei(biologică,chimică,fizică). Va urma identificarea naturii probei
respective,în general prin metode de laborator(microscopic,analiza chimică etc.).
Este de asemenea necesară descrierea obiectului de pe care a fost prelevată proba,
caracteristicile acesteia făcându-se prin compararea cu obiecte asemănătoare.
Locul infracţiunii trebuie protejat de potenţialele substanţe periculoase,cum
ar fi expunerea la radiaţii,substanţe chimice,contaminarea biologică ( în special
microbiană ) sau explozii ( cum se-ntâmplă în catastrofe). Se va avea în vedere că
însuşi materialul de marcaj al probelor le poate altera.
Marcajul locului de prelevare a probelor este o etapă importantă la
identificare şi prelevări ulterioare. Marcajul presupune precizarea datei şi orei în care
a avut loc prelevarea,locul de prelevare şi iniţialele celui care a efectuat această
manoperă. Se folosesc etichete standardizate.
Cantitatea de material ce poate fi prelevată depinde de natura
suportului,iar timpul în care urmele biologice rămân pe suport variază în funcţie de
natura acestora. Oricum,primordială este descoperirea acestor urme care, de cele
mai multe ori,nu sunt vizibile cu ochiul liber. Există în criminalistică tehnici bine puse
la punct, prin care se încearcă recuperarea urmelor materiale de pe diferite
suporturi,etapa următoare fiind, binenţeles, stabilirea surselor de origine a
acestora,fie prin identificare ,fie prin excludere.
În criminalistică,recuperarea urmelor materiale are la bază următoarele
metode:
- scuturarea suportului deasupra unor recipiente curate;
- periajul,utilizat când scuturarea nu este eficientă; acoperirea
suportului cu un material lipicios;
- aplicările vacuumatice;
- spălarea cu tampoane ude,utilizată în prelevarea multor urme
biologice (sânge,spermă ),mai ales pentru tiparea ADN;
- unele suporturi pot fi ridicate şi cu mâna(cu mănuşi);
- dizolvarea urmelor cu solvenţi şi extragerea ulterioară;
- aspirarea cu pipeta în cazul unor urme lichide bine vizibile sau
absorbirea acestora cu material absorbant.
Pentru a avea valoare în justiţie,trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
- munca să fi fost efectuată într-un laborator criminalistic acreditat,iar
expertul să fie calificat;
- expertul să aibă cunoştinţă de toate circumstanţele cazului;
- activitatea să nu fie umbrită de lipsa fondurilor.

116
 Prima precauţie care se impune constă în înconjurarea locului faptei cu o
centură care nu pot trece decât persoanele avizate. Această zonă reprezintă un
perimetru de securitate, în interiorul căruia nu se va găsi nici o altă persoană în
afara celor însărcinate cu prelevarea probelor, precum şi autoritatea judiciară căreia
îi este încredinţată rezolvarea cazului; toate aceste persoane vor purta ţinute de
protecţie, salopete de unică folosinţă cu fermoar.
Scena crimei este mai întâi securizată înainte de sosirea criminalistului şi
a medicului legist, de către ofiţeri de poliţie, care culeg şi primele informaţii ce vor fi
furnizate anchetatorilor, criminaliştilor şi medicilor legişti.
Fotografia locului faptei, a poziţiei corpului victimei, evitarea contaminărilor
prin purtarea de către anchetatori a măştilor, costume de protecţie, mănuşi şi
încălţăminte sunt măsuri comune cunoscute în astfel de cazuri, indiferent de cauza
morţii. Toate aceste fotografii vor fi păstrate şi după terminarea examinării, pentru
cercetări ulterioare.
Corpurile extrase din apă trebuie considerate ca fiind, din punct de vedere
al tipării genetice, contaminate. Spaţiul limitat în care se află victima unui accident
rutier îngreunează cercetările. Probleme complicate ridică găsirea resturilor unor
corpuri de victime în diferite stadii de putrefacţie(uneori numai oase) după diferite
perioade de timp de la deces, în locuri ascunse, fie în clădiri sau, mai ales, în mediul
natural.
Utilizarea profilului ADN în medicina legală şi în justiţie constă în a
demonstra că la o serie de locus-uri VNTR (Variable Number Tandem Repeat)
profilul suspectului se potriveşte cu ADN-ul obţinut de la locul comiterii infracţiunii.
Utilizarea profilului ADN se extinde şi asupra următoarelor domenii:
1. expertiza filiaţiei.
2. stabilirea identităţii urmelor biologice (sânge, secreţie vaginală,
spermă, păr,etc.)
3. identificarea speciei pentru diferenţierea originii umane sau animale,
4. identificarea eşantioanelor de sânge prelevat pentru alcoolemie,
5. identificarea resturilor scheletale,
6. identificarea resturilor cadaverice ale victimelor catastrofelor,
7. confirmarea sau infirmarea vinovăţiei în delicte sexuale,
8. confirmarea sau infirmarea vinovăţiei în omucideri,
9. redeschiderea unor cazuri nesoluţionate sau verificarea unor
condamnări eronate,
10. constituirea unor bănci de date cu amprente genetice a delicvenţilor.
Materialele care servesc la identificare prin aplicarea tehnologiei ADN sunt
următoarele:
 sânge prelevat de la persoane sau cadavre,

