“Analfabeții secolului 21 nu vor fi cei care nu pot sa scrie sau sa citească, ci aceia care nu

sunt capabili sa învețe să se dezvețe”, Alvin Toffler

Analfabeții secolului 21: Învățarea de a ne dezvăța și cheia supraviețuirii în era tehnologiei

Introducere:
În lumea noastră agitată și plină de schimbări rapide, analfabetismul nu mai înseamnă doar
incapacitatea de a citi și scrie. Astăzi, este vorba despre a fi capabil să te adaptezi într-o
lume aflată într-o perpetuă transformare. Un concept tulburător introdus de Alvin Toffler în
cartea sa din 1970, "Șocul viitorului", avertizează că analfabeții secolului 21 nu vor fi cei
care nu pot să citească sau să scrie, ci aceia care nu sunt capabili să învețe să se dezvețe.

Schimbarea ca nouă normalitate:

Conform lui Toffler, societatea noastră se află într-un proces profund de tranziție către o
nouă eră socială și economică numită "societatea informațională". Această eră este
caracterizată de transformări tehnologice rapide și de o creștere exponențială a
informațiilor disponibile. Aceste schimbări radicale generează provocări sociale, economice
și politice complexe și tulburătoare, care influențează în mod profund modul în care trăim,
lucram și interacționăm în lumea modernă.

În societatea informațională, analfabetismul nu mai este definit în primul rând prin

incapacitatea de a citi și scrie în sensul tradițional. Abilitățile de bază de citire și scriere
rămân fundamentale, dar nu mai sunt suficiente pentru a ne descurca în această nouă
normalitate. Astăzi, analfabeții secolului 21 sunt acei indivizi care nu sunt capabili să
învețe și să se adapteze rapid la schimbările constante din jurul lor.

Deoarece informațiile circulă într-un ritm accelerat și tehnologia evoluează într-un mod
exponențial, este crucial să ne dezvoltăm capacitatea de a învăța și de a ne adapta într-un
mod continuu. Aceasta înseamnă că trebuie să fim deschiși să ne schimbăm paradigmele și
să renunțăm la vechile obișnuințe și gândire limitată pentru a face loc noilor cunoștințe și
perspective. Analfabeții secolului 21 sunt cei care se agață de idei și concepte depășite,
refuzând să accepte noile realități și oportunități pe care le aduce evoluția tehnologică.

Pentru a fi adaptabili și a supraviețui în această eră a schimbărilor rapide, trebuie să ne

redefinim permanent abordările și să învățăm într-un mod continuu. Trebuie să cultivăm o
mentalitate de învățare permanentă și să fim dispuși să ne adaptăm la noile tehnologii, idei
și modalități de lucru care apar într-un ritm accelerat. Capacitatea de a învăța cum să ne
dezvățăm de gândirea veche și de a ne deschide către noi cunoștințe și abordări devine
esențială pentru a face față provocărilor și oportunităților oferite de lumea noastră în
continuă evoluție. Astfel, analfabetismul secolului 21 nu mai este atât de mult legat de
abilitățile de bază de citire și scriere, ci de capacitatea de a învăța și de a se adapta rapid la
aceste schimbări constante.

Învață să te dezveți:
Pentru a supraviețui și a prospera în această eră a schimbărilor rapide, este crucial să ne
concentrăm pe abilitatea de a ne dezvăța de obișnuințele și gândirea veche și să fim
dispuși să învățăm lucruri noi și inovatoare. Analfabetismul secolului 21 nu mai este doar
despre a nu putea citi sau scrie, ci despre a fi incapabil să învățăm și să ne adaptăm rapid
la schimbările continue din lumea noastră în continuă evoluție.

Capacitatea de a învăța cum să te dezveți devine esențială pentru a putea face față
provocărilor și a profita de oportunitățile oferite de lumea noastră modernă în continuă
schimbare. Înseamnă să fim deschiși la nou, să fim dispuși să ne punem în discuție
cunoștințele și convingerile existente și să ne deschidem către abordări și perspective noi.

Dezvățarea presupune renunțarea la gândirea rigidă și la obișnuințele care nu mai sunt

relevante sau eficiente în contextul actual. Este vorba despre a recunoaște că ceea ce am
învățat în trecut poate fi depășit sau poate necesita ajustări în fața schimbărilor și
progresului tehnologic. Este un proces de adaptare continuă, de a rămâne deschiși la
schimbare și de a ne dezvolta abilități de învățare și adaptabilitate.

