Povestea lui Harap-Alb

- Ion Creanga

basm cult
- Tema si viziunea –
 Basmul ,, Povestea lui Harap-Alb” de I. Creangă se încadrează în
specia basmului cult, deoarece revalorifică estetic elemente ce țin de
basmul popular, la care adaugă elemente de originalitate specifică lui
Creangă. Basmul este o specie a genului epic, în versuri sau în proză ce
dezvoltă tema luptei dintre bine si rău, care se termină întotdeauna cu
victoria binelui. Personajele sunt ființe umane sau înzestrate cu puteri
supranaturale, sunt prezentate elemente ce țin de fabulos, basmul având
o structura specifică. Pornind de la basmul popular, Creangă adaugă
elemente de originalitate umanizând fabulosul, prin introducerea
portretului fizic, folosirea dialogului în cadrul firului narativ, utilizarea
antagonistului cu aspect antropomorf, originalitatea stilului, ironie si
autoironie, folosirea tuturor surselor comicului.
Sunt prezente formulele specifice basmului, formula inițială care
face trecerea din lumea reală în lumea fabuloasă, fixând evenimentele în
atemporalitate si aspațialitate, formulele mediene care mențin trează
atenția cititorului si formula finală care face trecerea din lumea
fabuloasă în realitate, eternizând evenimentele. Relatarea se face la
persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, iar perspectiva narativă fiind
auctorială, dar Creangă încalcă uneori această obiectivitate, intervenind
în sirul narativ ca narator subiectiv, După care se întoarce la
obiectivitate. Protagonistul lui Creangă este lipsit de calități fizice si
morale, cu exceptia uneia de factură crestina , milostenia, care îi va
asigura ajutorul Sfintei Duminici. De aceea, va fi necesar un proces de
inițiere mai complex. Protagonistul este antropomorf , deoarece Creangă
consideră că numai omul poate face rău în mod gratuit. La tema
basmului tradițional care presupune lupta dintre bine si rău se adaugă
motive specifice cum ar fi: motivul mezinului, motivul neîncrederii
părintesti, motivul drumului inițiatic, motivul încălcării poruncii
părintesti, si motivul nunții. La acestea, Creangă adaugă motive noi :
motivul podului, motivul fântânii, motivul jurământului pe spadă,
motivul probelor multiple, motivul labirintului. Alte elemente de
originalitate sunt : introducerea personajelor ( Uriasii ) ,
utilizarea dialogului în cadrul firului narativ, faptul că personajele
conversează folosind arhaisme, regionalisme , expresii si locuțiuni
populare, erudiția paremiologică. Creangă introduce în basmul său
finalul dublu ca element de originalitate, în strânsă legătura cu
personajul principal al basmului, care parcurge un lung proces de
inițiere.
O secvență esențială pentru acest basm este cea în care se relatează
întâlnirea dintre fiul Craiului si spânul, secvență care se înscrie în
motivul încălcării poruncii părintesti. Spânul reuseste să-l păcălească pe
fiul de Crai care îl angajează drept călăuză. La un moment dat Spânul îl
convinge să intre în fântână pentru a se răcorii. Creangă utilizează
motivul fântânii pentru a sugera ideea de cunoastere. Coborârea în
fântână semnificând o schimbare de identitate, de statut social, o moarte
si o înviere cu caracter ritualic. Aflat în fântână, fiul de Crai îi dezvăluie
Spânului scopul călătoriei, apoi se produce un transfer de identitate.
Spânul devine fiu de Crai, iar fiul Craiului devine sluga spânului si
primeste identificarea onomastică sub forma Harap-Alb. Creangă
introduce aici motivul jurământului pe spadă, care are valoare de
jurământ de credință. Se evidențiază caracterul de antagonist al
Spânului, precum si puterea sa oraculră, deoarece el vorbeste de o
moarte si o înviere.
A două secvență este constituită de primul final al basmului.
Harap-Alb îsi îndeplineste ultima dintre probe si o aduce pe fata
Împăratului Ros. Ea îi dezvăluie Împăratului Verde adevăratul moment
în care spânul, crezând că Harap-Alb a încălcat jurământul îl
decapitează, atunci Calul Năzdrăvan îl ia pe Spân si-l aruncă din în nori
pentru ca forțele răului să fie înfrânte, iar fata Împăratului Ros îl învie pe
Harap-Alb, folosind instrumentele magice : apa vie si apa moartă si cele
trei smicele de măr dulce. Acest prim final este constituit în antiteză cu
episodul coborârii din fântână. Murind si înviind ritualic, fiul Craiului îsi
, îsi pierde statutul de slugă si redevine fiul de Crai si îsi pierde
identificarea onomastică .
Creangă accentuează aspectul nuvelistic al basmului apelând la
personaje mai apropiate de caracterul uman decât de cel fabulos.
Titlul basmului identifică personajul principal si eponim al cărui
nume este simbolic ,,Harap” denumeste un om cu pielea închisă la
culoare fiind forma regională a denumirii etnice ,, arab” în Țările
Române în secolul al XIX-lea . ,, Harap “ era denumire pentru țigan,
țiganii fiind robi , sensul s-a extins fiind acela de țigan rob. Din punct de
vedere cromatic, negrul denumeste defectele. ,,Alb” simbolizează
puritatea, naivitatea, calitățile si neinițierea, astfel personajul este țigan
fără să fie țigan si rob fară să fie rob. Substantivul povestea care are
sensul de întâmplări ale vieții prin care va trece fiul de Crai pentru a se
iniția. Creangă apelează la surse ale comicului care țin de comicul de
limbaj sau de personaj, dar mai ales de comicul onomastic cum ar fi
numele Uriasilor care au sufixe augmentative ,, -ilă” pentru exagerarea
unor defecte omenesti (ex: Setilă ) sau comicul de limbaj care presupune
utilizarea de regionalisme, arhaisme, cuvinte imitative, interjecții,
expresii si locuțiuni populare sau proverbe si zicători cu valori de
concluzie.
În concluzie, ,,Povestea lui Harap-Alb “ de Ion Creangă este un
basm cult în care autorul îsi dezvăluie viziunea despre lume si viață din
perspectiva umanizării fabulosului în care aspectul moralizator este
susțiunt prin surse ale comicului într-o manieră specifică lui Creangă.
- Relația dintre două personaje –
În basmul ,, Povestea lui Harap-Alb “ de Ion Creangă, sunt
prezente atât elemente ce țin de basmul tradițional, cât si elemente ce țin
de basmul cult. Este prezentă tema luptei dintre bine si rău care se
încheie cu victoria binelui, dar protagonistul si antagonistul au aspect
antropomorf, deoarece Creangă consideră că numai omul poate face rău
omului în mod gratuit. Fiul Craiului este personajul principal al
basmului, dar Creangă îl construieste lipsit de calități si defecte având o
singură calitate de factura crestină milostenia care îl va ajuta să obțină
sprijinul Sfintei Duminici. Nu are portret fizic, este un tânăr naiv si abia
iesit din adolescență, va dobândi identificarea onomastică abia în
momentul în care va fi sluga spânului. I se asociază motivul mezinului,
motivul neîncrederii părintesti, motivul încălcării poruncii părintesti,
motivul drumului inițiatic, specifice basmului tradițional la care se
adaugă motivul probelor multiplicate, deoarece e nevoie de o inițiere
mai complexă si de mai mulți adjuvanți, si motivul jurământului pe
spadă atunci când Spânul îl transformă pe fiul de Crai. Fiul Craiului
trebuie să ajunga la Împăratul Verde pentru a se urca pe tron în locul lui,
dar naivitatea si neputința de a face diferența dintre aparență si esență îl
va aduce în situația de a fi sluga Spânului, de a muri si de a învia, pe
parcursul drumului inițiatic el întâlneste oameni care îl vor ajuta
necondiținat asa cum o fac Uriasii, furnici si albine va beneficia de
ajutorul Sfintei Duminici si al calului năzdrăvan.
Celălalt personaj este Spânul, antagonistul basmului, pentru care
fiul Craiului îsi va încălca porunca părintească si îl va lua drept călăuză.
Aspectul fizic iesit din comun al personajului marchează în concepția
populară ,, omul rău “. Spânul este viclean si profită de naivitatea fiului
de Crai, producând un schimb de identitate voită pentru Spân si forțată
pentru fiul de Crai. Este arogant si disprețuitor, îl supune pe Harap-Alb
la probe complicate si îl pedepseste prin decapitare atunci când
consideră că protagonistul si-a încălcat jurământul. Pentru Spân, fiul
Craiului trebuie să parcurgă un proces de inițiere dificil, idee pe care i-o
spune încă de la început, deoarece are calități oraculare. El îi spune
fiului de Creai că-i va sluji până când va muri si va învia la loc. Ca un
element de noutate, Creangă introduce finalul dublu, pentru a marca pe o
parte sfârsitul inițierii si pe de-o altă parte sfârsitul efectiv al basmului.
Creangă nu accentuează elementul fabulos, ci reumanizează
fabulosul transferând în lumea basmului lumea satului tradițional din
Moldova. De aceea, toate personajele vorbesc folosind arhaisme si
regionalisme, expresii si locuțiuni populare, proverbe si zicători cu
valoare de concluzie.
O secvență esențială pentru acest basm este cea în care se relatează
întâlnirea dintre fiul Craiului si spânul, secvență care se înscrie în
motivul încălcării poruncii părintesti. Spânul reuseste să-l păcălească pe
fiul de Crai care îl angajează drept călăuză. La un moment dat Spânul îl
convinge să intre în fântână pentru a se răcorii. Creangă utilizează
motivul fântânii pentru a sugera ideea de cunoastere. Coborârea în
fântână semnificând o schimbare de identitate, de statut social, o moarte
si o înviere cu caracter ritualic. Aflat în fântână, fiul de Crai îi dezvăluie
Spânului scopul călătoriei, apoi se produce un transfer de identitate.
Spânul devine fiu de Crai, iar fiul Craiului devine sluga spânului si
primeste identificarea onomastiă sub forma Harap-Alb. Creangă
introduce aici motivul jurământului pe spadă, care are valoare de
jurământ de credință. Se evidențiază caracterul de antagonist al
Spânului, recum si puterea sa oraculră, deoarece el vorbeste de o moarte
si o înviere.
A două secvență este constituită de primul final al basmului.
Harap-Alb îsi îndeplineste ultima dintre probe si o aduce pe fata
Împăratului Ros. Ea îi dezvăluie Împăratului Verde adevăratul moment
în care spânul, crezând că Harap-Alb a încălcat jurământul îl
decapitează, atunci Calul Năzdrăvan îl ia pe Spân si-l aruncă din în nori
pentru ca forțele răului să fie înfrânte, iar fata Împăratului Ros îl învie pe
Harap-Alb, folosind instrumentele magice : apa vie si apa moartă si cele
trei smicele de măr dulce. Acest prim final este constituit în antiteză cu
episodul coborârii din fântână. Murind si înviind ritualic, fiul Craiului îsi
initierea, îsi pierde statutul de slugă si redevine fiul de Crai si îsi
pierde identificarea onomastică .
Creangă accentuează aspectul nuvelistic al basmului apelînd la
personaje mai apropiate de caracterul uman decât de cel fabulos.
Titlul basmului identifică personajul principal si eponim al
cărui nume este simbolic ,,Harap” denumeste un om cu pielea închisă la
culoare fiind forma regională a denumirii etnice ,, arab” în Țările
Române în secolul al XIX-lea . ,, Harap “ era denumire pentru țigan,
țiganii fiind robi , sensul s-a extins fiind acela de țigan rob. Din punct de
vedere cromatic, negrul denumeste defectele. ,,Alb” simbolizează
puritatea, naivitatea, calitățile si neinițierea, astfel personajul este țigan
fără să fie țigan si rob fară să fie rob. Substantivul povestea care are
sensul de întâmplări ale vieții prin care va trece fiul de Crai pentru a se
iniția. Creangă apelează la surse ale comicului care țin de comicul de
limbaj sau de personaj, dar mai ales de comicul onomastic cum ar fi
numele Uriasilor care au sufixe augmentative ,, -ilă” pentru exagerarea
unor defecte omenesti (ex: Setilă ) sau comicul de limbaj care presupune
utilizarea de regionalisme, arhaisme, cuvinte imitative, interjecții,
expresii si locuțiuni populare sau proverbe si zicători cu valori de
concluzie.
În concluzie, ,,Povestea lui Harap-Alb “ de Ion Creangă este un
basm cult în care autorul îsi dezvăluie viziunea despre lume si viață din
perspectiva umanizării fabulosului în care aspectul moralizator este
susțiunt prin surse ale comicului într-o manieră specifică lui Creangă.
 Ion
- Liviu Rebreanu