117
  secreţia vaginală se recoltează în 3 probe, în tuburi de plastic
care se păstrează la loc uscat,
 petele de sânge sau spermă trebuie să aibă diametrul de cel
puţin 0,5 – 1 cm,
 firele de păr se recoltează cel puţin 10 – 20 de fire de rădăcină,
urmând a fi ambalate în plastic şi ţinute la uscat,
 fragmente de organe,
 unghii, salivă, spută şi chiar urină,
 pulpa dentară din care se extrage ADN cu greutate moleculară
convenabilă.
Cele mai importante situaţii în care sunt solicitaţi medicul legist si
criminalistul sunt acelea în care este necesar a se clarifica dacă:
- a fost comisă o crimă
- cine este autorul
- dacă acesta a lăsat suficiente urme incriminatorii.
Fiecare dintre aceste probleme trebuie rezolvată numai de specialişti.
Materialele biologice, fizice sau chimice găsite pe victimă sau la locul faptei pot servi
la identificarea suspectului sau să probeze implicarea sau prezenţa acestuia în acel
loc.
Un aspect deosebit de important este acreditarea laboratoarelor de
criminalistică şi medicină legală de către foruri ştiinţifice unanim recunoscute,
acreditare care presupune mai multe etape ce includ: prezentarea unor documente
privind echipamentele şi personalul de laborator, vizitarea laboratorului de către
persoane desemnate în acest scop de către organismul care acreditează, care pot
da indicaţii şi corecţii privind unele proceduri, iar, după acordarea acreditării,
laboratorul urmează a fi continuu supravegheat în vederea menţinerii standardelor
care au stat la baza acreditării.

13.5.Investigaţiile genetice în catastrofele cu număr mare de victime

Catastrofele de masă sunt evenimente impresionante în primul rând prin
numărul foarte mare de victime umane pe care le generează. Determinate de cauze
naturale sau condiţionate de activităţile umane, catastrofele de masă apar peste tot
în lumea întreagă, iar eforturile depuse de echipele de investigatori însărcinaţi cu
cercetarea şi identificarea victimelor depăşesc de multe ori graniţele naţionale.
În SUA şi pe continentul european, cele mai frecvente accidente de masă
sunt cele aviatice. Se estimează că, în fiecare an, în SUA au loc aproximativ 200 de
accidente aviatice, din care 45% sunt prăbuşiri de avioane de pasageri. România a
fost confruntată pentru prima oară cu un asemenea eveniment în 1995, când la
scurt timp de la decolare o aeronavă Airbus s-a prăbuşit la Baloteşti. Autorităţile

118
române abilitate s-au dovedit practic nepregătite, ajutorul cel mai mare fiind primit de
la colegii belgieni. S-a înţeles atunci că, pentru a ne alinia la metodologia
internaţională în materie de identificare a victimelor în catastrofe, este imperios
necesar adoptarea în plan intern a recomandărilor de lucru elaborate de Interpol.
Aceste recomandări prevăd ca în fiecare ţară să se organizeze o comisie
multidisciplinară însărcinată cu identificarea victimelor, iar fiecare plan operaţional
naţional pentru catastrofe aviatice să stabilească tactica, modalităţi de documentare
şi procedeele necesare pentru identificarea şi preluarea victimelor.
13.6. Metodologia identificării medico – legale şi criminalistice în catastrofe
de masă.
Prima etapă – izolarea perimetrului zonei, accesul nefiind permis decât
persoanelor abilitate: echipe de salvare, medici legişti şi criminalişti. După izolare se
trece la executarea fotografiilor panoramice, apoi la delimitarea în pătrate (alteori
radiar); aceste sectoare se vor repartiza pe echipe mici.
Cadavrele sau fragmentele de cadavre sunt marcate cu coduri de
identificare. Acestea vor fi supuse cercetării de către medicul legist şi criminalist,
completându-se o fişă ce va cuprinde numărul de marcaj (corespunde locului unde
au fost găsite), descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor personale, date de
identificare.
Procesul de identificare cuprinde: identificarea pozitivă, identificarea
prezumtivă şi identificarea prin excludere. Identificarea pozitivă se face pe
compararea datelor ante-mortem cu cele post – mortem. Identificarea pozitivă
include: examinarea dentară, amprentele digitale şi plantare şi profilul ADN. Toate
celelalte tipuri de identificare sunt considerate identificări prezumtive: metoda
vizuală, antropometria, datele personale, efectele personale.
La autopsie, diferitele probe biologice (sânge, păr, ţesut) vor fi colectate
pentru analiză. Cel mai frecvent material biologic utilizat este sângele sau fragmente
musculare.
În catastrofele în care predomină fragmente de corpuri umane,
identificarea ADN-ului este esenţială. Importanţa acestei analize este date de
reunirea ulterioară a fragmentelor dispersate. Este de înţeles că tiparea ADN-ului
este esenţială numai în cazurile când celelalte mijloace criminalistice nu pot fi
utilizate.
Evident că tiparea ADN-ului nu poate fi aplicată oricărui material biologic
uman descoperit la faţa locului, aşa cum se întâmplă în fragmente rezultate în
explozii de mare putere sau în cazul în care fragmentele umane sunt supuse
temperaturilor ridicate (carbonizări), apărând uneori numai cenuşa. În astfel de
cazuri, fragmentele sunt, din punct de vedere ştiinţific, de neidentificat dacă nu sunt
găsite resturi celulare viabile.

