Romanul experienței sau romanul trăirii este o creație confesivă,

cultivând verosimilul și documentul biografic, construit pe baza monologului

interior, care este văzut ca un discurs pentru sine.

Termenul de experiențialism este folosit pentru prima oara de Petre

Comarnescu în legătură cu scrierile unor tineri scriitori care se afirmă după
Primul Razboi Mondial: Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail
Sebastian și alții.

 Unul din factorii majori ai înnoirii romanului îl constituie Interesul

- pentru autenticitatea experienței și a conținutului sufletesc,
- pentru febrilitatea trăirii și subiectivitatea necenzurată,
- pentru dramatismul confesiunii și neliniștea existențială.

 Atitudinea anticalofilă răspunde unor necesități de ordin estetic.

 Personajele nu mai întruchipează tipuri sociale, ci individualități

care se dezvăluie lucid, impactul lor asupra cititorilor fiind mai
profund.

Romanul experienței este marcat de autobiografism și de confesiune, dar

care le transfigurează într-un discurs ce devine ficțiune.

Proza experienței se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, fie

prin utilizarea unor elemente care țin de realitate (pagini de jurnal, scrisori,
biografii reale etc.), fie prin construirea unora care să dea iluzia relității.

Vorbind despre experiență, Mircea Eliade o definește drept: „o nuditate

desăvârșită si instantanee a întregii ființe”.

Nicolae Manolescu consideră că monologul interior este prezent mai mult

în romanul trăirii decât în romanul de analiză, deoarece „este o vorbire adresată
de vorbitor sieși, niciodată altora”.