roman realist, dur,

obiectiv, specific perioadei interbelice

- Tema si viziunea –
Romanul ,, Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist,
si obiectiv, specific perioadei interbelice. Relatarea se face la persoana a
III-a, naratorul este obiectiv, omniscient si omniprezent si perspectiva
naratiă este auctorială. Stilul este sobru, impersonal, obiectiv si
anticalofil, denumit la Rebreanu stil cenusiu, cu excepția descrierilor de
peisaj si al portretelor de personaje. Romanul capătă aspect monografic
deoarece prezintă o fixare precisă în spațiu, în Transilvania aflată sub
stăpânire austro-ungara, în zona Bistrița-Năsăud. Rebreanu păstrând
hidronimele Somes si toponimele : Pripas, Armandia, iar
fixarea în timp este imprecisă, la sfârsitul secolului XX, însă poate fi
aproximată prin raportarea la evenimente istorice reale: o campanie
electorală pentru parlamentul de la Budapesta. Realismul este evidențiat
de prezența unor categorii sociale, cum ar fi: intelectualii rurali,
prezența unor ocupații specific cum ar fi : agricultura, a unor tradiții si
obiceiuri( nuntă, nastere, înmormântare), de prezentarea rolului femeii în
societate în calitate de aducătoare de zestre , producătoare de urmasi si
mână de lucru gratuită în gospodărie. Averea este criteriul de stratificare
social astfel încât țăranii lipsiți de calități fizice si morale precum
George Bulbuc se află în fruntea satului, iar alții precum Ion, care este
inteligent, harnic si iubitor de pământuri, dar săracii sunt marginalizați.
Un episod semnificativ care susține una din cele două teme ale
romanului anume tema averii este conflictul dintre Ion si George de la
horă, episode prezentat în deschiderea romanului. George se află în
fruntea satului, este preferat de Vasile Baciu drept ginere pentru Ana si
este cel care plăteste taraful de lăutari pentru horă. Pe cealaltă parte se
afla Ion frumos, dar sărac. La horă este preferat de fete si le comandă
lăutarilor ce să cânte ; de asemenea, o urmăreste pe Ana cu care si-ar
dori să se însoare pentru zestrea ei. Episodul descrie bătaia dintre Ion si
George pornită dintr-un motiv banal, dar care dezvăluie un conflict
deschis între cei doi, care este mai vechi si care izbucneste ( motivul
duelului ). Acțiunea romanului va relata modul în care Ion forțează mâna
lui Vasile Baciu să i-o dea pe Ana de soție, modul în care George se va
căsători cu Florica pentru a arata celorlalți că este suficient de bogat
încât să-si ia o nevastră fără zestre.
Al doilea episod semnificativ este prezentat foarte aproape de
finalul romanului. După ce Ana s-a sinucis, Ion rămas văduv descopră că
fericirea nu vine din bogății, ci din iubire însă Florica este măritata cu
George si atunci Ion devine în aparență prietenul lui George pentru a o
vedea pe Florica mai des. Când George află că Ion o doreste pe Florica
si că va veni la ea noaptea creează condițiile acestei întâlniri, se întoarce
acasă pe neasteptate si-l omoară pe Ion din gelozie cu o sapă, simbol al
iubirii lui Ion pentru pământ. Acest episode încheie conflictul dintre cei
doi printr-o rezolvare brutala care-l va duce pe George în închisoare,
Rebreanu subliniind ideea că averea nu este un criteriu potrivit de
stratificare social si că acest criteriu poate genera tragedii si poate
distruge vieți.
Titlul este un substantiv propriu ce identifică personajul principal
si eponim al romanului, reprezintă un prenume comun pentru categoria
social din care face parte acesta, Ion fiind un țăran cu calități fizice si
morale, dar făra avere, marginalizat de societate si pe care Rebreanu îl
transformă într-un exponent al clasei sociale de care aparține.
Romanul este circular pentru că începe si se termină cu aceeasi
imagine centrată pe motivul drumului care la început face trecerea dintre
realitate si ficțiune, iar în final dintre ficțiune si realitate. Impresia de
miscare este dată de folosirea unor toponime si imagini simbolice într-o
ordine în început si în ordine inversă în final, exemplu Râpele Dracului,
Cismeaua Mortului, Pădurea Domnească. Romanul are aspect simetric,
deoarece este împărțit în două părți cu titluri semnificative si
metaforice : ,, Glasul Pământului “ care are 6 capitole si dezvoltă tema
averii si ,, Glasul Iubirii” care are 7 capitole si dezvoltă tema iubirii.
Numărul total de capitole 13 sugerează destinul nefericit al lui Ion.
Simetria este dată si de prezența a două fire narative paralele care
urmăresc viața intelectuală rurală, preotul Belciug si învățătorul
Herdelea si viața țăranilor.
În concluzie, romanul Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist,
dur si obiectiv specific perioadei interbelice având aspect circular si
simetric. Rebreanu prezintă imaginea satului tradițional ardelenesc din
zona Bistrița-Năsăud, conferind romanului si aspect monografic.
Este conturată imaginea comunității rurale din vremea în care
Ardealul se află sub stăpânire Austro-Ungară, o comunitate construită cu
mai multe etnii : românii sunt țărani sau intelectuali rurali, țiganii sunt
lăutari, evreii se ocupă de comerț, iar maghiarii fac parte din
administrație.

