1. Definiti contaminantii.

Circulatia substantelor chimice poluante in organism

Contaminanti sunt toate substantele prezente în alimente care nu au fost adăugate intenţionat, dar
care pot rezulta din producţia, procesarea, prepararea, ambalajul si ambalarea, transportul si
depozitarea alimentelor sau din mediul inconjurator.” (Regulamentul 353/93 CEE).

Principalele etape ale pătrunderii substanţelor toxice în organism sunt: Expunerea: Acută, Cronică;
Căile de pătrundere şi absorbţia: Respiraţie, Digestivă, Transcutanată; Biotransformarea; Transport;
Distribuţie; Metabolizare; Depozitarea- de durată foarte variabilă; Eliminarea: Respiratorie, Biliară,
Tegumentară.

2. Expunerea la substante chimice poluante, factori de influenta

Principalii factori de influenta asupra expunerii:

concentraţia şi natura - caracter esenţial;

forma sub care se prezintă - caracter modificator;

durata - caracter esenţial;

prezenţa uneia sau a mai multor substanţe - caracter modificator;

prezenţa unor microorganisme şi natura lor – caracter modificator;

condiţii geografice şi meteorologice - caracter modificator.

Comportarea substantelor toxice în organism: În apariţia toxicităţii se pot deosebi trei faze:

faza de expunere, faza toxicocinetică, faza toxicodinamică.

1
 3. Ecotoxicologia. Teste si studii pentru un dosar de toxicitate

Ecotoxicologia, ramură recentă a toxicologiei, studiaza efectele nocive ale poluanţilor chimici asupra
ecosistemelor vegetale şi animale, terestre şi acvatice precum si trecerea substanţelor toxice de-a
lungul lanţurilor alimentare cu posibilitatea de acumulare la anumite nivele ale acestora.

Comportarea unei substanţe în diferite condiţii de mediu trebuie sa evidenţieze:

 gradul de sensibilitate sau rezistenţă a substanţei de testat la diferite procedee tehnologice

curent utilizate pentru inactivarea sau dezagregarea ei(descompunere aerobă în instalaţii cu
nămol activat, degradarea şi mineralizarea in dispozitive de compostare, distrugere prin
incinerare);
 comportarea substanţei în organism, respectiv metabolizarea şi excreţia ei sau dimpotrivă
bioacumularea şi retenţia ei în diverse categorii de organisme(alge, peşti, om);
 circulaţia substanţei în mediu ca urmare a solubilităţii ei, capacităţii de evaporare din sol şi
ape, infiltraţiei în diferite categorii de soluri, distribuţiei în sisteme ape/sol si ape/solvenți
organici, etc,.

O substanta este considerată acceptabilă din punct de vedere ecotoxicologic dacă prezintă un grad
scăzut de acumulare în mediu şi organisme, dacă este degradabilă în elementele mediului şi dacă
posedă o econocivitate redusă.

Teste şi studii pentru un dosar de ecotoxicitate

Pentru substanţe ce se produc în cantitate de până la o tonă pe an: Toxicitate acută pentru peşti,
dafnii, Degradare biologică, Teste pe mamifere(şobolani) în scopul stabilirii toxicităţii pentru om

Pentru substanţe ce se produc în cantităţi de 10-100 tone pe an: Studii pe alge şi peşti, Studii de
toxicitate prelungită pe dafnii şi peşti, Un test pe o plantă superioară, Un test pe viermi de pământ, Un
studiu de acumulare, Un studiu prelungit de biodegradabilitate

Pentru substanţe ce se produc în cantităţi de peste 1000 tone pe an: teste suplimentare de mobilitate,
acumulare, degradare un studiu prelungit de toxicitate pe peşti, inclusiv reproducerea, un studiu
prelungit de toxicitate pe păsări, un studiu complementar de toxicitate pe alte organisme, un studiu de
absorbţie /desorbţie.

2
 4. Mărimi utilizate în evaluarea toxicităţii şi analiza riscului alimentar

Doza reprezintă cantitatea de substanţă care, introdusă în organism, produce un efect determinat(g,
mg, sau micrograme/ kg corp). La animalele de experienţă se administrează o doză unică sau
fracţionată care devine doză ingerată(DI) din care o parte este doză absorbită.

Doza toxică arată cantitatea limită de substanţă care ajunsă în organism determină efecte toxice
relevante simptomatologic. Doza toxică ce a provocat moartea a 50% din animale de experienţă este
doza minimă letală( DL50 ).

Doza admisă pentru ingerare zilnică (DAZ) şi în engleză (RDA) reprezintă cantitatea de contaminant
ce poate fi ingerată în fiecare zi fără apariţia unui risc apreciabil. DAZ se exprimă în mg/kg corp.
Există şi doza admisă zilnic sub rezerve (DAZR).

Doza limită admisă(DLA) sau toleranta limita (TL) se calculează astfel:

TL=DLA =DAZxG/Cs ( mg sau μg/kg corp )

în care: Toleranţa limită sau admisă(TL=DLA), G este greutatea corporală în kg, Cs este coeficientul
de consum al alimentului (100 pentru alimentele de bază), DAZ se exprimă în mg sau μg/kg corp.

Concentraţia toxică limită (CTL) reprezintă concentraţia suportabilă pentru fiecare grupă de alimente
în parte (mg /kg aliment) şi se calculează cu relaţia:

HZ
CTL=TL
HCZ∗CCS

-HZ – cantitatea de hrană zilnică pentru animalele de experienţă (kg /kg corp )
-HCZ- cantitatea de aliment contaminat consumat zilnic(kg /kg corp )
-CCS – coeficient de corecţie tabelat pentru sensibilitate la bolnavi, copii, vârstnici, etc.

Termenul de siguranţă(TS) este caracteristic pesticidelor şi toxicelor volatile (HCN, CO etc.) sau
instabile chimic. TS reprezintă timpul de la tratarea fitosanitară până la recoltarea şi/sau utilizarea
produsului agroalimentar. TS depinde de persistenţă, climă, aerare, etc.

Timpul de înjumătăţire, foarte important în cazul radionuclizilor şi în distrugerea agenţilor patogeni si

este timpul necesar scăderii la jumătate a concentrației unei substanțe active.

3
 5. Pesticide. Definitie. Scopul utilizarii. Grupe principale de pesticide.

Prin pesticide se ințeleg toate substanțele chimice, simple sau complexe, singure sau in amestec,
destinate intervențiilor preventive sau terapeutice, cu scopul de a împiedica, diminua sau combate
alterarea sau distrugerea survenită în cursul vegetației sau depozitării, prin atacul insectelor,
acarienilor, nematozilor, rozatoarelor, ciupercilor, bacteriilor și față de care plantele cultivate nu
prezintă, la concentrațiile folosite, semne de intoxicare.

Folosirea pesticidelor se datoreaza:

1. Exploziei fenomenului demografic, care a impus sporirea resurselor de hrană;

2. Extinderii industrializării care a reevaluat munca umană, a timpului omului considerat în momentul
de faţă valoare maximă.
Scopul utilizarii pesticidelor
Incorporarea in sol pentru a distruge insecte, ouă, nematozi și plante parazite;
Tratarea semințelor selecționate pentru distrugerea fungilor, ouălor, larvelor și a insectelor înaintea
însămânțărilor;
Combaterea acarienilor, insectelor, nematozilor, fungilor în perioada de vegetație a culturilor,
defolierea și desicarea înaintea recoltării;
Distrugerea agenților patogeni în culturi agricole și în zootehnie;
Tratarea furajelor, distrugerea paraziților și igienizarea în zootehnie;
Combaterea rozătoarelor în culturi și depozite;
Combaterea selectivă a plantelor și buruienilor parazite în culturi și silvicultură
Dezinsecția și igienizarea depozitelor de materii prime, a spațiilor de producție, de depozitare și
manipulare a semifabricatelor și produselor finite;
Distrugerea vegetației parazite de pe căi de acces și transport și a vegetației acvatice din bazinele de
apă potabilă,recirculată și din canalizări;
Folosirea stimulatorilor de creștere pentru obținerea fructelor fără semințe, întârzierea înfloririi,
grăbirea maturării biologice a legumelor și fructelor, împiedicarea căderii premature a fructelor,
accelerarea înrădăcinării plantelor,etc.
Grupe principale de pesticide

Grupe de pesticide Dăunători controlați:

Insecticide și insectofungicide Insecte, ciuperci, bacterii, etc.

Acaricide Păianjeni
Ovicide Ouă de insecte și păianjeni
Nematocide Nematozi(viermi)
Fungicide Ciuperci microcoscopice(fungi)
Erbicide Ierburi și plante parazite
Rodenticide Rozătoare
Stimulatori de creștere Stimulează dezvoltarea plantelor

4
 6. Principalele caracteristici ale pesticidelor. Acțiunea biochimică și fiziologică a
pesticidului. Scara toxicității

Selectivitate maximă asupra dăunătorului combătut, fără efect negativ asupra factorilor biotici din
mediul înconjurător;
Adaptarea dăunătorilor la acțiunea unui tip de pesticid necesită rotația utilizării pesticidelor din clase
structurale diferite.
Acțiunea biologică poate fi de contact (resorbție în celule), de respirație (la pesticidele volatile și
fumiganți), de ingestie (direct sau prin părțile otrăvite ale plantelor) și sistemică atunci când pesticidele
intră în circuitul sevei, se distribuie în toată planta, devine otravă pentru insecte, paraziți și agenți
patogeni;
Fitotoxicitatea se manifestă prin leziuni, arsuri și ofiliri ale plantei; intensitatea fitotoxică depinde de
natura chimică a pesticidului și de doza utilizată în tratament
Toxicitatea față de om și animale folositoare se apreciază prin criterii generale (DL50)
Poluarea mediului se răsfrânge direct asupra contaminării materiilor prime agroalimentare , a
alimentelor, apei, aerului, utilajelor, căilor de transport, etc.
Acţiunea toxică a unui erbicid se măsoară prin valoarea pI50, similară cu pH şi pK din chimie, şi care
reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ce produce o inhibare de 50% la plantele test.
S-a constatat că toxicitatea primară a erbicidelor nu este întotdeauna letală. Astfel, la doze mici unele
substanţe pot fi biostimulatoare, ca apoi, la doze mari, creşterea este dezordonată, ţesuturile corticale
se malformează producând răni în ţesuturile invecinate, moartea plantelor datorându-se
atacului bacteriilor şi ciupercilor.

Gradul de toxicitate Doza Pentru o persoana de 70 kg

6-supertoxice 5 mg/kg 7 picături
5-extrem de toxice 5-50 mg/kg 7picături - 1 linguriță
4-foarte toxice 50-500 mg/kg 1linguriță - 1uncie(28,35g)
3-moderat toxice 0,5-5 g/kg 1 uncie - 1 pintă(0,568l)
2-slab toxice 5-15 g/kg 1 pintă - 1 quart(2,14l)

5
 7. Relațiile pesticid-plantă. Cantitatea de reziduuri din produse vegetale

Procesele ce se desfăşoară în plante la contactul acestora cu pesticidele pot fi împărţite în:

- procese fizice legate de fenomenele de pulverizare,absorbţie şi transport;
- procese chimice şi biochimice care reprezintă modul de acţiune al pesticidului asupra plantei.
În relaţia pesticid-plantă, de la contactul pesticidului cu planta până la degradarea acestuia, se
stabilesc mai multe etape:
1. absorbţia pesticidului de către plantă;
2. transportul pesticidului prin plantă;
3. acţiunea biochimică şi fiziologică a pesticidului;
4. degradarea pesticidului în plantă.
Absorbţia pesticidelor în plantă se poate realiza prin intermediul părţilor subterane sau aeriene ale
plantei. Absorbţia prin părţile subterane ale plantei se realizează în cazul erbicidării premergente,
pesticidul ajuns în sol fiind preluat prin absorbţie de către seminţele în curs de răsărire sau rădăcini.
Absorbţia se realizează numai dacă pesticidul se află dizolvat, dispersat sau disociat în soluţia solului.
Patrunderea pesticidelor în plantă are loc numai atunci când forţa de absorbţie a plantei este mai
mare decât cea de adsorbţie a solului.
Apa joacă un rol de bază în stabilirea raportului absorbţie/adsorbţie. Lipsa apei din sol sau insuficienţa
ei după aplicarea tratamentelor explică ineficacitatea a numeroase ierbicide ce acţionează prin sol.
2. Partea aeriană a plantelor, formată din muguri, tulpini şi preponderent prin frunze, intră în contact
cu erbicidul prin soluţia de stropit.
Cauzele contaminării cu reziduuri de erbicide a produselor vegetale sunt:
1.Doza de erbicid administrată care trebuie corelată cu tipul şi caracteristicile vegetaţiei şi solului.
2. Momentul în care se aplică tratamentele cu erbicide de contact sau sistemice. Erbicidarea se va
realiza anterior formării fructelor sau seminţelor care se consumă, ceea ce exclude contaminarea
directă, în cazul folosirii corecte.
3. Contaminarea indirectă, prin translocarea erbicidului de la părţile tratate la părţile de plantă
consumabile.
4. Prezenţa reziduurilor în sol. Reziduurile de pesticide din plante pot rezulta din prezenţa acestor
compuşi în sol.
Cantitatea de reziduuri din produsele vegetale depinde de :
- respectarea timpului dintre ultimul tratament şi recoltare ;
- tipul de plantă tratată şi vârsta acesteia ;
- doza şi epoca de aplicare a pesticidului ;
- numărul tratamentelor aplicate ;
- condiţiile climaterice ;
- dimensiunile şi gradul de maturare al fructelor ;
- forma de aplicare a pesticidului (praf, muiabil sau emulsie).

8. expunerea umana la pesticide. Indicatori biologici ai expunerii la pesticide. Efecte

neurologice provocate de unele pesticide

6
Moduri de expunere
Expunerea umană la pesticide poate fi:
a). acută sau cronică,
b). profesională sau extraprofesională,
c). deliberată
d). involuntară sau urmarea unui accident sau unui incident.
În fiecare caz ea se poate produce pe cale orală, respiratorie sau piele. Deoarece frecvent expunerea
se produce pe mai multe căi, trebuie ținut cont de expunerea totală, plecând de la toate sursele,
pentru evaluarea riscului.
Expunere potențială plecând de la mediul înconjurător care poate fi estimată supraveghind mediul.
Expunerea efectivă(absorbția) poate fi măsurată prin supravegherea biologică cu ajutorul dozărilor
din țesuturi și lichide biologice.
a). Expunerea acută – poate fi accidentală, profesională sau deliberată și antrenează fie efecte
generale, fie efecte locale(de ex. o dermatită sau leziuni oculare).
b). Expunerea profesională prelungită- de ex., o expunere profesională prelungită și intensă a unui
pesticid pulverulent poate să provoace tulburări pulmonare cronice, în absența intoxicațiilor acute.
Pentru a supraveghea expunerea cronică a muncitorilor la unele pesticide se pot determina următorii
parametri biologici.
Indicatori biologici ai expunerii la pesticide
Indicator Pesticide
Reziduuri de pesticide și metaboliții lor în urină Expuneri la organofosforice și carbamați, erbicide
derivate de la acid fenoxiacetic
Reziduuri de pesticide în ser și țesut adipos Expuneri la organoclorurate și unele
organofosforice lipofile
Reziduuri de pesticide în laptele matern Verificarea expunerii pe termen lung la
organoclorurate
Reziduuri în piele și păr Verificarea expunerii la metale
Dozarea colinesterazei Supravegherea la expunerea cu organofosforice
Creșterea timpului de coagulare Semnalul unei expuneri la rodenticide
anticoagulante

Efecte neurologice provocate de unele pesticide

Efect
Neurotoxicitate întârziată
Alterarea comportamentului
Leziuni ale sistemului nervos central
Nevrite periferice
Agent etiologic
Unele organofosforice
Unele organofosforice
Organoclorurate, organofosforice, organomercurice
Erbicide clorfenolice, piretroide, organofosforice

9. Riscuri legate de utilizarea pesticidelor. Principalele insecticide folosite in agricultura.

Insecticide naturale.

Contaminarea mediului încojurător

7
Solul poate fi contaminat prin impregnarea cu resturi de pesticide după efectuarea stropirilor şi prin
tratarea directă în scop pesticid. Persistenţa sau degradarea pesticidului în sol depind de pesticid
(structură chimică, condiţionare) şi de factori dependenţi de sol (bogăţia în substanţe organice,
temperatura, prelucrarea solului).
Sursele de apă (subterane sau de suprafaţă), sunt contaminate prin infiltrare sau deversare de ape
reziduale cu urme de pesticide de la fabricile producătoare, infiltrare sau scurgere de la terenurile
tratate, tratare directă a apelor de suprafaţă pentru distrugerea florei sau faunei inutile sau
dăunătoare, pătrunderea de resturi de pesticide (spălarea aparaturii, recipientelor, echipamentelor,
etc.). Odată ajunse în apă, pesticidele suferă procese de descompunere chimică, biologică sau
adsorbţie pe suspensii sau particule de sol.
Alimentele de natură vegetală sau animală pot conţine reziduuri provenite direct prin stropirea lor sau
indirect după trecerea prin organismul animal. Prin reziduuri se inteleg pesticidele, derivaţii lor sau
substanţele auxiliare care se găsesc la suprafaţă sau in interiorul organismelor vegetale sau
animale şi care pot eventual exercita acţiune toxică atunci când sunt consumate.

Principalele insecticide folosite in agricultură

Insecticide naturale
Insecticide de contact și ingestie, alcaloizi:
Denumire DL50mg/kgcorp Solubilitate
Nicotina 60 Apa
Nicotirina 780 Apa
Nornicotina 70 Apa
Anabasina 150 metanol

Pomicultură, viticultură, legumicultură, sere, spații inchise

Denumire DL50mg/kgcorp Solubilitate
Piretrina I 7200 CCl4
Piretrina II 6800 CCl4
Cinerina I - Uleiuri minerale cu antioxidanți
Cinerina II - Uleiuri minerale cu antioxidanți
Jasmodina I - Uleiuri minerale cu antioxidanți
Jasmodina II - Uleiuri minerale cu antioxidanți

Pomicultură, viticultură, legumicultură, silvicultură

Denumire DL50mg/kgcorp Solubilitate
Aletrina 680 Uleiuri minerale
Furetrina 700 Uleiuri minerale

Contra Aphidae În legumicultură și viticultură

Denumire DL50mg/kgcorp Solubilitate
Rotenona 132 Solventi clorurati
Toxicarol 125 Solventi clorurati

10. Pesticide organoclorurate. Exemple, efecte ale utilizarii lor.

Compuşii organocloruraţi prezintă degradabilitate redusă, atât pe cale chimică cât şi biologică în
organisme vii şi mediul înconjurător, datorită unui potenţial de bioconcentrare foarte ridicat. Ca
urmare, se realizează o încărcare permanentă a solului, vegetaţiei şi apei, datorită tratamentelor

8
periodice, repetate şi acumulărilor tot mai mari a acestora. Ingerate de către animale (prin furajele
tratate sau poluate), ele se reţin în ţesutul adipos al acestora (fiind liposolubile) sau se excretă în lapte
şi ouă. În acest fel, ele determină o poluare generală a alimentelor, care, datorită stabilităţii, se
păstrează timp îndelungat. DDT (diclor-difenil-tricloretan): Acest compus se prezintă sub formă de
cristale sau pudre de culoare albă, inodore sau cu miros slab, insolubile în apă, solubile în solvenţi
organici, DDT-ul este un pesticid care a fost mult utilizat în cazul culturilor agricole, mai ales la cele de
bumbac, pentru controlul unor boli (malarie, tifos) transmise prin intermediul unor insecte ca vectori
(ţânţari, purici, păduchi). Persistenţa şi stabilitatea în mediul înconjurător a sa şi a compuşilor înrudiţi
este decelată în sol până la 50% după 10-15 ani de la aplicare. DDT-ul interfereaza cu metabolismul
calciului, ceea ce explica scaderea numarului pasarilor în zonele tratate cu mari cantitati de DDT,
având în vedere compozitia cojii oului (ce devin casante) în care predomina compuşi ai calciului.
Chiar în cantitati foarte mici interfera cu creşterea planctonul şi reproducerea crustaceelor. Preluat din
mediu este concentrat în tesutul adipos, fiind astfel posibila concentrarea în lantul trofic. Un alt aspect
negativ al DDTului este persistenta în mediu o perioada îndelungata. Hexaclorbenzenul HCB este un
fungicid folosit cu aspect solid, cristalin, sub formă de ace albe, fiind insolubil în apă, dar solubil în
benzen, cloroform şi eter. Este o substanţă toxică, periculoasă, la adulţi doza letală fiind estimată la
0,13 mg/kg masă corporală. Efectele nocive ale compusului apar şi asupra reproducerii şi a aparatului
genital. Trece prin placentă de la mamă la făt, apare în laptele matern, mortalitatea sugarilor putând
ajunge până la 95%. Aldrinul În stare pură se prezintă sub formă de cristale albe inodore, iar în stare
tehnică este de culoare roşcată către brun-închis şi un miros slab de compus chimic.Este insolubil în
apă. Aldrinul este un insecticid foarte toxic, putând fi periculos pentru organismul uman, la adulţi doza
letală fiind estimată la 5g, echivalând la 83 mg/kg masă corporală. Expunerea la acest insecticid
poate apare prin consumul anumitor produse zilnic (cum ar fi cele lactate), simptomele intoxicaţiei cu
acesta incluzând dureri de cap, greţuri, vome, contracţii musculare, spasme şi convulsii. Aldrinul se
concentrează în organisme în principal sub forma derivaţilor săi, iar expunerea profesională la aldrin,
dieldrin şi endrin este asociată cu creşterea importantă a cazurilor de cancer al ficatului şi vezicii
biliare, influenţând negativ şi evoluţia sarcinii. Aldrinul are efect letal asupra organismului uman,
păsărilor şi peştilor, iar reziduuri ale dieldrinului au fost detectate inclusiv în laptele sugarilor. Aldrinul
folosit ca insecticid reprezintă o sursă majoră de dieldrin (până la 97%) în mediul înconjurător.
Dieldrinul, ca principal produs de transformare rapidă a aldrinului, are concentraţii în mediu mai
ridicate decât în cazul utilizării sale ca atare. Proprietăţile fizice şi chimice ale dieldrinului (slabă
solubilitate în apă, stabilitate ridicată şi semivolatilitate) favorizează transportul acestuia pe distanţe
lungi. Astfel, acesta a fost detectat chiar în mediul şi în organismele din Arctica. Utilizarea aldrinului şi
a dieldrinului în agricultură generează existenţa unor reziduuri care pot persista o perioadă foarte
îndelungată, timpul de înjumătăţire fiind de 4-7 ani. Reziduuri de aldrin şi dieldrin au fost detectate în
păsări moarte, ouă, animale necrofage, prădători, peşti, amfibieni, nevertebrate şi în sol.
Endrinul(C12H8Cl6O ) este un insecticid foliar utilizat în principal la plantele din cultura mare (cereale,
bumbac, etc.), dar este folosit şi în lupta contra rozătoarelor (rodenticid). Este foarte periculos pentru
organismul uman acţionând asupra sistemului nervos. La adulţi doza letală este estimată la 10 mg/kg
masă corporală. Efectele endrinului asupra solului şi ciupercilor sunt minime, dar este foarte toxic
pentru peşti şi nevertebrate acvatice, fiind rapid metabolizat de animale. Clordanul Este un insecticid
cu spectru larg, utilizat la culturile agricole, în special la legume (cartofi), cereale (porumb), plante
tehnice (sfecla şi trestia de zahăr, oleaginoase, iută, bumbac) şi pomi fructiferi. A fost folosit pe scară
largă împotriva termitelor, dar actualmante este interzis în mai multe ţări. Clordanul este o substanţă
foarte toxică, periculoasă pentru organismul uman, expunerea la acesta putând apare prin consumul
anumitor alimente. La adulţi doza letală este estimată la 25-50 mg/kg masă corporală. Are efecte
letale specifice asupra peştilor şi păsărilor, toxicitatea ridicată fată de viermii subterani fiind un
indicator de risc asupra mediului.
11. Pesticide organo-fosforice. Exemple, efectele utilizării lor.

