Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Povestea Lui Harap-Alb
Povestea Lui Harap-Alb
Conflicte
În basm, conflictele sunt de natură exterioară, constând în confruntarea personajelor cu interese divergente. Astfel, un
prim conflict, secundar se desfășoară între crai și fiii săi, cel dintâi fiind nemulțumit de lașitatea pe care o probează cei
doi feciori mai mari. Conflictul principal îi are ca protagoniști pe Spân și Harap-Alb, iar cauza o reprezintă schimbul de
identități pe care îl impune primul.
Temă
Deși inovator sub diverse aspecte, basmul cult Povestea lui Harap-Alb conservă tema și anumite motive literare specifice
basmului popular. Astfel, tema abordată de autorul humuleștean este lupta dintre Bine și Rău, textul transmițând
următorul mesaj: Binele învinge întotdeauna forțele malefice, însă pentru ca individul să se maturizeze este necesar ca
acesta să parcurgă anumite etape ale inițierii, în urma cărora să dobândească însușiri pozitive și să acceadă la purificarea
de ordin moral. O temă secundară o reprezintă călătoria ca iniţiere.
Motive recurente în basmul tradițional și preluate de autorul cult sunt: superioritatea mezinului, trecerea probelor,
animalul năzdrăvan, cifra 3, nunta ca formă de răsplată a eroului.
Perspectiva narativă
Deși naraiunea este heterodiegetică (relatarea evenimentelor se realizează la persoana a III-a, de către un narator
extradiegetic), ea nu este neapărat și obiectivă. Neimplicat direct în evenimente, naratorul își ia libertatea de a
subiectiviza ușor narațiunea, emițând reflecții moralizatoare și observații personale. Pe fiul craiului îl numește „boboc
în felul său la trebi de aieste” cu prilejul intrării în fântână a eroului și în alte momente ale acțiunii justifică anumite
fapte ale personajelor. Omnisciența, de regulă indiciu al narațiunii obiective, nu este în cazul basmului în discuție criteriu
suficient pentru a stabili natura obiectivă a perspectivei narative.
Construcția personajelor
Conform tipologiilor identificate de Vladimir Propp, în Povestea lui Harap-Alb se regăsesc următoarele personaje: eroul
(Harap-Alb), răufăcătorul (Spânul), falsul erou (frații lui Harap-Alb), trimițătorul (Spânul, Împăratul Roșu), ajutorul
(calul, cei cinci tovarăși etc.), donatorul/furnizorul (Sfânta Duminică), fata de împărat și tatăl ei (Împăratul Roșu, fiica
sa).
Ion Creangă operează însă modificări la nivel actanțial, atât la nivelul tipologiei răufăcătorului, cât și sub raportul
construcției protagonistului.
Astfel, Harap-Alb este un erou atipic de basm, caracterul inedit manifestându-se în primul rând prin faptul că este un
personaj real, și nu fabulos. Protagonistul nu are nicio calitate supranaturală (nu se metamorfozează), cum se întâmplă
frecvent în basmul popular. Mentalitatea sa simplă îl determină pe criticul George Călinescu să remarce asemănarea
eroului cu un flăcău de la țară.
De asemenea, spre deosebire de Făt-Frumos din basmul tradițional, dotat exclusiv cu virtuți, Harap-Alb are atât
calități, cât și defecte. Este înțelept – la propunerea calului de a-l duce ca vantul ori ca gandul, Harap-Alb preferă prima
variantă, justificând astfel: „dacă mi-i duce ca gândul, mi-i prăpădi”. Bunătatea, altruismul le dovedește în secvențele în
care o miluiește pe Sfânta Duminică, ocolește nunta furnicilor, face stup albinelor. Sociabil, se împrietenește ușor, este
o companie plăcută pentru tovarășii săi de drum. Firea veselă este o calitate evidențiată prin replicile prietenilor fabulosi:
„Râzi, tu, râzi, Harap-Alb”. Eroul este fidel jurământului depus, netrădându-l pe Spân deși este ispitit de alții să o facă.