119
 Orice urme biologice sau suporturi ce au sau par a avea material biologic
presupune luarea unor măsuri speciale de conservare, prelevare şi transport.
Aceste măsuri sunt esenţiale în vederea eliminării posibilităţilor de contaminare a
probelor respective.
Principiile moderne de identificare prin investigaţiile genetice permit la ora
actuală confirmarea prezenţei unui individ la locul dezastrului, chiar în cazul
fragmentării extreme a victimelor. Analiza ADN-ului a unui singur fragment de ţesut
poate fi suficientă pentru emiterea unui certificat de deces. Victimele catastrofelor de
masă neidentificate intră de regulă sub incidenţa unor legi naţionale sau
internaţionale, după caz, privind persoanele dispărute. Conform acestei legi, o
persoană dispărută într-o catastrofă de masă şi neidentificată este declarată
decedată prin hotărâre judecătorească după trecerea intervalului de timp prevăzut
de actul normativ respectiv (în general în medie 7 ani).
13.7. Principiile identificărilor genetice în catastrofe.
Identificarea ADN depinde de existenţa probelor de referinţă, întrucât
identificarea genetică urmăreşte ca principiu compararea profilelor ADN obţinute din
rămăşiţele umane prelevate de la faţa locului, cu profilele ADN de referinţă ale
victimelor sau ale unor persoane strâns înrudite biologic cu victimele: părinţi, fraţi,
etc. Efectele personale ( o periuţă, un obiect vestimentar) sunt utile în situaţiile în
care nu se cunosc sau nu mai sunt în viaţă rude apropiate ale unor victime. Cu cât
este mai strânsă legătura de rudenie, cu atât şansa unei identificări pozitive creşte.
Tehnologia identificărilor ADN a evoluat foarte mult în ultimii ani, însă, în
ciuda performanţelor sale actuale, este încă o tehnologie costisitoare, mare
consumatoare de timp şi efort din partea specialiştilor. Sub raportul economiei de
timp şi a resurselor materiale alocate, mai performante decât analiza ADN este
identificarea odontologică, dar numai în condiţiile existenţei unor evidenţe
stomatologice ante-mortem.
Pentru ca investigaţiile genetice să fie adoptate ca metode de lucru de
rutină în procesul de identificare în diferite tipuri de catastrofe, va trebui ca
randamentul analizelor să crească în paralel cu scăderea costului tehnologiilor ADN.
Poate că, în următorii ani, tehnologiile bazate pe microsisteme electromecanice sau
bio-chipuri ADN vor permite efectuarea pe scară largă de testări in situ, astfel încât
genotipările ADN să înlocuiască metodele clasice de identificare. Din această
perspectivă, răspunsul şi componenţa echipelor de intervenţie în caz de catastrofe
au fost revizuite în multe ţări ale lumii. Experţii în genetică judiciară sunt în aceste
ţări o prezenţă atestată oficial, uneori cu atribuţii de lider în cadrul echipei
multidisciplinare de investigatori.

CAPITOLUL 14

120
 IDENTIFICAREA MEDICO – LEGALĂ

Identificarea medico – legală reprezintă un domeniu în care intervine

colaborarea între medicul legist, antropolog, criminalist şi poliţia judiciară. Fiecare
dintre aceşti specialişti participă cu metode specifice de lucru. Aceste metode
constau în cercetări de laborator (antropologice, anatomice, traseologice, genetice,
etc.), şi din investigaţii (testimoniale, cercetarea locului faptei, reconstituire).
Prin identificare se urmăreşte stabilirea atât a însuşirilor comune ale
obiectelor, cât şi a diferenţelor dintre acestea. Identificarea criminalistică a unui
obiect este posibilă datorită celor două proprietăţi pe care acesta le prezintă şi
anume, individualitatea şi stabilitatea relativă.
Identificarea persoanelor, a cadavrelor si a resturilor umane in diferite
stadii de descompunere este ceruta de organele judiciare, instanţele de judecată si
de alte instituţii pentru:
 iniţierea cercetărilor in vederea descoperirii infractorului in cazuri de
omucidere, obţinerea unor date de ancheta in cazuri de sinucidere, accident
sau morţi suspecte. Se doreşte cunoaşterea identităţii victimei deoarece
fără aceasta este dificil sa se obţină date de ancheta despre circumstanţele
morţii persoanei, sa se identifice martori, etc.
 identificarea persoanelor care işi ascund identitatea
 identificarea persoanelor dispărute, mai ales in cazul victimelor dezastrelor
(fie ca sunt produse de forte ale naturii sau prin intervenţie umana
accidentala sau intenţională) sau ale crimelor de război, genocidului sau
crimelor împotriva umanităţii, unde identificarea rămăşitelor umane are un
rol central atât din punct de vedere etic, umanitar cat si juridic.
 înregistrarea oficiala a decesului individului in vederea înhumării
 înregistrarea statistica a decesului individului
 obţinerea asigurărilor de viata, a pensiei de urmaş.
Identificarea persoanei pe baze medicale si anatomice implica doua mari
aspecte:
1. determinarea caracterelor generale ale rămăşitelor umane:
 sexul,
 vârsta,
 talia,
 rasa/etnia.
Acestea au un rol de screening a potenţialilor candidaţi pentru identificare,
încadrând persoana intr-o anumita categorie de vârsta, rasa, înălţime,etc. De
asemenea dau un plus de certitudine identificării făcute pe baza caracteristicilor

121
individuale.
2. identificarea individuala se bazează pe existenta unor trăsături sau
elemente anatomice si/sau medicale specifice găsite la cadavrul neidentificat care
vor fi comparate cu cele ale persoanei data dispărută.
Identificarea curentă în medicina legală se face numai pe baza cărţii de
identitate sau a paşaportului, nici un alt act neputând justifica identitatea. In lipsa
acestor acte identificarea persoanei se face după semnalmentele exterioare şi a
celor particulare, aici intrând tatuajele, amputaţii şi cicatrici post-operatorii sau de
orice altă natură.
Identificarea după semnalmentele exterioare se face pe baza examinării
persoanei, datele obţinute fiind corelate cu date obţinute de la persoanele care au
văzut-o sau cunoscut-o.
Această metodă pusă la punct de A. Bertillon constă în descrierea
exteriorului persoanei prin folosirea unei terminologii proprii. În prezent
nomenclatura folosită este unică pe plan mondial.
Semnalmentele sunt acele trăsături exterioare pe baza cărora o persoană
poate fi identificată. Mina Minovici a introdus această metodă în ţara noastră, care a
fost printre primele state din lume care au aplicat-o. se examinează în ordine:
- semnalmentele anatomice (trăsăturile statice) care sunt cel mai uşor
de observat şi de măsurat;
- semnalmentele funcţionale (trăsături dinamice), care se observă cel
mai bine în timpul mişcării: mers, vorbit, gestică;
- semnalmentele particulare.
Semnalmentele anatomice se examinează şi se descriu din faţă şi profil.
Criteriile de examinare sunt:
(1) mărimea care se referă la înălţime, lungime, grosime;
(2) formă;
(3) poziţia pentru care se specifică regiunea anatomică, distanţa şi poziţia
faţă de reperele şi planurile anatomice;
(4) culoarea;
(5) înclinarea.
Se procedează mai întâi la stabilirea sexului, vârstei, taliei şi stării
constituţionale. Sexul se stabileşte pe baza caracterelor sexuale secundare.
Semnalmentele funcţionale sunt extrem de variabile, persoana examinată
putând să le modifice intenţionat sau sub efectul diverselor stări psihice. Ele se
referă la: ţinuta corpului, poziţia capului, mersul, modul în care aplică piciorul pe sol,
fizionomia, vocea şi vorbirea clară, rapidă, şuierată.
Semnalmentele particulare se referă la:
- diverse boli: malformaţii congenitale, deformaţii ale segmentelor
corpului, anchiloze, hernii, varice, amputaţii, strabism, hemiplegii, paraplegii, platfus,