Pesticidele organofosforice, din punct de vedere al toxicităţii, se clasează în prima grupă de toxicitate
(după scara lui Hodge), cantităţi de ordinul a câtorva miligrame (în funcţie de structura compusului)
producând fenomene toxice extrem de grave. Pesticidele organo-fosforice, ajunse în organism pe una

9
din cele trei căi (digestivă, pulmonară, cutanată), au capacitatea de a inhiba puternic activitatea
acetilcolinesterazei, care are rol in hidroliza acetilcolinei.
Acetilcolinesteraza este implicată în transmiterea impulsurilor nervoase prin descompunerea
acetilcolinei, o substanță chimică care ajută la transmiterea semnalelor prin terminațiile nervoase. O
scădere a activității enzimei acetilcolinesteraza are ca rezultat excesul de acetilcolină în terminațiile
nervoase. Acest lucru poate duce la suprasolicitarea nervilor din țesuturile și organele corpului.
Efectul anticolinesterazic se traduce prin acumularea acetilcolinei, blocarea transmiterii impulsului
nervos la nivelul sinapselor, declanşându-se o hiperactivitate a nervilor parasimpatici, somatici şi
motori, precum şi a sistemului nervos central. Aceste pesticide sub aspectul toxicităţii sunt otrăvuri
neuroplegice. Fenomenele de intoxicare se manifestă prin spasm bronşic, transpiraţie intensă,
spasme ale muşchilor, creşterea tensiunii arteriale, paralizia sistemului nervos central.
Parationul se prezintă sub forma unui lichid uleios, alb incolor, Este instabil în prezenţa apei, la
expunere la lumină şi aer. Are remanenţă mică. Este un insecticid și acaricid.
Malationul se prezintă sub forma unui lichid galben, uleios, este foarte slab solubil în apă (145 mg/l);
solubil în solvenţi organici;; Are remanenţă mică pe produsele alimentare. Acţiunea toxică şi
simptomatologia sunt asemănătoare cu ale parationului.Se utilizeaza pentru combaterea tintarilor si a
gandacilor.
Etionul Se prezintă sub forma unui lichid incolor sau uşor gălbui; este slab solubil în apă; solubil în
xilen, cloroform, benzen. Are toxicitate relativ mare; Dl50 pentru şobolani este 179 mg/kilocorp.
Rogorul Se prezintă sub formă de cristale albe, cu miros neplăcut de mercaptan. Este solubil în apă.
Are proprietatea de a se descompune, prin degradare, rezultând produşi mai toxici decât substanţa
iniţială. Acest produs asigură protecția culturilor de legume, fructe și cereale la un număr mare de
dăunători. Este insecticid împotriva moliei de cartof și a altor insecte dăunătoare.
Avantaje:capacitate să afecteze imediat insectele și să provoace moartea lor; acționează asupra
larvelor și a altor dăunători, care trăiesc în sol; eficace pentru o lungă perioadă de timp; poate fi
utilizat atât rece cât și cald timpul anului.
Gutionul Se prezintă sub forma unei substanţe cristaline, albe; este puţin solubil în apă; solubil în
solvenţi organici. Glutationul este puternic toxic; DL50 pentru şoareci este de 20 mg/kilocorp.
Acţionează ca indicator al colinesterazei. Are remanenţă slabă.
Diclorvosul este solubil în apă (1 g/100 ml), glicerină (0,5 g/100 ml), insolubil în alcool şi solvenţi
organici obişnuiţi, cloruraţi sau aromatici. Se utilizează ca insecticid şi antihelmintic pentru oi şi
câine( împotriva helminților (viermilor paraziți), care parazitează intestinul și alte țesuturi și organe).
Se cunosc antihelmintice care omoară viermii (vermicide) și antihelmintice care elimină viermii
(vermifuge). Ca reziduu tolerabil în produsele alimentare s-au stabilit limite de 0,02 mg/kg pentru
lapte, 5 mg/kg pentru untul de cacao, 0,5 mg/kg pentru tomate şi alte vegetale. Pentru om doza
zilnică acceptabilă a fost stabilită de FAO/OMS la limita de 0 - 0,004 mg/kilocorp.

12. Pesticide carbamice. Exemple, efectele utilizarii lor.

Carbamatii Sunt derivați organici ai acidului carbamic. Sunt mai biodegradabile comparativ cu alte
tipuri (insecticidele organoclorurate). Au un grad de pătrundere prin piele mult mai scăzut față de
insecticidele organofosforice.
MECANISM DE ACTIUNE: Insecticidele carbamice omoara prin inactivarea ireversibila a enzimei
acetilcolinesteraza. Insecticidele carbamice se leaga de acetilcolinesteraza si alte colinesteraze,

10
interferand, in special in sistemul nervos, astfel cauzand moartea insectelor. Actioneaza asemanator
organofosforicelor , dar cu intensitate mai scazuta si sunt mai putin toxice. Pomicultură,
silvicultură,legumicultură, viticultură, tratare sol şi seminţe: carbaril, zectran, popoxur, lanate. Ovicid
remanent, distruge ouale insectelor si acarienilor: Temik. Propoxur este un insecticid cu o actiune
rapida si efect rezidual indelungat folosit impotriva puricilor si insectelor daunatoare padurilor si
caselor. De asemenea este folosit in controlul insectelor pentru alte animale domestice: tantari din
clasa Anopheles, furnici, molii si alte insecte daunatoare ale agriculturii. Nu se foloseste pentru
culturile cu legume, grau sau orice alta planta care ajunge in alimentatia omului. Propoxur este
clasificat ca fiind foarte toxic pentru oameni.Carbamatii pot fi absorbiti prin respiratie, deglutitie sau
contact cu pielea. La cei care folosesc propoxur in mod regulat s-a observat o scadere a
hematocritului, dar dupa incetarea expunerii la acest produs au disparut si semnele clinice. toxice.
EFECTE ASUPRA MEDIULUI: Propoxur este toxic, daca nu chiar foarte toxic pentru foarte multe
specii de pasari, dar toxicitatea acestuia depinde de la specie la specie. Dar este moderat pana la
foarte toxic pentru pesti si alte specii acvatice. Deasemenea, este foarte toxic pentru albine. Mai multe
state americane au solicitat Agenției pentru Protecția Mediului (EPA) să folosească propoxur
împotriva infestărilor cu ploșnițe, dar EPA a fost reticentă în aprobarea utilizării în interior din cauza
potențialei sale toxicități pentru copii după expunerea cronică. Insecticidele carbamat ucid insectele
prin inactivarea ireversibilă a enzimei acetilcolinesterază. Pesticidele carbamice, reprezinta o alta
categorie de compuşi care sunt folosite tot mai intens dupa interzicerea DDT-ului, precum: carbaril,
carbofuran,aldicarb etc. Carbarilul(1-naftil-N-metilcarbamat), utilizat pentru combaterea speciei
Lepidoptera(fluturi și molii), Orthoptera(lăcuste, greieri), Coleoptere(gândaci). Are o toxicitate scazuta
pentru mamifere, se descompun rapid în mediu, însa carbarilul, cel mai utilizat, este foarte toxic
pentru albine.

13. Piretroide. Exemple, efectele utilizarii lor.

Piretroidele sunt insecticide organice sintetice. Se comportă asemănător cu piretrinele naturale

prezente în florile de crizantemă si sunt mai stabile în mediul înconjurător. Piretroidele sunt folosite
pentru protejarea culturilor împortiva insectelor si acaridelor. Piretrinele pot afecta păsările, pestii sau
alte animale sălbatice. Piretrinele sunt practic netoxice pentru păsări, dar foarte toxice pentru albine.
Piretrinele sunt extrem de toxice pentru a peste. Acestea sunt, de asemenea, foarte toxice pentru
homar, creveti, stridii și plante acvatice. Toxicitatea lor este mai ridicata la temperaturi mai scăzute.
Expunerea la piretrine, pe termen lung, poate provoca efecte asupra reproducerii la pești și insecte
acvatice. La puricii de apă expuși la cantități foarte mici de piretrine timp de o lună s-a constatat ca au
depus mai puține ouă. Piretroidele sunt degradate de către lumină si aer în una sau două zile, dar în
sol pot persista mai mult timp. Bifetrinul(insecticid) are un timp de înjumătăţire rezidual de 7 zile până
la 8 luni în funcţie de tipul solului. Cypermetrinul (insecticid neurotoxic )este utilizat în agricultură
pentru a controla ectoparazitele(purici, plosnite, paduchi) care infectează bovine, ovine și păsări de
curte. Cel mai toxic piretroid este Teflutrinul, având LD50 la soareci de 29 mg/kg. Nu acţionează
sistemic în plante şi nu este mobil în sol, Omoară insectele prin acţiune de vapori, stomacală şi de
contact. Prin acţiunea unică de vaporizare, pătrunde în sol şi străpunge cuticula insectei, distrugând
legăturile nervoase, cauzând încetarea hrănirii şi implicit moartea. Efectul puternic
repelent(respingator) oferă protecţie de lungă durată tinerelor plăntuţe. Rezidurile de Cypermitrin pot
rezista până la 84 de zile în aer. (Pentru ectoparaziti - parazit ce populeaza suprafata corpului,
capuse, paduchi, purici).

14. Contaminarea cu aluminiu. Surse de aluminiu pentru organismul uman, doze maxime
admisibile.

Aluminiul -Cel mai abundent element metalic din scoarța terestră și al treilea element chimic ca
răspândire după oxigen și siliciu. Compușii aluminiului constituie 8.13% din scoarța terestră, fiind
întâlniți în substanțele minerale, precum și în lumea vegetală și animală.

11
Nu se găsește în stare nativă, datorita activitatii sale chimice fiind întâlnit doar în combinații sub formă
de minereuri, dintre care cei mai importanți sunt: silicații și silicoaluminații, argila, feldspatul,
Albit, mica ( mica ce conține potasiu și aluminiu fiind numit muscovit sau „mică argiloasă” importanta
in electronică); criolitul, bauxita, oxidul de aluminiu( În funcție de impuritățile conținute, oxidul de
aluminiu poartă următoarele denumiri: corindon(Al2O3-incolor), topaz(-galben), rubin-roșu, safir –
albastru, ametist-violet, smarald-verde, șmirghelul(negru)), oxizi micști: spinel, crisoberil.
Aluminiul din apă: Aluminiul este un compus natural întâlnit în apă. Concentrația de aluminiu din apele
naturale este de obicei sub 0,1 mg/l, între 0,001-0,05 mg/l, însă în apele cu pH mai acid valorile pot fi
între 0,5-1 mg/l.
Organizația Mondială a Sănătății atenționează că 0,2 mg/l este doza maximă admisă de aluminiu în
apa potabilă. Apa contaminată cu aluminiu nu are miros sau gust diferit. Inafara de sursa naturala,
aluminiu provine si din sulfatul de aluminiu utilizat pentru purificarea surselor de apă potabilă.
Aluminiul din aer: Nivelul de aluminiu din aer variază de obicei între 0,005-0,18 μg/m3, în funcție de
locație, condiții meteo, nivelul industrializării din zona respectivă(0,4-0,8 μg/m3 –zona urbana
industrializata).
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, expunerea la aluminiu din aerul inspirat este de 0,04
mg/zi, mai puțin de 1% din cantitatea care provine din alimentație.
Aluminiul din alimente. Fructele și legumele, care absorb din sol acest mineral, sunt cele mai
importante surse de aluminiu, care absorb din sol acest mineral. În sol concentrația de aluminiu este
între 7-100 g/kg. În Europa, aportul zilnic de aluminiu din alimente este estimat la 7-9 mg/zi pentru un
adult. Pentru prepararea, conservarea și depozitarea alimentelor și a băuturilor se utilizează
folii de aluminiu, tăvi, cutii de conserve etc. Compușii de aluminiu pot fi adăugați și în timpul procesării
alimentelor, cum ar fi făină, praf de copt, agenți de colorare, agenți antiaglomeranți etc.
Alimentele neprocesate conțin mai puțin de 5 mg aluminiu/kg. Concentrații mai mari (5-10 mg/kg) se
găsesc în produsele de panificație, de patiserie, unele legume (ciuperci, spanac, ridichi, laptuci,
porumb), fructe confiate, lactate, carne procesată și afumată, organe, stridii, făini și produse făinoase.
Alimentele cu concentrații foarte mari de aluminiu includ: frunze de ceai, ierburi, cacao, condimente.
Alimente procesate: Foliile de aluminiu utilizate la gatit sunt o sursa de aluminiu in produse, iar
cantitatea de Al transferata in produs depinde de:durata și temperatura de gătire, compoziția și pH-ul
alimentelor prezența altor substanțe (ex: acizi organici, sare sau alți ioni).
Sosul de roșii, acidul citric, sarea, oțetul de mere și condimentele. Timpul de gatire influenteaza
acumularea aluminiului. Cu cât un aliment este gătit mai mult în tăvi de aluminiu sau acoperit cu folie
de aluminiu, va absorbi mai mult aluminiu. De exemplu, roșiile gătite câteva minute vor acumula 0,02-
0,03 mg/100 g, în timp ce sosul de roșii gătit 3 ore va acumula 5,7mg/100 g.
Acoperirea unui kilogram de alimente cu folie de aluminiu face ca alimentele să absoarbă aproximativ
1-2 mg aluminiu. Doza maximă adminsă de aluminiu ingerat este de 1 mg/kg corp/zi, echivalentul a
60 mg/zi pentru un adult sănătos, valoare stabilită de FAO și Organizația Mondială a Sănătății.
Aluminiul din medicamente. Compusul care se utilizează în medicină este hidroxidul de aluminiu,
utilizat în medicamente pentru tratarea ulcerelor gastrice și a afecțiunilor renale. Antacizii conțin în jur
de 300-600 mg hidroxid de aluminiu (aprox. 104-208 mg aluminiu) pe tabletă, capsulă sau 5 ml pe
doza de lichid. O cantitate redusă a acestei forme de aluminiu ajunge în circuitul sangvin. Aspirina
tamponată poate conține 10-20 mg aluminiu/tabletă. Aluminiul in vaccinuri- vaccinurile pot conține
cantități reduse de compuși de aluminiu(hidroxid de aluminiu, fosfat de aluminiu), nu mai mari de 0,85
mg/doză. Aluminiul in produse cosmetice. Sarea de aluminiu(AlCl3) este folosită în industria
cosmetică la producerea antiperspirantelor.
15. Efectele aluminiului asupra organismului uman
La nivelul organismului aluminiul devine instabil și se transformă în forma Al3+ care afectează
metabolismul calciului, fosforului, fluorului sau fierului, motiv pentru care se consideră că ingestia unei
cantități mari de aluminiu este asociată cu riscul de Alzheimer sau osteoporoză.
Doza maximă admisă este de 1,0 mg/kg/zi, conform Agenției pentru Substanțe Toxice și Registrul
Bolilor. O analiză publicată în Journal of Alzheimer Disease (2010) arată că legătura dintre expunerea
la aluminiu și apariția bolii Alzheimer este valabilă doar în cazul unei expuneri constante și crescute,
în special prin inhalarea unei cantități ridicate de particule de aluminiu sau compuși asemănători.

12
Aluminiul produce neurotoxicitate prin formarea și acumularea proteinei insolubile beta-amiloid și a
hiperfosforilării proteinelor, ceea ce favorizează apariția bolii Alzheimer. Afectează neurotransmiterea
corticală colinergică ce predispune la apariția acestei boli.Aportul de aluminiu, conform unei analize
publicate in jurnalul Neurotoxicology (2000) , produce modificări comportamentale, neuropatologice și
neurochimice, după cum s-a arătat în urma studiilor pe animale, însă doar în urma unui aport ridicat
de aluminiu administrat prin injectare.Modalitatea prin care aluminiul străbate bariera hemato-
encefalică nu este pe deplin înţeleasă.Aluminiul continut in deodorante(care înlătură mirosurile
neplăcute- contin clorura de aluminiu care patrunde mai usor prin piele decat pe cale digestiva. In
plus, inhalarea de aluminiu fin divizat si de pulbere de oxid de aluminiu a fost identificata drept cauza
a fibromului pulmonar si a lezarii plamanilor. Antiperspirantele, care reduc transpirația, contin si ele
saruri de aluminiu si zirconiu, care inhiba activitatea glandelor sudoripare, prin blocarea si inchiderea
porilor si pot favoriza aparitia tumorilor mamare, cauzate de absorbtia prin piele a unei cantitati de
aluminiu.Clorura de aluminiu si clorhidratul de aluminiu pot fi absorbite și pot avea efecte negative
asupra estrogenului, care are capacitatea de a favoriza dezvoltarea celulelor tumorale mamare.Dar,
studiile realizate până în prezent în acest sens nu confirmă cu certitudine ipoteza, putând fi vorba de
alte cauze, lucru susținut inclusiv de Institutul Național al Cancerului. Aluminiul și afecțiunile
pulmonare: Expunerea la aluminiu din aerul inspirat poate afecta funcțiile pulmonare, însă este nevoie
de concentrații mari de aluminiu, mai precis din zone ocupaționale predispuse la inhalarea aluminiului.
Expunerea la aluminiu poate cauza fibroză pulmoară, astm, osteomalacie, anemie sau encefalopatie.
Aluminiul și riscul de osteoporoză : In condiţii fiziologice doza de aluminiu ingerată zilnic (5-10 mg)
este complet eliminată. Excreţia se realizează prin filtrarea aluminiului la nivelul glomerulilor renali,
pacienţii cu insuficienţă renală pierzându-şi această capacitate. In cazul în care nu se elimină prin
filtrare renală, aluminiu se acumulează în sânge, se leagă de proteinele serice şi este rapid distribuit
în corp, cu precădere la nivelul creierului şi osului. In cazul persoanelor cu afecțiuni renale eliminarea
aluminiului din organism poate fi îngreunată, motiv pentru care acest compus se poate depune la
nivel osos, favorizând apariția osteomalaciei sau osteoporozei. Persoanele supraexpuse la aluminiu
pot sa prezinte encefalopatie, o forma de dementa caracterizata de convulsii, tremuraturi, psihoza si
diferite schimbari la nivelul vorbirii si al comportamentului. Simptomele care indică intoxicația cu
aluminiu sunt greața, ulcere bucale, ulcerații ale pielii, eczeme, stări de vomă, diaree sau dureri
articulare. În special în cazul persoanelor cu afecțiuni renale, excreția aluminiului din organism este
îngreunată, motiv pentru care acesta se poate depune la nivelul oaselor sau sistemului nervos.
Factorii ce cresc riscul intoxicației cu aluminiu sunt mediile de locuire din zone industriale și poluate,
alimentația intravenoasă prelungită, diminuarea funcției renale, hemodializa, consumul substanțelor cu
un conținut ridicat de aluminiu, mediul de lucru în spații expuse la cantități ridicate de aluminiu.Manifestările
asociate expunerii excesive la aluminiu includ: encefalopatie (tulburări de vorbire, de mers, convulsii, comă, EEG
anormal), osteomalacie sau boala aplastică osoasă (asociată cu fracturi spontane dureroase, hipercalcemie,
calcinoză), miopatie proximală, risc crescut de infecţii, hipertrofie ventriculară stângă şi scăderea funcţiei
miocardice, anemie microcitară şi chiar moarte subită. In os aluminiul înlocuieşte calciul în procesul de
mineralizare, împiedicând formarea normală de osteoid. Calciul devine indisponibil pentru resorbţie sub controlul
fiziologic al hormonului paratiroidian (PTH), determinând hiperparatiroidism secundar. Hormonul paratiroidian
asigura pastrarea echilibrului dintre fosfor şi calciu in sange. Când acesta este secretat de organism într-o
cantitate prea mare, creşte calciul din sânge, iar fosforul scade. Toxicitatea acută poate fi tratată cu
desferoxamină, un chelator de metale. De obicei se recomandă o abordare conservatoare pentru tratamentul
supraîncărcării de aluminiu, deoarece desferoxamina mobilizează rapid cantităţi mari de aluminiu, care pot
accentua encefalopatia.

16. Contaminarea cu staniu. Compusii anorganici si organici ai staniului si efectele lor

asupra organismului
Elementul chimic Staniu este o substanță ductilă, maleabilă, de culoare alb-argintie. Metal moale,
poate fi rulat într-o folie subțire Odată cu utilizarea, își pierde strălucirea, ceea ce este considerat un
dezavantaj al caracteristicilor sale. Staniul are un punct de fierbere ridicat (2600 grade), dar un punct
de topire scăzut (231,9 C), conductivitate electrică ridicată, ductilitate excelentă. Are o rezistență
ridicată la rupere. Are doua forme alotropice: beta staniu-retea tetragonala- alb, si alfa staniu retea
cubica cu fete centrate(gri). Staniul nu rugineste, deci este utilizat pe scara larga in diverse domenii.

