III.

ESEURI ARGUMENTATIVE ŞI STRUCTURATE PE UN PLAN DE IDEI DAT

TEMA 1 BAC: ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR ROMÂNI ŞI

STRĂINI

ESEU 1: Elaboraţi în aproximativ două pagini un eseu despre Ideea romanităţii românilor în viziunea
istoricilor , având în vedere:
- A. Precizarea unei epoci istorice în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- B. Prezentarea unui motiv pentru care în abordarea acestei idei s-au implicat istoricii;
- C. Numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- D. Menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- E. Formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

Introducere ( se poate scoate pentru respectarea limitei de spaţiu ce este cu albastru)

Aşezaţi la interferenţa unor mari civilizaţii, bizantină şi occidentală, românii şi-au făcut o cultură şi o
civilizaţie trainice. Situată în aria civilizaţiei bizantine, ortodoxia a constituit una din componentele principale
ale conştiinţei colective româneşti. Mai veche decât aceasta şi mai profundă a fost tradiţia originii romane, a
descendenţei din Roma. Conştiinţa originii romane s-a manifestat îndeosebi prin numele însuşi al poporului
român, provenit din limba latină de la romanus. Izvoarele medievale externe, îndeosebi germane şi slave
consemnează numele de valah, vlah, olah, blach, etc, termeni care exprimă ideea de romanitate.
A. Secolul al XVI-lea marchează europenizarea cunoştinţelor despre originea romană a poporului
român, precum şi afirmarea limbii române scrise. În perioada medievală are loc procesul de cristalizare a
conştiinţei romane a românilor.
Ideea de romanitate a căpătat noi dimensiuni în epoca modernă, odată cu afirmarea luptei de emancipare
politică şi naţională. Diverşi cronicari, cărturari, istorici au abordat această idée, animaţi de dorinţa de a susţine
unitatea, continuitatea şi vechimea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această preocupare s-
a accentuat în secolele XVIII-XIX, odată cu constituirea şi afirmarea naţiunii române moderne.
B. În condiţiile în care românii erau despărţiţi de graniţe statale, s-a realizat în pragul epocii moderne o
solidaritate nouă, de factură naţională sub auspiciile iluminismului, pe baza vechilor şi permanentelor legături
de limbă, credinţă, obiceiuri, instituţii comune, raporturi politice şi culturale. Dincolo de separatismul politic
determinat de stăpânirea străină asupra unor teritorii româneşti ( Transilvania, Banatul, Bucovina, Dobrogea),
naţiunea română era solidară şi avea ca obiective politice fundamentale unitatea teritorială şi independenţa.
Contribuţii importante la susţinerea ideii de romanitate au avut în perioada medievală Nicolaus
Olahus, Francesco dela Valle, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin, iar la începutul modernismului s-au
afirmat Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Ioan Inochentie Micu , reprezentanţii Şcolii Ardelene (
Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai), A.D. Xenopol.
C. Stolnicul Constantin Cantacuzino, în “Istoria Ţării Româneşti” aşează la originea etnogenezei două
elemente de bază: dacii şi romanii. El consideră că românii sunt “adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă

1
 şi bărbăţie” şi au descins din cei pe care Traian şi împăraţii care i-au urmat i-au lăsat “aşezaţi aici”, la nordul
Dunării. Un element de continuitate şi de romanitate, după părerea lui Cantacuzino îl reprezintă limba vorbită,
care este unitară şi permite celor din Ardeal, din Moldova să se înţeleagă.
Operă de erudiţie, “Istoria Ţării Româneşti” subliniază originea latină şi continuitatea românilor în vatra
vechii Dacii, tradiţia lor istorică.
Figura cea mai reprezentativă a noului spirit modern şi european a fost Dimitrie Cantemir. El a închegat
în vasta sa operă un adevărat program politic care, pe baza latinităţii şi unităţii neamului românesc în vatra
Daciei străbune, susţinea emanciparea românilor de sub suzeranitatea otomană. În “Descrierea Moldovei”,
Cantemir abordează romanitatea românilor, reluând-o pe larg în “Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”.
El susţinea originea pur romană a românilor, anticipând una dintre ideile de bază ale Şcolii Ardelene. În
viziunea lui Cantemir “ dacii şi romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a moldvenilor, muntenilor şi ardelenilor
şi a tuturor unde se află, a românilor”.
În Transilvania, Ioan Inochentie Micu a fost primul care, aducând ca argumente romanitatea, vechimea
şi continuitatea românilor, a elaborat un program complex de emancipare politică şi socială a naţiunii române
din acest teritoriu.
D. În condiţiile apariţiei teoriei imigraţioniste care neagă romanitatea şi autohtonia românilor, o serie de
istorici au adus argumente convingătoare împotriva acestei teorii politice. Astfel, reprezentanţii Şcolii Ardelene
au argumentat originea pur latină a românilor, istoricii români din secolele XIX-XX au demonstrat
romanitatea şi continuitatea aducând dovezi lingvistice, arheologice, istorice. Bogdan Petriceicu Haşdeu a
susţinut în lucrările sale supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, a daco-
romanilor după încetarea stăpânirii romane şi apoi a românilor în evul mediu. Este urmat de A. D. Xenopol,
cel care a dat cea mai viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumente solide.
E. În opinia mea, consider că studierea romanităţii este un lucru necesar şi important, deoarece oferă
informaţii despre originea, formarea şi continuitatea poporului român şi a limbii române. În acelaşi timp,
studierea romanităţii ne permite să cunoaştem celelalte popoare romanice din Europa, să avem o afinitate
pentru acestea. În epoca modernă ideea romanităţii s-a transformat într-o veritabilă armă politică stând la
baza argumentelor folosite de românii din Transilvania în demersul lor pentru câştigarea drepturilor
naţionale.

