Cine teo

Teoria filmului

Culoarea în film
Triumviratul cu imaginea şi sunetul
Realismul artistic specific
Alb-negrul ca potenţare de artistic la pelicule.
Culoarea ca exagerare de fel a imanenţei, în dauna transcendenţei,
deci a sublimării artistice.
Frăţia imaginii cu montajul.
Cadrul ca epitetizare fotogramă-filmare, montaj fix-at.
Culoarea – ar fi cenuşăreasa filmului de artă?
Alb-negrul să fie Făt-Frumosul? Nu cel urât, Spânul?
Utilizarea alb-negrului ca retro-viziune, ca subliniere...
Alb-negrul – limbaj complex dar şi complet?
Colorul – un limbaj complex, dar complexat încă?
Colorul impietează chiar realismul artei? Nu doar de cinema.
Realism sau...hieratism?
Colorul anilor 60-80 era cam mecanic, brut, para-impresionist!
Colorul anilor 80-99 de pe calculator deja cam hieratic? Ne-uman?
De fel alb-negrul ar fi hieratic, dar potenţator artistic maxim.
Culoarea în natură nu e artistică, în plus cum s-ar zice, ci
funcţională.
Pentru om ea capătă însă valenţe aparte, eidetice, sublimice.
Receptarea umană a culorii nu e doar fiziologică. Şi nu doar indirect
prin artă, etc. E şi trăire superioară - meditare, interpretare...
Culoarea devine artistică prin nuanţare şi metaforică, interpretativă.
Neculoarea e totuşi o pervertire a simţirii, receptării eido-morfice.
Culoarea prea pronunţată, fie şi (puternic) nuanţată, e tot
impropieta- te, neadecvare nu doar determinativă.
Alb-negrul supraplusează, supralicitează irealul. Nu serveşte
neapărat just virtualul?!
Colorul distrage emotiv-esteticul morfo-cromatic de fel prin limbajul
lui curent.
Necolorul ar fi un irealizant de facto?
Filtrele din filmul necolor ca potenţe dintru realism întru sublimare.
Colorarea filmelor alb-negru. Barbarie? Inconsecvenţă indirectă?
Snobism şi neadecvare crasă?
Neculoarea ar fi o privare de firesc uman receptiv de fel.
Numai că arta filmului a dus-o la o plurivalenţă nu doar tehnică dar
şi umană, artistică de necontestat.
Ba şi corelarea lor devine maxi-valentă. Vezi Agonia lui Efremov de
ex.
Gramaticile cinematografice ale culorii ca atare şi ale color-alb-
negrului nu se contrazic.
Morfocromia cinematografică e cea mai în drept. Pictura cam se mai
separă de grafică.
Grafica rezistă cromaticii prin potenţarea conturării şi liniaturii.
Pictura rezistă necolorului prin dialogul formelor cu nuanţele.
Artele dinamice (muzica, baletul, filmul) rezistă staticului prin
sublima-rea însăilării acestuia?
Artele statice (pictura, sculptura) rezistă dinamicului prin sublimarea
secvenţionării?
Filmul mut a dus pantomina şi expozanţa cadrică la culmi ale verbali-
zării iconice.
Grafica ar fi vederea de fulger. Cenuşiul dez-radiant al conturării?
Culoarea ca risipire a luminii, destrămare pe curs, este şi dez-
materia-lizare, deci irealificare!!!! O contra-calificare?
Difracţia sensurilor trebuie focalizată pe re-şarjarea semnului?!!
Refracţie fără re-focalizare e doar deviere, scurgere în neant?
Culoarea nu e naturist-festivistă. Alb-negrul nu e esteticizant.
Alb-negrul nu vizează strict arta pentru artă. Nici colorul arta cu ten-
dinţă. Sau tendinţă cu artă, vorba lui caragiale.
Arta este de sine. Dar şi de sine-jur.
De sine ea trebuie să rămână artă nu pentru ci întru artă!!!
Cu tendinţă şi estetică, şi etică şamd, drămuite după nevoia împlinirii
tot...artistice!!!

Strufi
Structura filmului
Imaginea
Structură şi picturalitate
Static şi dinamic
Contemplarea ca naraţie. În film chiar cu justă obstinaţie.
Evenimente, stări-trăiri ca un sublim melanj, independent dar şi
cauza-tor de orice detaliu, de...franj!
Pictura internizează naraţia, iar nu o staticizează.
Muzica afluieşte nu doar pune în matcă fluviul-fluidul morfo-sonor.
Filmul este o artă nu atât excursivă cât...de curse. Totul repede.
Oricâ-tă descriptivitate şi reflexitate ar cuprinde, filmul rămâne o
trăire vite-zofagă. Dar, ca şi la carte, lectura contează. De ce nu şi la
celelalte ar-te?
Receptarea ne dă măsura ex- şi im-punerii, deci a re-. Participării in-
terne.
Valorizare egal nuanţare.
Măsura e axiologie.
Eroii sunt mereu trei.
Ents, co-ens şi non-ens.
Fiinţa-rea, co-luru-are şi ne-lucru-area.
Fiinţă-re şi nefiinţă-re se au în trebuinţă. A lucra re-fiinţa-rea!
Cei trei sunt doi deci, într-unu!
Acela e de salvat.
Noi, ceilaţi, toate-nimic.
Ce rezultă e chintesenţa.

Damian Luz