13
Cel mai adesea, containerele sunt fabricate din acest metal. Dacă staniul este aplicat într-un strat
subțire pe un alt metal, acesta va conferi suprafeței o strălucire și o rugozitate foarte mica. Această
proprietate a staniului este utilizată la fabricarea conservelor.Mai mult de o treime din toată staniul
care se extrage astăzi în lume este folosit la fabricarea recipientelor pentru alimente și pentru băuturi.
Cutii de conserve, bine cunoscute tuturor, sunt fabricate din oțel acoperit cu un strat de tablă de
staniu de cel mult 0,4 microni grosime.O altă treime din staniul extras este utilizat pentru fabricarea
aliajelor de lipit, aliaje cu plumb în proporții diferite. Sudurile sunt utilizate în electrotehnică, pentru
lipirea conductelor. Astfel de aliaje pot conține până la 97% staniu, cupru și antimoniu, ceea ce
mărește duritatea și rezistența aliajului.Staniul poate fi utilizat în diferite domenii: Domeniul principal
de utilizare a staniului este cel de strat protector; În industrie, acest material este utilizat pentru
producerea de tablă staniu; Staniul este utilizat în producerea de tevi și rulmenți; Cel mai valoros aliaj
în care este prezent staniu este bronzul; Pentru a imita frunze de aur neobișnuite, atunci când se
efectuează aurirea gipsului, precum și reliefuri din lemn, se folosește tabla de staniu; Pentru
prelucrarea sticlei și a materialelor plastice, se utilizează o soluție apoasă pe bază de diclorură de
staniu, înainte de a aplica un strat de metal pe suprafață; Aliaje de lipit(fludor(Sn60%, Pb40%), care
sunt utilizate la sudarea metalelor; Staniu se utilizeaza si in producția de sticlă de rubin, precum și in
glazuri; Dioxidul de staniu este necesar ca substanță de aliere în cazul producției de aliaje structurale
de titan; Dioxidul de staniu este un material abraziv destul de eficient, care este indispensabil în
producția si prelucrarea ochelarilor optici; la fabricarea clopotelor din bronz; Staniul este utilizat pentru
producerea tuburilor pentru orga datorita claritatii sunetului; Staniul este un metal de rezonanță
tonală. De exemplu, atunci când este combinat cu plumb, se obține un aliaj care este folosit pentru
fabricarea instrumentelor muzicale moderne. Pentru a crea țevi de orga se folosește un aliaj de
staniu-plumb;substante de tratament în domeniul protejării lemnului și a produselor din lemn,
împotriva putrezirii, precum și impotriva deteriorarii lemnului de către insecte; aliajul de plumb-staniu
este utlizat in bateriile acide cu plumb. Prin comparatie, o bateria cu Pb- Sn va avea, la o tensiune
egală, în comparație cu o baterie Plumb-acid, o capacitate de 2,5 ori mai mare și o densitate de
energie pe unitate de volum de 5 ori mai mare, iar rezistența sa internă de 5 ori mai mică; este folosit
pentru a crea fire supraconductoare pe baza compusului intermetalic Nb3Sn; compușii intermetalici
de staniu și zirconiu au puncte de topire ridicate (până la 2000 ° C) și rezistență la oxidare atunci
când sunt încălziți în aer și au o serie de aplicații; Staniul este cel mai important component în
producerea aliajelor structurale de titan. Un compus organostanic este utilizat ca stabilizator în clorură
de polivinil. Această aplicație consumă aproximativ 20.000 de tone de staniu în fiecare an. Dicarboxilații de
staniu, de exemplu, dilaurat de dibutiletan, sunt folosiți drept catalizatori pentru formarea poliuretanilor, pentru
vulcanizarea produselor siliconice și pentru transesterificare. Compusii organici ai staniului di si tri halogenati, de
ex. clorură de tributil staniu, prezintă toxicități apropiate de cea a acidului cianhidric.Tributilinele de staniu sunt
utilizate ca biocide industriale(bactericide si fungicide puternice), de ex. ca agenți antifungici în textile și hârtie,
produse de celuloză și hârtie, la fabrici de bere și sisteme de răcire industriale; Derivații de trifenilstaniu sunt
utilizați in calitate de componente active ale vopselelor antifungice și fungicide agricole; Alti compusi
triorganostanici sunt utilizati ca insecticide și acaricide. Tributilstaniu a fost utilizat pe scară largă pentru
conservarea lemnului; Spre deosebire de compușii triorganostanici, compușii monoorgano, diorgano și
tetraorganostanici sunt mult mai puțin periculoși; Compușii tributil-staniu au fost folosiți pe scară largă ca agenți
marini anti-bioincrustare pentru a îmbunătăți eficiența navelor oceanice. Îngrijorările legate de toxicitatea acestor
compuși TBS(unele rapoarte descriu efectele biologice asupra vieții marine la o concentrație de 1 nanogram pe
litru) au condus la o interdicție mondială de către Organizația Maritimă Internațională. Complexele organice de
staniu(DBT poate fi totuși imunotoxic) au fost studiate în terapia anticancerigenă.

17. Contaminarea cu arsen. Compusi de arsen si toxicitatea lor. Surse de contaminare cu

arsen

Arsenul este un element neesential pentru organismul animal si cu rol inca complet neelucidat.
Arsenul este cunoscut ca un toxic de ingestie, dar poate patrunde in organism si pe alte cai. Sunt
semnalate cazuri de intoxicatie la animalele care au consumat furaje din perimetrele periuzinale ale
uzinelor care prepara oxizi metalici, fabricilor de acid sulfuric si fosfati. Arsenul se gaseste in apa de

14
mare si in sol, in mod normal, intr-o concentratie variabila; sub forma de urme se gaseste in
numeroase produse chimice intrebuintate in industria alimentara. Frecvent, el a fost identificat in
prajituri, bomboane, limonada, marmelada, datorita faptului ca in compozitia acestor produse intra
glucoza care contine in mod permanent As din procesul de preparare. Arsenul patruns in organism se
răspândeste in toate tesuturile, găsindu-se in cantitate mai mare in ficat, sange, plămani și rinichi, mai
puțin in oase si tesutul muscular.
În anumite zone ale globului însă, apa este foarte frecvent contaminată cu acest metal. În Bangladesh
și India intoxicația cronică afectează miloane de oameni. Alte regiuni afectate de pe glob sunt: Chile,
Argentina, Mexic, anumite zone din Statele Unite ale Americii, China, Taiwan și Thailanda. Datorită
contaminării apei, peste 100 de milioane de oameni la nivel global sunt la risc de intoxicație cu
arsenic. În Bangladesh, mai mult de 95% din rezervoarele de apă care alimentează gospodăriile a
peste 138 de milioane de oameni sunt potențial contaminate cu arsenic la nivele ce depășesc
reglementările Organizației Mondiale a Sănătății. Cei mai afectați în zonele cu apă contaminată sunt
copiii mai mici de 6 ani, majoritatea victimelor intoxicațiilor fiind de vârstă mică. Persoanele care au
cel mai mare risc de intoxicație sunt cele cu diete în care există deficit de vitamină B și antioxidanți,
acestea fiind expuse dermatozelor cauzate de arsenic.
S-a observat existența unei corelații inverse între consumul de vitamină A, C și E, riboflavină și acid
folic și existența manifestărilor dermatologice secundare expunerii la arsenic.
Arsenul (As ) este un element chimic semi-metalic, cu numărul atomic 33. Se afla in grupa a V-A
principala si perioada a 4-a. Arsenul este raspandit in proportiede 1,8 mg / kg (părți per milion ) în
scoarța terestră. Vaporii de arsen au o culoare galbenă, miros de usturoi, sunt foarte toxici și alcătuiti
din molecule tetratomice As4, cu structură tetraedrică, ca și P4. Peste 1325 °C, As4 disociază
în As2, iar peste 1700 °C în atomi. Arsenul formează cu metalele alcaline și alcalino-pământoase
arseniuri ionice și nu reacționează deloc cu hidrogenul, întrucât în seria electrochimică se situează
între acesta și cupru și are potențial normal de electrod pozitiv.
Otrava naturală atât de răspândită se găsește pretutindeni, inclusiv în aer, sol și apa potabilă și nu
este eliminată prin stațiile de tratare a apei, ci observată și măsurată. Organizația Mondială a
Sănătății a recunoscut că arsenicul anorganic este un cancerigen confirmat.
La fel ca și în cazul plumbului, arsenicul este clasificat în categoria xenobioticelor, substanțe chimice
fără valoare pentru un organism viu. Dimpotrivă, xenobioticele au profunde efecte distructive și letale.
arsenicul este răspândit în mod natural în întreaga lume. Această distribuție naturală este neuniformă,
motiv pentru care unele regiuni sunt amenințate în mod deosebit de emisiile de arsenic( când sursele
geologice de arsenic sunt situate aproape de pânza freatică). Industria minieră și agricultura, care
utilizează pesticide la scară largă, produce și mai multe surse de contaminare cu arsenic.
Are trei forme alotropice: Arsenul Gray formează cristale hexagonale, argintii, lucioase, ușor casabile,
insolubile în apă. Conduce electricitatea. Este cea mai comuna forma alotropica .
Arsenul Galben este un slab conductor de energie electrică și este moale și ceros.
Arsenul negru este un slab conductor de energie electrică și este sfărâmicios, cu un aspect sticlos.
Compușii care conțin arsen sunt: Arsenide, cu As in starea de oxidare (-3), Arseniti, cu As in starea
de oxidare (+3); arsenitul trivalent este estimat a fi de 2 până la 10 ori mai toxic decât arsenatul
pentavalent ;Arsenați , cu As în starea de oxidare (+5); As elemental (neinclus în niciun compus fie
organic sau anorganic) este cel mai puțin toxic.
Intoxicația cu As apare ca urmare a ingestie, inhalației și absorbției la niveul dermului.
Trioxidul de arsen(As2O3 ) este un compus anorganic al As. Este un compus important al arsenului
din punct de vedere comercial și este principalul precursor pentru alți compuși de arsen, incluzând
compuși organo-arsenici. Aproximativ 50 000 de tone sunt produse în fiecare an. Utilizările sale sunt
controversate, deoarece toxicitatea compușilor de arsen este ridicată. Arsenic este o denumire
frecvent folosită pentru trioxidul de arsen sau anhidrida arsenioasă. Este cunoscut și sub denumirile
populare alternative de șar, săricica, șoricioaică, șoriceasă. Proprietățile toxice ale arsenicului au fost
folosite în decursul istoriei în scop criminal și în scopuri militare. Trioxidul de arsen poate fi obținut în
urma procesării obișnuite a compușilor de arsen, incluzând oxidarea (arderea) arsenului și mineralelor
care contin arsen în prezența aerului. Ex. - arderea auripigmentului(As2S3), un

15
zăcământ tipic de sulfură de arsen. Însă, majoritatea oxizilor de arsen sunt obținuți ca produse
secundare în timpul procesării altor minereuri.
Este:Materie primă pentru fabricarea pesticidelor pe bază de arsen (arsenit de sodiu, arsenat de
sodiu, cacodilat de sodiu-); Materie primă pentru fabricarea unor medicamente de uz uman și
veterinar (Neosalvarsan); Agent de decolorare pentru sticlă și emailuri; Agent de conservare a
lemnului; Materie primă pentru producerea arsenului elemental, a aliajelor de arsen și
semiconductorilor din arsenit. Arsenicul (trioxidul de arsen), sub denumirea comercială de Trisenox,
este un citostatic folosit în tratamentul unor forme refractare de leucemie, cum este leucemia acută
mieloidă - subtipul promielocitic M3, care nu răspund la chimioterapia de primă intenție. Este un
chimioterapic cu acțiune incomplet elucidată: se presupune că trisulfitul de arsen induce intensificarea
apoptozei celulelor tumorale, iar cercetări recente au identificat enzima tioredoxin reductază drept
țintă a trioxidului de arsen. Din cauza toxicității sale, folosirea medicamentului prezintă mari riscuri. Se
află pe lista medicamentelor esențiale ale Organizației Mondiale a Sănătății. Arsenul(As), este un
element chimic cu forme toxice și non-toxice. Cele toxice sunt cele anorganice, cel mai puternic fiind
arsenic-trioxidul, sau As(+3), cunoscut și ca As(III). Are doi metaboliți parțial detoxifiați:
monometilarsin (MMA) și dimetilarsin (DMA). Detoxifierea este făcută de către ficat, prin oxidarea
As(+3) la As(+5), care apoi este metilat la MMA și DMA. Astfel, As(+3) și As(+5) se regăsesc în urină
la scurt timp după ingestie. MMA și DMA arată expunerea la As după mai mult de 24 de ore.
Arsenul are o afinitate crescută pentru proteinele din țesuturi, este repede încorporat în locul
fosfatului, astfel formele circulante dispar rapid după ingestie, și se elimină cu aceeași viteză ca și
elementul înlocuit (fosfatul are timp de înjumătățire de 12 ore). Concentrațiile crescute de arsenic în
sânge arată expunere masivă recentă, și se depistează numai imediat după expunere.
Semnele și simptomele intoxicației acute cu arsenic sunt: cefalee, greață, vomă, diaree, dureri
abdominale, hipotensiune, febră, hemoliză, convulsii, tulburări psihice. Simptomele intoxicației cronice
cu arsenic sunt subtile și nespecifice, implicând, de obicei, sistemul nervos central, tractul
gastrointestinal, pielea, manifestându-se prin paresteziile mâinilor și picioarelor, greață, dureri
epigastrice, colici, diaree.

18. Utilizari medicale ale arsenului. Utilizari in tehnica

Medicamentul a fost descoperit de chimistul și medicul german Paul Ehrlich și omul de știință japonez
Sahachiro Hata la data de 31 august 1909. Salvarsanul este o combinație organică a arsenului, folosit
pentru tratarea sifilisului. Poate fi considerat ca primul antibiotic descoperit de om.
Descoperirea este deosebit de importantă, deoarece este primul antibiotic descoperit în lume, având
o acțiune bactericidă asupra germenului Treponema pallidum care produce sifilisul, și asupra
spirochetelor în general. În cercetările sale, Paul Ehrlich a luat în considerare rezultatele obținute
de Robert Koch în combaterea bolii somnului cu atoxil. P. Ehrlich a bănuit că atoxilul avea la bază
arsenul cu trivalent și că acesta era răspunzător de efectul terapeutic.

16
Arsenul folosit ca element de aliere mărește duritatea aliajelor. Este suficient ca în aur, argint și
metalele platinice să se găsească arsen în proporție de 1 la 1000 pentru ca acestea să-și piardă
complet maleabilitatea și să devină casante. Plumbul folosit la alicele de vânătoare conține până la
2% As, dar datorită rămânerii acestora în natură, arsenul se transformă în trioxid de arsen, a cărui
toxicitate pentru organismele vii este bine cunoscută. In cupru în proporție de 0,25%, îi ridică
temperatura de înmuiere și îi mărește rezistența anticorozivă. Arsenul este folosit cu mare succes și
în electronică, datorită proprietăților semiconductoare și fotoconductoare, similare siliciului și
germaniului. În pirotehnie, se folosește pentru producerea focurilor albe (cel indian). Trisulfura de
arsen este pigmentul vopselei de ulei numite galben regal. Aceasta se mai folosește în tăbăcărie și
pentru ignifugarea lemnului. O soluție benzenică a arsenatului de plumb a fost prima substanță
chimică utilizată în terapia cancerului. Nici un zăcământ de minereuri metalice nu a fost sau nu este
exploatat exclusiv pentru arsen; de regulă, arsenul se obține ca subprodus, crescând valoarea
economică a diferitelor tipuri de mineralizați în care se găsește. Toxicitatea sa ridicata a condus în
nenumărate situații la necesitatea folosirii de înlocuitori, fapt ce a condus mai departe la scăderea
cererii sale pe piața mondială.

19. Surse de intoxicatie cu arsen. Intoxicatia acuta. Intoxicatia cronica cu arsen.

Sursele de intoxicație cu arsenic sunt următoarele:apă de băut contaminată; anumite medicamente

ayurvedice și din medicina clasică chineză; Pesticidele; Ierbicidele; Fungicidele; Substanțele folosite
în consevarea lemnului; Ceramica: Picturile;Tutunul (pentru țigaretele care depășesc reglementările
internaționale și conțin mai mult de 6 micrograme de arsenic per pachet); Arderea combustibililor fosili
(arsenicul poate contamina cărbunele și petrolul); In Statele Unite wiskey-ul de contrabandă
(moonshine) este o sursă de arsenic.Expunerea profesională poate să apară la lucrătorii în: industria
metalurgică (arsenicul poate fi prezent în zonele de extracție ale plumbului, aurului, zincului, cobaltului
și nichelului) industria microelectronicelor centralele ce folosesc cărbuni industria de manufactură a
sticlei și a artificiilor agricultura ce utilizează pesticidele industria lemnului tratat cu arsenic în vederea

17
conservării.Alte surse Arsenul organic poate fi găsit în pește și fructe de mare și nu este toxic,
consumul acestor preparate nefiind o cauză de intoxicație cu arsen. Un exemplu similar este acela al
expunerii pe termen lung în industria lemnului la tăierea și arderea lemnului conservat cu arsenat de
cupru saucrom care duce la creșterea nivelelor sanguine de arsen, dar nu la intoxicație, concentrațiile
acestea nefiind toxice.Manifestările intoxicației acute sunt următoarele: miros pregnant de usturoi al
respirației și al țesuturilor; manifestări gastrointestinale: hipersalivație, durere abdominală, vărsături,
diaree severă ce poate duce la șoc hipovolemic, iar în cazul în care otrăvirea a fost cu arsenic
trivalent, apar arsurile mucoasei orale, esofagiene și gastrice cu disfagie și hemoragie gastro-
intestinală.manifestăricardiovasculare: insuficiențăcardiacă, deshidratare, hipovolemie sau șoc
cardiogen, modificări ale electrocardiogramei, tahicardie ventriculară și fibrilație ventriculară. La nivel
periferic apare gangrena extremităților; manifestări respiratorii: edem pulmonar acut, sindrom de
detersă respiratorie a adultului și insuficiență respiratorie acută. Inhalarea arsenicului sub formă de
gaz de arsen cauzează iritația căilor respiratorii, bronhospasm și edem pulmonar acut.manifestări
hepatice și renale: hematurie sau hemoglobinurie cauzate de hemoliza acută, proteinurie, necroză
tubulară acută și insuficiență renală acută. Afectarea ficatului determină icter și hepatomegalie la care
se poate asocia și pancretita ca afectare secundară de organ cauzată de afectarea
hepatică;manifestări neurologice: deprimarea sistemului nervos central, encefalopatie, convulsii și
comă;manifestări hematologice: hemoliză acută și aplazie medulară. Pe frotiul de sânge periferic se
pot observa formarea de rulouri de hematii; manifestări cutanate: erupții tegumentare;Intoxicația cu
gaz de arsen determină anemie hemolitică acută și frisoane violente.Hemoglobinuria(prezența
hemoglobinei în urină)determină colorația închisă a urinei (maro spre negru- hemoliză severă-
distrugerea patologica a globulelor rosii din sange), în timp ce pacientul devine rapid șocat și
obnubilat(slabit si confuz).Manifestările intoxicației cronice sunt următoarele:
Leziuni cutanate: sunt tipice și apar tardiv, la aproximativ 10 ani de la expunere.Keratoza palmelor și
a talpilor este caracteristică. Apar liniile lui Mee la nivelul unghiilor (linii albe, transversale).
Hiperpigmentarea cutanată este prezentă în general pe brațe și în zona superioară a trunchiului și nu
este liniară ci sub formă de porțiuni întunecate de piele sau pete pigmentare.Dermatita exfoliativă,
alopecia, conjunctivita și ulcerațiile corneene (afectarea mucoasei oculare) pot fi de asemenea
prezente. Leziuni gastrointestinale: anorexie, pierdere în greutate, durere abdominală, diaree, icter,
hepatomegalie; Leziuni cardiace și respiratorii: miocardită(reprezintă inflamația mușchiului inimii-
miocardul), pericardită(acumulare de lichid in tesutul care inveleste inima, hipertensiune arterială (sau
risc crescut de hipertensiune), boală pulmonară restrictivă sau obstructivă. Manifestări hematologice:
pancitopenie(scăderea globală și concomitentă a elementelor figurate ale sângelui (eritrocite, leucocite
și trombocite), anemie aplastică(producerea deficitară de celule stem de către măduva osoasă si inlocuirea
maduvii hematogene cu tesut grasos). Manifestări neurologice: neuropatie periferică (mixtă, senzitivă și motorie
la 1-3 săptămâni), fasciculații musculare și atrofie musculară ,ataxie cerebeloasă(disfunctie a cerebelului- poate
provoca probleme neurologice, precum: stare de lesin, lipsa de coordonare muschi, membre sau articulatii,
abilitatea de a controla distanta, dificultate in estimarea exacta a timpului care a trecut , incapacitatea de a
efectua miscari rapide, alternante ). Se mai asociază la intoxicația cronică și un risc crescut de diabet și risc
crescut de cancer, în special cancer al pielii, cancer pulmonar, al ficatului, al vezicii urinare, al rinichiului, al
laringelui și al sistemului limfatic (limfoame maligne Hodgkin(este un cancer al sistemului limfatic) și non
Hodgkin).
20. Contaminarea cu plumb. Compusi ai plumbului. Inrtebuintari ale plumbului.