TEMA 2 BAC: AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN SECOLELE

IX-XVIII

ESEU 2: Elaboraţi în aproximativ două pagini un eseu despre Evoluţia Transilvaniei şi a instituţiilor sale,
având în vedere:
A. - menţionarea unui izvor istoric referitor la formaţiunile din secolele IX-XI din spaţiul intracarpatic şi
precizarea a două formaţiuni atestate de acesta;
B. - prezentarea unei etape a organizării politice a Transilvaniei şi menţionarea unui fapt istoric referitor la
contribuţia românilor din Transilvania la întemeierea Moldovei şi a Ţării Româneşti;
C. - prezentarea câte unui fapt istoric desfăşurat în procesul de constituire a Ţării Româneşti, respectiv a
Moldovei;

2
D. - Formularea unui punct de vedere referitor la statutul politic şi religios al românilor transilvăneni şi
susţinerea acestuia printr -un argument istoric.
Introducere ( se poate scoate pentru respectarea limitei de spaţiu ce este cu albastru)
Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti se plasează în cadrul unor evoluţii interne care au făcut
posibilă cristalizarea structurilor statale, dar şi al unui context internaţional favorabil. În centrul şi răsăritul
Europei ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zonă, Imperiul Bizantin,
Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei îşi impart sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi impună stăpânirea
propriu-zisă asupra spaţiului românesc.
Populaţia majoritară a Transilvaniei este formată din români. În expansiunea lor spre răsărit, ungurii
instalaţi în Câmpia Panonică se lovesc de rezistenţa armată a populaţiilor slave, turanice şi româneşti
dinlăuntrul şi din afara arcului carpatic şi a organizaţiilor lor politice.
A. Cel mai important izvor care transmite aceste informaţii este “Gesta Hungarorum” al lui Anonymus,
care arată că maghiarii s-au lovit de trei voievodate : în Crişana- al lui Menumorut, cu centrul la Biharea, în
Banat al lui Glad, cu centrul la Cuvin şi în sud-vestul Transilvaniei, al lui Gelu, “ducele”, “un anumit român”,
cu centrul la cetatea Dăbâca. Anonymus relatează despre interesul manifestat de ducele Arpad faţă de aceste
teritorii extrem de bogate. În urma confruntărilor militare cu maghiarii, formaţiunile existente în secolele IX-X
sunt anihilate. La începutul secolului al XI-lea, un urmaş al lui Tuhutum, ducele Gyula, intră în conflict cu
regele maghiar Ştefan cel Sfânt. Cel mai important izvor hagiografic, “Viaţa Sfântului Gerard”, relatează
despre formaţiunile din Transilvania, “ţară întinsă şi prosperă”, şi Banat. În Transilvania, Gyula refuză
creştinarea în rit catolic, motiv pentru care este atacat, învins şi dus în Ungaria, iar ţara sa ocupată ( 1002-
1003). În Banat, voievodul Ahtum intră în conflict cu regalitatea maghiară deoarece refuză să recunoască
suzeranitatea regelui Ştefan cel Sfânt şi percepe vamă pentru sarea ce trecea prin teritoriul său câtre Ungaria.
În aceste condiţii, el este ucis în luptă, iar teritoriul pe care-l conducea este ocupat de Regatul ungar.
B. Etapa cuceririi efective şi sistematice a Transilvaniei de către maghiari are loc după 1050 şi durează
până la începutul secolului al XIII-lea. Mijloacele folosite de către maghiari au fost: militare, politice,
administrative, etnice, religioase. Ungurii au trecut treptat la preluarea coducerii directe asupra popoarelor
cucerite, la anihilarea structurilor lor politice şi la asimilarea etnică şi confesională.
Pentru a-şi impune stăpânirea asupra Transilvaniei, maghiarii au colonizat teritoriul cu alte etnii: saşi,
secui, teutoni. În schimbul unor obligaţii militare, acestea se bucurau de privilegii din partea regalităţii
maghiare. Scopul aducerii lor a fost de întărire a stăpânirii şi de extindere a catolicismului.
Intenţia maghiarilor de a încorpora administrativ şi juridic Transilvania se poate constata şi din
încercarea de înlocuire a formelor autohtone de organizare politică cu forme specifice de feudalism apusean,
voievodatul cu principatul. Voievodatul se menţine până în secolul al XVI-lea. Voievodul Transilvaniei era
vasalul regelui maghiar şi avea în special atribuţii militare, dar în perioada de criză a regalităţii maghiare din
secolele XIII-XIV, voievozii Transilvaniei îşi asumă chiar prerogative politice regale.
C. În contextul în care regalitatea maghiară încerca să-şi impună autoritatea în Transilvania şi la sud
de Carpaţi, tradiţia istorică menţionează acţiunea voievodului din Făgăraş, Radu Negru Vodă care a
“descălecat” la Câmpulung şi Argeş în 1290, dar teoria descălecatului în Ţara Românească nu este susţinută
de izvoarele istorice. În cazul Moldovei, teoria descălecatului poate fi demonstrată: prima etapă a întemeierii
Moldovei a fost legată de descălecatul lui Dragoş, cneaz român din Maramureş, iar al doilea descălecat este
3
cel al lui Bogdan, voievod maramureşan care intră în conflict cu regalitatea maghiară ce încerca să lichideze
autonomiile româneşti şi să impună comitatul. În aceste condiţii, Bogdan trece în Moldova şi cu sprijinul
boierimii îl înlătură pe Balc, îl înfrânge pe regele Ungariei şi obţine independenţa Moldovei. (Cronica lui Ioan
de Târnave)
Constituirea statelor medievale a însemnat şi un transfer de putere politică din partea cnezilor şi
voievozilor locali în favoarea conducătorului ales care şi-a asumat titlul de mare voievod: exprimă funcţia
militară a conducătorului, întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi care au dispărut din societatea românească
extracarpatică.
În Transilvania vechea autoritate a voievodatului simboliza autonomia ţării faţă de regalitate, voievozii
având atribuţii militare, judiciare, administrative şi exercitându-şi autoritatea asupra comitatelor. În secolul al
XVI-lea au loc importante transformări pe plan instituţional precum crearea Principatului autonom al
Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea otomană ca urmare a prăbuşirii Ungariei după lupta de la Mohacs. Din
1541 ţara era condusă de un principe ales de Dietă care deţinea prerogative însemnate în politica internă.
D. În opinia mea, consider că peste eforturile de încorporare desfăşurate de Ungaria, Transilvania şi-a
menţinut individualitatea pe parcursul Evului Mediu: pe plan politic, în cadrul structurilor sociale, în
organizarea politico-administrativă (menţinerea voievodatul, districtelor şi “ţărilor” româneşti), în situaţia
confesională – ortodoxismul, chiar dacă regele Ludovic I a condiţionat, prin diplomele din 1366, calitatea de
nobil cu apartenenţă la religia catolică.