122
etc.
- amputaţii;
- cicatrice – examinarea lor se face după normele semiologiei medico
– legale; caracterele lor variază în funcţie de vechime şi de etiologie. În funcţie de
agentul traumatic care le-a produs cicatricele pot fi: după plăgi tăiate, după arsuri,
după intervenţii chirurgicale, după injecţii repetate hipodermice la drogaţi, după
vaccinări, după împuşcarea în afara limitelor factorilor suplimentari.
- culoarea pilelii – este imprimată de rasă, expunerea la razele solare,
vârstă, anumite boli;
- aspectul părului;
- riduri;
- semnalmentele bolilor profesionale – constau din: durioane ale
palmelor la lucrătorii manuali, hipertrofii ale diferitelor grupe musculare, bursite la
parchetari, eczeme cronice şi dermite la cei care manipulează substanţe chimice;
- tatuajele constau în imprimarea de desene, cifre, litere pe corp prin
introducerea subcutanată sau prin scarificarea unor substanţe chimice.
După culegerea tuturor acestor date se realizează portretul vorbit, folosind ca
metode: schiţa de portret, fotorobotul (se folosesc fragmente de fotografii din care
martorii sau victima selectează pe acelea care le par asemănătoare cu persoana ce
este supusă identificării.
Identificarea după îmbrăcăminte: oferă date pentru identificarea sau
agresorului (fire de păr, sânge) şi pentru identificarea agentului vulnerant (rupturi,
orificii de intrare sau ieşire, amprenta anvelopei de cauciuc în accidente de
circulaţie), a condiţiilor meteorologice în care a stat victima până ce a fost
descoperită.
Identificarea după fotografie: metodele folosite pentru identificarea după
fotografie sunt:
- compararea trăsăturilor pentru care se constată asemănările şi
diferenţele, stabilind distanţele între reperele anatomice ale figurilor din cele două
fotografii;
- folosirea reţelelor pătrate pentru care pe fotografie se trasează o
reţea de pătrate folosind ca linii de reper verticala mediană a feţei şi orizontalele
care trec inferior de buză şi nas; apoi se trag linii paralele orizontale şi verticale;
- măsurarea diverselor valori unghiulare;
- proiecţia punctelor comune.
Identificarea după amprentele digitale: se procedează la înregistrarea
dermatoglifelor fiecărui deget în parte şi în mod special a celor de pe vârful
degetelor. Imaginile obţinute sunt citite automat şi se compară cu datele din fişier
sau cu amprentele de pe corpurile delicte găsite la faţa locului.
Măsurătorile antropometrice: în stabilirea acestei metode Bertillon a plecat de

123
la următoarele constatări: scheletul îşi încetează creşterea după vârsta de 21 ani şi
marea diversitate a lungimii oaselor. Două persoane diferă între ele printr-o serie de
caractere metrice, care se recoltează prin măsurarea unor segmente ale corpului.
Măsurătorile cel mai frecvent efectuate sunt:
- talia în ortostatism;
- talia în poziţie şezândă, se măsoară între vertex şi tuberozitatea
ischiatică;
- înălţimea anterioară a trunchiului se măsoară între ½ incizurii jugulare
şi punctul simfizar;
- diametrul maxim al toracelui – se măsoară sub unghiul inferior al
scapulelor;
- lungimea braţului, antebraţului, a membrului inferior, coapsei,
gambei.
Reperele cele mai fidele în identificare sunt: talia, diametrele antero-posterior
şi transvers maxim al capului, lungimea şi lăţimea urechii, culoarea irisului, detaliile
buzei superioare, a obrajilor şi bărbiei, culoarea pielii, modificările dentare, diametrul
bazinului la femei, lungimea femurului, etc.
Odontostomatologia joacă un rol deosebit de important în identificarea
persoanelor. Utilizează datele stomatologice pentru rezolvarea problemelor ridicate
de justiţie, pentru stabilirea identităţii persoanelor pe baza componentelor dento-
alveolare.
În România prima identificare odontostomatologică a fost făcută de către prof.
dr. P. Firu, în cazul criminalului Râmaru, pe baza unei plăgi muşcate.
Rolul important al odontostomatologiei în identificările cu nr. mare de victime a
fost demonstrat de prezenţa la faţa locului a sute de dentişti la 11 septembrie 2001,
cu ocazia atentatului de la World Trade Center.
În ontogeneză omul prezintă 3 dentiţii: dentiţia temporară (de lapte), mixtă şi
cea definitivă, care începe o dată cu căderea ultimului dinte temporar. Dintre
elementele structurale ale unui dinte, importanţă în identificare prezintă: (a)
tuberculul Carabelli, situat pe fata meziopalatinala a primului molar superior, şi
tuberculii paramolari pe molarii inferiori, care sunt trăsături caracteristice de rasă,
fiind specifici caucazoizilor şi (b)cavitatea dintelui, care conţine pulpa dintelui. Pulpa
dentară este importantă în identificarea medico – legală deoarece poate fi folosită
pentru determinarea antigenelor ABO, a amprentei genetice.
Documentele pe care se bazează efectuarea expertizelor
odontostomatologice sunt reprezentate de:
- declaraţiile anturajului;
- fişele dentare, care în prezent sunt întocmite pe baza nomenclaturii
dentare acceptate în 1970 de Federaţia Dentară Internaţională; formula dentară se
scrie sub forma unei fracţii în care cifra de la numărător indică dinţii maxilari, iar