Plumbul este unul din cele sapte metale cunoscute de oameni din cele mai vechi timpuri. Plumbul este elementul chimic cu
numărul 82 în tabelul periodic al elementelor, A=207,2 , structura cristalina cubica.Temperatura de topire-327.46 °C. Plumbul
este un metal greu, de culoare gri-argintie cu densitatea foarte mare(11,34 g/cm3). Datorită densitătii ridicate, plumbul si-a
găsit utilizarea la protectia contra radiatiei ionizante. De asemenea, plumbul este folosit la fabricarea de greutăti cu volum mic
dar cu mase mari. Cel mai răspândit mineral în care apare plumbul în natură este galena, sau sulfura de plumb (PbS), Cel mai
răspândit mineral în care apare plumbul în natură este galena, sau sulfura de plumb (PbS), alte minerale cu plumb sunt
ceruzitul, sau carbonatul de plumb (PbCO3) si anglezita, sau sulfatul de plumb (PbSO4).
Cele mai multe minereuri conțin mai puțin de 10% plumb. Minereul este zdrobit și concentrat prin tehnica de separare cu
ajutorul apei. Astfel, se separă mineralele metalice de restul materiilor ce intră în minereu (ganga), cum ar fi cuarțul, care
reprezintă roca în care se găsesc cristalele. Cristalele de galenă (sulfură de plumb) sunt ulterior prăjite, proces în care sulfura
de plumb se transformă în oxid de plumb, rezultând și sulfați și silicați de plumb, precum și ai altor metale din minereu. Oxidul
de plumb este apoi redus la plumb metalic în furnale care folosesc cocsul. În acest proces, plumbul devine un lichid topit,

18
fierbinte, iar deasupra plutesc în straturi : silicați cu 1,5% plumb și arsenuri de fier și cupru. Aceste deșeuri conțin cupru, zinc,
cadmiu, bismut și plumb neredus care pot fi recuperate economic. Plumbul metalic rezultat conține cantități însemnate din alte
metale, cum ar fi arsen, stibiu, bismut, zinc, cupru, argint și aur. Topitura este tratată cu aer, abur și sulf care oxidează
metalele, cu excepția argintului, aurului și bismutului. Oxizii astfel formați sunt separați prin adăugarea de hidroxid de sodiu ce
îi face să plutească deasupra topiturii de unde se separa. Plumbul foarte pur poate fi obținut prin tratarea plumbului obținut într-
un proces de electroliză. Plumbul este prezent peste tot în natură si deci si în multe dintre ingredientele ce compun hrana
noastră. În produsele alimentare CLA ale plumbului oscilează între 0,005 mg/kg în produsele lactate si 1,0 mg/kg în peste. Și
berea contine plumb. El este absorbit de către eritrocite, tesutul osos si nervos, rinichi. Intoxicarea cronică cu plumb duce la
dezvoltarea nefritei, blocarea activitătii hematiilor, în dereglarea conductivitătii impulsurilor nervoase. Plumbul este o
neurotoxină puternică ce provoacă copiilor daune cerebrale ireversibile. Acesta este deosebit de distructiv în cazul bebelusilor
si al copiilor sub cinci ani, deoarece le afectează creierul în plin proces de dezvoltare, cauzându-le sechele neurologice,
cognitive si fizice pe viaţă. Expunerea la plumb a copiilor este asociată si cu probleme comportamentale si de sănătate mintală,
precum si cu o crestere a infractionalitătii si a violentei, conform rapoartelor.
Sursele de intoxicare cu plumb pot fi si alimentele si băuturile, care se păstrează în vase, în componenta cărora intră plumb
sau vopsele, ce contin plumb (vase de lut glasate, vopsele de tipar, unele mase plastice). Una din cele mai însemnate
întrebuințări ale plumbului în imperiul roman a fost realizarea conductelor de alimentare cu apă. Romanii foloseau plumbul topit
și pentru a asigura boldurile care țineau la un loc mari blocuri de calcar în diferitele construcții monumentale. De asemenea,
romanii foloseau acetatul de plumb (zahărul plumbului sau zahărul lui Saturn) ca îndulcitor si conservant al vinurilor și
mâncărurilor (Nu exista zahărul pe vremea aceea). Când plumbul metalic este încălzit în contact cu aerul, se formeaza la
suprafața lui cristale gălbui-roșiatice – litarga, întrebuințată de romani la prepararea “zahărului plumbului”. Praful acesta de
litargă (oxid de plumb) reacționează cu acizii rezultând o substanță care se numește zahărul plumbului (acetat deplumb), care
este dulce. Plumbul transformă sucul în sirop.Romanii obișnuiau să fiarbă must (suc de struguri) în vase de plumb până la
obținerea unui lichid vâscos și dulce care se cheamă sapa ce conținea aproximativ 1 gram de “zahar de plumb” la litru de suc.
Acest sirop folosea ca îndulcitor în multe rețete și conservant al vinului.
Intrebuințări ale plumbului în prezent. Plumbul se întrebuintează în constructii, în bateriile plumb-acid de la masini, la gloante, la
sudurile de temperatură joasă, cum sunt cele de pe circuitele electronice, la vasele cositorite, la fabricarea aliajelor ce pot fi
usor topite, cu puncte de topire joase, de 150°C. Plumbul mai este întrebuintat ca scut de apărare în efectuarea radiografiilor,
cum ar fi scut în perete sau vestă de plumb. Plumbul este folosit în aplicatii în care temperatura mică de topire, flexibilitatea si
densitatea sa mare reprezintă un avantaj. Punctul său scăzut de topire face ca plumbul să fie turnat usor în forme, ceea ce
face ca munitia să fie turnată cu un efort tehnic minim. Plumbul este, de asemenea, ieftin si mai greu decât toate celelalte
metale comune. Datorită densitătii sale mari si rezistentei la coroziune, plumbul este folosit ca balast pentru mentinerea
echilibrului ambarcatiunilor cu vele. Densitatea sa mare contrabalansează efectul de înclinare dat de vânt si în acelasi timp
ocupă un volum mic. Din acelasi motiv este folosit si de către scafandri la centura pe care acestia o poartă la brâu pentru a
contracara tendința naturală de flotabilitate a acestora si a echipamentului.
Oxizii de plumb (miniu, litargă) se utilizează la fabricarea vopselelor protectoare și a chiturilor de miniu și de litargă. Plăcuțele
de plumb se utilizează la fabricarea acumulatorilor pentru autoturisme.
Sărurile de plumb nu se prea utilizează, acetatul utilizându-se în laboratoarele de microbiologie la fabricarea unor medii de
cultură (geloză cu plumb). Datorită punctului de fuziune scăzut, plumbul se utilizează la băi cu metale topite în laborator și la
fabricarea aliajelor de lipit în electrotehnică (aliaje
staniu-plumb). Acesta colorează flacăra în albastru-verzui. Se mai folosește în cablurile de mare tensiune fiind cămașa de
armare care înfășoară cablul pentru a-l izola de apă. Este folosit ca material de răcire, cum ar fi în reactoarele cu răcire pe
bază de plumb.Plumbul mai este adăugat la alamă (aliaj de cupru cu zinc) pentru a reduce uzura mașinilor de tăiere a
metalelor. În trecut în rachetele de tenis se adăuga plumb pentru a-i crește greutatea. Este adesea folosit în echilibrarea roților.
Decorarea vaselor ceramice cu emailuri. Emailul poate fi colorat, mai ales cu culorile roșu și galben, sau poate fi transparent,
care nu conține plumb. Vitralii și sticlă colorată. Se mai folosește pentru a forma dâre strălucitoare la vitralii sau alte geamuri
colorate. Este folosit tot mai puțin din motive stilistice. Sticla cu plumb, un alt obiect cu plumb, conține 12-28% oxid de plumb.
Plumbul modifică proprietăților optice ale sticlei, reducând transmisia radiației. Plumbul este încă folosit pe scară largă la statui
și sculpturi. Se mai folosește atunci când se dorește izolarea fonică, prin punerea unei foițe de plumb în pereți, podea sau
tavan. Este metalul tradițional care se folosea la confecționarea orgelor, în amestec cu diverse cantități de cositor pentru a
controla tonalitatea tuburilor.

21. Vopsele pe baza de plumb si utilizarea lor

Pigmenții cu plumb au fost folosiți pentru a obține diverse culori:

1. alb (PbCO3, carbonatul de plumb), 2. galben printre care si galbenul-crom (pudra de cromat de
plumb, PbCrO4), 3. portocaliu și roșu (pudra de cromat de plumb si oxid de plumb).
1.Carbonatul de plumb (alb) este pigmentul traditional pentru unele vopsele pe bază de ulei, dar este
înlocuit pe scară largă cu pigmentii oxizi de zinc si de titan. Este înlocuit si în vopselele pe bază de
apă. Carbonatul de plumb (alb) a fost folosit si de către actritele japoneze geisha( si nu numai)în
fondul de ten de albire.
2. Galbenul-crom se produce prin amestecarea solutiilor de nitrat de plumb si cromat de potasiu si
filtrând precipitatul de cromat de plumb. Pentru că pigmentul tinde să se oxideze si să se închidă la
culoare în timp dacă este expus la aer, si pentru că contine plumb, un metal greu toxic, a fost înlocuit

19
tot mai mult cu un alt pigment, galbenul-cadmiu, în amestec cu portocaliul-cadmiu pentru a produce o
culoarea asemănătoare cu galbenul-crom. S-a mai constatat că inhalarea vopselei cu plumb este o
sursă majoră de intoxicare a copiilor. De aceea, pe la mijlocul anilor 1980 vopseaua cu plumb a fost
interzisă în multe țări din lume. Dacă vopseaua nu se decojește ea nu este periculoasă.
Numai când se decojeste este periculoasă dacă se stă zi de zi în acea cameră pentru că poate fi
inhalată sub forma de praf. Unii artisti, care folosesc vopsele pe bază de ulei, continuă să folosească
culoarea alb de carbonat de plumb, motivând proprietătile superioare ale acesteia în comparatie cu
alternativele.

22. Contaminarea cu mercur. Compusi de mercur, surse de mercur.

Mercurul era cunoscut de chinezii si indienii antici, fiind gasit si in mormintele egiptene (1500 i.Hr.). In China, India si Tibet,
mercurul era utilizat pentru a prelungi durata de viata, pentru a vindeca fracturi si a mentine starea de sanatate. Grecii utilizau
mercurul in unguente, iar egiptenii si romanii il foloseau in cosmetice. Alchimistii il considerau „materia primara” din care se
formau toate metalele. Se credea ca diferitele metale se puteau produce prin varierea cantitatii sau tipului de sulf care se putea
adauga mercurului. Se incercau transformari ale diferitelor metale considerate impure in singurul metal pur, aurul, cu ajutorul
mercurului. Hg este simbolul chimic al mercurului si vine de la forma latinizata hydrargyrum a cuvantului grecesc hydrargyros,
cuvant compus din doi termeni care inseamna apa si argint (argint lichid). Elementul a fost denumit mercur, dupa zeul roman
Mercur, printre ale carui calitati se numarau mobilitatea si viteza. Mercurul este un element chimic natural care se găsește în
scoarța terestră, inclusiv în zăcămintele de cărbune. În natură se găsește sub 3 forme diferite: Mercur elementar/metalic – este
un metal strălucitor, alb-argintiu, denumit în mod istoric argintul viu, și este lichid la temperatura camerei. Se găsește în
termometrele mai vechi, becurile fluorescente și unele comutatoare electrice. Când cade, mercurul elementar se împrăștie în
picături mici, care se pot strecura în cele mai fine crăpături sau se pot atașa strâns de anumite materiale. La temperatura
camerei, mercurul elementar expus se poate evapora, transformându-se în vapori toxici invizibili, inodori. Dacă este încălzit,
devine un gaz incolor, inodor. Mercur anorganic – apare din abundență în mediu, în principal sub formă de minerale (cinabru și
metacinabru) și de impurități în alte minerale. Mercurul se poate combina ușor cu clor, sulf și cu alte elemente cu careformează
săruri anorganice. Sărurile anorganice de mercur pot fi transportate de apă și pot fi regăsite în sol. Praful care conține aceste
săruri poate ajunge în aer din depozitele de minereuri care conțin mercur. Degajarea de mercur elementar sau anorganic poate
apărea de la centralele electrice pe cărbune, de la arderea deseurilor menajere si medicale si de la fabricile care utilizează
mercur. Mercurul anorganic poate intra în apă sau sol prin dezintegrarea rocilor care conțin săruri anorganice de mercur si de
la fabrici sau instalatii de tratare a apei care eliberează apă contaminată cu mercur. Mercur organic - Metilmercur – sărurile
anorganice de mercur se pot atasa de particule aeriene. Ploaia si zăpada depun aceste particule pe pământ. Chiar si după ce
mercurul este depus pe uscat, acesta se întoarce adesea în atmosferă, sub formă de gaz sau atasat de particule, iar apoi se
reasază în altă parte. Pe măsură ce circulă între atmosferă, pământ si apă, mercurul suferă o serie de transformări chimice si
fizice complexe, multe dintre ele nefiind întelese complet. Organismele microscopice pot combina mercurul cu carbonul,
transformându-l astfel dintr-o formă anorganică în formă organică. Metilmercurul este compusul organic cel mai des întâlnit în
mediu si este foarte toxic. Metilmercurul se concentrează în eritrocite, iar valorile mercurului în sânge rămân crescute în
toxicitatea acută. Paresteziile sunt primele care apar la o valoare a mercurului în sânge peste 20 mcg/dl.
Surse de mercur: Prelucrarea metalelor, incinerarea cărbunelui si a deseurilor medicale si a altor deseuri, precum si extractia
aurului si a mercurului contribuie în mare măsură la concentrațiile de mercur din anumite zone, dar depunerea atmosferică este
sursa dominantă de mercur. Odată ajuns în atmosferă, mercurul este răspândit pe scară largă si poate circula ani de zile.
Sursele naturale de mercur atmosferic includ vulcani, depozite geologice de mercur si volatilizarea din ocean. Agentii naturali,
precum vulcanii, sunt considerați a fi responsabili pentru aproximativ jumătate din emisiile atmosferice de mercur, comparativ
cu jumătatea emisă din activitatea antropologica. Desi toate rocile, sedimentele, apa si solurile contin în mod natural cantităti
mici, dar variabile de mercur, oamenii de stiintă au descoperit unele aparitii minerale locale si izvoare termale care sunt în mod
natural bogate în mercur. Utilizarea de până acum a mercurului de către om a dus la eliberarea în mediu a sute de mii de tone
de mercur. În prezent, nivelurile substantei în atmosferă sunt cu până la 500 % mai mari decât nivelurile naturale. În oceane,
concentrațiile de mercur sunt cu aproximativ 200 % mai mari decât nivelurile naturale.
23. Toxicitatea mercurului

Calea de intrare a compusilor cu mercur poate fi cutanata, digestiva sau inhalatorie, cea din urma fiind forma
frecventa de expunere in mediul industrial. Ca mecanism molecular al toxicitatii mercurului, se descrie in principal
cel de legare a grupelor sulfhidril din resturi de cisteina a proteinelor structurale sau functionale din organism,
sau fosforilice din fosfoproteine si acizi nucleici.
Legandu-se de aceste grupe functionale, nu mai permite formarea puntilor –S–S–disulfidice intre cate 2 resturi
de Cys. Astfel nu mai este permisa adoptarea unei conformatii specifice a proteinei pentru rolul biologic pe care il
indeplineste. Proteina are o alta structura tertiara, tridimensionala cu mercurul legat decat cea pe care ar avea-o
in mod fiziologic. Cu noua conformatie, ea nu isi mai poate desfasura activitatea normal. Asadar, produce inhibitii
enzimatice asupra sistemelor fosforilarii oxidative si a citocrom C oxidazei. Blocheaza, de asemenea, transportul
intracelular al ionilor de potasiu si transportul monozaharidelor prin membrana. In celula poate interactiona cu alti
compusi, inactivandu-se sau biotransformandu-se in compusi mai toxici (de exemplu, se metileaza in

20
organism, formand metilmercurul, compus extrem de toxic. De asemenea, Hg afecteaza si functionalitatea
proteinelor din membrana bazala glomerulara, regasite la nivelul nefronului, in tubulii filtranti. Afectarea lor va
duce la afectarea nefronilor si a functiei de filtrare glomerulare ce se traduce prin proteinurie severa. Dintre
proteinele structurale mai sunt afectate si microtubulinele, care se gasesc sub forma de centuri in membrana
celulara, conferindu-i forma, sau a celor care se gasesc la nivelul cililor si flagelilor sau a celor care sunt implicate
in separarea cromozomilor in timpul diviziunii celulare. Tioneinele sunt o familie de proteine cu greutate
moleculara mica, 3 500-14 000 Da, bogate in resturi de cisteina (cca 30% din resturi) capabile sa lege cel putin
18 metale diferite care se gasesc in organism in mod fiziologic sau xenobiotice. Ele au rol de protectie impotriva
stresului oxidativ in celula, de protectie impotriva intoxicatiei cu metale grele si de reglare a metalelor fiziologice.
Expunerea la Hg in orice stare de oxidare stimuleaza sinteza de tioneine in rinichi. Exista patru izoforme
principale la om. Sinteza lor este foarte abundenta in nefroni si hepatocite, dar si in enterocite si celule
pancreatice. Biosinteza lor este strict dependenta de disponibilul de metale si de unele nemetale provenite din
alimentatie si de concentratiile celulare de histidina si cisteina. Mercurul este embriotoxic, producand malformatii
grave la nou-nascutii cu mame expuse la acest metal. Studii arata ca sub forma metilmercurului si a clorurii
mercuroase, mercurul este cancerigen. Compusii anorganici ai mercurului se absorb si din tubul digestiv, dar si
prin piele. Doze mari distrug mucoasa gastrica, iar astfel li se imbunatateste absorbtia. O parte din cantitatea
absorbita se poate reduce la mercur metalic. Ca ioni mercurici, nu traverseaza bariera SNC, dar se stocheaza la
nivelul rinichiului. T½ plasmatic este de circa 40 de zile. Doza letala este cuprinsa intre 0,5 si 4,0 grame sare.
Ingerarea altor forme comune de mercur, cum ar fi sarea HgCl2, care dăunează tractului gastro-intestinal si
provoacă insuficientă renală, este puțin probabil din surse de mediu. Mercurul Hg (0), traverseaza bariera
hemato-encefalica si placenta. Se poate oxida cu catalaza si apa oxigenata la clorura mercurica si va fi stocat la
nivelul creierului si rinichilor timp de cativa ani. Se transformă în vapori la temperatura camerei si pătrunde în
organism prin inhalatie. Fiind solubil în lipide, trece din alveolele pulmonare în sânge, si este convertit într-o
formă anorganică în interiorul eritrocitelor. Această formă are solubilitate si permeabilitate scăzută în corpul
uman, dar o mică fractiune de mercur elementar persistă si cauzează simptome la nivelul sistemului nervos
central. Mercurul elementar, Hg (0), provoacă tremurături, gingivită si excitabilitate atunci când vaporii sunt
inhalați pe o perioadă lungă de timp. Desi este mai putin toxic decât metilmercurul, mercurul elementar poate fi
găsit în concentratii mai mari în medii precum siturile minelor de aur, unde a fost folosit pentru extragerea aurului.
Dacă mercurul elementar este ingerat, acesta este absorbit relativ lent si poate trece prin sistemul digestiv fără a
provoca daune. Compusii organici se fixeaza preponderent in hematii, ficat, rinichi si creier. Metilmercurul
[CH3Hg] se elimina si prin par, in concentratii de 100-350 de ori mai mari decat in oricare alt tesut. Produce
necroze la nivelul zonelor de substanta cenusie. Compusii organici se elimina prin fecale sau urina, proportia
depinzand de tipul radicalului organic. Organismul raspunde intr-o anumita masura pentru a combate sau limita
efectele toxice ale metalului intoxicant. Metilmercurul este cea mai toxică formă. Afectează sistemul imunitar si
enzimatic si dăunează sistemului nervos, inclusiv coordonarea si simturile tactilului, gustului si vederii.
Metilmercurul este deosebit de dăunător embrionilor în curs de dezvoltare, care sunt de cinci până la zece ori
mai sensibili decât adultii. Expunerea la metilmercur se face de obicei prin ingestie si este absorbită mai usor si
excretată mai lent decât alte forme de mercur. S-a dovedit ca metilmercurul produce rupturi monocatenare in
molecula de ADN.
Concentratia de carbon organic dizolvat (DOC) si pH-ul au un efect puternic asupra ecosistemelor. Studiile au
arătat că pentru aceeasi specie de pesti preluati din aceeasi regiune, cresterea aciditătii apei (scăderea pH-ului)
si / sau a continutului de DOC are ca rezultat în general niveluri mai ridicate de mercur la pesti, un indicator al
unei metilări nete mai mari. Nivelurile mai ridicate de aciditate si DOC sporesc mobilitatea mercurului în mediu,
făcând astfel mai probabilă intrarea în lantul alimentar. Metilmercurul poate pătrunde în lanțul alimentar sau
poate fi eliberat înapoi în atmosferă prin volatilizare.
24. Intoxicatia cronica cu mercur. Tratamentul de eliminare a mercurului din organism
Simptomele fizice precoce includ: ameteală, tinitus (sunete/tiuit în urechi), insomnie, somnolentă,
lipsa poftei de mâncare, tendintă spre diaree care alternează adesea cu constipație, mâini si picioare
reci, tendinta de a transpira (unii pacienți au simptome opuse si nu transpiră deloc), înrosirea pielii, în
special pe fată si gât. Unii pacienti rosesc frecvent, iar altii nu rosesc niciodată. Astmul este un
simptom al intoxicației cronice cu mercur. Tulburările digestive sunt de asemenea comune. Este o
afecțiune greu de diagnosticat pentru că simptomele sunt variate, nespecifice, se instalează lent si
trec neobservate mult timp. Efecte cognitive – odata cu cresterea nivelului de mercur din organism,
apar problemele de memorie sau chiar de gandire. Individul are tendinta de a deveni mai irascibil.
Efecte locomotorii – tremurul, problemele de coordonare, probleme cu mentinerea echilibrului precum
si slabiciunea musculara. Probleme de respiratie – din cauza acumularii mercurului la nivel pulmonar
pot aparea probleme de respiratie serioase. Efecte neurologice – expunerea la mercurul elementar

