Curs 7

Organizarea şi funcţionarea organismelor cu atribuţii de soluţionare a litigiilor de etică

universitară si de etică a cercetării ştiintifice. Sancţiuni pentru săvârşirea abaterilor de
la normele de etică universitară şi de cercetare ştiinţifică

Încălcarea normelor de integritate academică poate atrage după sine o serie de sancțiuni, care
sunt prevăzute în Legea nr. 1/2011 a educației naționale, Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnică și inovare, Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, Carta Universității, Codul de Etică și în Regulamentul
privind activitatea profesională a studenților.
Legea nr. 1/2011 a educației naționale stipulează la art. 319, alin. 1, următoarele sancțiuni
care se pot aplica de către comisia de etică studenților și studenților doctoranzi pentru
încălcarea eticii universitare:
a) avertisment scris;
b) exmatricularea;
c) alte sancțiuni prevăzute de Codul de etică și deontologie universitară.
Codul de etică prevede ca, în cazul abaterilor involuntare, generate de lipsa de experiență sau
de neglijență, să primeze măsurile formative și de corectare a conduitei, și nu atât aplicarea
unor pedepse drastice. În acest caz, cadrul didactic îi poate solicita studentului refacerea
lucrării în care au fost constatate abateri de la normele etice și recomandarea de lectură a unor
volume despre etica și integritatea academică. În situația de recidivă se poate aplica cea mai
aspră sancțiune prevăzută de Codul de Etică, exmatricularea.
Procedura de sancționare în cazul încălcărilor normelor academice este detaliată și explicată
în Regulamentul privind activitatea profesională a studenților. Astfel, în cazul în care un
student încercă să promoveze un examen prin fraudă „va fi exmatriculat de către Rector, la
propunerea consiliului facultății, fără drept de reînmatriculare”, potrivit art. 24, alin. (1).
Fie cadrul didactic care a constat o situație de fraudă, fie comisia de examinare, are obligația
de a întocmi pe loc un proces-verbal de depistare a fraudei, în care va detalia situația pe care a
constatat-o, iar, ulterior, va înainta procesul-verbal conducerii facultății sau a
departamentului. Probele care demonstrează producerea fraudei (înscrisuri, mijloace tehnice
interzise) vor fi reținute de către cadrul didactic sau de comisia de examinare și predate
conducerii facultății.
Procesul-verbal de constatare a fraudei semnat de cadrul didactic sau de toți membrii comisiei
de examinare, va fi înaintat decanului facultății sau șefului de departament, care îl va prezenta
și supune dezbaterii Consiliului facultății. Dacă există și probe care au fost ridicate de la
student, acestea vor fi puse la dispoziția conducerii facultății.
Consiliile facultăților, în urma analizării situațiilor care le-au fost semnalate, pot solicita
detalii suplimentare care să ajute la clarificarea circumstanțelor pe care trebuie să le analizeze.
Atunci când competența Consiliului facultății este depășită sau cazul este deosebit de grav, se
poate cere emiterea unui punct de vedere din partea Comisiei de Etică.
Pentru situațiile a căror gravitate nu este considerată foarte mare, studentul poate fi notat cu
nota 1 (unu) și poate primi, suplimentar, un avertisment scris din partea Consiliului facultății.
Propunerea de exmatriculare a unui student poate fi făcută de Consiliul facultății, iar decizia
efectivă de exmatriculare va fi semnată de către rector. Studentului care a fost exmatriculat
pentru fraudă nu i se recunoaște perioada de studii până la momentul eliminării din
universitate. În această situație, studentul exmatriculat nu se poate reînmatricula într-o altă
universitate în anul de studiu în care se afla.
Curs 8

Bioeticǎ şi deontologie medicalǎ: definiţie, noţiuni introductive, istoric şi evoluţie

conceptualǎ. Jurǎmintele medicale şi codurile profesional-deontologice.