ESEU 3: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre Formarea statelor medievale Ţara Românească
şi Moldova, având în vedere:
- A. Menţionarea a trei formaţiuni politice prestatale româneşti situate la sud sau la est de Carpaţi,
atestate în secolele XI-XIII, şi precizarea unui izvor istoric care să le ateste;
- B. Menţionarea a două premise interne/externe a procesului de constituire a statelor medievale
româneşti
- C. Prezentarea câte unui fapt istoric desfăşurat în procesul de constituire a Ţării Româneşti,
respectiv a Moldovei;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituirii statelor medievale româneşti
şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-
efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea
succesiunii cronologice / logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Introducere ( se poate scoate pentru respectarea limitei de spaţiu ce este cu albastru)

În secolele IX-XIII, în urma destrămării dominaţiei slavilor la nordul şi sudul Dunării, românii din aria
carpato-dunăreană şi Peninsula Balcanică, au fost semnalaţi nu numai ca entitate etnică dar şi în cadrul
organizaţiilor lor autonome, cu structurile lor politice, militare şi ecleziastice cuprinse în vaste conglomerate
plurietnice din Europa Centrală, Răsăriteană şi Sud-Estică. Populaţia autohtonă atestată pe teritoriul vechii
Dacii la sfârşitul mileniului I îşi ducea viaţa în cadrul unor structuri teritoriale de diferite tipuri, în funcţie de
evoluţia societăţii.
4
 La baza acestui proces de organizare teritorială diferenţiată a stat criteriul economic şi cel social-politic.
Ceea ce a caracterizat societatea de la nordul Dunării era neta predominare a structurilor teritoriale tradiţionale,
obştea sătească. Examinarea structurilor sociale şi a comunităţilor săteşti la nord de Dunăre arată că în secolele
VII-X nu se depăşise nivelul obştii săteşti teritoriale. La baza evoluţiilor din sânul obştii săteşti a stat
dezvoltarea economică, progresul general înregistrat de societatea din spaţiul nord-dunărean, proces care a
favorizat diferenţierea socială din cadrul comunităţilor existente.
Formele tradiţionale de organizare politică românească în această vreme erau cnezatul şi voievodatul.
Cneazul, pe lângă beneficiul economic al funcţiei sale, conferea titularului său atribute ale puterii politice,
exerciţiul justiţiei, uneori şi cel de comandant militar. Ţările cneziale şi voievodale erau înzestrate cu organizare
politică, militară şi ecleziastică.
A. În primele decenii ale secolului al XIII-lea, Regatul ungar a depăşit în forţă linia Carpaţilor la sud şi la
est cu tendinţa de a mai anexa noi teritorii. Ţările româneşti de la sud de Carpaţi au fost fie anexate Regatului
ungar, fie păstrate de către români în condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană. Astfel, în 1247, conform
“Diplomei cavalerilor ioaniţi”, acordată de regele Bela al IV-lea, pe teritoriul de la sud de Carpaţi existau
formaţiuni politice prestatale româneşti: Banatul de Severin, voievodatul lui Litovoi, cnezatele lui Ioan şi
Farcaş, voievodatul lui Seneslau. Cnezatele depindeau de Ţara Severinului, extinsă până la Olt, iar voievozii
români îşi păstrau autonomia.
La est de Carpaţi autonomiile româneşti pentru secolele IX-XIII sunt atestate sub diferite denumiri:
Codrii Orheiului, Cosminului, Câmpul lui Dragoş, cobâle, ocoale. Pericolul invaziilor tătăreşti, expansiunea
maghiară şi rusească au determinat unirea autonomiilor locale româneşti din nevoia de apărare.
Procesul de întemeiere a Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a realizat în mai multe etape de evoluţie:
unirea formaţiunilor politice prestatale sub o autoritate centrală şi obţinerea independenţei prin înlăturarea
dominaţiei străine şi consolidarea statului prin formarea principalelor instituţii laice şi ecleziastice.
B. Factorii care au favorizat formarea statelor româneşti au fost externi: cumanii şi tătarii au stopat
expansiunea Ungariei la est şi sud de Carpaţi; Ungaria şi Polonia urmăreau eliminarea Hoardei de Aur,
stingerea dinastiei Arpadiene şi criza dinastică din Ungaria; factori interni: creşterea demografică
subsatanţială, viaţa economică prosperă, dezvoltarea drumurilor comerciale, accentuarea stratificării sociale.
C. În legătură cu formarea Ţării Româneşti, tradiţia istorică atribuie acţiunea de întemeiere a statului
voievodului din Făgăraş, Radu Negru Vodă, care a descălecat la Câmpulung şi la Argeş în 1290, în contextul în
care regalitatea maghiară încerca să-şi impună autoritatea în Transilvania şi la sud de Carpaţi. În timp ce în Ţara
Românească teoria descălecatului nu este susţinută de izvoarele istorice, în Moldova aceasta poate fi
demonstrată.
Prima etapă a întemeierii Moldovei a fost legată de “descălecatul lui Dragoş”: cu ocazia expediţiilor
maghiare antitătăreşti este organizată în Nordul Moldovei o marcă militară de graniţă, cu centrul la Baia,
condusă de Dragoş, cneaz român din Maramureş, formaţiune politică aflată sub suzeranitate maghiară şi sub
urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc. Bogdan din Cuhea, voievod al Maramureşului, care se alătură mişcării din
Moldova, intră în conflict cu regalitatea maghiară, care încearcă să lichideze autonomiile româneşti şi să le
înlocuiască cu instituţia comitatului. Se revoltă, trece în Moldova ( descălecatul lui Bogdan din 1359) şi cu
sprijinul boierimii moldovene îl înlăturaă pe un urmaş al lui Dragoş, pe nume Balc. Astfel, aşa cum relatează
Cronica lui Ioan de Târnave, Bogdan pune bazele unui stat independent la est de Carpaţi.
5
 Întemeietorul statului Ţara Românească confirmat de izvoarele istorice este Basarab I, “mare
voievod”, titlu care exprima recunoaşterea întâietăţii puterii sale în raport cu ceilalţi voievozi locali. În 1324 un
document maghiar îl menţionează ca vasal al regelui Ungariei pentru Banatul de Severin : “voievodul nostru
transalpin”. În 1330, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, organizează o expediţie la sud de Carpaţi cu
scopul supunerii ţării conduse de Basarab I. Astfel, la 9-12 noiembrie 1330 a avut loc bătălia de la Posada,
relatată de izvorul “Cronica pictată de la Viena”, încheiată cu victoria lui Basarab I, fapt ce semnifica
obţinerea independenţei faţă de Ungaria. Ţara Românească cuprindea: Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia,
Basarabia.
D.(Concluzie) În opinia mea, consider că formarea statelor medievale româneşti extracarpatice a avut urmări
importante, în primul rând asigurând existenţa de sine stătătoare a românilor. Organizarea statală a asigurat
cadrul favorabil dezvoltării şi afirmării civilizaţiei româneşti. De asemenea, statele româneşti au jucat un rol
important în relaţiile internaţionale în secolele XIV-XVI, integrându-se în “cruciadele târzii”.