21
prin inhalarea vaporilor de mercur, poate afecta creierul si sistemul nervos, cauzand probleme
neurologice precum: dureri de cap, ameteli, declinul functiilor cognitive sau chiar pierderea vederii.
Acrodinia este un sindrom rar întâlnit la copiii expusi la mercur elementar sau anorganic. E definit de
crampe severe la nivelul picioarelor, iritabilitate, parestezii (senzație de întepături la nivelul pielii),
degete dureroase, de culoare roz, exfolierea pielii de pe mâini, picioare, nas. Simptome similare se
întâlnesc si la unii adulti, mai ales la cei care sunt sensibili la substanțe chimice. Mercurul interferă de
asemenea cu abilitatea organismului de a regla nivelul de glucoză. Oboseala simtită 2-3 ore după
mese si pofta de dulce care rezolvă problema pentru moment sunt semne de hipoglicemie (indiferent
dacă este cauzată de problemele glandelor suprarenale sau nu). Hipogonadismul ocazional este
cunoscut si poate fi dificil de recunoscut la bărbati. Mercurul afectează mecanismul de coagulare a
sângelui și conduce la aparitia cu usurință a sângerărilor si a echimozelor ( vânătăilor) la unii pacienti.
Persoanele intoxicate cu mercur pot dobândi un miros al corpului diferit, care poate fi descris ca
asemănător colostrului sau al laptelui dulce. Mercurul interferă cu oxigenarea sângelui. Respirația
rapidă si epuizarea vor apărea mereu, fără să fi existat vreun efort recent.
Mercurul interferă cu sistemul endocrin. Tiroida poate deveni nefunctională. Suplimentar, hormonii
tiroidieni vor determina dureri musculare, oboseală, respiratie grea chiar si atunci când analizele de
laborator pentru tiroidă sunt normale. Organismul uman are procese complexe de detoxifiere, iar în
condiții normale de sănătate, organismul îsi va folosi rezervele de glutation pentru a detoxifia si
elimina cantităti mici de mercur găsite în mod natural. Cu toate acestea, atunci când expunerea este
mare sau repetată, organismul se supraîncarcă, procesul natural de excretie a mercurului nu mai
funcționează eficient, creând o povară toxică si interferând cu procesele fiziologice ale organismului.
Expunerea la mercur fiind mai mare decât cantitatea pe care o poate elimina organismul, surplusul
neeliminat se acumulează cu fiecare nouă expunere, circulă o vreme în sânge si se depune apoi în
tesuturi, producând leziuni la nivelul acestora. Asa se instalează, lent si discret, intoxicatia cronică cu
mercur. Mercurul este cumulativ de-a lungul vietii si nu ”părăseste” organismul cu usurintă, de la sine,
în special tesuturile din creier. Organismul elimină în mod natural doar mercurul din sânge; odată
depus în tesuturi si organe, acolo rămâne si se acumulează. Astfel, tratamentul devine un proces vital
în eliminarea metalelor grele care se acumulează în organism.
Metodele de detectare: Metodele de detectare a mercurului în sânge si urină sunt mai putin relevante pentru
intoxicatia cronică, având în vedere că mercurul circulă în sânge până la 45 de zile, după care se depune în
tesuturi, inclusiv în creier, si nu poate fi evidentiat în mod direct si nici măsurat cantitativ mercurul depus de-a
lungul anilor în organe si tesuturi. In tesuturile in care s-a depus, duce la deteriorarea treptată a celulelor, cu
aparitia simptomelor severe si a bolilor debilitante precum Parkinson, Alzheimer, scleroză multiplă, boli
autoimune, alergii si intolerante alimentare de tot felul, oboseală cronică, tulburări ale somnului. Tratamentul de
eliminare a mercurului din organism se numeste chelare si foloseste medicamente numite agenti chelatori. Există
2 tipuri de chelare: orală si intravenoasă. Chelatorii eficienti sunt cei care contin 2 grupări de tiol prin intermediul
cărora se leagă puternic de mercurul din sânge si tesuturi si îl tin strâns legat până la eliminarea sa, împiedicând
astfel redistribuirea (depunerea în alte organe si tesuturi). Singurii agenti chelatori eficienți în eliminarea
mercurului din organism sunt:
DMSA – acid dimercaptopropansuccinic,
DMPS – acid dimercaptopropansulfonic,
ALA – acid alfa lipoic (singurul care pătrunde în creier )
25. Metale grele. Caracterizare. Surse de metale grele pentru plante, animale si om.
Localizare in organismul uman.

Metalele sunt considerate importanţi poluanţi toxici care intrând în circuitele biogeochimice se
acumulează în ecosisteme naturale şi artificiale. Metalele sunt eliberate continuu în biosferă de erupţii
vulcanice, intemperii naturale, de roci, dar de asemenea, de numeroase activităţi antropogene, cum
ar fi mineritul, arderea combustibililor fosili, apă uzată industrială şi urbană şi practicile agricole. Din
punct de vedere chimic, in categoria metalelor grele intra aproape 40 de metale. In categoria
“metalelor grele” sunt cuprinse metalele a caror toxicitate este rezultatul legarii lor de sisteme
enzimatice importante din celula animala sau de anumite componente ale membranelor celulare.
Metalele grele sunt asociate, ca factori secundari, unor procese patologice complexe întâlnite la om şi
animale. Efectul toxic se manifestă la depăşirea unui anumit prag sub care unele (Co, Cu, Fe, Ni, Zn)

22
pot fi chiar componente esenţiale ale unor proteine implicate în diferite cai metabolice. Astfel, daca
alimentele ar fi complet lipsite de metale atunci ar aparea deficienţe nutritionale. Metalele grele se
gasesc in diferite concentratii in sol, apa, aer, alimente de
origine vegetala sau animala, in functie de diferiti factori care determina poluarea acestora.
Surse de metale grele pentru plante, animale şi om:
• Aerul poate fi o sursă de contaminare reprezentând o cale de vehiculare a metalelor şi de depunere
a lor pe sol, plante. Contaminarea cu metale grele a aerului este rezultatul numeroaselor activităţi
antropogene: combustia cărbunelui, petrolului, producţia de metale neferoase, producerea de oţel şi
fier, producţia de ciment. Majoritatea particulelor sunt atât de mici, încât pot fi transportate pe distanţe
enorme de către vânt. În special mercurul, care este prezent în formă gazoasă în atmosferă, poate fi
dispersat pe scară largă, foarte departe de sursele de origine.
• Solul poate fi contaminat prin: folosirea fertilizatorilor, pesticide care conţin metale (fungicide ce
conţin mercur, cupru, arsen, zinc). In functie de tipul solului şi localizarea geografică, acesta conţine
cantităţi ridicate de metale grele sau poate fi deficient în acestea. In anumite condiţii, de exemplu
scăderea pH-ului, metalele din sol, în special mercurul şi cadmiul, sunt solubilizate şi ajung în
resursele de apă.
• Apa poate fi o importantă sursă de contaminare, ca urmare a deversărilor, activităţii staţiilor de
epurare şi preepurare, descărcării apelor de canalizare, a deşeurilor menajere. Metalele sunt
transportate fie în forme dizolvate în apă sau ca parte integrantă a sedimentelor. Odată ajunse în
mediul acvatic, acestea pot urma mai multe căi: dizolvate în coloana de apă, stocate în sedimente,
volatilizate in atmosferă, preluate de organisme. O importantă sursă de contaminare cu metale grele a
alimentelor poate fi contactul cu maşinile, instalaţiile sau utilajele de prelucrare, păstrarea conservelor
în ambalaje metalice.
Localizare: Rinichii reprezintă organele în care se acumulează cele mai multe dintre metalele grele.
Astefl, arseniul, mercurul, plumbul, cadmiul cauzează necroza tubulilor renali, oliguria şi încetarea
funcţiei renale, în caz de toxicitate acută. Expunerea cronică la plumb, mercur, cadmiu, conduce la
efecte nefrotoxice, probabil datorită malfuncţionării enzimelor sulfhidrilice, în special dehidrogenazele.

26. Contaminarea cu cadmiu

Printre cele mai importante alimente ce pot contine cadmiu se numara: carnea de porc, pestele,
cartofii, laptele si berea. Cadmiul este un contaminant tipic, cu repercusiuni importante pentru
oganismul uman. Cadmiul este practic toxic pentru orice sistem al organismului. Cadmiul este
considerat ca fiind unul dintre cei mai puternici cancerigeni metalici cunoscuti pana in prezent. Dintre
bolile provocate de contaminarea cu cadmiu amintim boala Itai-Itai care a aparut in Japonia in urma
consumului de peste si moluste contaminate cu valori crescute de Cd si a orezului crescut pe teren
contaminat cu Cd. Osteomalacia produsa de cadmiu este cauzata de aportul insuficient de vitamina
D, functie deranjata de consum alimentar cu valori crescute de Cd si o alimentatie nerationala. Printre
efectele majore semnalate in cazul cadmiului sunt mentionate cele mutagene si
cancerigene. Intoxicatiile cu cadmiu produc uscaciune in gat, dureri de cap, arsuri ale pielii, arsuri in

23
stomac, greata, vomari puternice, ameteala, lipsa de sensibilitate a mainilor si picioarelor, convulsii.
Formarea inelului de cadmiu la baza dintilor, de culoare galbena este primul simptom al intoxicarilor
cronice. Un efect al intoxicarii o constituie aparitia cancerului de prostata, al disfunctiilor renale,
hipertensiuni arteriale si arterosclerozei. Se apreciaza ca doza letala este de aproximativ 1 gram.
Moarte se produce prin colaps cardiovascular si paralizie respiratorie. In apa potabila, cadmiul nu
trebuie sa depasesca concentratia de 0,01 mg/dm³. În urma unor studii efectuate, organismul unui
adult din UE absoarbe între 1,4-8 µg cadmiu pe zi. Se pare că absorbţia de cadmiu în organism tinde
să fie mai mare la femei decât la bărbaţi. Concentraţiile de cadmiu din aer diferă în funcţie de mediul
ambiental, în mediul urban este de 0,003-0,05 µg/m3, în mediul rural 0,001-0,005 µg/m3 şi până la
0,6µg/m3 într-un mediu apropiat de surse directe cu cadmiu. Tigările au o contribuţie de (2-4 µg de
cadmiu dintr-un pachet de ţigări). Inhalarea şi ingerarea sunt cele două modalităţi prin care populaţia
intră în contact cu cadmiu. Inhalarea gazelor sau al prafului de cadmiu de către persoanele care
lucrează în rafinarea minereului sau în extragerea cadmiului din minereu, în galvanizare, în timpul
încălzirii, sfărâmării, în cadrul operaţiunilor de sudură şi lipire care implică folosirea produselor
metalice care conţin cadmiu, în producerea de pigmenţi cu conţinut de cadmiu şi în industria
materialelor plastice este extrem de dăunătoare. Pe o perioadă scurtă de timp, aerul care conţine
niveluri ridicate de cadmiu, provoacă stări asemănătoare gripei, frisoane, febră şi dureri musculare,
apoi mai târziu, poate provoca afecţiuni pulmonare, dificultăţi de respiraţie, dureri în piept şi tuse, care
pot duce la deces, în cazuri severe. Inhalarea aerului cu niveluri mai scăzute de cadmiu pe o perioadă
mai lungă de timp poate duce la boli de rinichi si de oase. Ingerarea de alimente şi băuturi care conţin
cadmiu, utilizarea ustensilelor placate cu cadmiu din timpul gătitului, şi depozitarea sucurilor acidulate
în recipiente de ceramică care conţin acest metal pot provoca toxicitate gastrointestinală. De
asemenea, intoxicaţii orale acute au fost observate şi la cei care munceau în medii expuse prafului de
cadmiu şi care foloseau măsuri de igienă adecvate. Consumul de alimente sau de băuturi
contaminate cu niveluri ridicate de cadmiu poate provoca iritarea stomacului, crampe abdominale,
greaţă, vărsături şi diaree, dureri de cap, inflamarea gâtului. Cantităţile mari de cadmiu pot afecta
rinichii, ficatul şi inima şi, în cazuri severe, pot provoca chiar moartea. Cazurile de pneumonie acută
galopantă şi de edem pulmonar, dar şi efectele neurotoxice care urmează expunerii la praf sau gaze
care conţin cadmiu indică faptul că inhalarea compuşilor acestui metal trebuie luată în serios şi
considerată potenţial fatală. Deşi absorbţia cadmiului la nivelulul epidermei nu pare importantă, iritaţii
ale pielii pot fi cauzate de unii compuşi ai metalului. Cadmiul se acumulează în special în ficat şi în
rinichi unde se produce metalotioneina.
Aproximativ 80-90% din cantitatea de cadmiu din organism este în strânsă legătură cu
metalotioneina, o proteină citoplasmatică care are capacitatea de a bloca absorbţia sistemică a
cuprului şi a cărei producţie intestinală este stimulată de către zinc. De asemenea, glanda tiroidă,
pancreasul şi glandele salivare acumulează cantităţi semnificative de cadmiu. Cadmiul este prima
dată transportat către ficat prin sânge. Cadmiul se acumulează în rinichi unde afectează mecanismele
de filtrare. Acest lucru provoacă excreţia de proteine şi zaharuri din corp şi mai departe provoacă
vătămarea rinichilor. Durează foarte mult până când metalul acumulat în rinichi este eliminat din
corpul uman prin urină. Alte efecte asupra sănătăţii provocate de prezenţa cadmiului în organism
sunt: dificultăţi în procesul de reproducere şi chiar infertilitate, vătămarea sistemului imunitar, afecţiuni
psihice şi posibila vătămare a ADN-ului sau dezvoltarea cancerului. În cazul intoxicaţiei acute cu
cadmiu trebuie îndepărtat cât mai repede pacientul din zona contaminată sau inducerea de vărsături.
Nu există tratament eficient dovedit pentru intoxicaţia cu cadmiu. Un element chimic extrem de
periculos pentru sănătatea umană este prezent în jurul nostru, la serviciu, acasă şi nu de puţine ori,
chiar în farfuriile noastre. Cadmiul este metalul cu care se dă culoare somonului, se colorează în roşu
aprins cutiile de răcoritoare, se lipesc bijuteriile şi se fac acumulatorii de la gadget-urile noastre de zi
cu zi. Toate acestea în condiţiile în care cadmiul este unanim asociat cu cancerul, iar un tratament
pentru tratarea intoxicaţiei cu cadmiu este deocamdată necunoscut.
Cadmiul a fost descoperit de chimistul de naţionalitate germană Friedrich Stromeyer în oraşul
Göttingen, Germania, în anul 1817, în timp ce acesta studia compuşii zincului pentru a obţine
carbonat de zinc farmaceutic. El a observat că în loc să rezulte, ca de obicei soluţii incolore, soluţiile
obţinute aveau o culoare galbenă. La început a crezut că acestea sunt impurificate cu fier sau arsen,

24
dar mai târziu, a constatat că se afla în faţa unui element nou. Acest metal, descoperit de Friedrich
Stromeyer în vaporii unui amestec de funingine şi de oxid de zinc, a fost un amestec „preparat“ într-un
cuptor. El a numit elementul cadmiu după „kadmeia“, numele grecesc de calamină sau carbonat de
zinc. Denumirea cadmiului îşi are rădăcinile în latinescul „cadmia“ care înseamnă calamina de zinc şi
în grecescul „Kadmeia“ care înseamnă pământ din Cadmeia, descoperit pentru prima dată în
apropierea Tebei, oraş fondat de prinţul fenician Cadmus. Cadmiul a fost folosit pentru prima dată în
pictură în anul 1907, în Germania, iar timp de 100 de ani, Germania a fost singurul producător
important de cadmiu.

Proprietăţile chimice şi fizice ale cadmiului: Cadmiul este un element chimic din grupa metalelor de
tranziţie, are numărul atomic 48 şi masa atomică 112.41. Cadmiul are de valenţă 2, iar în cea mai
mare parte compusii sai sunt anorganici. Densitatea cadmiului este de 8,65g/cm3, duritatea 2.
Cadmiul are un aspect argintiu metalic, este un metal moale, ductil, electropozitiv, structura cristalină
este hexagonală, starea de agregare este solidă şi este foarte rezistent faţă de agenţii de
coroziune. Principalele minerale surse de cadmiu, sunt greenochitul (sulfura de cadmiu CdS), otavitul
(carbonat de cadmiu CdCO3) şi monteponitul (oxidul de cadmiu CdO). Greenochitul este singurul
mineral care este aproape întotdeauna asociat cu sfaleritul (ZnS). Această asociere este cauzată de
similitudinile geochimice dintre zinc şi cadmiu, ceea ce face ca separarea geologică să fie foarte greu
de realizat. Se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii chimice alaturi de zinc, cupru şi
plumb. Cadmiul este un produs rezidual în urma prelucrării zincului.

27. Utilizari ale cadmiului. Efectele utilizarii cadmiului asupra mediului inconjurator si
asupra sanatatii populatiei

Cadmiul este folosit la obţinerea aliajelor (nichel, cupru, aur, argint, bismut şi aluminiu) şi are un punct
de topire scăzut. Cadmiul este cel mai frecvent utilizat în fabricarea de baterii din nichel şi cadmiu,
baterii reîncarcabile care se găsesc în telefoanele mobile şi în echipamentele fără fir. Compuşii
cadmiului sunt utilizaţi în fabricarea pigmenţilor şi coloranţilor (sulfura de cadmiu şi sulfoselenida de
cadmiu), Compuşii cadmiului sunt utilizaţi ca stabilizatori în materialele din plastic;
Compuşii cadmiului sunt utilizaţi în imprimare, în industria textilă, în fotografie, în lasere, în
semiconductori, în pirotehnie, în celulele solare, în contoare cu scintilaţie; Sub forma de bare
absorbante în reactoarele nucleare, pentru absorbtia neutronilor, Cadmiul este folosit la fabricarea
lămpilor fluorescente; Cadmiul este folosit în bijuterii; Cadmiul este folosit în gravură; Cadmiul este
folosit în industria de automobile şi avioane; Cadmiul este folosit in pesticide, catalizatori de
polimerizare; Cadmiul este găsit şi în îngrăşămintele cu superfosfat; Aproximativ 10% din consumul
de cadmiu este produs din surse secundare, în principal de la praful generat de fier şi resturi de oţel

25
prin reciclare. Bazinul râului Vilyuy, Siberia este un loc unde există cadmiu metalic. Cel mai mare
producător de cadmiu este China, aproximativ 60% din producţia mondială de cadmiu, urmată de
Coreea de Sud şi Japonia. O cantitate foarte mare de cadmiu este eliberată în mediul înconjurător,
aproximativ 25.000 de tone pe an. Aproximativ jumătate din această cantitate de cadmiu este
eliberată în râuri, prin alterarea rocilor şi în aer, prin incendiile forestiere şi erupţiile vulcanice, iar
restul este eliberat din cauza activităţilor umane. O parte din cantitatea de cadmiu produsă la nivel
mondial, aproximativ 2000 de tone anual, este folosită în producerea pigmenţilor. Sulfatul de cadmiu
sau roşul de cadmiu este un pigment intens de culoare roşu cald, care variază ca tentă între roşu-
orange până la maron şi este disponibil sub mai multe forme, deschise şi închise. Este un pigment
puternic şi opac cu o bună putere de colorare şi o viteză redusă de uscare în culorile de ulei. În
amestec cu alb, are o tentă de gri. Se amestecă bine şi cu galben de cadmiu, rezultând un portocaliu
puternic. Pigmenţii de cadmiu au fost înlocuiţi în ultima vreme de către pigmenţii azo, pigmenţi similari
ca şi rezistenţă la lumină, dar care sunt mai ieftini şi nu sunt toxici. Nuanţele diferă în funcţie de
producător. În culori, roşul de cadmiu este prezent în stare pură sau în amestec cu bariu. Amestecul
cadmiu-bariu are aceeaşi stabilitate la lumină ca şi cadmiul pur, dar are o putere de colorare redusă.
Roşu de cadmiu este rezistent la lumină şi este prezent în majoritatea culorilor folosite în picturile
murale. Roşul de cadmiu este cunoscut ca fiind cancerigen, extrem de toxic, dacă este inhalat şi
relativ toxic, dacă este ingerat. Principala poartă de intrare a cadmiului în mediu este prin aer. În aer
cadmiul ajunge sub forma de particule în urma emisiilor de la incinerarea deşeurilor, a emisiilor din
metalurgie. Particulele de cadmiu pot fi transportate pe distanţe lungi, astfel că aria poluată se extinde
foarte mult. Expunerea la acest metal se poate realiza în trei moduri, şi anume: 1. Expunerea
ocupaţională, expunerea datorită ingerării şi expunerea„ambientală“. Expunerea la cadmiu apare mai
ales în locurile de muncă unde sunt fabricate produsele din cadmiu. Expunerea ocupaţională apare în
combinatele de metalurgie neferoasă, în fabricile de baterii, în timpul sudurii. Persoanele care lucrează în
topitorii, minerit, industria textilă, fabricarea aliajului din cadmiu, fabricarea bijuteriilor, fabricarea vitraliilor,
industria recuperării deşeurilor, fabricarea bateriilor, prezintă un risc ridicat de expunere la cadmiu. 2. Expunerea
datorată ingerării apare în cazul consumului de alimente sau de apă contaminate cu cadmiu. 3. Expunerea
„ambientală“ apare în cazul în care aerul ambiental este poluat cu cadmiu. O altă sursă de expunere la cadmiu
sunt ţigările. Fumul de tutun transportă cadmiul în plămâni. Emisiile crescute din depozitarea deşeurilor,
persistenţa de lungă durată în mediul înconjurător, absorbţia relativ rapidă a cadmiului şi acumularea acestuia în
recoltele ulterior consumate, contribuie la potenţialul său periculos. Boala „Itai-Itai“, generată de cadmiu, se
traduce în limba engleză „Ouch-Ouch“, iar în limba română „Au-Au“. Numele bolii vine din cauza durerilor
insuportabile la articulaţii şi la coloana vertebrală, în timp mersul devine din ce în ce mai legănat din cauza
oaselor deformate. A făcut peste 200 de victime.din cauza contaminării cu cadmiu, peştii din râuri au început să
moară, iar plantaţiile cu orez au fost afectate din cauza faptului că acestea au fost irigate cu apa din râurile
contaminate cu cadmiu. Orezul absoarbe metalele grele, în special cadmiul şi astfel acesta ajunge în organismul
uman.