Pe de altă parte, defectele sale sunt în egală măsură de pregnante. Naivitatea o probează în secvența coborârii în fântână
– se încrede în bunele intenții ale Spânului acceptându-i tovărășia și nesocotind avertismentul tatălui, ulterior căzând în
capcana întinsă de acesta. Simțindu-se împovărat de sarcinile la care îl supune Spânul, eroul se dovedește a fi slab,
fricos. De câteva ori se gândește chiar la sinucidere, considerând-o un remediu pentru viața ticăloasă la care îl supune
Spânul.
Natura atipică a eroului este determinată și de faptul că evoluează pe parcursul acțiunii. Dacă protagonistul basmului
popular rămâne același de la început și până la sfârșitul narațiunii, Harap-Alb suportă procesul inițierii, fiind un personaj
dinamic/mobil. De-a lungul acțiunii, trei sunt stadiile pe care actantul le parcurge: cel al naivului (este numit „fiul
craiului” sau „mezinul”), al novicelui (Harap-Alb) și cel final, al înițiatului (devine împărat).
Parcurgerea traseului devenirii spirituale conferă basmului caracterul de bildungsroman. Totodată, acest proces al
maturizării este sugerat și prin numele eroului: „Harap-Alb” reflectă condiția duală – rob/slugă de origine nobilă –,
sugestia cromatică negru-alb sugerând traversarea unei stări intermediare (inițierea) între stadiul de naivitate și
„învierea” spirituală.
Nu numai tipologia eroului este modificată, ci și cea a răufăcătorului. Spânul nu este un simplu antagonist ca în basmul
popular, lui îi este atribuit rolul inițiatorului. Astfel, se dovedește a fi „un rău necesar”, căci datorită lui, Harap-Alb
dobândește calitățile necesare conducătorului. De altfel, între cal și Spân se manifestă o complicitate tacită, căci animalul
fantastic nu îl suprimă decât abia în final, când inițierea eroului este definitivată. Până în acest moment, îl lasă în viață
pe Spân, conchizând că „și unii ca aceșia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Semnificații simbolice
În basmul lui Ion Creangă există două episoade în care protagonistul este pus în situația trecerii unui pod: cel în care
pleacă spre împărăția unchiului său și trebuie să se confrunte cu tatăl său deghizat în urs și cel în care pornește spre
Împăratul Roșu și evită alaiul furnicilor. Semnificația simbolică a podului este aceea a trecerii la o altă etapă a vieții,
realizându-se într-un singur sens: „trecerea primejdioasă de la un mod de existență la altul, de la imaturitate la
maturitate.” (M. Eliade – De la Zalmoxis la Genghis-Han)
Pădurea este un simbol ambivalent, loc al morții și al regenerării, marcând încheierea unei etapte din existența eroului
și începutul alteia. Îi este asociată simbolistica labirintului, loc întortocheat și presărat cu pericole, din care dacă eroul
ar fi ieșit singur și nu subjugat de Spân, ar fi dobândit inițierea spirituală. Protagonistul nu reușește însă a depăși această
probă, pentru că se simte singur și privat de comunicarea interumană.
Coborârea în fântână este asocită simbolisticii grotei, spațiu al nașterii și al regenerării. Coincide cu momentul în care
are loc debutul inițierii spirituale, care se produce prin schimbarea numelui, a identității. Eroul trece de la statutul de fiu
al craiului la cel de slugă.
Decapitarea eroului este ultima etapă a inițierii, având semnificația coborârii în infern, adică a morții inițiatice.
Referințe critice
În Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, George Călinescu afirmă că poveștile lui Ion Creangă
transmit experiențe milenare ale poporului român, Povestea lui Harap-Alb reprezentând „un chip de a dovedi că omul
de soi se vădeşte sub orice strai”.