- Caracterizare de personaj –
Ion – personaj principal si eponim
- caracterizat prin mândrie exagerată ( orgolios si nemulțumit );
- harnic ( munceste pământul familiei si îl ajută la nevoie pe preot si pe
învatator);
- obsedat să aibă pământ cât mai mult ( familia fusese bogată, dar
sărăcise treptat pentru că tatăl era lipsit de simț practic; pământul
simboliza respectul oamenilor si demnitate sociala; iar Ion se simțea
obligat să redea familiei acest respect );
- caracterizat prin siretenie ( Ion îl forteaza pe Vasile Baciu să i-o dea
pe Ana seducând-o pe fată si apoi lăsând-o însarcinată );
- avariție ( Ion il obliga pe Vasile Baciu să-i dea zestre toate
pământurile );
- cruzime ( cruzimea se îndreapta spre parinți pe care îi considera
vinovați de starea de sărăcie în care se găsește și spre Ana pentru care nu
are sentimente și cu care s-a căsătorit numai pentru zestre; sunt scene în
care Ana este supusa atât violențelor soțului cât și violențelor tatălui );
- lipsit de scrupule ( copilul reprezinta pentru Ion doar garanția
proprietații asupra pământului, iar moartea copilului îl atinge mai ales
din această perspectivă; se împrietenește cu George pentru a o putea
vedea mai des pe Florica );
- îngâmfat ( își schimbă atitudinea și mersul din momentul în care
devine proprietarul pământului lui Vasile Baciu );

Ion este personajul principal și eponim al romanului ,,Ion” de Liviu

Rebreanu și face parte din categoria țăranilor. S-a născut într-o familie
săracă, condamnându-și părinții pentru situația materială precară.
( Zenobia , mama lui Ion avusese zestre, dar Alexandru Glanetașul a
risipit averea).
Personajul este caracterizat prin mândrie exagerată. Este orgolios și
nemulțumit. Acesta își dorește cu orice preț să aibă cât mai mult pământ
și nu contează mijloacele la care trebuie să apeleze pentru a intra în
posesia pământului pe care și-l dorește. Pentru Ion pământul
simbolizează respectul oamenilor și demnitate socială, iar el se simte
obligat să redea familiei acest respect.
Obsedat să aibă pământ; Ion este un băiat harnic, muncește pământul
familiei cu plăcere și la nevoie îi ajută pe preot și pe învățător.
Este caracterizat de cruzime care se revarsă în primul rând asupra
părinților săi pe care îi consideră vinovați de starea de sărăcie în care se
găsește; iar apoi asupra Anei, soția pentru care nu are sentimente și cu
care s-a căsătorit doar pentru zestre. Sunt scene în roman în care Ana
este supusă atât violențelor tatălui cât și violențelor soțului.
Personajul este șiret, dar avar. Îl forțează pe Vasile Baciu să i-o de
pe Ana seducând-o și lăsând-o însărcinată. Avariția de care dă dovadă se
manifestă în momentul în care Ion îl obligă pe Vasile Baciu dupa ce se
căsătorește cu Ana să îi dea tot pământul drept zestre.
După ce Ana naște și apoi moare, Ion arată că este lipsit de scrupule
din moment ce pentru el copilul nu reprezintă altceva decât garanția
pământului și a averii. Moartea copilului îl atinge mai ales din aceasta
perspetivă. Tot în această categorie se încadrează și faptul că pentru Ion
averea și pământul sunt mai importante decât iubirea. Deși o iubește pe
Florica, el o seduce pe Ana, apoi o i-a de soție pentru a intra în posesia
pământurilor tatălui ei. Tot din lipsă de scrupule Ion se împrietenește cu
dușmanul său George Bulbuc doar pentru a o vedea mai des pe Florica.
 Două scene importante în dezvoltarea personajului sunt: cea de
început când Ion este un băiat umil, țăran care visează să aibă și el
pământ și cea de final când acesta dobândește pământurile prin metode
mai puțin ortodoxe. Mândria de care dă dovadă când are pământ este un
act al avariției sale, deși nu este al lui, Ion consideră că pământul lui
Vasile Baciu i se cuvine și simte că a readus onoarea familiei sale.
Cele două scene sunt în antiteză și arată drumul personajului și
transformările pe care acesta le suferă pe parcursul romanului.
Relatarea se face la persoana a III-a, naratorul este obiectiv,
omniscient și omniprezent, stilul este sobru, impersonal și anticalofil.
( Rebreanu apelează la figuri de stil și imagini artistice numai la
portretul personajelor și descrierea naturii).
Acțiunea este plasată precis în spațiu (Bistrița- Năsăud) fiind păstrate
hidronimele ( Someș ), dar toponimele schimbate ( Prislop).
Fixarea în timp se face în secolul XX, când Transilvania era sub
stîpânire austro-ungară, raportarea la un eveniment istoric realse face
prin intermediul unei campanii electorale pentru parlamentul din
Budapesta prezentată în roman.
Romanul este realist, dur, obiectiv, specific perioadei interbelice,
circular, deoarece începe și se termină cu aceeași imagine simbolică
centrată pe motivul drumului care în incipit face trecera dintre lumea
realității în cea ficțională, iar în final face trecerea din lumea ficțională în
lumea realității, simetric și monografic.
În concluzie, romanul ,,Ion” este un roman intrbelic care prezintă
cele două categorii sociale din viața satului tradițional : țăranii care
respectă în ierarhie criteriul averii și intelectualii rurali care depind de
administrația austro-ungară, salariul fiind singura modalitate de
întreținere.
În opinia mea, în roman este prezentat destinul unui personaj căruia
obsesia pentru pământ i-a adus moartea.
 Moromeții
- Marin Preda

roman realist,
postbelic , cu aspect monografic

- Relația dintre două personaje –

Romanul „Moromeții” este un roman realist postbelic cu aspect
monografic, fiind constituit ca o monografie a satului românesc din Câmpia
Dunării. Viața stă sub semnul sistemului tradițional de valori, pe care Ilie
Moromete îl protejează și care va fi distrus ulterior de către sistemul comunist a
cărui instaurare este descrisă în volumul a doilea. Ilie Moromete este personajul
principal în primul volum și devine personaj secundar în al doilea, fiind construit
de Marin Preda ca un exponent al categoriei sociale din care face parte și având
ca punct de plecare chiar pe tatăl scriitorului Tudor Călărașu. Ilie Moromete
încearcă să-și protejeze familia, chiar dacă este vorba de copii din mai multe
căsătorii între care există deja un conflict ascuns, conflict ce va izbucni și va
destrăma familia aducând-o într-o stare de sărăcie extremă. Ca personaj, el se
încadrează în tipologia țăranului filosof, având două zone de contemplație
preferate: prispa casei și stănoaga podiștii. Principala sa trăsătură este
disimularea, pe care o aplică pentru a evolua persoana cu care stă de vorbă sau
pentru a-și ascunde gândurile și sentimentele. De aceea, reacțiile lui îi pun în
dificultate pe ceilalți, Catrina definindu-l ca pe un om sucit. Este inteligent și
găsește sensul ascuns al evenimentelor, se conduce după propria judecată, el
însuși afirmând despre sine că a fost toată viața independent. Deși este țăran
mijlocaș, Moromete este o personalitate a satului, deoarece criteriul esențial
aplicat în comunitate era criteriul importanței spirituale, ci nu al averii. Plăcerea
conversației este evidețiată mai ales la întâlnirile din Poiana Fierăriei lui Iocan,
când Moromete citea ziarul și dădea tonul conversațiilor. El își va schimba
comportamentul în momentul în care fiii cei mari fug la București luând cea mai
mare parte din averea familiei, fapt care îl determină pe Moromete să încerce să
scoată familia din criză, după dezamăgirea paternă urmează dezamăgirea
matrimonială, când Catrina îl părăsește la bătrânețe. Moartea lui vine ca un fapt
firesc și simbolizează dispariția sistemului tradițional de valori.

Tudor Bălosu este un personaj secundar, cel mai bogat țăran

din sat, dar acest fapt nu îi aduce respectul comunității. El profită permanent de
problemele celorlalți și cumpără orice suprafață de pământ, inclusiv de la
Moromete, ca și cum necazurile unora ar fi motiv de îmbogățire pentru el.
Locunița sa iese în evidență față de celelalte, soția știe să coasă la mașină, iar cei
doi copii sunt diferiți de tinerii de vârsta lor. Polina are zestre și Tudor Bălosu se
pregătește să o mărite, în vreme ce Victor a fost cândva angajat comis-voiajor și
acum îi disprețuiește pe băieții de vârsta lui. În comunitatea arhaică, Tudor Bălosu
reprezintă sistemul capitalist: deși este țăran, el face afaceri, câștigă vânzând
porumbul la munte, își mărește proprietatea, transformă banii într-o valoare mai
importantă decât pământul și își lucrează pământurile cu ajutorul țăranilor mai
săraci. Ceilalți din sat îl disprețuiesc, Moromete îl înjură în gând, dar atunci când
este nevoit îi vinde salcâmul și chiar și o bucată de pământ, singura care nu se
teme de el fiind Polina. Ea va renunța la bunăstarea de acasă și va alege să fugă cu
Bilică, un țăran harnic, foarte sărac, pe care ea îl iubește. Pentru Tudor Bălosu
acest fapt este inacceptabil și atunci el își va concentra atenția asupra lui Victor,
considerând că Polina l-a dezonorat.

Viața comunității din Siliștea- Gumești este marcată de

conflictul dintre două sisteme de valori: sistemul tradițional- arhaic este
reprezentat de Ilie Moromete care consideră că satul în sine ca spațiu închis ar
trebui să își conserve valorile și să își protejeze familia de tip patriarhal. De
cealaltă parte, se află Tudor Bălosu, cel mai bogat țăran din sat care protejează
sistemul capitalist în care valoarea supremă este banul. Tudor Bălosu este privit
cu aversiune în sat, deoarece profită întotdeauna de cei aflați în criză financiară.