28. Contaminanti tehnologici persistenti in mediu. Hidrocarburi policiclice aromatice

(HPA). Surse de HPA

Se pot forma in oricare etapă a prelucrării tehnologice a materiilor prime, conservarea , ambalarea,
depozitarea produselor și până la consum.
Caracteristici: -sunt persistenți in mediu datorită structurilor aromatice; -rezistenți la acțiunea factorilor
de mediu, a sistemelor enzimatice și a reactivilor chimici neutralizanți; -efectele lor toxice se
datorează prezenței inelelor aromatice izolate sau condensate și conjugarii cu atomi de halogen
și/sau inele heterociclice.
In aceasta clasă s-au inclus: hidrocarburile polinucleare aromatice (HPA); dioxinele; benzofuranii
policlorurați; bifenilii polihalogenați; contaminanții din ambalaje.
Hidrocarburi policiclice aromatice(HPA). Au fost primii contaminanți tehnologici cu efect cancerigen
studiați sistematic . Cele mai reprezentative HPA implicate in cancerogeneza sunt : benzpiren,
dibenzantracenul, crisenul, coronenul și colantrenul. S-a constatat că antracenul și fenantrenul pot
deveni cancerigeni prin introducerea unei grupe metil in pozițiile mezo. S-a stabilit ca (BP) să fie
etalon in compararea efectelor cancerigene ale HPA, deși colantrenul este mai activ decât BP,

26
dibezantracenul (DBA) și alte HPA. Actiunea cancerigenă a HPA s-a atribuit regiunilor K (incercuite
anterior) in care apar densități electronice mărite. Efectele cancerigene se datorează proprietăților
donoare de electroni în formarea unor complecși cu purine, pirimidine si benzacridine. Mecanismul
cancerigenezei a fost cel mai bine studiat la DBA și BP și extins apoi la toate HPA.
Concentraţia hidrocarburilor policiclice aromatice (HPA) în alimente este de 40 ori mai mare în
alimente decât în sol. Concentraţia HPA cu efect cancerigen în materii prime, regimul termic de
prelucrare, modul de conservare.
Surse de HPA: -Până la 300 ºC, dizaharidele, aminoacizii și acizii grași nu prezintă tendința de
ciclizare in HPA; -Intre 300 ºC și 500 ºC , glucidele sunt principala sursa de HPA; -Peste 500 ºC,
ciclizările sterolilor și acizilor grași polinesaturați duc la cantități semnificative de HPA.
Ex.-coacerea pâinii (300 ºC in coaja) și biscuiților(320-380 ºC), la prepararea grătarelor (temperaturi
locale >400 ºC), la prăjirea cafelei(370-390 ºC); -afumarea alimentelor. La prepararea fumului prin
piroliza lemnului se pot forma cantități mari de HPA, dar transportul lor pe alimente depinde de
temperatura și timpul de expunere. La peștele afumat concentrația de HPA(4,0-6,0 μg/kg) a fost mai
mare decât la produsele din carne(0,05-2,3 μg/kg).
In fumul de țigară au fost identificate 150 de combinații tip HPA , iar concentrația lor totală ajunge la
200 μg/m³. De aceea, in SUA se considera ca 30 % din numărul cazurilor de cancer pulmonar
depistate au drept cauza fumatul .
Ambalajul din materiale polimere este o sursă importantă de poluare a alimentelor. Grăsimile laptelui
extrag 95% de benzpiren din pachetele şi paharele parafinate.

29. Bifenolii policlorurati (PCB) si polibromurati (PBB). Solventii organici pe baza de

hidrocarburi alifatice policlorurate

Bifenolii policlorurati(PCB) și polibromurați (PBB), naftalina și benzenul policlorurat (BPC) sunt

contaminanti care aparțin grupei aromaticelor policlorurate. PCB și PBB nu sunt pesticide, ci
plastifianți pentru mase plastice, adaos în vopsele, lichide hidraulice dense și incompresibile, agenți
termici pentru schimbătoare de căldură, lichide electroizolante in transformatori electrici. Implicațiile
toxicologice nu sunt total elucidate(observându-se asemănarea cu pesticidele organoclorurate, cu
care se compară și se extrag simultan in analiza chimică), dar se cunosc manifestări clinice in cazul
acumulării acestor produse prin ingerare de alimente contaminate cu până la 280 ppb PCB. S-a
stabilit ca PCB și PBB apar rar in legume și fructe proaspete, dar frecvent în pește, carne de pasăre,
lapte și ouă. Concentrații mari de PCB și PBB migrează din masele plastice prelucrate cu acești
plastifianți. PCB și PBB sunt substanțe lipofile, nevolatile ce se acumulează în țesutul adipos sau in
grăsimile laptelui. Efectele toxice au fost semnalate la animale care pasc in zonele contaminate cu
PCB și PBB. Ele se manifestă prin hipercheratoze. Naftalenul policlorurat este folosit ca aditiv pentru
lubrifianti și in conservarea lemnului. Deși acești compusi au fost trecuți pe lista contaminanților
periculoși prin efectul carcinogenetic, ca și la PCB si BPC, studiul sistematic a fost eliminat.Monoclor-

27
(MCB), diclor-(DCB), triclor(TCB) , tetraclor (TeCB), pentaclor -(PeCB) și hexaclorbenzenul (HCB)
aparțin clasei aromaticelor mononucleare clorurate.
Din cei 12 izomeri clorurați ai benzenului, numai HCB este pe lista pesticidelor, 1,4 DCB este folosit
ca dezinfectant și MCB este un solvent industrial, dar și materie primă pentru fabricarea fenolului,
pesticidelor și coloranților. Toleranța admisă pentru HCB de către FAO/OMS este 1 μg/kg grăsime
alimentară, iar in România de 2 μg/kg alimente de orice natură.HCB rămâne totuși reprezentantul cel
mai important ca impact asupra alimentelor cu conținut ridicat de grăsimi. Solvenții organici pe baza
de hidrocarburi alifatice policlorurate: dicloretan, tricloretan, cloroformul, clorura de metil, sunt tot
contaminanți polihalogenați. De asemenea, in aceasta grupă intră și haloformii ( , X=Cl, Br,I). Aceștia
se dozează strict la clorinarea apei sau în sectoarele ce utilizează apă de clor și iodofori, deoarece
trihalometanii au fie efect cancerigen, fie distrug pătura de ozon. Persistența lor în alimentele
procesate termic este insă, foarte redusă.
Watson(2001 si 2004) ca și alți autori include in grupa contaminanților toți agenții pe bază de clor sau
iod și dezinfectanții folosiți în igienizarea și intreținerea sanitară a spațiilor de creștere a animalelor, de
procesare a cărnii și laptelui.
In această categorie intră și detergenții cationici cu acțiune antiseptică (săruri cuaternare de amoniu
cu radicali lungi: lauril, cetil, stearil etc. Toxicitatea lor se manifesta prin denaturarea ireversibilă a
nucleoproteinelor și enzimelor.

30. Dioxinele

Dioxinele și benzofuranul sunt contaminanți tehnologici ai alimentelor numai sub forma de compuși
polihalogenați. Sunt contaminanți persistenți în mediu, cu mare inerție chimică, enzimatică și
microbiologică. Sub aspect chimic, termenul de referință al seriei este 1,4-dioxina sau p-dioxina.
Dioxinele și benzofuranii sunt contaminanți care se pot forma in :producția de pesticide, coloranți,
solvenți clorurați , galvanotehnică, etc; procese de albire a celulozei din lemn și prepararea
inălbitorilor cu clor; in tratamentele hipertermice ale unor alimente; combustii ale cărbunilor de
pământ, in incineratoare, in fumul de țigară. In condiții normale, acumularea lor in alimente nu ajunge
la limita admisibila, deși pentru dioxină s-a găsit a fi 0,6 μg/kg-corp la hamsteri și 115 μg/kg-corp la
iepuri. Este una din cele mai toxice substanțe sintetice cunoscute și descoperite intâmplător, după
tragedia intoxicării in masă de la Seveso(Italia, 1976). Atomii de clor pot ocupa poziții in același
nucleu aromatic sau in inele vecine. Toxicitatea depinde de numărul atomilor de clor și de simetria
moleculară. Cel mai mare aport in dioxină provine din pește și produse din pește (33 pg/zi, lapte și
produse lactate (28 pg/zi), carne și produse din carne (24,5 pg/zi). Ouăle, zarzavaturile, legumele și
fructele au aport sub 4,2 pg/zi, uleiurile vegetale sub 0,6 pg/zi. Irlanda(Irlanda exportă carne de porc
în aprox. 25 de ţări. ), 2008, cantităţi de dioxină între 80 şi 200 de ori mai mare decât e permis care au
patruns prin furaje în carnea animalelor. Din însumarea tuturor aporturilor pe baza consumurilor medii
de alimente in rația zilnică a rezultat o contribuție de aproximativ 25 pg/zi pentru dioxina Seveso.

28
Doza maxima admisibila este de 80 picograme/kg (1 pg = 10⁻¹² g) corp si luna. Pentru că se
bioacumuleaza și au timpul de injumatatire mare, expunerea cronică poate să ducă la consecințe
asupra sănătății cum ar fi: disfuncții reproductive, dereglări ale tiroidei, diabet, endometrioză,
afectarea sistemului imunitar și a sistemului nervos (central și periferic), sarcom și cloracnee. La
concentrații foarte reduse pot fi periculoase. Pe durată îndelungată ele acționează negativ asupra
sistemului corporal de imunitate, producând îmbolnăviri grave ale pielii, ale căilor respiratorii, ale
glandei tiroide și ale aparatului digestiv. Prin încercări făcute pe animale s-au dovedit și efecte
cancerigene. Cea mai cunoscută dioxină este tetraclorodibenzo-dioxina, - TCDD -, așa zisa otravă
Seveso. Numele vine de la gravul accident chimic petrecut la Seveso. Chiar numai o milionime de
gram (1/1.000.000) concentrație pe 1 Kg de greutate corporală poate deveni mortală. TCDD -
tetraclorodibenzo-dioxina, este cea mai toxică substanță sintetizată de om, este asociată cu tetanos și
botulism și este carcinogena. Dioxina o dată produsă (generată) și intrată în mediul ambiant, se
degradează foarte încet, eventual localizându-se în corpul uman sau animal. Totuși cea mai mare
parte (90-95%) a otrăvirii unui corp uman se poate face doar prin alimentație cu produse din carne
sau produse lactate poluate cu dioxină. Dioxinele iau naștere prin procese de ardere efectuate la
anumite temperaturi, cand sunt implicate clorul și carbonul. Se pot da ca exemplu incendiile de păduri
sau erupțiile vulcanilor. De asemenea, la procesele de producție cu participare de clor, pot fi generate
dioxine. Se apreciază că dioxinele iau naștere la arderi cu o temperatură de peste 300 °C, iar la peste
900 °C sunt distruse.

31. Contaminanti farmaceutici in produsele alimentare. Utilizarea hormonilor. Influenta

hormonilor.

Hormonii, prin definiție, sunt substanțe chimice prezente în mod natural atât în organismul animalelor, dar și al
oamenilor, care pot fi sintetizați în laborator. Aceștia dețin funcții majore în procesele de creștere, dezvoltare și
reproducere, fapt care poate explica utilitatea lor în industria alimentară. Utilizarea hormonilor în industria cărnii și
a produselor lactate reprezintă în continuare un subiect controversat în privința posibilelor efecte asupra
sănătății, dintre care cele mai citate sunt
debutul precoce al pubertății la fete și apariția cancerului de sân, constituind teme de elecție
pentru realizarea a numeroase studii. Începutul anilor 1930 a constituit perioada în care s-au identificat efectele
profitabile din punct de vedere economic ale utilizării hormonilor pentru obținerea produselor de origine animală.
Inițial s-a putut observa creșterea producției de lapte la bovinele injectate cu țesut extras din glanda pituitară
(hipofiza), organul care secretă somatotropina(secretat de adenohipofiză) sau hormonul de creștere. În anii
1980, când tehnologia recombinării genetice a permis producerea la scară largă a acestui hormon, a fost posibilă
utilizarea acestuia la nivel industrial în urma aprobării de către Food and Drug Administration (FDA).
Tot în acea perioadă a fost evidențiată influența pozitivă a hormonilor estrogeni asupra accelerării ratelor de
creștere a bovinelor și păsărilor, lucru care a luat amploare în anii 1950. În prezent, hormonii sunt utilizați în
industria cărnii pentru a accelera procesul de creștere al animalelor tinere și pentru a reduce cantitatea de hrană
necesară, dar și timpul de aștepare până la sacrificarea acestora. În industria produselor lactate, acești hormoni
sunt folosiți pentru a crește producția de lapte. Un alt mecanism de acțiune ale acestor substanțe farmacologic
active este reprezentat de retenția hidrosalină care produce în consecință o creștere aparentă în greutatea
animalelor tratate.

29
Hormonii sunt o substanțe biochimice ce transmit informații de la un organ sau țesut la altul, fiind secretati de
glandele endocrine sau de alte țesuturi, care stimulează și coordonează activitatea anumitor organe
sau a întregului organism. Spre deosebire de sistemul nervos, unde informațiile de la centru (creier sau
măduva spinării), respectiv impulsurile nervoase, se propagă prin prelungirile axonice sau dentritice cu o viteză
mare care durează fracțiuni de secundă, informațiile transmise pe cale hormonală sunt mai lente, unele, ca de
exemplu în cazul adrenalinei, care durează secunde, pe când în cazul celorlalți hormoni durează zile, până când
informațiile ajung la organul sau țesutul țintă. De la această regulă fac o excepție hormonii tisulari (produși de
țesuturi), hormoni ca: histamina, serotonina, sau prostaglandinele, care sunt produși direct de parenchimul
organului țintă.
Hormonii sunt substanțe care acționează pe anumite organe țintă, ce au receptori speciali în membrana celulară
care leagă moleculele hormonului respectiv, unde hormonii declanșează o serie de reacții biochimice, pătrund
prin membrana celulară și ajung în citoplasmă, respectiv nucleul celulei. Hormonii din organismul animal sunt
produși și de glandele endocrine: hipofiză, epifiză, tiroidă, paratiroidă, pancreas, glandele suprarenale cu
corticosuprarenala și insulele Langerhans, gonadele sau glandele genitale. Denumirea de glande endocrine sau
glande cu secreție internă se datorează faptului că hormonii produși de glandele respective se varsă direct în
sânge, fiind transportați pe calea sanguină la organul țintă. Estradiolul, progesteronul și testosteronul se
regăsesc în mod natural și în organismul animalelor astfel încât monitorizarea acestor substanțe nu se poate
realiza, deoarece este imposibil de diferențiat proveniența hormonilor. În schimb, pot fi detectate reziduuri de
zeranol și trenbolon acetat, melengestrol acetat, aceștia fiind hormoni sintetizați în mod artificial, existând și un
nivel de toleranță pentru acești hormoni, nivel la care se consideră că aceste substanțe nu reprezintă riscuri
pentru sănătate. Daca, testosteronul prezintă doar un raport anabolic /androgenic de 10, trenbolonul are un
rating anabolic de 500 cu un rating androgen de 100, în comparație cu testosteronul. Trenbolonul are cea mai
puternică capacitate de a stimula creșterea masei musculare. Trenbolonul inhibă expresia genelor lipogene în
grăsimea viscerală printr-un mecanism dependent de estrogen. Zeranolul este un estrogen sintetic nesteroidian
care este utilizat în principal ca agent anabolic în medicina veterinară. Aceștia sunt utilizați pentru a accelera
creșterea doar la bovine și ovine, dovedindu-se a fi ineficienți în cazul porcinelor și al păsărilor. Utilizarea sa nu
este aprobată în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, este comercializat sub numele de marcă Ralone în
Spania. Efecte secundare: zeranolul poate crește proliferarea celulelor canceroase în cancerul de sân deja
existent. Zeranolul poate fi găsit ca un contaminant în culturile infectate cu fungi. Este de 3 până la 4 ori mai
puternic ca estrogen decât compusul înrudit zearalenonă.
Melengestrol acetatul este un progestin(un progestogen sintetic-un agonist al receptorilor de progesteron) cu rol
in controlul nasterilor. Risc de tromboza venoasa si modificare a factorilor de coagulare la consumul carnii
provenite de la animale tratate.

32. Efectele asupra sanatatii a hormonilor prezenti in alimente. Reglementari ale utilizarii
lor.
Food and Drug Administration(FDA) reprezintă principala instituție care reglementează prezența
hormonilor de creștere în produsele de origine animală. Aprobarea pentru utilizarea acestor substanțe
se obține pe baza studiilor care au demonstrat absența riscurilor in cazul alimentelor obținute în urma
procesării produselor animale tratate, atât pentru om pentru a fi consumate în cadrul dietei zilnice, dar
și pentru animalul tratat și mediul înconjurător. Hormonul somatotrop bovin recombinat reprezintă un
hormon sintetic utilizat pentru a crește producția de lapte. Acest hormon nu este folosit în industria
cărnii. Hormonul somatotrop bovin este de asemenea interzis în Uniunea Europeană și în Canada,
utilizarea acestuia fiind acceptată din punct de vedere legal doar în Statele Unite, de către Food and
Drug Administration. În cazul României, Autoritatea Națională Sanitar Veterinară si pentru Siguranța
Alimentelor (ANSVSA) este instituția responsabilă pentru reglementarea și monitorizarea utilizării
substanțelor hormonale în procesul de obținere al produselor de origine animală. Deși nu există
dovezi concludente în cazul hormonilor steroizi (estradiol, progesteron, testosteron etc.), aceștia au
fost suspectați ca fiind implicați în mai multe cazuri de apariție a pubertății precoce la fete, care la
rândul ei poate crește riscul de apariție al cancerului de sân în perioada adultă. Într-un studiu, realizat
în Italia, s-a suspectat implicarea reziduurilor hormonale din carnea de vită și pasăre, tratate cu
aceste substanțe în mod ilegal, în apariția precoce a semnelor pubertare la fete și băieți, printre care
telarha (dezvoltarea sânilor) la ambele sexe. În lipsa accesului la probele de carne incriminate nu s-a
putut concluziona dacă sursa acestei perturbări endocrine a fost expunerea la niveluri crescute de
hormoni steroidieni prin intermediul consumului de carne. O altă sursă de îngrijorare o constituie

30
utilizarea hormonului somatotrop bovin recombinat pentru stimularea producției lactate prin creșterea
concentrației a altui hormon numit Insulin-like Growth Factor-1 (IGF-1). Acesta din urmă este implicat
în creșterea celulară, inclusiv a celulelor tumorale, iar unele studii sugerează o posibilă influență a
concentrației sanguine crescute a acestei molecule asupra anumitor tipuri de cancer (de sân, de
prostată, de colon etc). Factorul de creștere de tip insulinic este prezent în produsul de consum, cel
mai frecvent în lapte și nu este denaturat (inactivat) prin procesul de pasteurizare. Studiile realizate de
Food and Drug Administration care au urmat au estimat însă un aport al factorului de creștere de tip
insulinic prin consumul de lapte de vacă care reprezintă 0,09% din producția normală de IGF-1 la
adult, un procent infim și insuficient de relevant pentru a susține o posibilă relație de cauzalitate între
apariția anumitor tipuri de cancer și consumul de lapte și produse lactate provenite de la animale
aflate sub tratament cu hormon somatotrop bovin recombinant. De asemenea, un alt medicament
utilizat pentru creșterea masei musculare a porcilor este clenbuterolul introdus în clasa steroizilor, dar
care mai tarziu a fost demonstrat ca este un medicament nesteroid, care a cauzat controverse în
special în lumea sportului. Conform „Normei sanitare veterinare privind interzicerea utilizării în
creșterea animalelor de fermă a unor substanțe cu acțiune hormonală sau tireostatică și a celor beta
agoniste”, publicată în Monitorul Oficial la data de 24/08/2006 și actualizată în 17/02/2009, pe teritoriul
României este interzisă utilizarea următoarelor substanțe farmacologic active: substanțele tireostatice
(metil-, etil-, dimetil-, propil-, benzil-, feniltiouracil, tapazol, carbimazol, mercaprobenzimidazol), cu rol
de inhibare a producției de hormoni tiroidieni; stilbenele și derivații de stilbene, dintre care cel mai
cunoscut hormon de sinteză este dietilstilbestrolul (DES); 17-beta-estradiolul și derivații esterici
(estrona și estriolul); substanțele betaagoniste (catecolaminele), care prezintă efecte hormonale. Lista
substanțelor interzise provizoriu în procesul de creștere al produselor de origine animală cuprinde
substanțele care prezintă acțiune estrogenă (estrogenii, cu excepția 17-beta-estradiolului și a
derivaților), androgenă (testosteronul) sau gestagenă (progesteronul). Administrarea acestor
substanțe farmacologice din interes economic, cu scopul îngrășării animalelor este ilegală. Utilizarea
acestora la animalele de fermă este permisă doar în scop terapeutic, fiind administrate strict de către
medicul veterinar. Animalele și produsele rezultate nu trebuie sa fie disponibile pentru comerț până la
eliminarea reziduurilor farmacologice rezultate în urma tratamentului hormonal. De asemenea, nu
este permis importul de carne și produse de origine animală provenite din țări terțe a căror legislație
autorizează utilizarea substanțelor care figurează în lista celor interzise pe teritoriul României.
33. Beta-agonistele. Caracterizare, efectele utilizarii lor.

De peste 20 de ani, Beta-agonistele au fost utilizate abuziv ca agenţi de creştere a animalelor

producătoare de carne. Beta-agoniste sunt fenil-etanolamine cu substituenţi diferiţi pe inelul aromatic
şi la grupul amino terminal. Acestea determină: - creşterea capacităţii aerobe, - stimularea sistemului
nervos central, - creşterea tensiunii arteriale, -cresterea cantitatii de oxigen transportat,
- creşterea procentului in care sunt metabolizate grăsimile.
Produsele din carne obţinute de la animale tratate pot prezenta un potenţial risc pentru sănătatea
consumatorului, în special la persoanele cu astm sau cardiace. Din acest motiv, Directiva 96/22/CE a
Consiliului a interzis utilizarea acestor substanţe în UE. ORDINUL nr. 8 din 29 ianuarie 2009 privind
modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui Autoritaţii Naţionale Sanitar- Veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor nr. 199/2006, pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind interzicerea
utilizării în creşterea animalelor de fermă a unor substanţe cu acţiune hormonală sau tireostatică şi a
celor beta-agoniste. Clenbuterolul este un agonist non-steroidian β adrenergic, cu unele similitudini
structurale şi farmacologice cu epinefrina şi salbutamol, dar efectele sale sunt mult mai puternice şi
mai durabile. Este frecvent utilizat pentru proprietăţile bune de relaxant muscular, de bronhodilatator.
Acesta este utilizat de obicei în doze de la 20 la 60 micrograme pe zi (la cai). În septembrie 2006,
peste 330 de oameni în Shanghai ar fi fost intoxicati prin consumul de carne de porc contaminată cu
clenbuterol. În februarie 2009, cel puţin 70 de persoane dintr-o provincie chineză (Guangdong) au
suferit intoxicaţii alimentare după ce au mâncat organe de porc ce conţineau reziduuri de clenbuterol.
Victimele au acuzat dureri de stomac şi diaree după ce au mâncat organe de porc cumpărate din
pieţele locale. Există, de asemenea, alte rapoarte informaţionale cu privire la cazurile localizate-
contaminarea alimentelor cu clenbuterol în SUA, care a dus la stabilirea unor norme care limitează

31
consumul de acest medicament numai la cai. Clenbuterol este un beta-2-agonist, care acționează
selectiv asupra beta-2 receptorilor determinand o creștere a temperaturii corpului, o creștere a ratei
metabolismului și scăderea poftei de mancare.
Datorită acestor proprietăți, Clenbuterol este folosit de mulți sportivi pentru a pierde în greutate fără a
compromite masa musculară. Substanța activă este hidroclorura de clenbuterol. De asemenea,
Clenbuterolul este cunoscut și sub denumirea de “pulbere de carne slabă” fiind un produs chimic
interzis în creșterea animalelor. Consumul ridicat al acestei substanțe creează o perturbare a
metabolismului și aportul de alimente periculoase, poate provoca diabet zaharat. Simptomele de
intoxicare sunt : Nervozitate, clenbuterolul este un stimulent, având acțiune directă asupra sistemului
nervos central; Insomnie; Hipertensiune arterială; Dureri de cap severe; Hipokalemie - scăderea
nivelului de potasiu din organism; Tahicardie , etc.Unele studii au descoperit ca abuzul poate duce si
la hipertrofia muschiului inimii, care este ireversibila si in timp duce la moarte. Clenbuterolul a fost
folosit de ani de zile în industria cărnii de porc pentru a obține o îngrășare mai rapidă a acestora.
Această substanță ramâne depozitată în carnea animalului ,iar prin ingerarea acesteia ajunge în
organismul consumatorului.