TEMA 3 BAC: SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU

ESEU 4: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în
secolele XVI-XVIII, având în vedere:
A. -prezentarea unei iniţiative internaţionale antiotomane din secolul al XVI-lea, la care au aderat şi Ţările
Române
B. - precizarea unui război antiotoman de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi a unei consecinţe a acestuia;
C. - prezentarea noului context internaţional din secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea şi a
consecinţelor acestuia asupra spaţiului românesc;
D. - menţionarea unui domnitor de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea şi a unei
acţiuni politice sau militare;
E. - formularea unui punct de vedere cu privire la situaţia externă a Ţărilor Române în secolele XVI-XVIII şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Introducere ( se poate scoate pentru respectarea limitei de spaţiu ce este cu albastru)

În evul mediu Ţările Române s-au confruntat cu tendinţele expansioniste ale unor puteri precum
Ungaria, Polonia, la care s-a adăugat, de la sfârşitul secolului al XIV-lea Imperiul Otoman. Eficienţa armatei
otomane, dar şi dezbinările din lumea creştină au favorizat ofensiva turcilor asupra Europei. În secolul al XVI-
lea turcii au ajuns cu cuceririle în centrul Europei.
Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova au reuşit să-şi salveze
existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei
antiotomane a apropiat, în câteva rânduri cele două state româneşti de Regatul Ungar şi mai târziu, de la
sfârşitul secolului al XVI-lea, de habsburgi.
A. După prăbuşirea Ungariei, Imperiul Habsburgic a preluat conducerea luptei antiotomane şi a iniţiat o
alianţă antiotomană numită Liga Sfântă, la care au participat Statul Papal, Spania, ducatele italiene Toscana,
Modena şi Ferrara. Relansarea ofensivei antiotomane a coincis cu domnia lui Mihai Viteazul ( 1593-1601) în
6
Ţara Românească. La alianţă au aderat, alături de domnul muntean, principele Transilvaniei, Sigismund
Bathory şi domnul Moldovei, Aron Vodă.
B. Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană care a
izbucnit la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane.
Atacarea cetăţilor de pe linia Dunării a declanşat ostilităţile cu Imperiul Otoman. Confruntat cu pericolul
invaziei otomane, Mihai Viteazul încheie un tratat cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory care, chiar
dacă a avut prevederi nefavorabile pentru domnul muntean, a asigurat un sprijin antiotoman. Confruntarea
decisivă, ca urmare a campaniei organizate de Imperiul Otoman, a avut loc la Călugăreni, la 23 august 1595,
încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu prin pierderile provocate armatei otomane conduse de
marele vizir Sinan Paşa. Victoria obţinută pe câmpul de bătălie de Mihai Viteazul însemna afirmarea
independenţei Ţării Româneşti faţă de Poartă. Campania otomană la nordul Dunării urmărea transformarea
principatelor în paşalâcuri- Pentru a preveni organizarea paşalâcului, în toamna anului 1595 , la Rucăr se
desfăşoară contraofensiva forţelor unite ale celor trei principate. La începutul lunii octombrie este cucerit
oraşul Târgovişte, iar la Giurgiu, turcii sunt atacaţi şi alungaţi peste Dunăre.
Luptele antiotomane au continuat în 1596 cu ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost înfrânţi. În
aceste condiţii, Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul în 1597, iar pentru consolidarea poziţiei ţării a
încheiat un tratat de alianţă cu Imperiul Habsburgic în 1598.
Luptele antiotomane desfăşurate de Mihai Viteazu au întărit prestigiul Ţărilor Române.
C. Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est European. Ca urmare a
afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă, în care diplomaţia a rămas cea mai importantă
activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir,
Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
După un secol de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat
ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei din
1683. Înfrângerea turcilor la Viena evidenţiază declinul Imperiului Otoman. Se afirmă în această zonă alte
puteri precum Imperiul Habsburgic şi Imperiul Ţarist care doresc să ocupe teritoriile “omului bolnav al
Europei”, cum este numit Imperiul Otoman. Decăderea turcilor deschidea noi posibilităţi de eliberare a
Ţărilor Române. În acelaşi timp ofensiva ruşilor şi austriecilor crea pericolul schimbării unei stăpâniri cu alta.
D. De aceea, domnitorii români de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea,
Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi Dimitrie Cantemir în Moldova, au
desfăşurat o politică prudentă faţă de aceste puteri.
Domnia lui Şerban Cantacuzino în Ţara Românească marchează încercarea de recâştigare a
independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie solemnă la Viena pentru
a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou datele problemei, lăsând noului domn, Constantin
Brâncoveanu alte posibilităţi de tratative în avantajul ţării. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la
eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma
ocupării Transilvaniei.

7
 În Moldova, Dimitrie Cantemir a ocupat tronul într-o perioadă în care se pregătea războiul dintre
Turcia şi Rusia. El încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă la războiul ruso-turc, care se încheie cu
victoria armatei otomane la Stănileşti, în 1711, şi cu exilul domnului moldovean în Rusia.
Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori fanarioţi, regimul fanariot
însemnând o accentuare a dominaţiei otomane, exprimată prin creşterea obliogaţiilor şi o gravă încălcare a
autonomiei ţării.
E. In opinia mea, consider că, în secolele XVI-XVIII, Ţările Române n-au reuşit să-şi păstreze
independenţa deoarece au fost obligate să accepte suzeranitatea otomană, dar şi-au păstrat autonomia internă,
având drept de autoguvernare. La sfârşitul secolului al XVII-lea s-a instaurat stăpânirea austriacă asupra
Transilvaniei. Cu toate acestea, Ţările Române au avut un statut mai bun decât statele balcanice şi chiar faţă
de Ungaria, care au devenit paşalâcuri turceşti. Acest statut internaţional a fost posibil, în primul rând, ca
urmare a rezistenţei româneşti în faţa expansiunii otomane în timpul unor domnitori precum Mircea cel
Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, etc.