124
numitorul indică dinţii mandibulari. Principalul dezavantaj al acestor fişe este
reprezentat de faptul că pacientul ar fi putut schimba de mai multe ori medicul
stomatolog şi atunci fişa lui dentară să nu fie cea mai recentă;
- radiografia retroalveolară oferă date asupra topografiei, morfologiei
terapiei dentare, precum şi asupra particularităţilor structurale ale maxilarului şi
mandibulei;
- radiografia ocluzală efectuată la cadavru după separarea maxilarului
şi mandibulei de restul craniului;
- mulajul dentar oferă date asupra morfologiei dinţilor şi arcadelor
alveolare.
Expertiza pe dinţi izolaţi trebuie să stabilească succesiv: dacă materialul
aparţine dentiţiei temporare sau definitive, tipul dintelui, localizarea lui pe una din
arcadeşi apoi cadrul aracadei.
În general, la dinţii maxilari incisivii sunt mai mari, caninii au coroana mai
mare, premolarii prezintă cuspizi de dimensiuni egale şi au două rădăcini, molarii au
coroana patrulateră şi prezintă câte trei rădăcini. La dinţii mandibulari, incisivii sunt
mai mici, caninii au coroana mai mică, premolarii prezintă o singură rădăcină şi un
cuspid bucal mare, iar molarii sunt biradiculari.

CAPITOLUL 15
ENTOMOLOGIE MEDICO – LEGALĂ

Entomologia (gr. entomos = segmentat, logos = ştiinţă) reprezintă o ramură a

zoologiei, care se ocupă cu studiul insectelor. Entomologia judiciară se ocupă cu
studiul insectelor necrofage din punct de vedere al utilităţii pentru activitatea
organelor judiciare, reprezentând graniţa unde știinţa entomologică și cea a
sistemului judiciar interacţionează. Cu alte cuvinte, ea reprezintă studiul despre felul
cum insectele consumă corpurile umane aflate în descompunere și furnizează
informaţii utile în investigaţiile medico-legale și judiciare.
Entomologia judiciară nu este o ştiinţă nouă. S-a folosit pentru prima dată în
secolul al XIII-lea, în China, pentru identificarea autorului unui omor comis prin
înjunghiere lângă un lan de orez. SUN TZU, un avocat chinez și investigator de
omucideri, le-a cerut tuturor secerătorilor să-și așeze în dreptul lor uneltele de lucru.
Urmele latente de sânge au atras muștele de carne (Calliphora ) pe o singură
seceră. Pus în faţa probelor, aparţinătorul uneltei și-a recunoscut fapta.

125
 Ca ştiinţă, entomologia judiciară a început să-și ia avânt în anii ‘60 ai secolului
XX în Statele Unite ale Americii când a devenit evident că insectele necrofage au
stadii de dezvoltare predictibile.
Întrebări ale căror răspunsuri le găsim prin intermediul acestei știinţe includ
intervalul post-mortem, mutarea cadavrului dintr-o locaţie în alta, determinarea
condiţiilor de mediu la care un cadavru a fost expus, precum și identificarea
deceselor toxicologice.
Se poate stabili daca victima a fost sau nu violată, spre exemplu se găsește
cadavrul unei femei aflat într-un stadiu avansat de descompunere. Din această
cauză, urmele biologice de obicei nu mai sunt prezente. Însă larvele colectate din
zona vaginală pot fi de mare importanţă și pot dezvălui dacă femeia a fost abuzată
sexual, ţinând cont de prezenţa sau absenţa ADN-ului suspectului ce poate fi
recuperat din tractul digestiv al insectelor care s-au hrănit cu sperma acestuia. Acest
aspect l-ar lega pe suspect de faţa locului, după sau înainte de timpul survenirii
morţii.
În alte cazuri, absenţa insectelor de pe cadavru poate sugera că acesta fie a
fost îngheţat, închis ermetic sau îngropat foarte adânc.
Expertiza entomologică poate fi utilă și în cazurile de abuz sau neglijare.
Uneori, victimele care sunt legate, imobilizate sau drogate, au hainele transpirate
sau asociate cu fecale sau urină. Transpiraţia și fecalele atrag anumite specii de
insecte care, în alte circumstanţe, nu ar fi prezente la locul respectiv. Prezenţa
acestor specii oferă date importante atât despre circumstanţele ante-mortem cât și
despre cele post-mortem. Spre exemplu, Lucilia Sericata este atrasă de mirosuri
precum amoniacul, rezultat din contaminare cu urină sau fecale. Un bebeluș care nu
este schimbat suficient de des sau persoanele paralizate sau în etate care nu își pot
asigura singuri igiena pot să fie victimele acestor insecte care își vor depune ouăle
pe haine sau pe piele. Dacă nu vor fi descoperite, acestea vor ecloza, iar larvele vor
începe să se hrănească cu carnea umană. Invadarea ţesutului uman viu de către
larve poartă denumirea de miază.
Pentru a realiza o eficientă cercetare la faţă locului, este important să știm ce
specii de insecte sunt atrase de cadavre și în ce condiții de mediu își desfășoară
activitatea. În acest scop trebuie să cunoaștem părțile componente ale corpului unei
insecte, pentru a putea realiza o identificare taxonomică, sau să le identificăm prin

