Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Despre Constitutia din 1866, Titu Maiorescu scrie: „A voi să dai apriori unui
popor o constituție care, prin conținutul ei, ar putea fi mai mult sau mai puțin rațională
înseamnă a trece cu vederea tocmai momentul prin care o constituție este ceva mai mult
decât un simplu obiect al cugetării. Orice popor are, deci, constituția care i se potriveşte
şi care îi aparține.”
El nu ezită să acuze Constituția României de la 1866 de un „prematur liberalism”,
prematur, desigur, deoarece societatea românească nu era întru totul pregătită să se
manifeste în funcție de prevederile şi exigențele acesteia.
Şi tot Maiorescu observă: „Această Constituție (de la 1866) fiind primită
abstractă, toate legile următoare, prin o fatalitate grea, dar necesară, nu se pot face
decât pe aceeaşi cale abstractă şi acum cerințele poporului nostru sunt de a înțelege cât
se poate de iute ce voi esc aceste legi. Aşadar, când s-a introdus viața publică a statului
nostru de sus în jos, când mai toate formele noastre de viață sunt împrumutate din legile
stat elor de altă cultură, când la ’48 am ars regulamentul organic şi n-am voit să-l
amendăm, să dăm la o parte principiile cele rele şi să păstrăm pe cele bune , ci am voit să
primim în totul formele culturii apusene.
Se impunea, după Maiorescu, în modernizarea noastră – deci şi în elaborarea
Constituției de la 1866 – păstrarea şi continuarea a ceea ce este în consonanță cu
specificul unui popor, iar nu renunțarea la tot ce a fost în trecut.
Continuitatea era, cu alte cuvinte, obligatorie într-o construcție cultural-politică;
națiunile mici nu au resursele celor mari, şi nu pot suporta fără riscuri orice experiment.
Ideile lui Maiorescu se regăsesc şi la o serie de înaintaşi precum I. H. Rădulescu,
Al. Russo, I. Maiorescu, M. Kogălniceanu, Gh. Asachi
Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai longevivă
constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
La 1 iulie 1866, Carol I promulgă Constituția. Consulului belgian la Bucureşti,
domnitorul îi declara: „România nu are de urmat un model mai bun în toate privintele,
decât exemplul Belgiei. 12 zile mai târziu depunea jurământul : „Prin Constituția ce dăm
astăzi statului român, realizam aspirațiile legitime ale națiunii, garantând interesele
tuturor stărilor precum şi toate drepturile pe care cetățeanul trebuie să le găsească într-o
societate civilizată. Acest act pentru mine este cel mai însemnat al vieții mele, căci el este
pactul definitiv care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele țări, cu România...
Un guvern monarhic este aşezat. Să stăruim dar cu toți ca, prin leala şi sincera aplicare a
principiilor acestei Constituțiuni, ea să poată produce binefăcătoarele ei roade."
Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară (în linie
coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen, din bărbat în bărbat. prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea
perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor - Art. 82) și prevedea principii democratice
precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți
cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei
sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în
majoritate conservatori).
A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă,
devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea
otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru
evoluția statului român pe baze moderne și democratice.
Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a
Constituției din 1923.
Prevederi
Constituția din 1866 este organizata in opt titluri:
I. Despre teritoriul României
II. Despre drepturile românilor
III. Depre puterile statului
IV. Depre finanțe
V. Despre puterea armata
VI. Dispozițiuni genrale
VII. Despre revisuirea Constituțiunei
VIII. Dispozițiuni Transitorii şi suplimentare
constitue un singur Stat indivizibil, sub denumire de Romania., teritoriul Romaniei este
nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau rectificate, de cat in virtutea
unei legi ca acesta nu se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina. Din punct de
vedere administrativ teritoriul țării era împărțit în județe.
In titlul II Despre drepturile Românilor regasim drepturile conferite
cetățenilor de constitutie si anume:
libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri
prevăzute de lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice),
libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizații: ex. partide, sindicate etc.),
libertate conştiinței (dreptul de a avea propriile, idei, credințe, dar respectând ordinea
publică şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietății, inviolabilitatea
corespondenței (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul
persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăți sau citirea
corespondenței private au rolul, în primul rând, de a apăra cetățeanul în fața abuzurilor
reprezentanților instituțiilor statului şi abia apoi în fața abuzurilor persoanelor fizice);
libertatea învățământului; învățământul primar era gratuit şi obligatoriu.