TEMA 4 BAC: STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI
( SECOLELE XVIII-XX)

ESEU 5: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre Evoluţia statului român modern de la constituire
până la realizarea României Mari, având în vedere:
- A. Menţionarea unui document internaţional şi a unei prevederi a acestuia referitoare la Principatele
Române;
- B. Prezentarea unui eveniment, desfăşurat pe plan intern, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
şi precizarea unei consecinţe a acestuia pentru statul român;
- C. Menţionarea a două asemănări dintre acţiunile desfăşurate de români în 1918, pentru realizarea
Marii Uniri;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la importanţa înfăptuirii statului modern român şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Introducere ( se poate scoate pentru respectarea limitei de spaţiu ce este cu albastru)

Trăsătură dominantă a istoriei românilor în epoca modernă, lupta pentru unire şi independenţă a
început să dea roade în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Într-un context internaţional favorabil, s-a înfăptuit întâi unirea Moldovei cu Ţara Românească, în
1859. Războiul Crimeii (1853-1856) şi ocuparea teritoriului celor două Principate de armatele statelor
beligerante au adus problema românească în atenţia marilor puteri europene. Acestea au dezbătut problema
unirii Principatelor Române în cadrul Congresului de pace de la Paris din 1856. Urmărind să împiedice
creşterea influenţei Rusiei în Balcani, Tratatul de la Paris încheiat la 30 martie 1856 a menţinut suzeranitatea
otomană, dar a înlocuit protectoratul rusesc cu garanţia colectivă a marilor puteri. S-a luat în dezbatere şi
problema unirii, dar datorită poziţiilor divergente ale marilor puteri s-a decis mai întâi convocarea unor
8
adunări consultative, în cadrul cărora românii să se pronunţe asupra viitorului lor. Astfel, în 1857 Adunările
ad-hoc organizate la Bucureşti şi Iaşi au adoptat propuneri asemănătoare privind organizarea Principatelor:
unirea, respectarea autonomiei , aducerea pe tronul ţării a unui principe străin.
A. Marile Puteri s-au întrunit din nou, în Conferinţa de la Paris care s-a finalizat cu adoptarea
Convenţiei din 7/19 august 1858. Convenţia de la Paris, act cu rol constituţional, stabilea statutul şi principiile
de organizare internă ale Principatelor. Prin urmare s-a hotărât o unire formală sub forma unei uniuni cu
numele de “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” care urmau să aibă doi domni, două guverne şi două
adunări legiuitoare, dar şi două instituţii comune, Comisia Centrală cu rol legislativ şi Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu atribuţii juridice, ambele cu sediul la Focşani. În textul Convenţiei nu se specifica obligativitatea
ca domnii să fie diferiţi, ceea ce a permis forţelor interne unioniste să realizeze primul pas spre unire prin dubla
alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara
Românească. Alegerea aceluiaşi domn a pus marile puteri în faţa faptului împlinit şi a atras admiraţia opiniei
publice europene.
B. În prima parte a domniei lui Cuza (1859-1862) s-a înfăptuit unificarea deplină administrativă şi
legislativă. În a doua etapă (1862-1866) au fost înfăptuite reforme necesare progresului societăţii şi
consolidării statului: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, legea instrucţiunii publice, etc. În
condiţiile în care în februarie 1866 Cuza a fost obligat să abdice, iar unirea era în pericol, pe tronul ţării a fost
adus Carol de Hohenzollern Sigmaringen, din dinastia prusiană şi proclamat domn, la 10 mai 1866. În timpul
domniei sale a fost adoptată prima constituţie internă românească, una dintre cele mai liberale ale epocii, cea
mai democratică din Europa. Faptul că actul fundamental al statului nu menţiona garanţia marilor puteri şi
suzeranitatea otomană, dar şi că a fost promulgat de domn fără a mai aştepta acordul puterilor europene a fost
perceput în exterior ca o manifestare de independenţă.
Independenţa avea să fie obţinută peste un deceniu, în contextul redeschiderii, în 1875, a
“Problemei Orientale”, ca urmare a declanşării luptei antiotomane a popoarelor din Balcani, sprijinite de
Rusia. Deşi iniţial România s-a proclamat neutră sperând obţinerea independenţei pe cale diplomatică,
ulterior şi-a reconsiderat poziţia de teamă că în condiţiile izbucnirii unui război ruso-turc, teritoriul său ar
putea deveni teatru al operaţiunilor militare. Prin urmare, va participa la războiul ruso-turc desfăşurat în
1877-1878 alături de Rusia şi îşi va câştiga independenţa pe câmpul de luptă, aceasta fiind recunoscută de
marile puteri europene prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin. Ca urmare a proclamării regatului în 1881,
prestigiul internaţional al statului român va creşte.
C. Constituit şi consolidat, statul român mai avea de realizat cel mai important obiectiv naţional:
unirea provinciilor româneşti aflate sub dominaţie străină cu patria-mamă.
Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România a fost
rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul Primului Război Mondial: Victoria
Antantei asupra Puterilor Centrale, triumful principiului autodeterminării şi destrămarea marilor imperii. O
asemănare a acţiunilor românilor pentru realizarea Marii Uniri în 1918 a fost aceea că au aplicat principiul
autodeterminării în mod asemănător, în etape gândite şi realizate treptat , de la proclamarea autonomiei la
independenţa naţională şi apoi la unirea cu România.
În Basarabia, în contextul căderii ţarismului şi recunoaşterii de către autorităţile ruseşti a dreptului
popoarelor la autodeterminare, Congresul ostaşilor moldoveni desfăşurat la Chişinău, în octombrie 1917, a
9
proclamat autonomia provinciei şi a hotărât constituirea Sfatului Ţării ca organ reprezentativ. Acesta a
declarat independenţa Republicii Moldoveneşti, iar la 27 martie a decis cu majoritate de voturi, unirea cu
România.
În Bucovina, drumul spre unire a fost asemănător. Adunarea Constituantă întrunită în octombrie
1918 a luat decizia de unire a Bucovinei cu celelalte provincii româneşti. Din Imperiul austro-ungar.A fost ales
un Consiliu Naţional, care în condiţiile pericolului anexării Bucovinei la Ucraina, aşa cum procedase Sfatul
Ţării în Basarabia, a cerut sprijinul militar al guvernului român. La 15 noiembrie 1918, Congresul General al
Bucovinei a votat în unanimitate “unirea necondiţionată şi pentru vecie” a Bucovinei cu România.
Transilvania a parcurs aceleaşi etape în procesul unirii cu Vechiul Regat. La Adunarea Naţională
de la Alba Iulia la care au participat peste 100000 de oameni s-a adoptat în unanimitate Declaraţia de unire cu
România.
D. La sfârşitul anului 1918, naţiunea română s-a regăsit şi reunit într-un cadru statal legitim şi
necesar. În opinia mea, legitimitatea acţiunii politice româneşti consider că a fost recunoscută pe plan
internaţional prin sistemul tratatelor semnate la Conferinţa de la Paris din 1919-1920. România Mare era un
stat cu un potenţial demografic şi economic sporit, cu posibilităţi noi de afirmare în Europa.