34. Tireostatice. Caracterizare, efectele utilizarii lor

Carnea, sursa importantă de proteine, a fost până la începutul anilor șaizeci, de asemenea,
considerată un aport semnificativ de grăsimi. De fapt, un parametru de calitate superioară la
animalele gata pentru sacrificare, era constituit din starea de îngrășare sau acoperirea cu grăsime.
Dieteticienii au considerat consumul de grăsimi saturate ca fiind responsabil pentru debutul de boli
cardiovasculare, ceea ce a determinat cresterea cererii pentru carnea cu un continut redus de
grasime. Această schimbare a condus la folosirea unor substante in hrana animalelor, spre a oferi
carne cu niveluri mai scăzute de grăsimi și colesterol, cu un continut ridicat de proteine. O primă
categorie de substanțe utilizate și eliberate în anii șaizeci este cea a Tireostaticelor. Aceste
Tireostatice sunt un grup complex de substanțe care inhibă funcția tiroidiană cu consecințe în sinteza
scăzută de hormoni tiroidieni: tiroxina (T4) și triiodotironina (T3).
Acești hormoni au o gamă largă de acțiune care afectează, în principal două aspecte: creșterea și
dezvoltarea și metabolismul. 1. În ceea ce privește primul aspect al hormonilor tiroidieni
reglementează: "creșterea și diferențierea țesutului și dinților, dezvoltarea și creșterea de pene, piele
și păr, funcționalitatea gonadelor și a glandei mamare, sistemul nervos. 2. În practica zootehnică,
Tireostaticele administrate cu alimentele în ultimele 4-8 săptămâni înainte de sacrificare și rapid
absorbite, modifică metabolismul energetic prin prevenirea sintezei de hormoni tiroidieni. Efectul
metabolic care este exploatat este de a crește retenția de apă din țesuturi (cărnea"umflata"). Se
obține o carne care cantareste mai mult, dar nu mai are valoare nutritivă (fraudă), de asemenea,
creșterea animalelor în greutate se produce datorită coprostazei și urostazei.
Aceste Tireostatice au fost abandonate deoarece provoacă hipertrofie a tiroidei, ușor de detectat
după sacrificare a animalului. S-a detectat un risc pentru sănătatea umană, legat de reziduuri de
Tireostatice și produse ale metabolismului lor în carne.

32
Substanțele tireostatice: Reprezentanții acestei grupe sunt din punct de vedere chimic derivați de
tiouree radicalii: metil-, etil-, dimetil-, propil-, benzil-, feniltiouracil, Tapazol, Carbimazol,
Mercaptobenzimidazol. Aceste substanțe acționează prin deprimarea funcției de sinteză a hormonilor
tiroidieni. Datorită opririi formării hormonului și scăderii metabolismului bazal, are loc umplerea
tractului gastrointestinal, retenția apei la nivel tisular și prin urmare animalul va avea o
greutate mai mare. Prin administrarea acestor substanțe se face de fapt: vanzarea apei la preț de
carne. Calitatea cărnii provenită de la animalele tratate cu tireostatice este slabă, iar mușchii și
organele conțin reziduuri ce reprezintă un risc potențial pentru sănătatea omului, datorită proprietăților
teratogene si carcinogene ale acestor substanțe.

35. Nitrati, nitriti. Surse de nitrati si nitriti. Efectele toxice.

Azotaţii şi azotiţii au o origine dublă în produsele alimentare. 1. Sunt componenţi naturali ai

alimentelor vegetale (în special legume şi fructe) dintre care unele au capacitatea de a acumula
aceste substanţe din sol si din apa. 2. Sunt aditivi alimentari, azotaţii şi azotiţii adăugaţi pentru
menţinerea culorii roz a preparatelor de carne, dar şi în scop conservant (preparate de carne,
brânzeturi). Nitriţii sunt implicaţi în formarea unui inhibitor eficace al creşterii bacteriei anaerobe
sporulate, Clostridium botulinum, care produce neurotoxine foarte active. Apa potabilă este
considerată a fi cea mai importantă sursă de nitraţi. Limite pentru nitraţi 50 mg/l şi 0,5 mg/l nitriţi în
apa potabilă. Produsele de origine vegetală: Concentraţiile de nitraţi depind de: -condiţiile climatice,
intensitatea luminii, temperatura aerului, umiditate; - proprietăţile solului unde au fost cultivate; -
caracteristicile plantelor: mărimea plantei, vârsta plantei, -perioada de cultivare, tipul de îngrăşământ,
-momentul recoltării, -condiţiile de păstrare şi depozitare, etc. În funcţie de continutul in nitrati,
legumele pot fi împărţite în trei categorii :a) plante cu un conţinut în nitraţi > 1000 mg/kg: rucolă
(voinicică), salată verde, spanac, sfeclă roşie; b) plante cu un conţinut în nitraţi cuprins între 50-1000
mg/kg: morcovi,fasole verde, conopidă, ceapă, dovleac, vinete,cartofi, etc. c) plante cu un conţinut în
nitraţi mai mic de 50 mg/kg: fructe, fructe de pădure, cereale, etc.
Ingrăşămintelor pe bază de azot. Utilizarea excesivă a lor au dus la creşterea concentraţiilor de nitraţi
în plantele de cultură cât şi în sursele de apă potabilă . Plantele consumate integral (rădăcină, tulpină
şi frunze) conduc la un aport mai mare de nitraţi decât în cazul plantelor a căror părţi comestibile sunt
doar fructele. Nivelul de nitraţi în diferite organe ale plantei diferă în funcţie de intensitatea unor
procese metabolice.
Concentraţia de nitraţi, intr-o planta, scade după cum urmează: peţiol >frunze > tulpină > rădăcină >
inflorescenţă > tubercul > bulb > fruct > seminţe. Reducerea nitraţilor la nitriţi se realizează de către
reductazele produse de microorganismele din produsul alimentar;

33
Nitriţii rezultaţi sunt mult mai toxici decât nitraţii. Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară
recomandă reducerea aportului de nitraţi la consumul de vegetale prin: - gătitul în apă, fără a
consuma lichidul respectiv; - cojitul legumelor şi fructelor (în cartofi nitraţii sunt localizaţi
în coajă şi în zonele apropiate acesteia); Cojirea cartofilor reduce nitraţii din produsul final (cartofi
prăjiţi) cu până la 30%. preîncălzirea cartofilor înainte de tăiere reduce 20% din cantitatea de nitraţi.
De asemenea, procesul de albire poate diminua conţinutul în nittraţi cu încă 30%. reîncălzirea
legumelor procesate culinar nu contribuie la creşterea conţinutului în nitraţi. - achiziţionarea pentru
consum a legumelor cultivate în sistem descoperit şi nu în solarii( fără acces direct a radiaţiilor
solare).
Efectele toxice sunt: - directe, prin apariţia methemoglobinemiei. Este parțial absorbit de sânge
convertind hemoglobina la methemoglobină, care nu mai este capabilă să transporte oxigenul ducând
la anoxie, uneori suficient de gravă care poate provoca moartea individului prin asfixie. -indirecte, prin
formarea nitrozaminelor cu acţiune cancerigenă şi mutagenă.

36. Formarea nitritilor si nitratilor. Surse de nitrit in organismul uman.

Formarea nitriţilor şi nitraţilor. In prima etapă, microorganismele diazotrofe fixează azotul ca NH3, în prezenţa
nitrogenazei. În sol, sub influenţa bacteriilor simbiotice, amoniacul este oxidat la nitraţi si
intră în circuitul plantelor. În mod natural, în plante, nivelul azotaţilor se menţine constant. Aportul
suplimentar de îngrăşăminte azotate conduce la acumulări de azotaţi în vegetale, sol, şi apă.
În plante( rădăcini şi frunze), azotaţii sunt reduşi enzimatic la azotiţi.

- nitratreductaza conţine molibden; - nitriteductaza conţine fier şi cupru

NITRATUL ingerat odată cu alimentele ajunge în stomac și intestine, unde este mai mult sau mai puțin
transformat în nitrit, în funcție de starea de sănătate a individului, astfel: În cazul indivizilor cu deficiențe în
secreția gastrică – stomacul se populează cu bacterii și în acest caz nitratul se transformă în mare parte în nitrit .
Atunci când se formează 100-1000 mg NO2/ kg , nitritul este un factor de risc în declanșarea cancerului
stomacal. La un individ sănătos transformarea nitraților în nitriți este sub 1mg/kg. În intestinul subțire are loc
absorbția nitratului netransformat care parțial ajunge în sânge și în interval de 24-48 ore este excretat din plasma
sanguină prin rinichi. În cazul unei infecții bacteriene a vezicii urinare reducerea nitratului la nitrit are loc la nivelul
acestui organ astfel, nitritul este factor în cancerul vezicii urinare. O altă parte din nitratul absorbit ajunge în
glandele salivare și de aici odată cu saliva în cavitatea bucală, unde nitratul este redus la nitrit de către microflora
denitrificatoare prezentă aici. Cantitatea maximă de nitrit produs de salivă în cavitatea bucală, de 100-1000 mg
NO2/ kg , se găsește după circa 3 ore de la ingerarea alimentelor.

37. Nitrozamine. Formare. Proprietati.

Nitrozaminele rezultă din reacția dintre amine și ionul nitrit la un pH=3.

34
Factori ce influențează reacția: Prezența cantităților de nitriți și amine, pH (acid) și temperatură,
Timpul de reacție. Prezența protectorilor coloidali: amidonul de orez împiedică formarea
nitrozaminelor

-Nitrozamine , în cazul în care R1 și R2 sunt grupări alchil(R-H) sau aril( C6H4- )

-Nitrozamide , în cazul în care R1 este o grupare alchil sau aril și R2 o grupă acil (R—CO—)
Proprietăți ale nitrozaminelor: Sunt compuși în general stabili care nu se degradează la lumină sau în soluții
apoase acide; Nitrozamidele sunt mai stabile decât nitrozaminele în soluții apoase acide și sunt solubile în soluții
bazice; În soluții apoase, nitrozaminele prezintă un pic de absorbție în U.V la 230-240 nm, iar nitrozamidele la
390-420 nm.
Nitrozaminele se formeaza pe doua cai: 1. exogen - nitrozamine formate în apă, aer, sol, dar mai ales în
alimente; 2. endogen - nitrozamine formate in vivo în tractul gastrointestinal. Sinteza lor poate avea loc in ape
dulci sau marine si foarte usor in apele poluate, prin precursorii lor, amine, si agenti nitrozanti. Nitratii si nitritii se
gasesc in cantitate mare in apele din regiunile agricole provenind din ingrasamintele chimice azotoase si de
asemenea din apele reziduale. Aminele secundare se gasesc in componenta plantelor acvatice, in biomasa sau
sunt reprezentate de urmele de pesticide, erbicide,
fungicide. Nitrozaminele sunt persistente si stabile in apa, ceea ce faciliteaza intrarea in ciclul vital si le
favorizeaza extinderea. Acesti compusi sunt cancerigeni la toate speciile testate si au multiple organe tinta in
care induc cancere.

38. Formarea nitrozaminelor in alimente. Factorii caree influenteaza producerea de

nitrozamine in alimente

Nitrozamine se formează în alimente atunci când se îndeplinesc următoarele condiţii :

Există compuşi de nitrozare cum sunt nitriţii sau chiar nitraţii, care în anumite condiţii se pot reduce la
nitriţi sau oxizi de azot; Există compuşi nitrozabili cum sunt aminoacizii liberi, legaţi în structura
proteinelor sau rezultaţi din diferite procese tehnologice cum sunt maturarea, fermentaţia, procese
termice sau acţiunea microorganismelor.
Factorii care influenţeaza producerea de nitrozamine în alimente
Cantitatea de precursori existentă: Precursori: nitriţi, oxizi de azot, aminoacizi, amine, peptide,
proteine. 1. Nitriţii: - din apă sau materii prime; - adaos în unele procese tehnologice (sărarea sau
afumarea); - conservant în produsele din carne este limitat legislativ - 7 mg/100 g produs.
2. Aminoacizi, amine, peptide, proteine: Conţinutul de aminoacizi liberi, amine, peptide şi proteine
depinde de: a. tipul produsului alimentar: in produsele de peşte se găsesc cantităţi importante de
amine secundare şi terţiare; în cele mai diverse alimente de origine vegetală: cereale, sucuri de
fructe, tutun, cafea.
Temperatura la care se tratează produsul sau are loc depozitarea sa; pH –ul;
- transformările enzimatice care au loc în produs; - unele procedee tehnologice aplicate; - intensitatea
sterilizării la diferite conserve de peşte sau carne duce la hidroliza parţială a proteinelor, la
decarboxilarea şi dezaminarea aminoacizilor liberi; - unele procese de fermentaţie care au loc la
obţinerea vinului sau a berii duc la formarea de amine secundare.
b.Temperatura:- la care se tratează produsul sau are loc depozitarea sa; - tratamentele termice la
temperaturi înalte favorizează formarea nitrozaminelor - frigere şi prăjire. (S-au găsit nitrozamine şi în

35
produse alimentare netratate termic, dar care au fost depozitate perioade îndelungate de timp).
Pasteurizarea are efect inhibitor.
c. pH – ul. Cele mai frecvente amine secundare prezente ȋn alimente (dimetilamina, pirolidina,
piperidina) se nitrozează optim la valoarea pH-ului 3 - 3,5.
Trimetilamina care se formează ȋn pește la nivele destul de ridicate poate și ea să formeze
nitrozamine dar cu viteze de reacție mult mai mici.

39. Substante care accelereaza/inhiba nitrozarea. Nitrozamine in alimentele de origine

vegetala/animala

Prezenţa unor substanţe care accelerează nitrozarea: piridoxina (VitaminaB6), tiocianaţi, halogenuri; folosirea
aditivilor de sărare şi condimentare (sare, piper, boia) duce la creşterea conţinutului în nitrozamine. Prezenţa în
produs a unor substanţe inhibitoare: Vitamina C – rol inhibitor atât in vitro cât şi in vivo, ceea ce impune utilizarea
ei în preparatele de carne, mai ales cele prelucrate termic, Vitamina A (retinolul) acţionează la fel ca şi vitamina
C şi anume leagă nitritul. α-tocoferol. Antioxidanţii alimentari de tip butilhidroxianisol (BHA) şi butilhidroxitoluenul
(BHT) inhibă acţiunea compuşilor de tip nitrozamine. Principalii compusi N- nitrozati, in cantitati medii de 5-10
micrograme/kg in alimente sunt: N- nitrozodimetilamina DMN, N-nitrozodietilamina DEN, N-nitrozopirolidina
NPYR,N-nitrozopiperidina NPYP. Prezenţa nitrozaminelor în alimentele de origine vegetală. Cea mai întâlnită
nitrozamină în vegetale este DMNA. Vegetalele pot adsorbi nitrozaminele formate în sol în urma administrării de
îngrăşăminte chimice, dar ele nu se acumulează în ţesuturile vegetale. În cereale se pot forma nitrozamine sub
acţiunea microorganismelor. În general produsele vegetale conţin cantităţi mici de nitrozamine: legume 0,44
mg/100 g; produse din legume/fructe max 0.1 mg/100g; ceapă tocată, produse din cereale, max 0,26 mg/100 g;
cele mai mari valori s-au găsit la spanac cu o medie 22 mg/100g si la mazăre cu o medie de 1,26 mg/100 g. Bere
- Prezenţa nitrozaminelor în bere se datorea fabricării malţului. Prezenţa nitrozaminelor în alimentele de origine
animală: carnea şi peştele → conţinut bogat în proteine → alimentele cu cel mai înalt conţinut de nitrozamine
produse de carne. În stare proaspătă, carnea nu conţine nitrozamine, continutul creşte prin păstrare şi prelucrare
termică, predominând NPIR. Peştele proaspăt conţine cantităţi foarte mici de nitrozamine. Cantitatea creşte prin
prelucrare tehnologică (sărare, conservare, afumare) cea mare cantitate găsită fiind de 100 mg/kg DMNA în
peştele sărat. Lapte şi derivate de lapte. În lapte, iaurt, chefir, brânză de vaci, smântână, unt, precum şi în
majoritatea brânzeturilor cantitățile de nitrozamine decelate au fost reduse. Cel mai mare conţinut de nitrozamine
s-a găsit în brânzeturi de tip Ceddar, Camembert sau Parmezan, el depinzând în mare măsură de procesul de
maturare.
40. Micotoxine, produsi secundari de metabolism. Factori care favorizeaza formarea lor.

Toți fungii filamentoși produc un număr mare de metaboliți, care sunt împărțiți în: metaboliți primari și
metaboliți secundari. Metaboliții primari sunt aceia care au legatură directă cu procesele
fundamentale de supraviețuire ale microorganismului. Metaboliții secundari cuprind acele componente
pentru care încă nu se cunosc funcțiile. Mulți metaboliți secundari au compoziție chimică complexă și
mulți sunt extrem de toxici pentru alte forme de viață (antibioticele fac parte din această categorie).
Interesul în izolarea și caracterizarea acestor metaboliți a crescut rapid, motivul fiind apariția
micotoxinelor. Acești metaboliți secundari sunt produși, în principal, de următoarele specii de fungi:
Aspergillus sp., Penicillium sp., Fusarium sp.
Micotoxine(gr.Mykes-ciuperca, fung, lat. Toxicum-otrava): Sunt produsi secundari de metabolism
elaborati de fungi filamentosi toxigeni printr-o serie de reactii catalizate de enzime in conditii specifice.
Nu sunt necesari dezvoltarii microorganismului, dar sunt o consecinta importanta a procesului de
crestere, formandu-se in stadiile finale ale fazei de crestere exponentiala a ciupercii.
Acesti compusi secundari, toxici, se considera ca au aparut in decursul procesului evolutiei
filogenetice a micromicetelor ca un mijloc de aparare a acestora. Spre deosebire de metabolismul
primar fundamental (esențial în menținerea vieții ), acelasi pentru toate fiintele vii, metabolismul
secundar (implicat în producerea de substanțe "neesențiale" vieții, de ex., pigmenți, alcaloizi,
antibiotice, etc ) depinde de specie si este foarte important in cazul mucegaiurilor, conducand la
sinteza unui foarte mare numar de molecule printre care se numara si micotoxinele.
Micotoxinele sunt elaborate in cele mai diverse substraturi (cereale, masa foliacee a plantelor aflate in
faza de vegetatie, inclusiv in plantele medicinale, boabe de leguminoase, fructe, condimente etc); ele
pot fi prezente in produse de origine animala (lapte, branzeturi fermentate, oua, carne) sub forma de

36
reziduuri provenite de la animale hranite cu furaje contaminate sau prin contaminarea ulterioara a
acestor produse cu micromicete toxinogene. Mucegaiurile sunt niște ciuperci filamentoase care se pot
dezvolta pe: produse alimentare de origine vegetală (porumb, grâu, fructe, seminteoleaginoase);
animală (mezeluri, brânzeturi). Plantele sunt mai susceptibile la atacul fungilor în condiții de stres,
cum ar fi irigarea excesivă, expunerea la pesticide, prezența insectelor dăunătoare etc. Cerealele sunt
vectori foarte importanţi ai micotoxinelor pentru că ele sunt universal consumate de om şi animale.
Micotoxinele se pot găsi ȋn: sporii fungilor, ȋn fungie se pot dezvolta pe substratul de creștere care
poate fi furaj sau aliment (cel mai mare interes pentru industria alimentară). Ingerarea furajelor sau a
alimentelor infestate duce la micotoxicozele care sunt determinate de micotoxine (agenţi abiotici),
care pătrund în organism de regulă odată cu furajele în care au fost elaboraţi de fungii toxici.
Micotoxicozele nu implică prezenţa agentului biotic (fungului) în organismul animal.
Infecția este favorizată de : - temperaturi ridicate, - umiditate redusă a solului, - creșterea numărului
de spori în aer, - sistemul de cultivare: monocultura, utilizarea hibrizilor susceptibili, densitate mare la
semanat, soluri nisipoase, semanat intarziat, controlul buruienilor nepotrivit.

Colonizarea este favorizată de: - distrugerea barierelor fizice de către insecte, - distrugerea
pericarpului bobului, pasari, rozatoare - descreșterea umidității boabelor
Producerea de micotoxine este favorizată de: - temperaturi ridicate, - temperaturi ridicate ale solului
(28 - 31°C), - precipitații reduse (seceta de peste 20 zile), - aerare, - prezența prolinei, factor semnal
de stress (porumb) induce sinteza, aflatoxinelor.