O scenă semnificativă, care dezvăluie relațiile dintre Ilie Moromete și Tudor

Bălosu este plasată chiar la începutul romanului descriind un moment în care
Moromete iese la drum să fumeze în așteptarea vreunui trecător cu care să stea
de vorbă. Din întâmplare, cel care va fi obligat să converseze este Tudor Bălosu,
pe care Moromete nu îl suportă, acesta venind la Moromete să discute despre
cumpărarea unui salcâm, ce urma să fie folosit ca lemn de construcții. Această
scenă, dezvăluie capacitatea de disimulare a lui Moromete, care conversează cu
Tudor Bălosu relativ politicos, fără să se implice și sugerându-i că dacă recolta va fi
bogată nu se pune problema vânzării salcâmului. Pe de altă parte, în gândurile
sale, Moromete își arată nemulțumirea față de întâlnirea cu Tudor Bălosu pe care
nu-l suportă și pe care îl înjură. Evenimentele ce vor urma vor demonstra că fii lui
Moromete din prima căsătorie sunt atrași de modul de a gândi și de a acționa al
lui Tudor Bălosu, pe care îl consideră un model demn de urmat, fiind dezamăgiți
de atitudinea relaxată și filosofică a tatălui lor.
 O altă scenă semnificativă descrie vizita lui Moromete la Tudor
Bălosu, prilej pentru Marin Preda de a descrie casa familiei Bălosu după ce
anterior descrie casa familiei Moromete. Familia lui Tudor Bălosu are un mod de
viață diferit în sensul că mama are mașină de cusut și face croitorie pentru familie
și sat, Polina are zestre și trebuie să se căsătorească, iar Victor refuză să-și accepte
statutul de țăran, se îmbracă asemeni băieților de oraș și a avut chiar și o
ocupație, aceea de comis-voiajor. Moromete se duce să discute cu Tudor Bălosu
sperând să primească de la acesta și țuică din aceea adusă de Bălosu de la munte.
Intrând în casă la Bălosu, Moromete observă modul în care sunt amenajate
încăperile și este gata să ironizeze orice situație, ieșită din comun, s-ar fi ivit. El
detestă prostia la fel de mult cum îi detestă pe oamenii care vor să pară altceva
decât sunt. Prezența lui Victor în această scenă declanșează ironia lui Moromete,
cu atât mai mult cu cât Victor nu se comportă și nu vorbește ca un țăran. El
tocmai s-a bărbierit și intră în cameră în momentul în care Moromete și Bălosu
beau o țuică. Comportamentul lui Moromete este derutant, deoarece i se pare
comic și încearcă să se adapteze situației pentru hazul personal. Victor folosește
neologisme (nu obișnuiesc), fapt care atrage ironia lui Moromete.

Din aceste două scene se evidențiază relațiile tensionate între Ilie

Moromete și Tudor Bălosu, acesta din urmă fiind interesat nu numai de salcâmul
lui Moromete, cât și de o bucată de pământ, cumpărându-le pe amândouă atunci
când familia Moromete intră în criză financiară.

Titlul este un substantiv propriu cu formă de plural care denumește

familia în jurul căreia este structurat romanul, o familie tradițională de tip
patriarhal, specifică perioadei interbelice. Titlul amintește de marile epopei ale
antichității greco- latine în care sunt prezentate fapte eroice ale unor neamuri sau
ale unor familii. În roman, nu sunt prezentate fapte eroice, însă eroică este
încercarea lui Moromete de a-și păstra unitatea familiei, de a-i asigura existența
materială și de a proteja sistemul tradițional de valori de atacurile istoriei. Dacă
primul volum a fost publicat în 1955 și este bazat pe tehnica decupajului, al doilea
volum a fost publicat în 1967, fiind construit cu tehnica rezumativă. Tema centrală
este familia, la care se asociază tema paternității, tema istoriei, tema timpului,
primul volum având chiar aspect circular pentru că îcepe cu motivul timpului
răbdător și se termină cu motivul timpului nerăbdător, sugerând o succesiune
rapidă a evenimentelor care vor distruge familia tradițională și sistemul arhaic de
valori.

În opinia mea, orânduirea comunistă așa cum este ea prezentată în volumul

al doilea, are rolul de a distruge sistemul tradițional de valori, familia arhaică de
tip patriarhal, legile orânduirii capitaliste, fără să înlocuiască cele două sisteme cu
idei care să reziste în timp. Deși Moromete încearcă să-și păstreze independența,
spre finalul romanului va fi învins. În concluzie, romanul „Moromeții” de Marin
Preda este un roman realist postbelic, cu o acțiune fixată în satul Siliștea- Gumești
din Câmpia Dunării și având în centru viața familiei Moromete, romanul având
aspectul unui studiu de caz pe tema raportului dintre om și istorie.

- Tema și viziunea –
Romanul „Moromeții” de Marin Preda este un roman realist postbelic,
publicat în două volume, care au modalități diferite de construcție. Primul volum
a fost publicat în 1955 și este construit cu tehnica decupajului care permite
evidențierea unor scene esențiale din viața de familie/ viața comunității care sunt
descrise amănunțit și capătă astfel aspect ritualic. Volumul al doilea a apărut în
1967 și este construit cu tehnica rezumativă care are rolul de a selecționa
evenimentele în funcție de importanța lor, deoarece acest al doilea volum ocupă
o perioadă cuprinsă între Al Doilea Război Mondial și cooperativizarea forțată a
agriculturii, în vreme ce primul volum cuprinde o perioadă mult mai scurtă cu
referire la muncile agricole din timpul unui an.

O trăsătură a realismului, prezentă în roman este relatarea la

persoana a III- a, naratorul fiind obiectiv, iar perspectiva narativă fiind auctorială.
Stilul este sobru, obiectiv, impersonal și anticalofil. Acțiunea este fixată precis în
spațiu, în Siliștea- Gumești, un sat din Câmpia Dunării. Fixarea în timp se face prin
raportare la evenimente istorice reale, cum ar fi: Al Doilea Război Mondial,
instaurarea regimului comunist, desființarea proprietății private asupra
pământului. De aceea, romanul capătă aspect monografic, fiind prezentate:
agricultura ca ocupație tradițională; familia specifică perioadei interbelice cu copii
din mai multe căsătorii; tradiții și obiceiuri specifice, precum: călușul, raptul fetei,
obiceiurile din săptămâna înaintea Paștelui, secerișul etc. Tot de aspectul
monografic ține și prezentarea centrelor de interes ale comunității: primăria,
școala, cârciuma, biserica, Poiana Fierăriei lui Iocan. Este o societate de tip
patriarhal în care stratificarea socială se face strict pe criteriul importanței
personalității, ci nu pe criteriul averii, astfel încât Ilie Moromete, țăran mijlocaș,
beneficiază de respectul comunității, spre deosebire de Tudor Bălosu, cel mai
bogat din sat, care este evitat de ceilalți pentru aroganța cu care se poartă. În
primul volum, atenția se concentrează asupra familiei Moromete, considerată
exponențială pentru categoria socială din care face parte, personajul central fiind
Ilie Moromete. În volumul al doilea, capătă importanță Nicolae Moromete,
accentul căzând pe viața comunității din Siliștea- Gumești.Viața comunității din
Siliștea- Gumești este marcată de conflictul dintre două sisteme de valori:
sistemul tradițional- arhaic este reprezentat de Ilie Moromete care consideră că
satul în sine ca spațiu închis ar trebui să își conserve valorile și să își protejeze
familia de tip patriarhal. De cealaltă parte, se află Tudor Bălosu, cel mai bogat
țăran din sat care protejează sistemul capitalist în care valoarea supremă este
banul. Tudor Bălosu este privit cu aversiune în sat, deoarece profită întotdeauna
de cei aflați în criză financiară.
 O scenă semnificativă, care dezvăluie relațiile dintre Ilie Moromete și
Tudor Bălosu este plasată chiar la începutul romanului descriind un moment în
care Moromete iese la drum să fumeze în așteptarea vreunui trecător cu care să
stea de vorbă. Din întâmplare, cel care va fi obligat să converseze este Tudor
Bălosu, pe care Moromete nu îl suportă, acesta venind la Moromete să discute
despre cumpărarea unui salcâm, ce urma să fie folosit ca lemn de construcții.
Această scenă, dezvăluie capacitatea de disimulare a lui Moromete, care
conversează cu Tudor Bălosu relativ politicos, fără să se implice și sugerându-i că
dacă recolta va fi bogată nu se pune problema vânzării salcâmului. Pe de altă
parte, în gândurile sale, Moromete își arată nemulțumirea față de întâlnirea cu
Tudor Bălosu pe care nu-l suportă și pe care îl înjură. Evenimentele ce vor urma
vor demonstra că fii lui Moromete din prima căsătorie sunt atrași de modul de a
gândi și de a acționa al lui Tudor Bălosu, pe care îl consideră un model demn de
urmat, fiind dezamăgiți de atitudinea relaxată și filosofică a tatălui lor.