DEFINIŢIE

Enciclopedia de Bioetică (Paris, 1978) defineşte bioetica ca fiind ştiinţa specifică care,
utilizând o metodologie interdisciplinară, are drept obiect examenul sistemic al
comportamentului uman în domeniul ştiinţelor vieţii şi al sănătăţii, examinat în lumina
valorilor şi principiilor morale.

RELATIA MEDIC – PACIENT – SISTEM DE SANATATE – SOCIETATE

Etica ne face sa abordam o evaluare critica a orice am face. Dar pe unii ii sperie atunci cand
afirmam ca etica este un non sens, ca nu are valoare si nici greutate daca nu este dublata de
autoritate. Ce este autoritatea nu e greu de definit, tocmai pentru ca fiecare o percepe diferit,
deci ii acorda o proprie definitie. In mod sintetic, ea este o forma de respect. Dar ce anume
confera unei persoane autoritate? Variante de raspuns ar fi:
1. Legea (sau statutul contractual in care ne aflam fata de acea persoana);
2. Competenta profesionala;
3. Integritatea acelei persoane.
Moralitatea aplicata la statutul medicului trebuie sa raspunda la intrebarea: ce inseamna sa fii
un doctor bun? Raspunsul este cu atat mai dificil cu cat intrebarea este adresata nu pacientului
ci tocmai medicului. Interesant de remarcat este faptul ca majoritatea medicilor considera
dificil de aplicat principiile etice in conditiile in care responsabilitatile lor sunt intr-o
permanenta schimbare, fie prin modificarile prea rapide ale politicilor de sanatate, fie prin
cerintele fluctuante ale directiilor de sanatate (spital, casa de asigurari, asigurari private etc).
Astfel o etica a medicinii va trebui sa urmareasca o punere in balanta a obligatiilor medicului
catre fiecare pacient, in mod individual cu obligatia colectiva de a raspunde cerintelor
politicilor medicale. Deciziile clinice, reprezentand de fapt miezul exercitarii profesiei
medicale, sunt influentate de interese competitive. Acestea pot fi legate de cele patru tipuri de
relatii care centreaza activitatea medicala: relatia medic – pacient, relatia medic – medic,
relatia medic – sistem de sanatate si relatia medic – societate.
1. Relatia medic – pacient: clar descrisa in toate codurile de etica medicala, este grevata in
sinteza de trei mari principii:
1.1. Datoria primara si inviolabila a medicului este de a fi un aparator activ al starii de bine a
pacientului.
1.2. Medicul trebuie sa trateze fiecare pacient cu compasiune, onestitate, demnitate si respect
pentru autonomia individuala.
1.3. Responsabilitatile medicului fata de pacient includ educatia medicala si asigurarea
continuitatii ingrijirilor de sanatate.

2. Relatia medic – medic

2.1. Medicul are responsabilitatea de a-si mentine integritatea morala, onestitatea si
competenta clinica.
2.2. Medicul, ca si mesager al informatiei medicale, are obligatia de a educa si de a disemina
cunostintele medicale colegilor sai.

3. Relatia medic – sistem de sanatate

3.1. Datoria medicului de a actiona ca si aparator al intereselor pacientului nu trebuie sa fie
alterata de sistemul de ingrijiri de sanatate.
3.2. Medicul trebuie sa rezolve orice conflict de interese intr-un mod in care da intaietate
intereselor pacientului.
3.3. Medicul trebuie sa intervina direct, folosindu-si intreaga competenta profesionala pentru
a influenta deciziile legate de alocarea de resurse in sistem.

4. Relatia medic – societate

4.1. Medicul are obligatia de a deservi sistemul de ingrijiri medicale al intregii societati in
care traieste.
4.2. Medicul are obligatia etica de a se implica in formularea politicilor de sanatate.
4.3. Medicul are obligatia de a mentine si proteja increderea pe care i-o acorda populatia.