Prin învățarea de a ne dezvăța, devenim mai flexibili și mai pregătiți să ne adaptăm la

schimbările din mediul înconjurător. Aceasta ne permite să ne reinventăm constant și să
descoperim noi moduri de a ne rezolva problemele, de a inova și de a progresa într-o lume
în continuă evoluție. Dezvoltarea abilității de a ne dezvăța ne oferă avantajul de a fi în pas
cu timpurile și de a face față provocărilor complexe și tulburătoare ale societății
informaționale. Prin cultivarea acestei abilități, putem căpăta încredere în fața incertitudinii
și ne putem deschide către noi oportunități și perspective într-o lume în continuă
schimbare.

Aplicarea în educație:
Conceptul de a învăța să te dezveți are o mare relevanță în domeniul educației și poate fi
aplicat în multe moduri în sistemul de învățământ. Un mod eficient de aplicare a acestui
concept este încurajarea elevilor să devină învățătorii lor proprii și să-și dezvolte abilități
de auto-învățare și auto-reflexie. Prin cultivarea capacității lor de a învăța cum să se
dezvețe, elevii devin mai autonomi în procesul lor de învățare și își asumă responsabilitatea
propriei evoluții.

Elevii trebuie să fie încurajați să-și identifice punctele tari și slabe și să dezvolte strategii
eficiente de învățare care să le permită să facă față schimbărilor constante din societatea
informațională. Aceasta poate include utilizarea tehnologiei și a instrumentelor digitale
pentru a accesa și a procesa informații, colaborarea în echipe diverse pentru a aborda
probleme complexe și dezvoltarea abilităților de gândire critică și creativă.

De asemenea, profesorii au un rol crucial în promovarea învățării continue și dezvoltării

profesionale. Prin participarea la programe de formare continuă, atât în domeniul
pedagogiei, cât și în cel al tehnologiei și al noilor metode de predare, profesorii își pot
îmbunătăți abilitățile și competențele necesare pentru a se adapta la schimbările constante
din educație. Colaborarea cu colegii și cu experți în domeniu poate oferi, de asemenea,
oportunități de învățare și împărtășire a cunoștințelor, facilitând adoptarea de practici
inovatoare în procesul de predare și învățare.

Studii de caz în domeniul învățământului superior au arătat că profesorii care adoptă

abordări inovatoare, cum ar fi flipped classroom (clasa inversată), în care studenții
accesează conținutul înainte de curs și utilizează timpul din clasă pentru a rezolva
probleme practice și a se angaja în discuții interactive, pot stimula implicarea și
performanța studenților. Utilizarea instrumentelor digitale și a platformelor online poate
spori, de asemenea, accesibilitatea la resurse educaționale și interacțiunea între profesori
și studenți.

Așadar, învățarea de a ne dezvăța are un impact semnificativ în domeniul educației, oferind

elevilor și profesorilor abilitățile și instrumentele necesare pentru a se adapta la
schimbările rapide și pentru a promova învățarea continuă. Prin cultivarea capacității de a
învăța cum să ne dezvățăm, putem forma indivizi pregătiți să facă față provocărilor și
oportunităților oferite de noua normalitate și să contribuim la dezvoltarea unei societăți
informaționale în care învățarea este un proces continuu și transformator.

Concluzie:
În concluzie, analfabeții secolului 21 nu sunt cei care nu pot citi sau scrie, ci aceia care nu
pot învăța să se dezvețe. Prin înțelegerea importanței învățării continue și a adaptabilității,
putem naviga cu succes prin această eră a schimbării și tehnologiei. Capacitatea de a ne
dezvăța de vechile paradigme și de a învăța constant lucruri noi și inovatoare devine
esențială pentru supraviețuirea și prosperitatea noastră în secolul 21. Învățarea să te
dezveți este o abilitate valoroasă în lumea modernă și trebuie să o cultivăm în educație și
în viața de zi cu zi.