O altă scenă semnificativă descrie vizita lui Moromete la Tudor

Bălosu, prilej pentru Marin Preda de a descrie casa familiei Bălosu după ce
anterior descrie casa familiei Moromete. Familia lui Tudor Bălosu are un mod de
viață diferit în sensul că mama are mașină de cusut și face croitorie pentru familie
și sat, Polina are zestre și trebuie să se căsătorească, iar Victor refuză să-și accepte
statutul de țăran, se îmbracă asemeni băieților de oraș și a avut chiar și o
ocupație, aceea de comis-voiajor. Moromete se duce să discute cu Tudor Bălosu
sperând să primească de la acesta și țuică din aceea adusă de Bălosu de la munte.
Intrând în casă la Bălosu, Moromete observă modul în care sunt amenajate
încăperile și este gata să ironizeze orice situație, ieșită din comun, s-ar fi ivit. El
detestă prostia la fel de mult cum îi detestă pe oamenii care vor să pară altceva
decât sunt. Prezența lui Victor în această scenă declanșează ironia lui Moromete,
cu atât mai mult cu cât Victor nu se comportă și nu vorbește ca un țăran. El
tocmai s-a bărbierit și intră în cameră în momentul în care Moromete și Bălosu
beau o țuică. Comportamentul lui Moromete este derutant, deoarece i se pare
comic și încearcă să se adapteze situației pentru hazul personal. Victor folosește
neologisme (nu obișnuiesc), fapt care atrage ironia lui Moromete.
 Din aceste două scene se evidențiază relațiile tensionate între Ilie
Moromete și Tudor Bălosu, acesta din urmă fiind interesat nu numai de salcâmul
lui Moromete, cât și de o bucată de pământ, cumpărându-le pe amândouă atunci
când familia Moromete intră în criză financiară.

Titlul este un substantiv propriu cu formă de plural care denumește familia în

jurul căreia este structurat romanul, o familie tradițională de tip patriarhal,
specifică perioadei interbelice. Titlul amintește de marile epopei ale antichității
greco- latine în care sunt prezentate fapte eroice ale unor neamuri sau ale unor
familii. În roman, nu sunt prezentate fapte eroice, însă eroică este încercarea lui
Moromete de a-și păstra unitatea familiei, de a-i asigura existența materială și de
a proteja sistemul tradițional de valori de atacurile istoriei.

Dacă primul volum a fost publicat în 1955 și este bazat pe tehnica decupajului, al
doilea volum a fost publicat în 1967, fiind construit cu tehnica rezumativă. Tema
centrală este familia, la care se asociază tema paternității, tema istoriei, tema
timpului, primul volum având chiar aspect circular pentru că îcepe cu motivul
timpului răbdător și se termină cu motivul timpului nerăbdător, sugerând o
succesiune rapidă a evenimentelor care vor distruge familia tradițională și
sistemul arhaic de valori.

În opinia mea, orânduirea comunistă așa cum este ea prezentată în volumul al

doilea, are rolul de a distruge sistemul tradițional de valori, familia arhaică de tip
patriarhal, legile orânduirii capitaliste, fără să înlocuiască cele două sisteme cu
idei care să reziste în timp. Deși Moromete încearcă să-și păstreze independența,
spre finalul romanului va fi învins.

În concluzie, romanul „Moromeții” de Marin Preda este un roman realist

postbelic, cu o acțiune fixată în satul Siliștea- Gumești din Câmpia Dunării și având
în centru viața familiei Moromete, romanul având aspectul unui studiu de caz pe
tema raportului dintre om și istorie.
 Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război

- Camil Petrescu

roman modernist ,
psihologic, interbelic, subiectiv

- Tema și viziunea –
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu este un roman subiectiv, psihologic și se înscrie în modernismul
interbelic. Relatarea se face la persoana I, naratorul subiectiv este și personaj, iar
perspectiva narativă este actorială. Ștefan Gheorghidiu face parte dintr-o
tipologie modernistă și este intelectualul superior aflat în căutarea absolutului și
marginalizat de societatea meschină în care trăiește. Aspectul psihologic se
evidențiază prin extrospecție, deoarece Gheorghidiu încearcă să pătrundă în viața
interioară a celor din jur și prin introspecție, deoarece încearcă să-și explice
trăirile interioare precum și modul în care evoluează iubirea lui pentru Ela.
Romanul are mai multe teme la care se asociază motive specifice: iubirea și
motivul inadecvării cuplului, războiul, familia, averea, moștenirea, motivul
avarului (Tache Gheorghidiu) și motivul arivistului (Nae Gheorghidiu). Acțiunea
este fixată în timp prin raportare la Primul Război Mondial și în spațiu, înmediul
citadin, în manieră modernistă, dar și pe linia frontului, urmărind destinul
personajului narator. Modernismul este evidențiat prin anticalofilismul promovat
de Camil Petrescu, el considerând că figurile de stil și imaginile artistice distrag
atenția de la personaje și de la acțiune. Evenimentele nu mai sunt prezentate în
ordine cronologică, ci se apelează la memoria involuntară, producându-se o
ruptură între timpul obiectiv care este prezentul și care se desfășoară pe linia
frontului și timpul subiectiv care este trecutul și care este legat de povestea de
iubire dintre Ela și Ștefan. Finalul este deschis, ținând de evoluția vieții naratorului
personaj, finalul închis având numai povestea de iubire dintre Ela și Gheorghidiu.
Tot în manieră modernistă, evenimentele sunt prezentate dintr-un punct de
vedere unic și parțial, cel al personajului narator, ceea ce determină o imagine
nesatisfăcătoare asupra desfășurării lor.

O scenă semnificativă este scena cinei în care întreaga familie Gheorghidiu

este prezentă în casa unchiului Tache, sunt dezvoltate aici tema averii, deoarece
personajele aparțin burgheziei și consideră că averea reprezintă respect
șidemnitate socială, tema moștenirii, deoarece majoritatea membrilor familiei
urmăresc moștenirea unchiului Tache, tema familiei, deoarece personajele sunt
înrudite între ele. Sunt asociate motivul avarului în persoana unchiului Tache și
motivul arivistului reprezentat de Nae Gheorghidiu. La această cină, Gheorghidiu
o prezintă pe Ela devenită soția lui, iar Nae Gheorghidiu face o paralelă între
destinul tatălui lui Ștefan Gheorghidiu și Gheorghidiu, ambii căsătoriți fără zestre,
sugerând în mod ironic că astfel de oameni sunt ratați. Ștefan Gheorghidiu
reacționează violent și pleacă, spre ușurarea familiei care considera că va fi scos
din testament. La puțină vreme, unchiul Tache moare lăsându-i lui Ștefan cea mai
mare parte din avere, iar restul familiei deschide imediat un proces. Ștefan
Gheorghidiu se hotărăște să renunțe la testament pentru ca moștenirea să se
împartă în mod egal, dar Ela se împotrivește cu violență dezvăluind un aspect
necunoscut al personalității ei. Gheorghidiu este șocat și constată diferența dintre
aparența feminină și gingașă a Elei și esența sa materialistă.

Un alt episod este plasat în finalul romanului. După o relație plină de

împăcare și despărțire, Ștefan hotărăște să mai dea o șansă căsătoriei cu Ela. În
urma unei nopți de iubire el are intenția să dea la o parte trecutul, însă Ela se
arată interesată de situația ei materială în eventualitatea în care Gheorghidiu ar
muri pe front, acest moment îl determină să renunțe la întreaga avere în favoarea
Elei pe care o privește acum cu indiferență. Acest episod încheie definitiv tema
iubirii dezvoltată în roman prin intermediul motivului inadecvării cuplului.

Titlul este alcătuit din două secvențe în antiteză ce identifică cele două părți
ale romanului și cele două teme principale. Prima antiteză este între adjectivul
„ultima” reprezentând sfârșitul unei experiențe și „întâia” reprezentând începutul
unei experiențe aflate în desfășurare. Cealaltă antiteză este între substantivul
„dragoste” simbolizând dragostea și substantivul „război” simbolizând moartea,
ambele reprezentând temele romanului. Pentru Gheorghidiu, războiul și iubirea
sunt experiențe de cunoaștere, substantivul „noapte” prezentat în ambele
structuri sugerează ideea de mister al cunoașterii.

Finalul romanului rămâne deschis, cu toate că povestea de iubire dintre Ela

și Gheorghidiu este considerată încheiată. Finalul deschis este generat de
prezența naratorului personaj care nu dorește a revedea evoluția evenimentelor.
Relatarea beneficiază de două timpuri diferite: un timp exterior, obiectiv, care se
referă la război și care este prezentul și un timp inferior, subiectiv, care se referă
la iubire și care este trecutul. Criteriul care ordonează relatarea trecutului este
memoria involuntară.
 În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
de Camil Petrescu este un roman subiectiv de analiză psihologică ce corespunde
cerințelor modernismului interbelic în care se spune problema intelectualului
superior aflat în căutarea absolutului, dezamăgit în iubire și încercând să scape cu
viață dintr-un război lipsit de eroism. Anticalofilismul stilului concentrează atenția
asupra acțiunii și asupra personajelor.