Desi toate aceste principii sunt un real ghid pentru conduita etica a medicului, frustrant pentru
toti reprezentantii comunitatii medicale este faptul ca, de multe ori pot intra in conflict unele
cu altele, cum ar fi, de exemplu, obligatia medicului atat fata de pacient, in mod individual,
cat si fata de societate in mod colectiv . Totusi, pana cand acest conflict urmeaza a se rezolva,
medicul ar trebui sa se focalizeze exclusiv pe pacientul sau, pentru a nu fi perceput sau a nu se
transforma intr-un dublu agent.
O abordare mai realista insa ar consta in a incuraja medicii sa faca tot ce le sta in putinta, cu
resursele disponibile.
Astazi se remarca faptul ca medicii nu mai lucreaza in mod direct cu pacientii, ci cu sistemul
de sanatate, casele de asigurari si/sau alte institutii sociale. Aceasta paradigma a practicii
medicale sugereaza ca responsabilitatea spre o terta „persoana”, nu creaza o relatie medic –
pacient, sau o distruge, in cazul in care ea a fost oarecum creata in trecut.
In concluzie, medicul isi exercita intreaga datorie profesionala pentru interesul maxim al
pacientului, fara a uita ca el se afla intr-o relatie contractuala cu sistemul medical si una
profesional – morala cu colegii medici si cu societatea larga.
Orice conflict de interese iminent actului medical poate gasi o solutie acceptabila daca se face
apel la respectul persoanei, respectul autonomiei pacientului, integritatea medicului,
compasiunea si daruirea sa.