126
alte metode științifice, cum ar fi analiza ADN, ambele acceptate de către o instanță
de judecată.
Artropodele sunt animale nevertebrate care au schelet extern, picioare
articulate şi includ insectele, arahnidele, miriapodele şi crustaceele. Cel mai mare
grup de artropode sunt insectele. Acestea se diferenţiază de celelalte artropode prin
faptul că au şase picioare şi un corp divizat în trei regiuni distincte (cap, torace,
abdomen) .
Insectele importante din punct de vedere criminalistic sunt Dipterele și
Coleopterele.
Ordinul Diptera (di-două și pteron-aripă) numără 86 000 de specii, cunoscute
sub denumirea generică de "muște" . Acesta cuprinde trei subordine: Nematocera,
Brachycera și Cyclorrhapha, ultimul fiind cel mai important.
Deși diferă sub aspect fizic, toate se caracterizează prin posesia unei perechi
de aripi posterioare, complet dezvoltate și de regulă evidente, folosite pentru zbor, și
o pereche de aripi mici folosite pentru a se echilibra în zbor. O altă trăsătură
caracteristică muştelor o reprezintă ochii: adulţii au doi ochi mari şi compuşi, adică
formaţi din mai multe pupile simple care permit formarea unei vederi panoramice.
Larvele muştelor nu prezintă picioare şi au o culoare albă sau crem, corp moale şi
un cap mic care deseori trece neobservat de necunoscători.
Speciile particulare de muşte importante din punct de vedere criminalistic
diferă de la o zonă geografică la alta.
În România, la fel ca şi în restul Europei, din familia Calliphoridae există
următoarele trei specii: Calliphora Vicina, Calliphora Vomitoria şi Lucilia Sericata.
Numele dipterelor din familia Calliphoridae derivă din cuvintele greceşti kallos-
frumuseţe şi phoros- purtător, indicând frumuseţea tegumentului lor colorat în culori
din jumătatea spectrală cu lungimi de undă mai scurte, cu nuanţe şi luciri metalice,
strălucind în mod deosebit în bătaia razelor de soare. Pentru muştele din această
familie au fost atribuite următoarele denumiri: musca albastră, musca de carne,
musca verde sau musca de baligă.
Calliphora Vicina („musca albastră”) este o muscă care măsoară între 10 şi
14 mm în lungime. Capul este negru pe partea superioară, iar pe partea inferioară
roşu-oranj. Toracele este negru acoperit pe partea superioară cu un gri strălucitor.
Abdomenul este de un albastru metalizat, cu marginile închise spre negru.

127
 Fig. 1 Calliphora Vicina

Calliphora Vomitoria este o muscă de carne care măsoară între 7 şi 13 mm în

lungime. Este foarte asemănătoare cu Calliphora Vicina, având aceeasi coloraţie
albăstruie pe partea abdominală. Diferenţa dintre aceste două specii reiese
obsevând partea unde se îmbină aripile de torace; la Calliphora Vomitoria această
zonă este în întregime neagră spre deosebire de Calliphora Vicina unde este oranj.

Fig. 2 Calliphora Vomitoria

Lucilia Sericata (Phaenicia Sericata) numită şi musca verde.

La scară mondială, această specie este cea mai răspândită din familia
Calliphoridae, găsindu-se în principal în zonele temperate din emisfera nordică.
Locul unde se îmbină aripile de torace prezintă o culoare galbenă, acest aspect fiind
util în identificarea taxonomică. Stabilirea acestei specii se poate realiza și atunci
când insecta se află în stadiul larvar, prin examinarea ultimului segment posterior.
Acesta prezintă niște proeminențe numiți tuberculi. Dacă distanța dintre tuberculii

128
superiori este aceeași cu cea dintre cei mediani cu cei superiori, atunci larva face
parte din specia Lucilia Sericata.
Această particularitate este vizibilă doar după a doua năpârlire. Adulții
măsoară în lungime între 6 și 9 mm. Alături de alte specii din acest gen, musca
verde este printre primele insecte atrase de cadavrele umane sau animale. De
obicei aceasta își depozitează ouăle la câteva ore după survenirea morții. Au existat
cazuri când această muscă a anticipat moartea și a depus ponta în rănile deschise
ale victimei muribunde. Larvele Luciliei Sericata sunt folosite în terapie pentru
îndepărtarea țesuturilor necrozate din răni.

Fig. 3 Lucilia Sericata

Alte familii de diptere: Sarcophagidae, Muscidae, Sepsidae.

Ordinul Coleoptera (koleos- teacă și pteron- aripă) este cel mai
cuprinzător, conținând aproximativ o treime din numărul total al insectelor.
Aparținătorii acestui ordin poartă denumirea de gândaci și au următoarele trăsături
comune: părți ale gurii folosite pentru a mușca, numite mandibule, majoritatea
prezintă antene formate din 11 segmente, iar prima secțiune a toracelui este
distinctivă în formă și dimensiune, având un rol important în identificarea
taxonomică. Adulții sunt formați din cap, torace și abdomen. Au două perechi de
aripi; o pereche chitinoasă cu rol protector pentru cea de-a doua pereche, care este
membranoasă. Aproape toți au abilitatea de a zbura.
În timpul vieții, gândacii trec prin următoarele stadii de dezvoltare: ou, larvă,
pupă și adult. Ouăle gândacilor sunt dificil de localizat pe cadavru, deoarece ele nu
sunt depuse în număr mare în același loc, la fel ca cele ale muștelor. Larvele au un
cap care iese în evidență și posedă șase picioare, însă în unele cazuri pot să
lipsească

129
 Fig. 4 Diferite tipuri de larve ale ordinului Coleoptera

Familia Dermestidae cuprinde aproximativ 500 de specii distribuite la scară

mondială. Acestea au dimensiuni care variază între 2 și 12 mm lungime, se prezintă
sub formă rotundă sau ovală, iar larvele măsoară între 5 și 15 mm și sunt acoperite
cu smocuri de păr dens.
Adulții genului Dermestes au tendințe canibalice, prin urmare se vor hrăni cu
larve și pupe. Din acest motiv se sfătuiește ca dermestidele să fie puse în recipiente
separate faţă de celelalte insecte imature, atunci când se ridică specimene de la faţă
locului. Acești gândaci sunt activi în timpul lunilor calde și își fac apariția pe
cadavrele aflate în stadii avansate de descompunere.