Erau interzise pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii
În articolul 24 era garantata libertatea presei. Se specifica faptul ca ziarele nu
aveau nevoie de autorizație pentru a aparea, nu puteau fi puse sub regimul
avertismentelor, nici nu puteau fi supriamate sau suspendate. Nu se puteau vota legi
speciale în materie de presa. În aceasta Constituție exista o singura interdicție pentru
cetațenii români : de a nu intra în servicul altui stat fara consimțamântul guvernului, iar
sacțiunea era pierderea cetațeniei române (articolul 30) şi o singura discrimiare era
impusa cetațenilor straini : numai cei de rit creştin puteau cere cetațenia. (articolul 7).
Aceast articol a fost introdus în legea fundamentala româna din cazua unor
considerente de natura sociala şi economica pentru ca evreii constituiau o minoritate
numeroasa cu o mare pondere economica şi din rațiuni de ordin istoric pentru turci,
aceasta excludere fiind de altfel tradiționala în relațiile româno-otomane, masura ce
garantase pastrarea identitații naționale
Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită
avere, prevăzută de lege).
Populația era împărțită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau
marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofițerii în
retragere, iar la colegiul IV votau țăranii. La colegiul IV votul era indirect,
prin reprezentanți (adică țăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanți şi doar aceia votau).
În 1884 s-a modificat legea electorală prin desființarea colegiului IV şi a votului indirect.
Votau toți cei care plăteau un impozit către stat.
In titlul III. Depre puterile statului se arata ca aceasta Constituție a avut ca
principiu de bază separarea puterilor în stat, alături de alte 2 principii: guvernarea
reprezentativă şi suveranitatea națiunii.
Constituția din 1866 introduce trei principii fundamentale: principiul
suveranității naționale, potrivit căruia toate puterile emanau de la Națiune, principiul
guvernării reprezentative, după care Națiunea nu poate guverna decât prin delegați şi
principiul separării puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, ai căror
titulari erau independenți unii de alții. Puterea legislativă era exercitată de Parlament
(bicameral) şi de către rege.
Numai acordul de voință al celor trei segmente ale puterii legislative, Adunarea
Deputaților, Senat şi rege, asigura introducerea şi funcționarea legislației.
Astfel puterile statului sunt impartite in puterea legislativa, puterea executiva si
puterea judecatoreasca
Putere legislativă este exercitata colectiv de catre domn şi reprezentanța
naționala. Reprezenanța Naționala era formata din Adunarea Deputaților şi din Senat,
se adopta sistemul bicameral.
Fiecare lege trebuia sa primeasca acordul tuturor celor trei parți ale puterii
legislative pentru a intra în vigoare. Nicio lege nu putea fi supusa sancțiunii domnului
decât dupa ce era discutata şi votata liber de emajoritatea celor doua Adunari. (art. 32).
Inițiativa legislativa aparține domnului, Senatului, Adunarii Deputaților. Se prevede de
asemenea faptul ca orice lege referitoare la veniturile şi cheltuielile statului sau la
armata trebuie sa fie votata mai întâi de catre Adunarea Deputaților. (art. 33).
În constituție sunt prevazute atât imunitatea şi inviolabiliatea senatorilor şi
deputaților cât şi responsabilitatea ministeriala
Parlamentul era alcătuit din Adunarea Deputaților şi Senat. Membrii celor două
camere erau aleşi prin vot cenzitar; , alegatorii fiind împarțiți în colegii electorale în
funcție de venit, profesiune şi demnitați deținute. In Senat însă erau şi unii membrii de
drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti miniştrii, generalii, mitropoliții şi
episcopii, reprezentanți ai universităților, membrii trimişi de Academia Română etc.
Atribuțiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi,
votarea legilor, adoptarea bugetului țării (bugetul este reprezentat de banii ce revin într-
un an fiecărui minister din produsul intern brut);
Prin Constituție, regele era irevocabil, în sensul că puterile lui erau pe viață, şi
inviolabil, în sensul că nu era răspunzător nici pentru actele sale personale.
Principiul inviolabilității avea şi reversul său. Actele regelui nu aveau nici o
putere decât dacă erau contrasemnate de un ministru. În intenția legiuitorilor de la
1866, dar şi a acelora de mai târziu, regele urma a fi un element ponderator între cele trei
puteri, temperându-le excesele, un element care să reprezinte principiul colaborării
puterilor.
Regele era deasupra partidelor, deasupra pasiunilor politice.