APARAREA DREPTURILOR PACIENTULUI IN ROMANIA

Din punct de vedere al exercitarii profesiei medicul va fi supus doar constrangerilor date de
normele profesionale, de normele colegiale si de principiile Drepturilor Pacientilor din
Europa, principii la care si Romania a aderat cu ocazia consultarilor organizate de Organizatia
Mondiala a Sanatatii la Amsterdam in 1994.
Principiile Drepturilor Pacientilor din Europa sunt oferite ca o contributie la sprijinirea
interesului crescand din multe state membre pentru problemele referitoare la aceste drepturi.
In acest scop, documentul urmareste sa reflecte si sa exprime aspiratiile oamenilor, nu doar
pentru imbunatatirea ingrijirilor de sanatate, ci si pentru o recunoastere deplina a drepturilor
lor ca pacienti. Facand aceasta, se au in vedere atat perspectivele furnizorilor de ingrijiri de
sanatate, cat si ale pacientilor. Aceasta implica natura complementara a drepturilor si
responsabilitatilor; pacientii au responsabilitati atat fata de ei insisi pentru propria lor
autoingrijire, cat si fata de furnizorii de ingrijiri de sanatate, iar acestia din urma se bucura de
aceeasi protectie a drepturilor lor ca si celelalte persoane. Exista o presupunere de baza in text
si anume ca enunturile drepturilor pacientilor ii va face pe oameni mai constienti de
responsabilitatile lor atunci vor cauta si primi, sau vor acorda ingrijiri de sanatate, iar aceasta
va asigura faptul ca relatia dintre pacient si furnizor va fi marcata de sprijin si respect
reciproc.
Pacientii trebuie sa fie constienti de contributiile practice pe care le pot aduce pentru
functionarea optima a sistemului de sanatate. Participarea lor activa la procesul de diagnostic
si tratament este deseori de dorit si uneori indispensabila. Este intotdeauna important ca ei sa
acorde profesionistilor de sanatate toate informatiile necesare pentru diagnostic si tratament.
Pacientul are un rol esential, reciproc cu cel al producatorului, in a se asigura ca dialogul
dintre ei are loc in conditii de incredere.
Intr-adevar, rolul pe care il joaca pacientii in acordarea de ingrijiri adecvate ar trebui subliniat,
mai ales in sistemele de sanatate complexe de astazi, care sunt sprijinite de mecanisme
financiare colective si in care folosirea economica si echitabila a resurselor alocate sanatatii
este un obiectiv care poate fi impartasit intre profesionistii de sanatate si pacienti. La fel, in
timp ce participarea pacientilor in procesul de invatamant medical clinic trebuie sa fie supusa
consimtamantului, ei trebuie sa fie constienti si de faptul ca acceptul pacientilor de a fi
implicati in instruire contribuie pe de o parte parte la competenta viitorilor profesionisti iar pe
de alta le asigura asistenta medicala la cel mai inalt nivel.
Documentul final intocmit cu ocazia consultarii de la Amsterdam (1994) s-a sperat sa aiba o
valoare de indrumare pentru toate partile, inclusiv pentru pacientii si organizatiile de
beneficiari implicate in ingrijirile de sanatate, asociatiile profesionale ale medicilor sau ale
altor furnizori de servicii de sanatate, asociatiilor spitatelor si ale altor institutii de ingrijiri de
sanatate.
In raport cu acest cadru, Principiile Drepturilor Pacientilor in Europa pot fi privite din punct
de vedere al continutului ca un document care urmareste:
- Sa reafirme drepturile umane fundamentale in ingrijirile de sanatate si mai ales sa protejeze
demnitatea si integritatea persoanei si sa promoveze respectul pentru pacient, ca persoana.
- Sa ofere statelor membre un set de principii comune de baza care sa sublinieze drepturile
pacientilor si care sa poata fi luate in considerare si folosite atunci cand sunt revizuite
politicile de ingrijiri de sanatate.
- Sa-i ajute pe pacienti sa obtina un maximum de beneficiu din folosirea serviciilor de ingrijiri
de sanatate si sa reduca efectele oricarei probleme pe care ar putea intalni-o in sistem.
- Sa promoveze si sa sustina relatia benefica dintre pacienti si furnizorii de servicii de sanatate
si mai ales sa incurajeze o forma mai activa de participare a pacientilor.
- Sa intensifice noile oportunitati de dialog existente si sa furnizeze si altele intre organizatiile
de pacienti, furnizorii de ingrijiri de sanatate, administratiile de sanatate si interese mai largi
ale societatii.
- Sa focalizeze atentia nationala, regionala si internationala asupra nevoilor in evolutie ale
drepturilor pacientilor si sa sprijine o cooperare internationala stransa in acest domeniu.
- Sa asigure protectia drepturilor umane fundamentale si sa promoveze umanizarea asistentei
acordate tuturor pacientilor, inclusiv celor mai vulnerabili, cum sunt copiii, bolnavii psihici,
batranii si cei cu boli grave.
Sintetizate in cadrul declaratiei finale ale consultarii organizate de Biroul Regional pentru
Europa al O.M.S. drepturile pacientilor ce urmeaza a fi dezvoltate prin consens de catre toate
cele 36 de state europene participante sunt:
- drepturile umane si valorile in ingrijirea sanatatii;
- dreptul la informare;
- consimtamantul informat ca si conditie preliminara pentru orice interventie medicala;
- dreptul la confidentialitate si dreptul la ingrijiri medicale de calitate si fara discriminari.
In Romania, dupa numeroase incercari soldate cu tot atatea amanari datorate unor prioritati ce
au fost considerate stringente, la 29 ianuarie 2003 a fost publicata in Monitorul Oficial Legea
nr. 46, Legea drepturilor pacientului. Aceasta lege reia, la nivel de principiu, pe acelea
enuntate de O.M.S. particularizandu-le la sistemul sanitar romanesc actual in general si la
acela de furnizare a serviciilor de sanatate prin intermediul unor furnizori contractati de catre
case de asigurari sociale de sanatate in special.
Aparitia acestei legi reprezinta, desigur, un progres in domeniu dar lipsa normelor de aplicare
pe care Ministerul Sanatatii si Familiei trebuia sa le elaboreze in termen de 90 de zile de la
publicare face ca atitudinea personalului medical, pe de o parte si a pacientilor pe de alta, sa
nu poata fi sustinuta la cazuri concrete dat fiind faptul ca legea este pe alocuri doar o culegere
de principii transpuse in norme legale generale.
In momentul de fata, in aplicarea prevederilor legislative existente ar fi necesare reglementari
distincte pentru:
- furnizorii de servicii medicale, indeosebi in domeniul standardelor de calitate a serviciilor
oferite si al normelor organizatorice ce urmeaza a fi aplicate;
- profesionistii implicati in acordarea ingrijirilor (medici, asistenti etc) - in legatura cu
atitudinea fata de pacient si respectarea dreptului la informare si confidentialitate;
- finantatorii sistemului referitor la modalitatile de alocare a resurselor pentru realizarea unui
acces echitabil la servicii;
- autoritatea de reglementare pentru a stabili in concret sanctiuni pentru nerespectarea
drepturilor pacientilor.
Pentru a acoperi prin reglementari de aplicare a legii totalitatea aspectelor legate de drepturile
si obligatiile pacientilor si a profesionistilor din domeniul asistentei medicale, aceste
reglementari vor trebui sa se refere la totalitatea actiunilor sau inactiunilor la care participantii
la actul medical curativ, recuperator sau profilactic sunt obligati fie pentru realizarea dreptului
lor, fie pentru respectarea dreptului partenerului.
Abordand strict drepturile pacientilor vor trebui gasite reglementari riguroase pentru fiecare
dintre drepturile explicit promovate prin lege si sa imartite obligatiile corelative acestor
drepturi tuturor participantilor directi sau indirecti la actul medical propriu-zis sau la
asigurarea sanatatii populatiei in general.
La drepturile umane si valorile in ingrijirea sanatatii sunt implicate toate organismele
amintite mai sus, acestora revenindu-le sarcina de a asigura:
a. dreptul fiecarei persoane de a fi respectata ca fiinta umana;
b. dreptul fiecarei persoane la auto-determinare;
c. dreptul fiecaruia la viata, la integritate fizica si psihica a persoanei precum si la securitatea
propriei persoane;
d. dreptul fiecaruia de a avea pareri proprii, de a avea valori morale si culturale proprii,
dreptul de a-i fi respectate convingerile (filozofice sau religioase);
e. dreptul fiecaruia la o protectie corespunzatoare a sanatatii, asigurata prin masuri preventive
si de ingrijire a sanatatii, urmarind atingerea nivelului optim de sanatate personala.