ESEU 6: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre România în secolele XIX-XX, având în vedere:
- A. Precizarea anului adoptării unei constituţii a României, în epoca modernă sau contemporană;
- B. Prezentarea unui fapt istoric, din secolele XIX-XX, care a dus la schimbarea regimului politic şi
menţionarea a două caracteristici ale regimului politic nou instaurat;
- C. Menţionarea a două evenimente desfăşurate de România, în secolele XIX-XX, pe plan
internaţional;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia României în secolele al XIX-lea –al XX-lea
şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Introducere
România secolului al XX-lea a evoluat din punct de vedere politic în mod asemănător cu multe alte
state europene, regimul democratic alternând cu cel dictatorial.
A. Primele trei decenii ale veacului au reprezentat o perioadă de consolidare a regimului democratic,
aşa cum fusese fondat în secolul precedent , începând cu Constituţia din 1866. Consolidarea proceselor
democratice a continuat şi după război, având ca element central Constituţia din 1923.
B. Deşi aceasta avea un profund caracter democratic, lipsa de experienţă politică a electoratului,
subiectivismul politicienilor, ascensiunea organizaţiilor extremiste de dreapta şi contextul extern au afectat
regimul democratic. Sistemul de formare a puterilor în stat şi amestecul tot mai evident al regelui Carol al II-lea
în activitatea de guvernare au deteriorat mecanismele constituţionale şi au condus la concentrarea puterii în
mâinile executivului şi ale şefului statului. În 1938, Carol al II-lea a instaurat un regim nou., în care monarhul
căpăta, prin Constituţie, puteri sporite în stat. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au fost restrânse, punându-se
capăt practicilor democratice. După abdicarea regelui, în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, a
fost adusă la putere, cu sprijinul Berlinului, Legiunea Arhenghelului Mihail.

10
 În perioada septembrie 1940-ianuarie 1941 când a împărţit puterea cu generalul Ion Antonescu,
Legiunea a imprimat statului un caracter totalitar, România fiind declarată „stat naţional-legionar”,
impunându-se ca partid unic şi creînd o poliţie politică- poliţia legionară, vinovată de numeroase persecuţii,
abuzuri şi asasinate. După ce tentativa legionarilor de a-l răsturna pe general a fost zdrobită, Ion Antonescu a
instaurat un regim de dictatură militară, naţionalistă şi antisemită.
C. Concomitent cu abandonarea democraţiei, România şi-a reorientat politica externă. După Conferinţa
de pace de la Paris din 1919-1920, ţara noastră a mizat pe Anglia şi Franţa timp de două decenii pentru a
menţine frontierele consfinţite de sistemul de la Versailles. La sfârşitul anilor 30 însă, România s-a găsit în faţa
înţelegerii germano-sovietice care temporar a hotărât soarte Europei, fără ca democraţiile occidentale să fi opus
o rezistenţă fermă. Total izolat, statul român a suferit în 1940 pierderi teritoriale grave. Pentru a le recupera,
Antonescu a angajat România în război alături de Germania. Înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere la 23
august 1944 şi întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi nu au fost urmate de revenirea la democraţie.
Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României şi plasarea ei în sfera de interese a URSS, au deschis
calea instaurării comunismului. În lumea bipolară creată la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi
dominată de superputerile vremii, SUA şi URSS, relaţiile internaţionale au înregistrat schimbări importante.
Cele două s-au angajat într-un îndelungat conflict politic , ideologic, militar şi diplomatic numit
„războiul rece”, iar România, lipsită de capacitatea de a-şi mai influenţa destinul şi devenită „democraţie
populară” a fost redusă la statutul de „satelit sovietic”, aliniindu-se intereselor politice şi economice ale
URSS. În 1949 a devenit membru fondator al CAER, constituit ca ripostă la aplicarea Planului Marshall, iar în
1955 membru al Tratatului de la Varşovia, fiind în cadrul acestor structuri, parte a Războiului Rece. Până la
moartea lui Stalin, politica externă a României s-a caracterizat printr-o docilitate deplină faţă de Moscova. PCR
a pus capăt libertăţilor fundamentale ale omului, înlăturând pluralismul politic, a desfiinţat proprietatea privată,
a copiat instituţiile şi practicile de represiune politică sovietice.
Începută de Dej, manifestarea independenţei faţă de Moscova a culminat în 1968 cu refuzul lui Nicolae
Ceauşescu de a interveni în Cehoslovacia, dar desovietizarea şi relaxarea viţii politico-culturale fiind de scurtă
durată. Încurajat de modelul comunist chinez, Ceauşescu a iniţiat în 1971 „revoluţia culturală”, dar în
decembrie 1989 regimul totalitar s-a prăbuşit.
D. În opinia mea, consider că statul român înainte de a deveni o realitate instituţională a fost imaginat
ca un proiect politic de generaţii întregi de oameni politici. Acest proiect s-a concretizat în secolele XIX-XX,
deoarece atunci au fost realizate obiectivele naţionale ale românilor: unirea Principatelor, independenţa şi
Marea Unire. Proiectul politic al statului român modern s-a raportat atât la realităţile interne, cât şi la
raportul de forţe dintre marile puteri în sud-estul Europei.