Rațiunea de a fi a suveranului era astfel foarte limpede exprimată de constituția
de la 1866: asigurarea stabilității întregului sistem constituțional. Nu întâmplător
Art. 132. din Constitutie prevedea elaborarea în cel mai scurt timp a unor legi
speciale privitore la decentralizarea administrativă, responsabilității miniștrilor și
celorlalți Agenți ai puterii executive, măsurile cele mai potrivite pentru prevenirea
abuzului, modificarea legii pensiilor, condițiilor de admisibilitate și de înaintare în
funcție în administația publică, dezvoltarii căilor de comunicație, exploatării minelor și
pădurilor, fluviilor și râurilor navigabile sau flotabile, organizării armatei, drepturilor de
înaintare, de retragere și asupra diferitelor poziții ale ofițerilor, justiției militare.
De asemenea se menționa că se vor revizui toate codicele și legile existente în
vederea armonizării acestora cu noua constituție.
La 20 februarie/4 martie 1879 are loc în Camera Deputaților prima citire a Legii
pentru schimbarea Constituției, iar dezbaterea începe a doua zi. Dezbaterea e aprinsă,
dar pe căi diplomatice şi în presă presiunea mai ales a Germaniei e mare. Şi, la 27
februarie/11 martie Adunarea Deputaților, acuzând presiunea externă, votează o
moțiune, prin care declară oportunitatea revizuirii art. 7 al Constituției României,
potrivit art. 44 al Tratatului de la Berlin (71 de voturi contra 19). A doua zi, Senatul
votează aceeaşi moțiune (41 de voturi contra 6). AStfel se amâna revizuirea.
Lăsând exagerările la o parte, revuzirea Constituției de către Parlament nu a fost
ușsoară. Revizuirea este aprobată de Adunarea Deputaților la 7/19 octombrie 1879, cu
133 voturi pentru şi 9 contra, iar de către Senat la 11/23 octombrie, cu 56 de voturi pentru
şi 2 contra (votul e aşa categoric pentru revizuire datorită presiunilor guvernului liberal
asupra parlamentarilor proprii). Modificarea e promulgată la 13/25 octombrie 1879).
Ea stabilea că diferența de credință religioasă nu constituia o piedică în
exercitarea drepturilor civile şi politice. Străinii, fără deosebire de religie, supuşi sau nu
unei protecții străine, puteau dobândi cetățenie română în urma unei cereri adresate
guvernului în care arătau capitalul de care dispuneau, profesia şi dorința de a se stabili
în România; 10 ani după aceasta urma a locui în țară, dovedind prin actele sale că e
folositor țării.
Erau dispensați de acest stagiu toți cei care făcuseră invenții utile , cei talentați
sau cei care înființau întreprinderi comerciale sau industriale, ca şi cei care se născuseră
în țară şi din părinți stabiliți în țară şi care nu fuseseră niciodată supuşi ai unei puteri
străine.
Primeau imediat cetățenia cei care participaseră la Războiul de Independență
(circa 900 de persoane). Naturalizarea nu putea fi făcută decât de Parlament, prin lege şi
individual. Cei care nu intrau în aceste prevederi erau românii aparținând altor state,
adică aflați în imperiile vecine. Dacă voiau să se stabilească în țară, li se recunoşteau
imediat toate drepturile pe care le aveau ceilalți cetățeni români.
Numai românii şi românii naturalizați puteau dobândi averi imobiliare rurale în
țară. Dar aceasta mu era decât o rezolvare parțială a chestiunii evreieşti, rpoblema
rămânând. Totuli, Marile Puteri vor accepta până la urmă această soluționare, dar nu
înainte ca România să fie de acord cu despăgubiri costisitoare în afacerea Strousberg
(cerere expresă a lui Bismarck, cel care îndemnase la încheierea tranzacției cu
Strousberg).
Constituția din 1866 nu acordă evreilor drepturi politice (în primul proiect al
Constituției li se acceptau drepturi, dar o manifestație antisemită în Capitală, susținută
de liberal-radicali, care au provoacat daune şi unei sinagogi abia construite, a schimbat
dispoziția membrilor Constituantei).
Oamenii politici români şi-au motivat rezistența prin îndărătnicia evreilor în a
rămâne „un corpus separatum” în societatea românească, cu metodele lor fără scrupul
în comerț, cămătărie, arendăşie ş.a., cu neîncetatele lor apeluri la străinătate pentru a
forța mâna României.
În plus, acordarea cetățeniei în bloc, în condițiile în care în Rusia această
cetățenie nu era acordată (In Rusia trăiau peste 5 milioane de evrei, supuşi deseori la
programe şi masacre), ar fi însemnat ipso facto încurajarea imigrației şi creşterea rapidă
a numărului lor în România.
Art. 1. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea
de România.
Art. 2. Teritoriul României este inalienabil. Limitele statului nu pot fi schimbate sau
rectificate decât in virtutea unei legi [...]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Rom%C3%A2niei_din_1866