130
 Fig. 5 Adult și larvă ai genului Dermestes

Familia Histeridae cuprinde aproximativ 3000 de specii. Acestea sunt de

dimensiuni mici, rareori atingând 10 mm în lungime. Au o formă rotundă și sunt de
culoare neagră sau verde metalizat. Atât larvele cât și adulții pot fi găsite pe
cadavre hrănindu-se cu alte insecte necrofage. Atunci când sunt deranjați sau se
încearcă colectarea lor, adulții își retrag picioarele și capul și se prefac că sunt
morți.

Fig. 6 Gândac din familia Histeridae

Alte familii de coleoptere: silphidae, staphylinidae, trogidae.

Atât muștele cât și gândacii au un ciclu de dezvoltare specific metamorfozei
complete. Aceasta înseamnă că trec prin mai multe stadii de dezvoltare, cum ar fi
ou, larvă, pupă și adult. Durata ciclului de dezvoltare este influențată foarte mult de
factorii climatici. La o temperatură mai mică sau mai mare, insectele pot trece mai
greu sau mai ușor prin stadiile de dezvoltare specifice.
Dipterele au obiceiul de a depune ouă în număr mare și în locurile de pe
cadavru unde le sunt asigurate protecția, umezeala și hrana. În general, numărul
ouălor depuse variază între 150 și 200. La cadavrele aflate în primele stadii de
descompunere ouăle trebuie căutate în orificiul bucal, în orificiile nazale, în urechi și
în general în zone în care membranele mucoase intră în contact cu aerul din
exterior. De asemenea, ouăle trebuie căutate mai ales în răni.
Ouăle sunt de obicei strălucitoare și albe, măsurând între 0.9 și 1.5 mm
lungime. Ieșirea larvei din ou poartă denumirea de eclozare. Există specii de muște
care nu depun ouă, ci direct larve. (ex. Sarcophaga Haemorrhoidalis).

131
 Larva prezintă 12 segmente, un cap ascuțit cu o structură neagră
reprezentând mandibulele. Posteriorul are o formă tocită și se poate observa pe
ultimul segment două zone circulare numite spiracule, având rol în funcția
respiratorie. Larvele muștelor trec prin trei etape. Prima începe de la eclozare și
durează până la prima năpârlire, a doua etapa durează până are loc a doua
năpârlire și a treia etapă se încheie odată cu intrarea larvei în stadiul de pupă.
Fiecare din aceste etape este specifică prin dimensiunea larvei (în prima etapă larva
măsoară până la 2 mm, iar în etapa a treia poate ajunge până la 22 de mm în
lungime) și prin numărul de fante existente pe spiracule, fiecărei etape îi corespunde
un număr exact de fante (ex. în a doua etapă spiraculele au câte două fante, în timp
ce în a treia etapă numărul acestora crește la trei).
Larvele se hrănesc permanent, însă la jumătatea etapei a treia ele își
încetează activitatea nutrițională și devin migratoare, căutând un loc pentru a intra
în stadiul de pupă. Acestea părăsesc cadavrele căutând spații întunecoase și
răcoroase, parcurgând o distanță de până la 30 de metri, sau încearcă să se
îngroape la câțiva centimetri sub sol. Există însă și câteva specii care nu se mai
deplasează pentru a trece în cel de-al treilea stadiu de dezvoltare (ex.
Protophormia Terraenovae) și devin pupe pe cadavru.
Stadiul de pre-pupă durează cel puțin 24 de ore, timp în care pielea se
contractă într-o capsulă, care va deveni rigidă. Pupa are formă ovală, rotunjită la
ambele capete, de culoare cafenie, cafeniu-roșcată, până la negru.
După ce exemplarele eclozează din pupariu sunt incomplet dezvoltate, de
culoare pală, cu corpul moale și aripile nedesfăcute. Dipterele nu zboară o zi sau
două, până când corpul nu se întărește. Dacă la fața locului se găsesc astfel de
exemplare, cu siguranță acestea și-au desfășurat ciclul de dezvoltare în acel loc.
Fig.7 stadiile de dezvoltare ale unei diptere

Intervalul de timp necesar pentru a se străbate întregul ciclu de dezvoltare

diferă de la o dipteră la alta. Un rol foarte important îl reprezintă temperatura
ambientală. Un număr însemnat de cercetări din mai multe țări au determinat durata
ciclului de viață ale dipterelor locale, la diferite temperaturi de mediu (Kamal-1958,
Greenberg- 1991, Anderson- 2000 și Grassberger și Reiter- 2002). Aceste informații
reprezintă măsura experimentală folosită pentru estimarea intervalului post-mortem.
Ca exemplu am ales diptera Phormia Regina din familia Calliphoridae. Greenberg a
alcătuit o listă cu totalul de ore alocate fiecărui stadiu de dezvoltare pentru această
specie, la temperatura de 22 de grade Celsius. Astfel, larva va avea nevoie de 20 de