ESEU 7: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre Statul român modern, având în vedere:
- A. Prezentarea unei acţiuni desfăşurate în secolul al XIX-lea, pe plan intern, care a dus la
realizarea statului român modern şi menţionarea unei consecinţe a acestor acţiuni;
- B. Menţionarea a două fapte istorice care ilustrează raporturile statului român modern cu marile
puteri din Europa şi a unei consecinţe, din secolul al XIX-lea, a unuia dintre aceste fapte pentru
statul român;
11
 - C. Precizarea unei acţiuni, de la începutul secolului al XX-lea, la care participă statul român modern;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român modern şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Introducere
Secolul al XIX-lea s-a caracterizat pe plan european prin afirmarea naţiunilor moderne şi prin
intensificarea luptei acestora în vederea realizării statului naţional, în acest cadru înscriindu-se şi evoluţia
poporului român. Românii, la fel ca germanii şi italienii, îşi doreau propriul stat naţional. Împlinirea acestei
aspiraţii s-a făcut treptat, pe fondul mutaţiilor petrecute în societatea românească.
În lupta de emancipare a românilor au existat mai multe etape: mişcarea reformatoare de până la
mijlocul secolului al XIX-lea, revoluţia de la 1848, formarea statului naţional modern (1859), câştigarea
independenţei de stat (1877-1878), desăvârşirea unirii (1918).
A. Acţiunea românilor pentru formarea statului naţional a căpătat noi conotaţii în a doua parte a
secolului al XIX-lea când se afirmă un puternic curent unionist, iar interferarea intereselor Marilor Puteri în
sud-estul Europei era tot mai evidentă.
În acest context, Congresul de pace de la Paris , din 1856, a luat în discuţie unirea Principatelor
Române, devenită problemă europeană. Aici s-a hotărât alegerea în Principate a Adunărilor ad-hoc care să
exprime voinţa românilor de unire, intrarea Moldovei şi a Valahiei sub garanţia colectivă a marilor puteri prin
desfiinţarea protectoratului rusesc şi menţinerea suzeranităţii otomane. În 1857 cele două adunări ad-hoc au
exprimat dorinţa românilor de unire, dar documentul adoptat în 1858 de Marile Puteri, Convenţia de la Paris,
nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire. Se prevedea o unire formală, sub forma unei uniuni
„Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, fiecare având domni, guverne şi adunări proprii, dar se
înfiinţau două instituţii comune, Comisia Centrală care elabora legile de interes comun şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, ambele cu sediul la Focşani. Se prevedeau de asemenea principii de organizare şi
modernizare a statului, separaţia puterilor în stat, egalitatea în faţa legii, etc. În acest context, românii au
identificat o soluţie originală care respecta convenţia, dar punea marile puteri în faţa faptului împlinit. Astfel,
Adunările elective de la Bucureşti şi Iaşi au ales domn aceeaşi persoană, pe revoluţionarul paşoptist,
Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.
Formarea statului român modern a avut consecinţe importante: s-a creat un cadru nou de
organizare şi dezvoltare instituţională, s-au intensificat acţiunile pentru cucerirea independenţei de stat şi
pentru unirea cu celelalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină, România s-a integrat în „spiritul
vremii”.
B. Pe plan extern, România în a doua parte a secolului al XIX-lea a trebuit să ţină seama de
raporturile cu Marile Puteri, atât pentru câştigarea independenţei, cât şi pentru desăvârşirea şi apărarea
integrităţii teritoriale. Astfel, în contextul redeschiderii „crizei orientale” şi a înfrângerii de către Turcia a
popoarelor răsculate din Balcani (1875-1876), precum şi a rivalităţii ruso-otomane, România s-a orientat spre
alianţa cu Rusia din două motive: primejdia transformării teritoriului românesc într-un teatru de război în
cazul unui conflict ruso-turc şi se deschidea drumul spre cucerirea prin lupta antiotomană a independenţei de
stat. Prin urmare, prin participarea alături de Rusia la războiul din anii 1877-1878, România şi-a consfinţit
independenţa, confirmată prin Tratatul de pace de la Berlin. După 1878, tendinţele de hegemonie manifestate
12
de Rusia în Balcani l-au determinat pe regele Carol I să se orienteze spre o alianţă secretă cu Puterile
Centrale în 1883.
C. La începutul secolului XX, acţiunile românilor pentru întregire teritorială s-au amplificat.
Izbucnirea Primului Război Mondial a pus România în faţa unei întrebări fundamentale: cu care din cele două
tabere politico-militare să se alieze pentru a-şi realiza unitatea statală, cu Antanta sau cu Puterile Centrale?
După doi ani de neutralitate, România a intrat în război alături de Antanta, având promisiunea unirii
teritoriilor aflate sub stăpânire austro-ungară cu patria-mamă. Finalul războiului a găsit România în tabăra
victorioşilor, astfel că, într-un context internaţional favorabil. Când se afirma ideea de autodeterminare,
România şi-a desăvârşit unitatea teritorială.
D. În opinia mea, consider că evoluţia statului român a avut loc în condiţiile raporturilor
contradictorii dintre Marile Puteri, deoarece acestea aveau interese în sud-estul Europei. Diplomaţia
românească a acţionat cu abilitate pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale. Aşadar, aşa s-a întâmplat în anii
1856-1859, când românii au înfăptuit unirea Principatelor, chiar dacă unele puteri europene se opuneau.
Aderarea la alianţa cu Antanta a fost foarte importantă în susţinerea voinţei românilor din
Basarabia, Bucovina şi Transilvania de unire cu Ţara.