- Relatia dintre doua personaje –

Romanul „Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război” de Camil
Petrescu este un roman psihologic, subiectiv de factură modernistă specific
perioadei interbelice. Sunt prezentate trăirile interioare ale omului modern pus în
fața a două experiențe de cunoaștere; iubirea și războiul, este introdusă o nouă
tipologie de personaj, intelectualul superior aflat în căutarea absolutului pus în
fața unei societăți meschine care îl marginalizează. Din această tipologie face
parte Ștefan Gheorghidiu, personajul narator care-și prezintă experiențele
subiective dintr-un punct de vedere unic, personal și nesatisfăcator. El este mai
întâi student la filozofie, apoi profesor, se înrolează voluntar pe front din
patriotism și îndemnat de propria conștiință și transformă iubirea și războiul în
acte de cunoaștere. El refuză să se adapteze condițiilor impuse de o societate ce
pune preț pe bunurile materiale și care păstrează idealismul, este inteligent, lucid
și caută certitudine în tot ce îl înconjoară, întâlnește iubirea pe care o traversează
într-un proces complicat ce pornește de la orgoliu masculin satisfăcut de iubirea
Elei pentru el; ajunge la autosugestie, la obsesie, la gelozie și se termină în
indiferență deși este idealist moștenirea venită de la unchiul Tache îi schimbă
fundamental viața și îi distruge căsnicia. Aflat pe front, Gheorghidiu așteaptă să își
dovedească eroismul și curajul într-o mare bătălie și descoperă că războiul nu are
nimic eroic că înseamnă suferință și moarte, descoperă sentimentul de
camaraderie față de soldații și ofițerii alături de care luptă.

Ela este studentă la litere și se îndrăgostește de Gheorghidiu, student la

filozofie din el recunoaște că are un aspect banal și că Ela este cea mai frumoasă
fată din facultate. Cei doi se vor căsătorii pornind de la convingerea lui
Gheorghidiu că Ela este idealul său de frumusețe și feminitate. El apreciază la Ela
gingășia și aspectul fizic și nu dă atenție opiniilor ei, mai ales în perioada de
început când sunt săraci. Ela pare fericită, este mândră de relația dintre ei și
merge să audieze cursuri complicate din care nu înțelege nimic numai pentru a fi
alături de Gheorghidiu. Moștenirea unchiului Tache îi dezvăluie Elei o lume
materialistă la care ea se adaptează foarte repede. Este preocupată de aspectul
fizic și se îngrijește de vestimentația lui Gheorghidiu, începe să frecventeze lumea
modernă, îi plac petrecerile și excursiile și capătă un comportament care lui
Gheorghidiu i se pare superficial lipsit de valori morale. Acest comportament va
declanșa gelozia lui și va contribui treptat la destrămarea căsniciei. Încă din
momentul când Gheorghidiu primește moștenirea Ela își schimbă
comportamentul demonstrând că nu este idealul de feminitate pe care îl credea
Gheorghidiu dublată de dezamăgirea produsă de război vor pune capăt acestei
relații și vor transforma sentimentele în indiferență.

Dacă Gheorghidiu se dovedește a fi un personaj complex din punct de

vedere psihologic, un spirit analitic ce încearcă să descopere mecanismul de
producere a unor trăiri și sentimente, Ela pare superficială, se adaptează ușor
societății în care averea ține loc de demnitate socială și de respect, cele două
personaje neavând nimic în comun.

O scenă semnificativă este scena cinei în care întreaga familie Gheorghidiu

este prezentă în casa unchiului Tache, sunt dezvoltate aici tema averii, deoarece
personajele aparțin burgheziei și consideră că averea reprezintă respect și
demnitate socială, tema moștenirii, deoarece majoritatea membrilor familiei
urmărește moștenirea unchiului Tache, tema familiei, deoarece personajele sunt
înrudite între ele. Sunt asociate motivul avarului în persoana unchiului Tache și
motivul aviristului reprezentat de Nae Gheorghidiu. La această cină, Gheorghidiu
o prezintă pe Ela devenită soția lui, iar Nae Gheorghidiu face o paralelă între
destinul tatălui lui Ștefan Gheorghidiu și Gheorghidiu, ambii căsătoriți fără zestre,
sugerând în mod ironic că astfel de oameni sunt ratați. Ștefan Gheorghidiu
reacționează violent și pleacă spre ușurarea familiei care consideră că va fi scos
din testament. La puțină vreme unchiul Tache moare lăsându-i lui Gheorghidiu
cea mai mare parte din avere, iar restul familiei deschide imediat un proces.
Ștefan Gheorghidiu se hotărește să renunțe la testament pentru ca moștenirea să
se împartă în mod egal, dar Ela se împotrivește cu violență desăvârșită un aspect
necunoscut al personalității ei. Gheorghidiu este șocat și constată diferența dintre
aparența feminină și gingașă a Elei și esența sa materialistă. Un alt episod este
plasat în finalul romanului. După o relație plină de împăcări și despărțiri
Gheorghidiu hotărăște să mai dea o șansă căsătoriei cu Ela în urma unei nopți de
iubire lăsând la o parte trecutul, însă Ela se arată interesată de situația ei
materială în eventualitatea în care Gheorghidiu ar muri pe front, acest moment îl
determină să renunțe la întreaga avere în favoarea Elei pe care o privește acum cu
indiferență, acest episod încheie definitiv tema iubirii dezvoltată în roman prin
intermediul motivului inadecvării cuplului.
Titlul este alcătuit din două secvențe în antiteză ce
identifică cele două părți ale romanului și cele două teme principale. Prima
antiteză este între adjectivul „ultima” reprezentând sfârșitul unei experiențe și
„întâia” reprezentând începutul unei experiențe aflate în desfășurare, cealaltă
antiteză este între substantivul „dragoste” simbolizând viața și „război”
simbolizând moartea ambele reprezentând temele romanului. Pentru
Gheorghidiu războiul și iubirea sunt experiențe de cunoaștere substantivul
„noapte” prezent în ambele structuri sugerează ideea de mister al cunoașterii.
Finalul romanului rămâne deschis cu toate că povestea de iubire dintre Ela și
Gheorghidiu este considerată încheiată. Finalul deschis este generat prin prezența
naratorului-personaj care nu poate prevedea evoluția evenimentelor. Relatarea
beneficiază de două timpuri diferite: un timp exterior, obiectiv, care se referă la
războiși care este prezentul și un timp interior, subiectiv care se referă la iubire și
care este trecutul. Citeriul care ordonează relatarea trecutului este memoria
involuntară.

În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

de Camil Petrescu este un roman subiectiv de analiză psihologica ce corespunde
cerințelor modernismului interbelic în care problema intelectualului superior aflat
în căutarea absolutului, dezamăgit în iubire și încercând să scape cu viață dintr-un
război lipsit de eroism. Anticalofilismul stilului concentrează atenția asupra
acțiunii și asupra personajelor.
 Enigma Otiliei
- G. Călinescu

roman realist de tip

balzacian, cu influente romantic și rediste
- Relația dintre două personaje –
Romanul ,, Enigma Otiliei “ de G. Călinescu este un roman
realist, balzacian, cu influențe romantice și naturaliste specific perioadei
interbelice. În roman sunt prezentate tipologii de personaj specifice
realismului balzacian și sunt prezentate categorii sociale ce pot fi
identificate în București la începutul secolului XX.
Felix Sima este în roman personaj-martor, personaj alter-ego al
autorului se încadrează în tipologia intelectualului pentru care pe primul
plan se află valorile spirituale și educația și nu valorile materiale și este
un personaj în evoluție fapt care oferă operei aspect bildungsroman. Încă
de la începutul romanului, Felix este prezentat ca încadrându-se în
motivul orfanului ca și Otilia Mărculescu . El vine de la Iași la București
pentru a urma exemplul tatălui său Iosif Sima, medic militar și știe că va
locui la tutorele său Costache Giurgiuveanu pe strada Antim. Este
inteligent, își dorește o carieră în medicină și în această situație este
perseverent și foarte implicat încă din primul an de facultate. Este
sensibil, cântă la vioară, simte nevoia de afecțiune deoarece și-a pierdut
mama când era foarte mic.
Otilia Mărculescu este personajul eponim romanului transformat
de G. Călinescu într-un simbol al feminității absolute, se încadreaza în
motivul orfanului, deoarece Costache Giurgiuveanu a fost căsătorit cu
mama ei, dar nu îi este tată. Deși o iubește, Costache a ezitat să o înfieze
și nici nu i-a făcut testament, din zgârcenie. Din acest punct de vedere ea
va deveni motiv de conflict pe tot parcursul romanului. Este o fire liberă,
care nu suportă constrângerile, este deja studentă la conservator și
visează să devină pianistă. Se înscrie încă la tipoilogia adolescentei,
având un temperament vulcanic, este dezordonata, preocupată de
aspectul fizic, comportamentul ei demonstrând un amestec de maturitate
și atitudine copilăroasă. Deși nu este personaj principal, Otilia este
prezentată din perspectiva tuturor celorlalte personaje. Aglae și Aurica
o detesta, Costache o iubește ca pe propriul copil, Titi și Stănică sunt
aproape îndrăgostiți de ea, Pascalopol oscilează între iubirea paternă și
iubirea erotică, iar pentru Felix este simbolul absolut al iubirii
adolescentine. G. Călinescu îi conturează doua portrete diferite . La
începutul romanului, Otilia apare în fața lui Felix extrem de frumoasă și
de gingașă, iar în final, Felix vede la Pascalopol o fotografie care o
înfățișează pe Otilia căsătorită cu un om foarte bogat din America de
Sud, încă frumoasă, dar lipsită de mister.
 O secvență esențială care marchează relația dintre două personaje
este plasată în începutul romanului când Felix intra pentru prima dată în
casa lui Costache Giurgiuveanu. Este momentul în care G. Călinescu
realizează portretul Otiliei și o transformă încă de la început într-un
simbol al feminității și al misterului feminin.Este momentul în care
aspectul ei exterior și comportamentul produc o impresie puternică
asupra lui Felix, ea se poartă ca și cum s-ar cunoaște de mult. Este
prietenoasă în încercarea de a-l face să se simta confortabil și îi face
cunoștință cu toți ceilalți membrii ai familiei. Otilia se va transforma pe
parcursul romanului în simbolul iubirii absolute pentru Felix și va
contribui în inițierea acestuia în iubirea de tip adolescentin.
Un al doilea episod semnificativ este cel în care Felix și Otilia rămîn
fără protectorul lor, Cosctache Giurgiuveanu, cei doi simt nevoia de
ocrotire și de compasiune în fața unui viitor necunoscut, Otilia îi
propune să doarmă împreună știind că ea trebuie să părăsească acea
casă, dar Felix înțelege să aibă o atitudine ce puritatea
pentru a arăta iubirea profundă pentru Otilia, astfel încât acest episod
vine să susțină faptul că cele două personaje se încadrează în motivul
îndrăgostiților nefericiți.
Titlul identifică personajul eponim al romanului, tânăra Otilia
Mărculescu studentă la conservator și visând la o carieră de pianistă, ea
este obiectivul iubirii adolescentine al lui Felix și este transformată de G.
Călinescu într-un mister, într-un simbol al feminității absolute.
Romanul are aspect circular, deoarece începe și se termină cu
imaginea casei lui Costache Giurgiuveanu, văzută prin ochii
personajului martor Felix Sima. În incipit casa este încă locuită, fiind
deschisă de la exterior spre interior și având aspectul unei construcții ce
sugerează o bogăție trecută, dar căreia reparațiile superficiale îi dau un
aer de schimbare negativă. În final, casa este nelocuită și ruinată.
G. Călinescu sugerează destrămarea unei familii și face trimitere la
motivul fortuna labilis. Datorită temelor specifice balzacianismului, în
roman sunt două tipuri de conflicte: conflicte exterioare, având ca obiect
averea sau moștenirea cum este conflictul dintre Aglae și Otilia cu
privire la averea lui Costache Giurgiuveanu precum și conflicte
interioare ce se manifestă în conștiința personajelor cum este conflictul
dintre iubirea pentru Otilia și dorința de a face carieră la Felix sau
conflictul dintre iubirea paternă și iubirea erotică, tot în legătură cu
Otilia, la Pascalopol .

