Tendinţe Ón dramaturgia universală

din sec. XX: teatrul epic

Emilia TARABURCA

Œn diversitatea formelor teatrului sec. XX (teatrul

poetic, teatrul mitic, teatrul plastic, teatrul panic, teatrul
olitic etc.) teatrul epic ocupă o poziţie de avangardă. Œn-
săşi Ómbinarea teatrul epic sugerează tendinţa de depăşire
a imuabilităţii genurilor literare pentru conlucrarea lor:
genul dramatic Óşi Ómbogăţeşte posibilităţile de expresie,
de modelare a situaţiilor şi a caracterelor prin modalităţi
specifice celui epic. Œn prim-plan apare interpretarea ra-
portului Ñindivid-societateî. Noţiunea de epic sugerează
că atenţia principală se va acorda nu atÓt lumii spirituale a
personajului, cÓt dependenţei comportamentului acestuia
de mecanismele realităţii sociale. Specificul şi modifica-
ţiile conştiinţei individuale vor depinde, Ón mare parte,
de specificul conştiinţei sociale, observaţia obiectivă va
domina interpretarea subiectivă.

Totuşi, Ón pofida tuturor diferenţelor, Ón

teatrul epic pot fi depistate şi unele accente influenţate de
expresionism, printre care fuziunea elementului dramatic
cu cel liric, extinderea dramei din contul liricii etc.

De
altfel, Ón I jum. a sec. XX, caracterizată prin interferenţa
genurilor şi a speciilor literare, prin tendinţa de intelectu-
alizare a artei, capătă o largă răspÓndire drama de idei, ai
cărei reprezentanţi sÓnt B.Shaw, J.Jiraudoux, L.Pirandello
ş.a. Drama intelectuală Óşi structurează conflictul nu atÓt
prin confruntarea acţiunii exterioare, cÓt prin confruntarea
de opinii, concepţii. Transformarea spectacolului Óntr-un
dialog cu spectatorul devine una din modalităţile principale
ale artei scenice, utilizate şi de teatru epic.

Solicitarea trecutului serveşte pentru a

căuta geneza unor situaţii din prezent, pentru a releva, prin
comparaţie, esenţa unor fenomene din prezent, precum şi Ón
calitate de exemplu (negativ), pentru a nu repeta greşelile.
Această dublă proiecţie a liniei de subiect sugerează ideea
existenţei a două realităţi artistice ce se complementează,
cu scopul de a urmări analogiile, de a le compara şi contra-
pune, ce-a de-a doua, de regulă, jucÓnd rolul de comentariu
din perspectiva timpului trecut. Desigur, prezentul nu se
reduce doar la ipostaza de oglindă a trecutului, ci vine şi
cu propriile sale concepţii şi conjuncturi.

Cucu, S., Teatrul european Ón sec. ХХ, Ed. Me-

ridiane, Buc., 1974.
2. Deleanu, H., Teatrul universal contemporan, Ed.
Cartea Rom‚nească, Buc., 1972.