Privitor la dreptul la informare care cuprinde componente referitoare la:

a. serviciile medicale disponibile, modul de acces la acestea si identitatea si statutul
profesional al furnizorului;
b. starea de sanatate proprie, tratamentul medical sau chirurgical necesar (cu riscurile si
posibilele beneficii legate de fiecare alternativa), cu exceptia situatiilor cand pacientul cere sa
fie informata o alta persoana sau cand este in beneficiul pacientului o informare partiala,
amanata sau progresiva;
c. dreptul la cea de-a doua opinie medicala;
d. statutul profesional si numele personalului care-i acorda asistenta precum si regulile ce
trebuiesc respectate cu ocazia internarii, examinarii sau tratamentului;
e. note scrise referitoare la cele constatate si tratamentele aplicate in timpul unei internari.

Consimtamantul pacientului este obligatoriu la:

- orice interventie medicala sau chirurgicala;
- recoltarea, pastrarea sau folosirea unor produse sau parti ale organismului sau;
- participarea la procesul de invatamant medical sau cercetare;
- fotografierea sau filmarea la in unitatea sanitara;
- transferarea spre o alta unitate sanitara recomandata.

Dreptul la confidentialitate si intimitate are la randul sau mai multe componente referitoare
la:
- starea de sanatate a pacientului, datele din aceasta categorie pastrandu-si caracterul
confidential si dupa moartea pacientului putand fi divulgate numai cu acordul explicit al
acestuia;
- datele privind identitatea produselor biologice si examinarilor efectuate trebuiesc stocate
prin mijloace protejate;
- accesul pacientului la propriile date cu posibilitatea de a corecta inregistrarile eronate si
neamestecul in viata privata a pacientului decat in cazurile expres prevazute de lege sau cu
consimtamantul acestuia.