- Tema și viziunea –
Romanul ,, Enigma Otiliei “ de G. Călinescu este un roman realist.
Realismul se evidențiază prin relatare la persoana a III-a de către un
narator obiectiv și dintr-o perspectivă auctorială . Acțiunea este fixată
precis în timp exact . Începe în iulie 1909 și continuă prin raportare la
Primul Război Mondial. Fixarea în spațiu este precisă în mediul urban,
în București, cu referire la străzi și cartiere reale, cum ar fi strada Antim
și Calea Victoriei.
 Balzacianismul se evidențiază prin prezența unor teme și motive
specifice. Tema averii este dezvoltată pornind de la ideea că averea
reprezintă un statut social superior și asigură respectul societății, idee
specifică burgheziei în ascensiune. Tema moștenirii este sugerată de
modalitățile prin care burghezia poate face rost de avere : prin
moștenire, prin căsătorie sau din afaceri . Tema familiei este dezvoltată
de G. Călinescu prin faptul că majoritatea personajelor fac parte din
familia Giurgiuveanu-Tulea, iar tema paternității este legată de Otilia
Mărculescu personajul eponim, în legătură cu care celelalte personaje
sunt dorința de a-i influența destinul într-un fel sau în altul. Sunt
prezente motive balzaciene cum ar fi motivul avarului reprezentat de
Costache Giurgiuveanu și motivul arivistului reprezentat de Stănică
Rațiu.
În manieră realistă sunt reprezentate trei categorii sociale și anume
burghezia , categorie socială în ascensiune, dornică să avanseze pe scara
socială și să acumuleze avere, categorie din care fac parte majoritatea
personajelor, moșierii, categorie socială în declin, din care face parte un
singur personaj aflat deja la jumătatea vieții și fără urmași cărora să le
transmită un sistem de valori și intelectualii, categorie socială aflată în
formare pentru care valorile spirituale și educația au importanță mai
mare decât valorile materiale.
Un episod ce evidențiază tema averii asociată cu motivul avarului
este cel în care, Costache Giurgiuveanu sfătuit de Pascalopol hotărăște
să depună intr-un cont de-al Otiliei o sumă de bani pe care hotărăște să o
depună ca fata să îi folosească după moartea lui. Deși o iubește el îi va
da lui Pascalopol numai o parte din sumă motivând că medicul i-a spus
că se simte bine și acest caz îi va restitui mai târziu. Costache nu are
încredere în bănci drept pentru care își păstrează banii în casă, mutându-i
în diferite ascunzători. Din acest episod se observă că averea
dezumanizează oamenii și distruge relațiile de familie.
 Un alt episod semnificativ pentru tipul de societate prezentat,
reflectă tema moștenirii, acțiunile lui Stănică Rațiu au produs indirect
moartea lui Costache Giurgiuveanu, iar Aglae în loc să fie preocupată de
modul în care trebuie să accționeze pentru înmormântarea fratelui începe
o căutare ca să descopere bani, un eventual testament sau orice
document ar putea să o înlăture de la moștenire. Căutarea o dezamăgește
pentru că cea mai mare parte din bani fusese deja luată în secret de
Stănică Rațiu. G. Călinescu identifică astfel modul în care obsesia de a
dobândi avere distruge afecțiunea dintre frați și o determină pe Aglae la
gesturi lipsite de onoare.
Titlul identifică personajul eponim al romanului, tânăra Otilia
Mărculescu studentă la conservator și visând la o carieră de pianistă, ea
este obiectivul iubirii adolescentine al lui Felix și este transformată de G.
Călinescu într-un mister, într-un simbol al feminității absolute.
Romanul are aspect circular, deoarece începe și se termină cu
imaginea casei lui Costache Giurgiuveanu, văzută prin ochii
personajului martor Felix Sima. În incipit casa este încă locuită, fiind
deschisă de la exterior spre interior și având aspectul unei construcții ce
sugerează o bogăție trecută, dar căreia reparațiile superficiale îi dau un
aer de schimbare negativă. În final, casa este nelocuită și ruinată.
G. Călinescu sugerează destrămarea unei familii și face trimitere la
motivul fortuna labilis. Datorită temelor specifice balzacianismului, în
roman sunt două tipuri de conflicte: conflicte exterioare, având ca obiect
averea sau moștenirea cum este conflictul dintre Aglae și Otilia cu
privire la averea lui Costache Giurgiuveanu precum și conflicte
interioare ce se manifestă în conștiința personajelor cum este conflictul
dintre iubirea pentru Otilia și dorința de a face carieră la Felix sau
conflictul dintre iubirea paternă și iubirea erotică, tot în legătură cu
Otilia, la Pascalopol .
Moara cu noroc
- Ioan Slavici

nuvelă psihologică

- Tema și viziunea –
Nuvela ,, Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă cu
aspect psihologic specifică Epocii Marilor Clasici, alături de creații ale lui
Creangă, Caragiale si Eminescu. O trăsătura a realismului ce poate fi
identificată în nuvelă este relatarea la persoana a III-a, de către un narator
obiectiv, omniscient si omniprezent și dintr-o perspectivă narativă auctorial.
Stilul este sobru, obiectiv, impersonal si anticalofil. O altă trăsătura este
prezentarea unor ocupații specifice cum ar fi: cizmar, cărciumar, crescător de
porci, jandarm; acțiunea fiind fixată în spațiu în Câmpia Ardealului și în timp
la sfarșitul sec. al XIX-lea. Tema nuvelei este banul transformat în obsesie și
care are efecte distructive asupra conștiinței personajului principal, intenția lui
Slavici fiind aceea de a confrunta sistemul tradițional de valori, ce pune
accent pe valorile spirituale si sistemul capitalist de valori ce pune accent pe
valorile materiale și pe bani. Aspectul psihologic al nuvelei este dat de modul
în care sunt urmărite modificările de conștiință la Ghiță, inițial un soț și un
tată responsabil devenit in final obsedat să strângă bani din afacerile cu Lică
Sămădăul.
O secvența semnificativă este întâlnirea dintre Lică Sămădăul și Ghiță,
o întâlnire aparent banală, în care Lică vine să cunoască pe noul stăpân al
tărâmului. Ghiță este reticent, în vreme ce Lică îi transmite un mesaj ascuns
sub vorbe inofensive, ca o amenințare că dacă nu se supune regulilor este în
pericol. De fapt, Lică avea nevoie să știe cine oprește la han, unde merge și
cât este de bogat, deoarece era căpetenie de tâlhari. Speriat de atitudinea lui
Lică, Ghiță își ia măsuri de siguranță cumpărând arme, câini și angajându-și
oameni.
O altă secvență este cea a discuției violente dintre Ana și Ghiță în care
Ana îi reproșează soțului lașitatea, indiferența, lipsa de grijă față de familie și
lipsa de iubire, îl face vinovat de destrămarea familiei și îl compară cu Lică
Sămădăul, transformat într-un simbol al masculinitații. Ghiță nu suportă ca
adevărul să îi fie atât de brutal aruncat în față, se înfurie și o înjunghie pe
Ana; fiind la rândul său împușcat de oamenii lui Lică Sămădăul.
În aceste scene, Slavici evidențiază modul în care se schimbă atitudinea
lui Ghiță de la omul gata să-și apere familia la omul care pune mai presus de
familie banii si tovărășia cu Lică.
1. Titlul nuvelei este o metaforă, contribuie la fixarea în spațiu și
identifică un han construit pe locul unei mori; loc pustiu și
considerat blestemat. Substantivul ,, moară sugerează ideea de
belșug, de recoltă bogată, dar și de distrugere; iar structura ,,cu
noroc” face trimitere la motivul fortuna labilis, denumirea având
astfel caracter ironic. Este descris un spațiu în care se macină
destine și se distrug vieți.
Nuvela are aspect circular, deoarece începe și se termină cu imaginea
bătrânei, apărătoarea sistemului tradițional de valori și care se înscrie în
motivul înțeleptului. În incipit bătrâna dă o definiție a fericirii din perpectiva
arhaica, în care accentual cade pe înțelegerea din familie, pe echilibru și pe
bunurile spirituale, cuvintele având rol premonitoriu. În final, bătrâna, rămasă
în viață alături de cei doi copii, trage concluzia cu privire la evenimente din
 perspectiva ei, punând incendiul și moartea celor doi soți pe seama destinului,
o trimitere tot la motivul fortuna labilis.