Bibliografie
1. Friedman, T. L. (2007). The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-First Century.
Picador.
2. Harari, Y. N. (2018). 21 Lessons for the 21st Century. Spiegel & Grau.
3. Isaacson, W. (2014). The Innovators: How a Group of Hackers, Geniuses, and Geeks
Created the Digital Revolution. Simon & Schuster.
4. Toffler, A. (1970). Future Shock. Random House

Dacă analfabetismul denumeşte situaţia celor care nu ştiu să scrie şi să

citească/neştiinţa de carte, analfabetismul funcţional (în engleză,
“functional illiteracy”) defineşte situaţia în care o persoană, deşi
instruită, în sensul parcurgerii şcolarităţii, nu este capabilă să
înţeleagă, să decodeze ceea ce citeşte sau aude, nu poate
explica/exprima ceea ce citeşte, are dificultăţi în efectuarea unor
operaţii matematice simple, are inabilităţi în privinţa competenţelor de
bază, în realizarea conexiunilor dintre cunoştinţele dobândite.

Consecinţa cea mai gravă este inadecvarea la realitate, în diversele ei ipostaze,

de la viaţa de zi cu zi, la alegerea şi exercitarea unei profesii, inadecvarea la
piaţa muncii si la dinamica societătii. În esenţă, anii de şcoală au rolul de a
forma oameni instruiţi, cu un nivel de cultură cel puţin decent, şi, mai ales, de
a-i pregăti pe tineri pentru viitorul lor şi al societăţii, pentru profesii adecvate la
cerinţele lumii contemporane.

Or, orice profesie implică un anume nivel al cunoştinţelor şi abilitaţilor,

capacitatea fiecăruia de a evolua autonom, pentru a exprima, în mod durabil,
prin angajare, potenţialul personal. Capacitatea de angajare este sau ar trebui
să fie în relaţie strictă cu disponibilitatea fiecăruia de a se adapta la locul de
muncă, de a progresa, de a face faţă schimbărilor pe tot parcursul vieţii active.

Aceste aspecte sunt dificil de realizat atunci când este vorba de analfabetismul
funcţional, incompatibil cu creativitatea şi dinamica socio-profesională. Sunt
foarte multe cazuri (majoritatea) în care un analfabet funcţional se
încadrează în viaţa socio-profesională, dar echilibrul este extrem de
fragil, iar riscul de marginalizare, permanent.
În anii 2000, diverse organisme internaţionale, preocupate de evoluţia şi
rezultatele diverselor sisteme de învăţământ, au definit analfabetismul
funcţional ca fiind “situaţia persoanelor cu vârsta peste 16 ani, care,
deşi şcolarizate, nu sunt capabile să înţeleagă un text referitor la
situaţii de viaţă cotidiană şi nu pot transmite în scris sau oral informaţii
simple. În anumite cazuri, aceste aspecte se pot combina, în diverse
proporţii, cu o insuficientă stăpânire a altor competenţe, precum
raţionamente si calcule simple, identificarea unor repere spaţio-
temporale etc.”

Analfabetismul funcţional este un fenomen complex, mascat frecvent de

cifre/statistici despre promovabilitate, progres, reforme, politici educaţionale
etc. Dacă ne referim la realitatea românească, printre cauzele
analfabetismului funcţional se numără următoarele:

 Modul inerţial în care este conceput, în învăţământul gimnazial

şi liceal, mai ales, sistemul de predare-invatare-evaluare.
Dihotomia instrucţie (transmiterea de informaţie) – educaţie (formarea
unui sistem de valori, a unui mod de a gândi şi de a fi) este veche şi îşi
caută încă soluţiile. Declarativ, sistemul de învăţământ modern se
bazează pe dobândirea de competenţe, pe dezvoltarea creativităţii şi a
spontaneităţii. În realitate, accentul cade pe transmiterea de informaţii
pe care elevul le memorează şi le reproduce mecanic, fără a le înţelege
şi fără a le putea valorifica independent în diverse contexte de viaţă.
 Programe şcolare foarte încărcate, învechite, neadaptate la
dinamica societăţii, multe asemănătoare cu cele care au funcţionat
cu zeci de ani în urmă şi care nu mai corespund realităţii zilelor
noastre, efectele, la nivelul individual, al elevului, fiind lipsa de
motivaţie, plictiseală, abilităţi de gândire critică slab dezvoltate etc.
 Nivelul de pregătire şi formarea continuă a profesorilor este o
condiţie esenţială nu numai pentru combaterea analfabetismului
funcţional, dar şi pentru obţinerea performanţei, într-o lume tot mai
competitivă din toate punctele de vedere. “Tot ce nu avem la naştere –
spunea, în urmă cu peste două secole, un ilustru gânditor iluminist, Jean
Jacques Rousseau – dobândim prin educaţie”. În ţări care nu se confruntă
cu pericolul analfabetismului funcţional (în Finlanda, de exemplu),
profesorii sunt selectaţi din rândul absolvenţilor de învăţământ superior
performanţi, trecând prin examene dificile pentru a-şi valida statutul.
 Elevii nu sunt învăţaţi să înveţe – în foarte multe şcoli, demersul
“educativ” se limitează la transmiterea de informaţie, uneori şi aceasta
deficitară, trunchiată, incoerentă, şi la evaluări, în mare parte, ale
cantităţii de informaţie, în pofida faptului că se încearcă tot felul de
experimente în privinţa examenelor naţionale. Este calea sigură spre
analfabetismul funcţional, ignorându-se, din comoditate, din neştiinţă,
nevoia de flexibilitate, de creativitate, în comunicarea profesor-elev. Nu
numai elevii au nevoie de un suflu proaspăt, în pas cu vremurile, în felul
în care primesc şi valorifică informaţie, dar şi profesorii trebuie să
regândească fundamental rolul şi rostul lor.
 Absenteismul, abandonul şcolar, situaţia familială şi socială a
elevului – toate aceste aspecte sunt interconectate. Sărăcia, lipsa de
interes a unor părinţi (implicit a copiilor lor) faţă de valorile educaţiei,
situaţia a sute de mii de copii (anul trecut, în România, peste 300 de mii)
care cresc fără unul sau fără ambii părinţi, pentru că aceştia sunt plecaţi
la muncă, în străinătate, conduc spre rezultate şcolare slabe, spre lipsa de
interes faţă de învăţătură şi spre spre alte probleme emoţionale grave.,
care generează, la rândul lor, fenomenul analfabetismului funcţional, în
multe cazuri.
 Finanţarea sistemului de învăţământ – atât timp cât, într-o ţară,
sistemul de învăţământ rămâne într-un plan secund din punctul de vedere
al factorilor decizionali, progresul este lent, nesemnificativ.
 Preocuparea pentru diminuarea analfabetismului funcţional există în toate
ţările, inclusiv în cele dezvoltate. Teoretic, se propun diverse strategii
de intervenţie, cum ar fi: o mai bună structurare a curriculumului
şcolar naţional, adică a conţinuturilor învăţării, a metodelor
didactice utilizate, a modalităţilor de evaluare, o adaptare
continuă a conţinuturilor învăţării la dinamica societăţii,
identificarea timpurie a dificultăţilor de învăţare, ale elevilor,
gestionarea corectă a situaţiilor emoţionale, colaborarea continuă
a şcolii cu familia etc.
 Dar toate acestea, din nefericire, rămân adesea doar repere teoretice,
fără ca transformările de substanţă, necesare, să se producă în
realitate. Este important, dincolo de structurări şi restructurări de
strategii, programe, conţinuturi etc., în general rezistente la
schimbare, ca profesorii, elevii şi familia să dea sens educaţiei, să
accepte că, până la transformările la scară macro, efortul
individual, pasiunea, empatia, o foarte bună pregătire
 profesională şi pedagogică din partea profesorilor, o implicare
autentică a familiei în cizelarea personalităţii copiilor, cu respect
pentru valorile autentice, garanţie a unei societăţi sănătoase, pot
da sens eforturilor concertate.
 Este o evidenţă faptul că, fără educaţie sau cu o educaţie deficitară,
în sensul analfabetismului funcţional, un om nu îşi poate împlini
destinul, iar o societate care nu este preocupată de rezolvarea sau
măcar de ameliorarea unor astfel de probleme nu poate aspira la
libertate şi progres. Este nevoie de profesionalism, de creativitate, de
asumare, de curaj, de spirit liber, creator şi inovator, pentru a accepta că
“Natura ne aseamănă, dar educaţia ne deosebeşte” (Confucius) şi că
“Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas”
(Socrate).