41. Clase majore si clase minore de micotoxine. Aflatoxine, caracterizare.

Sunt cunoscute peste 300-400 micotoxine, ce apartin la 24 de grupe chimice de toxine care pot
aparea in conditii diferite in productiile agricole si in diferitele alimente obtinute din acestea.
Micotoxine majore: Aflatoxine, Ochratoxine, Patulină, Zearalenonă, Fumonisină, Thrichothecene.
Micotoxine minore: Ergotoxina, Citrinina, Sterigmatocisteine, Acid ciclopiazonic, Gliotoxina, Acid
penicilinic.
Toxicitatea micotoxinelor depinde de: structura chimică, timpul de ingerare, prezența concomitentă a
mai multor micotoxine, specia și linia genetică a organismului expus, starea de sănătate a
organismului.
Aflatoxine: Tipuri, structura şi proprietăţile fizico-chimice ale aflatoxinelor:
Există patru compuşi principali: 1. aflatoxina B1 (AFB1), 2. aflatoxina B2 (AFB2), 3. aflatoxina G1
(AFG1), 4. aflatoxina G2 (AFG2 ).
Denumirea s-a dat în funcţie de culoarea fluorescenţei lor în lumină UV de 254 şi 366 nm. (B = blue =
albastră, G = green = verde) şi de poziţia lor pe placa cromatografică la identificare. Dintre acestea
patru, AFB1 este sintetizată în cantitatea cea mai mare şi are semnificaţie toxicologică deosebită.
Aflatoxine, abreviat AF (din latina a (Aspergillus) + fla (flavus) = galben + toxină) sunt micotoxine
produse de ciuperci din genul Aspergillus (mucegaiuri), în special de Aspergillus flavus și Aspergillus
parasiticus. Aflatoxine (B1, B2, G1, G2, M1) sunt produse de: A. flavus, A. parasiticus, A. nomius, A.
Pseudotamarii, A. niger. Cele patru aflatoxine majore B1, B2, G1, G2 au incidenta crescuta in
alimente si nutret. M1(0,05mg/l) şi M2 metaboliţi ai AFB1 şi AFB2, produşi în organismul mamiferelor
şi eliminaţi prin lapte; Când vacile consumă furaje contaminate cu aflatoxine, are loc transformarea
automată a aflatoxinei B1 într-o formă hidroxilată numita aflatoxina M1 sau M2 care se regăsesc
ulterior în lapte. Fungul atacă cu precădere substraturile celulozice (paie,coceni de porumb), şi de aici
ajung în corpul animalelor şi omului.

37
În mod secundar sporii mucegaiului pot pătrunde în organism pe calea aerului. Fungii producători de
aflatoxine pot contamina frecvent arahidele, seminţele de bumbac, porumbul, orezul, boabele de soia,
grâul, orzul şi sorgul. Sunt prezente in special in zonele tropicale si sub-tropicale. Contaminarea
subtraturilor incepe in camp. Contaminarea poate aparea si dupa recoltare, daca cerealele nu au fost
corect uscate.

42. Toxicitatea aflatoxinelor

Aflatoxinele sunt termostabile. Ele prezintă o activitate toxică, mutagenă, teratogenă (produce anomalii,
malformatii) și cancerigenă. Aflatoxina B1 este un toxic hepatic și precarcinogen, care inhibă sinteza de ARN
mesager și induce formarea de tumori primitive ale ficatului (carcinom hepatocelular). Aflatoxinele pot provoca
îmbolnăviri acute la oameni (aflatoxicoze) care se manifestă prin: - dureri abdominale, - vomă, - edem pulmonar,
- convulsii, - comă, - uneori chiar moartea prin edem cerebral; apar leziuni la nivelul ficatului, rinichilor și inimii.
Aflatoxina M1 (metabolit) reprezintă un pericol potenţial pentru sugari şi om, datorită toxicităţii sale, având în
vedere faptul că se elimină în cea mai mare parte prin lapte. Principalul producător de aflatoxine este Aspergillius
flavus, un mucegai din încrengătură ascomicetelor (Ascomycota). Este o specie foarte răspândită (sol, materii
organice în descompunere, semințe oleaginoase, cereale). Poate fi izolat de pe semințe de porumb, orz, alune,
orez, cartofi, mazăre, mere, făinuri, lapte praf. Aspergillus flavus are o afinitate deosebită pentru alune și semințe
oleaginoase. Crește într-un spectru larg de temperatură (12-48 °C). În condiții necorespunzătoare de păstrare a
recoltei (umezeală crescută etc.), ca urmare a contaminării înainte de recoltare, se poate produce mucegăirea
masivă, a boabelor de porumb, alune, semințe oleaginoase cu importante pierderi economice. Infecția plantelor
apare mai ușor dacă fructele și semințele au fost atacate de insecte, păsări, rozătoare, grindină, îngheț timpuriu,
căldură și secetă, furtuni sau alte fenomene nefavorabile.
Aflatoxicoză: in anumite condiții (temperaturi ridicate și umiditate ridicată) Aspergillius flavus poate produce
micotoxine. Când vacile consumă furaje contaminat cu aflatoxine, are loc transformarea automată a aflatoxinelor
B1 si B2 într-o formă hidroxilată numita aflatoxina M1 si M2. Aflatoxinele M1 și M2 se regăsesc ulterior în lapte.
Prezența fungilor Aspergillius flavus sau Aspergillius parasiticus într-o anumita probă nu indică faptul că proba
conține niveluri ridicate de aflatoxine.

43. Ochratoxine. Factorii care conditioneaza dezvoltarea ochratoxinelor. Contaminarea cu

ochratoxine.

Ochratoxine. Au fost evidenţiate pentru prima dată în condiţii de laborator, în cursul testării toxicităţii
tulpinilor de miceţi izolate din cereale şi legume. Ulterior, ochratoxinele au fost descoperite în furajele
şi alimentele infestate natural cu miceţi toxigeni. Sunt produse de miceţi ce aparţin genurilor
Penicillium ş Aspergillus: Penicillium verrucosum, Penicillium commune, Penicillium viridicatum,
Penicillium cyclopium, Penicillium palitans, Aspergillus alliaceus, Aspergillus melleus, Aspergillus
sclerotiorum, Aspergillus ochraceus.
Factori ecologici: temperatură, umiditate, substrat, grad de aeraţie etc.
Temperatura optimă de producere a ochratoxinei pe medii naturale (porumb, grâu, orez) variază între
20 şi 28ºC. Procesul de sinteză a toxinei poate avea loc şi la temperaturi mai mici, dacă acestea nu
inhibă dezvoltarea miceliului. Aspergillus ochraceus se dezvoltă foarte bine pe porumb sau pe grâu la
temperatura de 25ºC şi umiditatea de 18-19%.
Penicillium viridicatum are nevoie de o temperatură de 24ºC şi o umiditate de 18,5%, dacă se
foloseşte ca substat nutritiv grâul şi de 21,6% dacă se cultivă porumb. OTA se găseşte aproape
exclusiv în grăunţele unor cereale ca grâul, porumb orzul şi secara, orez din zonele temperate, mai
ales în Scandinavia şi ţările nordice ale Europei. Se mai poate găsi ȋn leguminoase: soia, mazăre,
fasole, arahide, cafea, si vin precum si in Produse de origine animală precum pește sărat, rinichi de
porc, ficat, mușchi, lapte. Limita maximă admisă: 10 µg/kg produs (adulți),5 µg/kg produs (copii).
Contaminare umana are loc prin:-grăsimea de depozit a animalelor care consumă furaje contaminate
deoarece ochratoxina A este solubilă în grăsime şi se excretă încet;-pâinea făcută din grâu, orz, sau
secară puternic contaminate.

38
Toxicitatea ochratoxinelor. Ochratoxina A. Afecţiuni renale întâlnite la om şi animale; Este şi
embriotoxică şi carcinogenă; Nefropatii la porci si la păsări; Cu ocazia monitorizării in Danemarca s-a
constatat că secara este cel mai des contaminată şi conţine nivelele cele mai mari de ochratoxina A.

44. Patulina. Thrichothecene

Patulina: Produsa de fungi apartinând mai multor genuri: Penicillium (patulum, urticae, claviforme,
expansum, griseofulvum, cyclopium, divergens, roqueforti), Aspergillus (clavatus, giganteus, terreus),
Byssochlamys nivea.
Contamineaza: Fructe:capsuni, pepeni, mere si pere putrezite; Legume: ardei,castraveti, morcovi
Nu s-a gasit in: telina, conopida, ridichi, varza rosie, ceapa, vinete, hrean.
Thrichothecene - 43 micotoxine: Deoxynivalenol – DON (Vomitoxin), Toxina T-2, Toxina HT-2,
Contamineaza: cereale – furaje, Fructe, semințe oleaginoase, produse din carne, ficat.
Limita maxima admisa:10 µg/kg produs (adulți), 5 µg/kg produs(copii).
Tricotecenele sunt un grup de peste 150 de micotoxine înrudite chimic. Fiecare trichotecenă prezintă
o structură de bază inelară ce conține o grupare epoxid, sau de eter triciclic, la pozițiile 12,13 de
carbon, precum și o legătură dublă la pozițiile de 9, 10 carbon. Deși grupurile funcționale distincte ale
acestor tipuri de clasificare conferă fiecărei trichotecene proprietăți chimice unice, tipul lor de
clasificare nu indică în mod explicit toxicitatea lor relativă. În timp ce se crede că tricotecenele de tip D
sunt cele mai toxice, tipurile A și B au o toxicitate relativ mixtă. Aceste două grupuri funcționale sunt în
principal responsabile de capacitatea trichotecenei de a inhiba sinteza proteinelor și de a produce
efecte citotoxice generale. Această structură de bază este amfipatică, conținând atât părți
polare, cât și părți nepolare. Toate trichotecenele sunt legate prin această structură comună, dar
fiecare trichotecenă are, de asemenea, un model unic de substituție a oxigenului care conține grupe
funcționale la carbonii 3,4,7,8 și 15. Aceste grupe funcționale determina proprietățile unei tricotecene
și servesc, de asemenea, ca bază pentru cel mai frecvent utilizat sistem de clasificare pentru această
familie de toxine. Acest sistem de clasificare împarte familia trichotecenelor în patru
grupe: tipul A, B, C și D.

45. Deoxinivalenol (DON sau vomitoxina). Zearalenona

Fusarium graminearum – si alte specii de Fusarium

DON este cel mai cunoscut si frecvent contaminant al cerealelor si produselor cerealiere. Prezenta in
cereale si furaje reprezinta mai mult de 90% din totalul probelor si este un indicator potential al
contaminarii cu alte micotoxine. Aceasta a fost detectata in hrisca, floricele de porumb, sorg, triticale,
si alte produse alimentare, inclusiv faina, paine, cereale pentru micul dejun, fidea, alimente pentru
sugari. La animale DON afecteaza sistemul imunitar si modifica multi parametri sanguini, in plus este
un important iritant gastrointestinal. Nu exista indicii in privinta unor proprietati carcinogene sau
mutagene. In concentratii mici in hrana, DON reduce cresterea, consumul de hrana, în timp ce dozele
acute induc varsaturi (emeza). Efectele toxice majore produse de DON la mamifere
produc: dermatonecroza, gastroenterita, refuzul hranei, coagulopatie si imunosupresie. DON nu
constituie o amenintare importanta pentru sanatatea consumatorilor. Efecte ale ingerarii: diaree,
dureri abdominale, dureri de cap, ameteli, febra, greata, varsaturi.
Zearalenona: Este un metabolit estrogenic puternic produs de unele specii de Fusarium și Gibberella.
Este produs de Fusarium graminearum, Fusarium culmorum, Fusarium cerealis, Fusarium equiseti,
Fusarium verticillioides și Fusarium incarnatum. Mai multe specii de Fusarium produc substanțe
toxice pentru animale și păsări și anume deoxinivalenolul, toxina T-2, toxina HT-2,
diacetoxiscirpenolul (DAS) și zearalenona. Zearalenona este stabilă la căldură și se găsește în
întreaga lume într-o serie de culturi de cereale, cum ar fi porumb, orz, ovăz, grâu, orez și sorg,
semințe oleaginoase, legume, fructe, fructe uscate, băuturi extrase din pulpa fructelor, cafea, cacao.

46. Contaminarea cu fumonisine.

39
Fumonisine(28 toxine). FB1, FB2, FB3,FB4 produse de Fusarium monoliforme, care creste in special
pe cereale si se dezvolta in silozuri. Fumozina B1 induce cancerul primar(carcinom esofagian) la om.
Toxicitatea acestor micotoxine depinde de specie: o conc. de 5-10mg/kg in fanete induce efecte
neurotoxice la cai(encefalomalacie=inmuierea creierului datorita inflamatiei sau sangerarii). La porci,
ingestia a 4-16mg/kg corp determina ciroze ale ficatului,iar mai mult de 16mg/kg edeme pulmonare.
Puii tolereaza concentratii mai mari, pana la 75mg/kg. Fumozinele sunt produse de Fusariums, (în
principal F. verticillioides și F. proliferatum) care pot coloniza anumite plante (ierburi în special) prin
producerea unei boli numite fusarioza. Fumonisinele nu sunt bine absorbite din intestin (<4% din doza
ingerată). Acestea sunt distribuite rapid în organism și mai întâi eliminate prin bilă fără a fi
metabolizate. O mică parte poate fi reținută în ficat și rinichi. Fumonisinele B (FB1, FB2 și FB3) inhibă
sinteza și metabolismul sfingolopidelor. Fumonisinele de tip B foarte toxice pot induce edem pulmonar
la porci(175 ppm), leucoencefalomalacie fatală la cai și o ipoteză este că ar putea fi, de asemenea, o
cauză a cancerului esofagian la om. DAZ este de 2μg/kg pentru FB1,FB2, FB3, individual sau
combinat. Deoxinivalenol (DON sau vomitoxina) produs de Fusarium graminearum – si alte specii de
Fusarium. DON este cel mai cunoscut si frecvent contaminant al cerealelor si produselor cerealiere.
Prezenta in cereale si furaje reprezinta mai mult de 90% din totalul probelor si este un indicator
potential al contaminarii cu alte micotoxine. Afost detectat in hrisca, floricele de porumb, sorg, triticale,
si alte produse alimentare, inclusiv faina, paine, cereale pentru micul dejun, fidea, alimente pentru
sugari. La animale DON afecteaza sistemul imun si modifica multi parametri sanguini, in plus este un
important iritant gastrointestinal. Nu exista indicii in privinta unor proprietati carcinogene sau
mutagene. In concentratii mici in hrana, DON reduce cresterea, consumul de hrana, în timp ce dozele
acute induc varsaturi (emeza). Efectele toxice majore produse de DON la mamifere produc:
dermatonecroza, gastroenterita, refuzul hranei, coagulopatie si imunosupresie. DON nu constituie o
amenintare importanta pentru sanatatea consumatorilor.
Efecte: diaree, dureri abdominale, dureri de cap, ameteli, febra, greata, varsaturi.

47. Contaminarea cu ergotamina.

Cornul secarei Cornul secarei (Claviceps purpurea), numit și ergot, este o ciupercă fitoparazită din
familia Clavicipitaceae, genul Claviceps, ai cărei scleroți parazitează diferite cereale, mai ales secara.
Scleroții ciupercii pot ajunge în produsele de panificație prin folosirea făinii obținute din măcinarea
unor boabe parazitate. Datorită conținutului ridicat de alcaloizi toxici din cornul secarei (ergotamina,
ergotinina etc.), consumul prelungit de cereale contaminate provoacă o intoxicație cronică gravă,
numită ergotism sau focul sfântului Anton. De aceea proporția maximă admisă este de 0,1% în grâul
alimentar și 0,05% în făină. Primul raport complet asupra ergotului și a efectelor acestuia se atorează
medicului curant al lui Ludovic al XIV-lea, Denis Dodart, raport către Societatea Regală Franceză de
Stiințe (1676). Meritul identificării corecte a sclerotului ca fiind o ciupercă aparține lui Augustin
Pyramus de Candolle (1778-1841). În 1853 micologul francez Louis René Tulasne este primul care
identifică ciuperca Claviceps purpurea, ca fiind cauza unor otrăviri. În 1938 chimistul elvețian Albert
Hofmann, în cursul cercetărilor sale efectuate în cadrul laboratoarelor Sandoz, sintetizează pentru
prima oară LSD din ergot. Ulterior, s-a descoperit că ergotul de secară era folosit de mii de ani de
călugării tibetani la ritualuri mistice, ce s-au păstrat în celebra lucrare ”Cartea morților”. În carte se
menționează că ciuperca cornul-secarei produce efecte halucinogene asemănătoare drogului numit
LSD 25, evident în anumite doze și cu un anumit mod de preparare. Deși la sfârșitul secolului XIX
cazurile de otrăviri masive din cauza ergoților ajunseseră de domeniul trecutului, și în secolul X s-au
înregistrat câteva epidemii grave. Astfel, în 1926 și 1927 s-au înregistrat cazuri de otrăvire în masă în
Uniunea Sovietică, cifrele oficiale indicând 11.139 morți, din cauza pâinii conținând ergoți. În 1951, în
localitatea Pont-Saint-Esprit din Franța s-au înregistrat 7 de decese și 250 de îmbolnăviri din același
motiv. In anii1980, în Germania, au fost înregistrate cazuri de otrăvire cu ergot din Müsli, un produs
utilizat pentru micul dejun. Ciclul de dezvoltare al speciei de ciupercă parazită Claviceps purpurea
începe în spicele de secară. Aici în locul unor boabe se formează formațiuni tari care sunt scleroții

40
acestei ciuperci parazite. Acești scleroți sunt organe de rezistență ai ciupercii. De pe spicul de secară
ei cad pe pământ. Fiind organe de rezistență, deci adaptați la condiții vitrege, aceștia rezistă până
primăvara. Intoxicațiile cu ergot erau destul de des întâlnită în trecut, dar odată cu progresul
cunoștințelor despre compoziția ergotului, acestea au dispărut aproape complet. În Evul Mediu
intoxicația era cunoscută sub denumirea de focul Sfântului Anton, în prezent intoxicația este denumită
ergotism. Acesta se datorează efectelor vasoconstrictoare și halucinogene ale substanțelor
farmacologic active din ergot, având 2 forme de manifestare:
Forma gangrenoasă: arsuri la nivelul extremităților, cianoza membrelor și desprinderea cărnii de pe
oase, fără sângerare.
Forma convulsivantă: debut cu senzație de sete foarte accentuată, halucinații (intoxicații au
comportament de păsări), contracții musculare dureroase.
Conținutul în alcaloizi: Este în general de 0,2% din greutatea uscată, dar poate atinge și 1% din
greutatea uscată a ergoților. În aceste condiții, consumarea a 5 – 10 g de ergoți poate avea efecte
letale. De aceea, există reglementări care definesc gradul de pericol al substanțelor care conțin ergoți.
Aceste norme se exprimă în general în (%) pentru cereale și în μg alcaloizi totali pe kilogram pentru
alimente. În general, toxicologii consideră că doza zilnică maximă care nu duce la efecte toxice pentru
oameni este de 0,1 mg/kg corp. Uneori, acest prag este definit ca nivel fără efect toxic. Pentru
cerealele se acceptă în general un conținut de 0,1% în cazul utilizării lor pentru furaje. Pentru
cerealele utilizate pentru panificație, normele Uniunii Europene indică o valoare maximă de 0,05%
Aceste valori ar corespunde unor praguri ale conținutului total de alcaloizi de 2.000 μg/kg respectiv
1.000 μg/kg, deși aceste valori nu sunt încă precizate în reglementările în vigoare.

48. Comparatie intre micotoxine si pesticide. Metode de decontaminare. Produse pentru

inhibarea si inactivarea micotoxinelor.

Micotoxinele sunt de 10.000 ori mai periculoase decât reziduurile de pesticide ca urmare a faptului că:
- Pesticidele sunt monitorizate, se urmăresc efectele de baza, efectele reziduale, efectele metaboliților
lor; - Pesticidele sunt selecționate înainte de a fi lansate în producție și urmărite pe parcurs dacă
devin periculoase; - Pesticidele sunt puține numeric în comparație cu micotoxinele existente în natură,
altele foarte numeroase fiind încă necunoscute. Sunt monitorizate accidental, deci intră ușor în lanțul
alimentar; - Micotoxinele au găsit în noile plante selecționate, productive, un mediu extrem de
favorabil de dezvoltare, acestea devenind cu atât mai puțin rezistente la fungi cu cât sunt mai
productive.
Metode de decontaminare: Utilizarea proceselor fermentative -acolo unde este cazul- precum și a
hidrolizei acide sau alcaline; Utilizarea de enzime multifuncționale ca agenți antifungici; Evidențierea
unor gene responsabile cu toxigeneza întrucât nu toate tulpinile aparținând aceleiași specii de fungi
produc toxine; Purificarea enzimelor care se utilizează în ameliorarea calităţii făinurilor.
Activităţi enzimatice parazite ale unor enzime care nu au fost îndepărtate catalizează sinteza unor
compuşi secundari care pot fi toxici. Izolarea și identificarea de fungi de alterare din produsele
alimentare și determinarea puterii lor toxicogene. Utilizarea unor antioxidanți cum este borul
Realizarea cineticii apariției toxinelor pentru elaborarea sistemelor de diagnostic. Modelarea
dezvoltării fungilor de alterare în funcție de factorii de mediu.
Produse pentru inhibarea și inactivarea micotoxinelor: A fost a dezvoltata o gamă vastă de produse
pentru inhibarea și inactivarea micotoxinelor, dar Mycofix Plus este produsul forte.„Inhibitorii și
inactivatorii au același rol, acela de a lupta împotriva fungilor care afectează în special cerealele.
Produsul Mycofix Plus, dezvoltat de Biomin, este practic un produs 3 în 1 pentru că are în compoziție
treicomponente autorizate în Uniunea Europeană“. Datorită acestor componente, produsul poate
acționa în trei feluri diferite.

41
1. Prima modalitate în care acționează este aceea de absorbție. Mineralele produsului absorb în
procent de 95% micotoxinele precum aflatoxina.
2. O altă direcție de acțiune este biotransformarea, una dintre cele mai avansate metode științifice de
combatere a micotoxinelor. O combinație unică de enzime specifice și componente biologice
convertesc micotoxinele în metaboliți nontoxici și inofensivi pentru mediul înconjurător. Este un proces
ireversibil.
3. Produsul are în compoziția sa și amestec de plante și alge datorită cărora are capacitatea de a
ajuta la proliferarea celulelor sistemului imunitar chiar și în condițiile în care micotoxinele sunt deja
prezente și inhibă acest proces.

42