- Relația dintre două personaje –

Nuvela ,, Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă cu aspect
psihologic specifica Epocii Marilor Clasici, alături de creații ale lui Eminescu,
Creangă și Caragiale. Tema nuvelei este banul, aspectul psihologic fiind
reprezentat de modul în care această temă este oglindita în conștiința
personajelor, obsesia pentru avere având aspect distructiv.
Ghită este personajul principal, cizmar într-un târg de provincie din Câmpia
Ardealului. Este căsătorit cu Ana și au împreună un copil.. Este prezentată familia
traditională, cu mai multe generații, deoarece Ghița are grijă și de mama Anei. El
își iubește soția, o alintă, îi apreciază frumusețea și faptul că este mai tânără decât
el, dar situația economică a familiei se deteriorează și Ghiță se vede nevoit să i-a
în arendă hanul de la Moara cu noroc, aflat într-un loc pustiu din dorința de a
strânge bani pentru a-și deschide un atelier de cizmărie. El ignora sfaturile soacrei
și își duce familia la han, reușesc în afaceri, dar în întâlnirea cu Lică Sămădăul,
adevaratul stăpân al locului îl determină pe Ghiță să-și schimbe prioritațile și să
prefere în locul iubirii pentru familie obsesia pentru bani. Bărbatul grijuliu devine
indiferent, își lasa soția pe mâna lui Lică Sămădăul și ajunge sa o omoare, fiind
împușcat la rândul lui de oamenii Sămădăului.
Lică Sămădăul este personajul negativ al nuvelei, simbol al răului absolut,
întruchipare antropomorfă a diavolului. El este crescător de porci, dar în același
timp si căpetenie de tâlhari care nu se dă în lături de la nici o fapta. Este construit
în manieră romantică, având calitați și defecte, beneficiază de portret fizic și se
remarcă din rândul celorlalți porcari prin vestimentație și prin podoabe, ceea ce
sugerează bogăția personajului. Este în același timp malefic, egoist, lipsit de
slăbiciuni, disprețuitor, preocupat de aspectul exterior, inteligent si manipulator.
Identifică slăbiciunile oamenilor și profita de ele, dar întâlnirea cu Ana îl va face să
se îndrăgostească de ea, deși consideră femeile ființe inferioare. Se va sinucide
într-un mod îngrozitor pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea și pentru că
Sămădăul consideră că nici un om nu este demn să îl prindă viu.
O secvență semnificativă este întâlnirea dintre Lică Sămădăul și Ghiță, o
întâlnire aparent banală, în care Lică vine să cunoască pe noul stăpân al tărâmului.
Ghiță este reticent, în vreme ce Lică îi transmite un mesaj ascuns sub vorbe
inofensive, ca o amenințare că dacă nu se supune regulilor este in pericol. De
fapt, Lică avea nevoie să știe cine oprește la han, unde merge și cât este de bogat,
deoarece era căpetenie de tâlhari. Speriat de atitudinea lui Lică, Ghiță iși ia măsuri
de siguranță cumparând arme, câini și angajându-și oameni.
O altă secvență este cea a discuției violente dintre Ana si Ghiță, în care Ana îi
reproșează soțului lașitatea, indiferența, lipsa de grijă față de familie și lipsa de
iubire, il face vinovat de destrămarea familiei și îl compară cu Lică Sămădăul,
transformat într-un simbol al masculinitații. Ghiăa nu suportă ca adevărul sa îi fie
atât de brutal aruncat în față, se înfurie și o înjunghie pe Ana; fiind la rândul său
împușcat de oamenii lui Lică Sămădăul.
În aceste scene, Slavici evidențiază modul în care se schimbă atitudinea lui Ghiță
de la omul gata să-și apere familia la omul care pune mai presus de familie banii și
tovărășia cu Lică.
Titlul nuvelei este o metaforă, contribuie la fixarea în spațiu și identifică un
han construit pe locul unei mori; loc pustiu și considerat blestemat.
Substantivul ,, moară” sugerează ideea de belșug, de recoltă bogată, dar și de
distrugere; iar structura ,,cu noroc” face trimitere la motivul fortuna labilis,
denumirea având astfel caracter ironic. Este descris un spațiu în care se macină
destine și se distrug vieți.
Nuvela are aspect circular, deoarece începe și se termină cu imaginea
bătrânei, apărătoarea sistemului tradițional de valori și care se înscrie în motivul
înțeleptului. În incipit batrâna dă o definiție a fericirii din perpectiva arhaica, în
care accentual cade pe înțelegerea din familie, pe echilibru și pe bunurile
spirituale, cuvintele având rol premonitoriu. În final, bătrâna, rămasa în viață
alături de cei doi copii, trage concluzia cu privire la evenimente din perspectiva ei,
punând incendiul si moartea celor doi soți pe seama destinului, o trimitere tot la
motivul fortuna labilis.
 Revedere
-Mihai Eminescu

- Particularitățile unui text poetic –

Poezia ,, Revedere “ de Mihai Eminescu se încadrează în curentul
romantic aparținând Epocii Marilor Clasici în care se încadrează alături
de Eminescu: Creangă, Caragiale și Slavici. O trăsătură a romantismului
este prezența unor teme specifice: natura și timpul ca supratemă, la care
se asociază motive precum: codrul, m acvatic ( râuri, izvoare, lacuri,
marea și Dunărea), steaua, noaptea, luna.
Un alt argument este prezența antitezei ca figură specifică
romantismului, respectă antiteza dintre om și natură, dintre efemer și
etern. Sunt revalorificate estetic arhaismele ex: a îmbla și regionalisme
ex: cofeile. Prezența temei naturii conferă textului un puternic aspect
filozofic, poezia fiind o meditație pe tema condiției umane raportate la
aspectul etern al naturii.
Textul este structurat sub forma unui dialog între eul liric și codrul
personificat, văzut în ipostaza de prieten și de sfătuitor. Sunt folosite
diminutive ale afectivității ,, codruțule “, iar codrul oferă sfaturi
descriindu-și existența ce se desfășoară ciclic, între două anotimpuri,
iarna ca simbol al morții aparente și vara ca simbol al vieții. Iarna este
descrisă în manifestările ei specifice: absența păsărilor călătoare, viscol,
troiene, îngheț, sugerând pustietate și moarte. Vara este văzută ca un
anotimp vesel și dinamic, fapt sugerat de prezența femeilor care vin să-și
umple cofeile cu apă de izvor și cântă.
O altă secvență semnificativă este modul în care codrul stabilește
antiteza dintre om și natură, descriind omul ca pe o ființă nefixată în
spațiu și cu sentimente trecătoare, prin epitetele: schimbător și rătăcitor.
Prezentarea naturii eterne se face printr-o enumerație amplă cu referire
la spațiul cosmic eminescian: stele, lună, noapte și la spațiul terestru:
codru, m acvatic. Prezența arhaismelor și a regionalismelor conferă
convorbiri dintre codru si eul liric aspectul de înțelepciune străveche.
Titlul este un substantiv comun nearticulat ce sugerează ideea de
întâlniri dorite și repetate în timp din nevoia eului liric de a-și regăsi
echilibrul prin conversația cu un prieten adevărat.
Poezia este structurată astfel: o sextină, o strofă polimorfă, un
catren și o strofă polimorfă, cu rimă împerecheată și măsura de 7-8
silabe, specific doinei. Rima împerecheată și măsura reprezintă influența
poeziei populare fapt susținut și de primul vers ce reproduce un vers
autentic dintr-o doină din Ardeal. Influența folclorică este o trăsătură
specifică romantismului. Textul este structurat ca un dialog dintre om și
natură, omul fiind reprezentat de eul liric, iar natura de către codru.
Replicile sunt marcate cu linie de dialog, cele aparținând eului liric fiind
de dimensiuni mai reduse, iar cele aparținând codrului fiind mai ample și
cu caracter explicativ.
Poezia ,, Revedere” de Mihai Eminescu, este un text romantic în
care este vizibilă influența poeziei populare în care sunt dezvoltate tema
naturii și supratema timpului pentru a pune în evidență antiteza dintre
aspectul efemer al vieții omului și aspectul etern al naturii cu ajutorul
dialogului și apelând la mijloace specifice atât poeziei populare cât și
poeziei culte de factură romantică.