132
ore pentru a ecloza, de câte 25 de ore pentru cele trei etape de dezvoltare larvară,
125 de ore pentru stadiul de pre-pupă și încă 116.5 ore pentru ca adultul să
eclozeze din pupariu. Un total de 336.5 ore pentru ca ciclul de dezvoltare al acestei
diptere să fie complet.
Gândacii se dezvoltă la fel ca muștele, prin metamorfoză completă. Pentru a
deveni adulți și ei trec prin stadiul de ou, prin trei sau cinci etape larvare în funcție
de specie și un stadiu de pupă. Ouăle sunt de formă ovală și sunt considerate a fi
similare, indiferent de familiile din care fac parte. Gândacii se îngroapă de obicei în
sol pentru a intra în stadiul de pupă. Durata ciclului de dezvoltare variază în funcție
de familia sau specia din care face parte gândacul. La unele specii numărul de
etape din stadiul de dezvoltare larvară este influențat de condițiile de mediu. Spre
ex. în familia Dermestidae pot exista gândaci ale căror larve parcurg până la nouă
etape.
De obicei există o singură generație de gândaci pe an. Smith (1986) a
demonstrat că o larvă Dermestes poate sta în pupariu între două săptămâni și două
luni și că poate să își întârzie eclozarea dacă condițiile de mediu sunt ostile
(temperaturi foarte mici).
Teoria din spatele estimării intervalului post-mortem cu ajutorul insectelor este
simplă: întrucât primele insecte atrase de cadavru vor apărea imediat după
instalarea morții (până la 24 de ore), estimarea stadiului de dezvoltare a larvelor va
oferi o estimare a timpului survenirii morții.
Se consideră că în primele 72 de ore după instalarea morții medicul legist
este capabil să ofere o estimare rezonabilă a intervalului post-mortem în funcție de
semnele morții reale instalate: livor mortis, rigor mortis și algor mortis (scăderea
temperaturii corpului).
După acest interval de timp există puține informații medicale pe baza cărora
se poate stabili IPM-ul. Prin urmare, un alt tip de expertiză este necesară pentru a
se rezolva această problemă. Expertiza entomologică poate furniza o măsurătoare
aproximativă a unui interval post-mortem, în funcție de stadiul de dezvoltare a
insectelor colectate de pe cadavru.
Începutul IPM-ului este considerat a coincide cu punctul în care insecta a
depus primul ou pe cadavru, iar sfârșitul acestuia cu descoperirea cadavrului.
Calculul A.D.H. (Accumulated Degree Hours) reprezintă o metodă de
calculare inversă a temperaturii și orelor, care ajută la determinarea intervalului
post-mortem. Este un concept care are la bază descrierea intervalelor de
temperatură în care insectele își desfășoară ciclul de dezvoltare.
Temperatura mediului este determinantă pentru întreaga activitate metabolică
a insectei. În interiorul limitelor de activitate vitală există o temperatură optimă
dezvoltării fiecărei specii, aceasta fiind cuprinsă de obicei între 20 și 30 de grade

133
Celsius. Dacă temperatura este mult mai mică decât temperatura optimă, ciclul de
dezvoltare este mai lung sau poate chiar înceta. Acest lucru este valabil și la
temperaturi foarte mari.
Formula de calcul a ADH- ului este următoarea:

ADH = Timp (ore) x Temperatura

Pentru a înțelege mai bine acest concept propun următoarea speță:

Un cadavru este descoperit într-un apartament pe data de 27 august ora
16.00. Pe acesta erau prezente mai multe larve din specia Phormia Regina, care au
fost colectate de specialistul entomolog.
Se cunosc următoarele date:
 în încăpere a fost înregistrată o temperatură ce varia între 21 și 22 grade
Celsius.
 larvele au fost colectate la data de 27 august, ora 16.00.
 larvele ridicate au fost ținute în condiții ideale, de laborator, unde li s-a
permis ca la o temperatură constantă de 25 grade 0C să - şi continue ciclul de
dezvoltare.
 aceste larve s-au transformat în pupe la data de 30 august.
 majoritatea dipterelor au eclozat din pupe la data de 04 septembrie la ora
12.00 la 25 ºC.
 în anul 1991 Greenberg a calculat pentru specia Phormia Regina un ADH
necesar dezvoltării complete de 7403 la o temperatură de 22 ºC.
Acestea fiind cunoscute, pentru estimarea intervalului post-mortem se impune
realizarea următoarelor calcule:
1)
04
1) septembrie 12.00 – 27 august 16.00 = 188 h
(Între 27 august și 04 septembrie durata dezvoltării a fost de 188 de ore).
2) ADHparțial = 188 h x 25ºC = 4700

Conform formulei, ADH- ul pentru acest interval de timp se calculează

înmulțind numărul de ore scurs de la descoperirea cadavrului și până la eclozarea
din pupariu (188 ore) cu temperatura la care larvele s-au dezvoltat în laborator (25
grade Celsius).

3) ADHtotal – ADHparțial = 7403 – 4700 = 2703

134
 Pentru a determina ADH-ul specific perioadei până la descoperirea cadavrului
se scade ADH-ul parțial din ADH-ul total al speciei Phormia Regina calculat de
Greenberg la valoarea de 7403.

4) IPM până la descoperirea cadavrului = 2703 ÷ 22ºC = 123 h

Intervalul Post-Mortem rezultă din inversul formulei de calcul a ADH-ului,

astfel: împărțim ADH-ul specific perioadei până la descoperirea cadavrului (2703) la
temperatura înregistrată în încăperea în care a fost găsit cadavrul (22ºC), rezultând
un număr de 123 de ore (5 zile si 1 oră), acesta reprezentând numărul de ore de
când au fost depuse ouăle până la descoperirea cadavrului.
Constatări:
- Ouăle au fost depuse în timpul zilei de 22 august;
- Este probabil ca decesul să fi avut loc în noaptea de 21 spre 22 august.
În România, nu au putut fi folosite informații pertinente și necesare pentru
rezolvarea unor cazuri de deces suspect sau crime aflate în instrumentarea
organelor judiciare și a experților criminaliști, întrucât până în prezent nu au fost
făcute studii aprofundate privind ciclul de dezvoltare a insectelor.

135