TEMA 5 BAC: ROMÂNIA ÎN CONCERTUL EUROPEAN

ESEU 8: Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Statul român în relaţiile internaţionale din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea , având în vedere:
- A. Menţionarea a două evenimente care au favorizat crearea statului modern român;
- B. Prezentarea unei acţiuni întreprinse de România, pe plan internaţional şi menţionarea unei
consecinţe a acesteia pentru statul roman, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
- C. Precizarea unui fapt istoric desfăşurat de România, pe plan internaţional, la începutul secolului
al XX-lea şi menţionarea unei cauze a deciziei adoptate de statul român;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la afirmarea statului roman în relaţiile internaţionale
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză –
efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (corenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
utlizarea unui fapt istoric relevant respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea
succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Introducere
Proiectul politic care a dus la realizarea României Mari a început să devină realitate la mijlocul
secolului al XIX-lea, când, datorită Războiului Crimeii ( 1853-1856), problema românească a devenit
problemă europeană.
A. Prin Tratatul de pace de la Paris (1856), Principatele au obţinut garanţia colectivă a celor şapte
puteri pentru statutul lor de autonomie. Sudul Basarabiei a revenit în graniţele Moldovei. Tratatul prevedea şi
consultarea românilor asupra viitoarei organizări a ţărilor lor. După ce Adunările ad-hoc au exprimat
„dorinţele românilor”, marile puteri au redactat Convenţia de la Paris (1858) care satisfăcea doar în parte
13
dorinţa de unire: Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei urmau să aibă fiecare câte un domn, o adunare
electivă şi un guvern. Dar Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au pus marile puteri în faţa faptului
împlinit, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn şi al Moldovei şi al Ţării Româneşti (1859).
Domnia lui Cuza a fost o perioadă de profunde înnoiri: s-au realizat unificarea deplină şi o vastă operă
de modernizare. Pe plan internaţional s-a desfăşurat o politică activă care a determinat în 1859, recunoaşterea
dublei alegeri, iar la sfârşitul anului 1861, a unirii depline.
Deceniile care au urmat abdicării lui Cuza au fost decisive pentru ceea ce avea să devină România
secolului al XIX-lea.
În 1866 a fost adus pe tronul Principatelor un principe german, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi
a fost adoptată prima Constituţie a României.
B. Politica externă a tânărului stat român s-a derulat, până la Primul Război Mondial, în sensul obţinerii
independenţei, dar şi a unor garanţii de securitate care să pună ţara la adăpost de posibile agresiuni din afară.
Independenţa era dorită de întreaga clasă politică, însă mijloacele prin care urma să fie obţinută
depindeau de evoluţia situaţiei internaţionale. Oamenii politici şi Carol I au considerat că redeschiderea
Problemei Orientale, în 1875, putea să ofere un astfel de prilej.
Rusia îşi urmărea mai vechiul plan, acela de a controla Strâmtorile şi de a scoate Imperiul Otoman din
Europa. De aceea a sprijinit răscoalele antiotomane ale populaţiilor slave din Balcani, care i-ar fi oferit prilejul
unei intervenţii militare. Situaţia era cu atât mai complicată cu cât Anglia şi Franţa nu vedeau cu ochi buni
încercarea Rusiei de a-şi consolida poziţia în Europa. Din punct de vedere politic, pentru români independenţa
devenise o prioritate absolută şi de aceea propunerea Rusiei de a încheia o convenţie care să reglementeze
trecerea armatei ţarului pe teritoriul României, în caz de război, s-a bucurat de acceptul factorilor politici de la
Bucureşti.
Pe baza convenţiei semnate la 4/16 aprilie, trupele ruse au început să traverseze teritoriul românesc,
către Peninsula Balcanică. Bombardarea de către turci a localităţilor româneşti de la Dunăre şi riposta
românilor, care au bombardat localităţi de pe celălalt mal, au condus la instalarea stării de război. În acest
context, la 9/21 mai 1877, Parlamentul de la Bucureşti a adoptat Declaraţia de independenţă. La solicitarea
Rusiei, armata română condusă de principele Carol a trecut Dunărea şi, luptând la Plevna, Rahova, Vidin, a
contribuit, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale, la înfrângerea Turciei.
În 1878, tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin au recunoscut atât independenţa României, cât şi
cuprinderea Dobrogei şi a Deltei Dunării în graniţele ei, dar şi pierderea sudului Basarabiei în favoarea
Rusiei.
C. Cu toate că obiectivele politice imediate fuseseră atinse, pentru tânărul stat român se punea în
continuare problema garanţiilor de securitate cu atât mai mult cu cât, la sfârşitul războiului balcanic, Rusia
ameninţase cu ocuparea teritoriului românesc şi ceruse dezarmarea armatei române. Refuzul principelui Carol
şi posibilele complicaţii diplomatice salvaseră situaţia, dar ameninţarea rusă rămânea.
Acestea sunt condiţiile care au dictat României aderarea la Tripla Alianţă, în 1883. Relaţiile cu
Germania şi Austro-Ungaria au evoluat însă în funcţia de interesul naţional. În 1913, dorind să limiteze
tendinţele expansioniste ale Bulgariei, încurajată de Austro-Ungaria, România a intrat în Al Doilea Război
Balcanic şi a încorporat Dobrogea de Sud, iar în 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, şi-a declarat
neutralitatea. În primii doi ani ai războiului, România a fost implicată într-un lung proces de negociere care
14
avea drept scop recunoaşterea dreptului său istoric asupra teritoriilor româneşti ce se aflau încă sub dominaţia
străină. Semnarea tratatului de alianţă cu Antanta, la 4/17 august 1916, intrarea în război şi ofensiva din
Transilvania au fost nu numai rezultatul negocierilor, ci şi expresia voinţei politice de desăvârşire a unităţii
naţionale.
În 1918, pe fondul victoriilor Antantei, la care România a contribuit cu un sacrificiu de sânge
impresionant, dar şi prin voinţa românilor din provinciile aflate sub dominaţie străină, se desăvârşea statul
naţional.
D. În opinia mea, consider că evoluţia statului român a avut loc în condiţiile raporturilor contradictorii
dintre Marile Puteri, deoarece acestea aveau interese în sud-estul Europei. Diplomaţia românească a acţionat
cu abilitate pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale, având uneori şi sprijinul unora dintre marile puteri, cum
ar fi cel al Franţei în perioada unirii Principatelor. Prin urmare, aderarea la alianţa cu Antanta a fost foarte
importantă în susţinerea voinţei românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se uni cu patria-
mamă.

TEMA 7 BAC: CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

ESEU 9: Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Importanţa Constituţiilor în istoria României,
având în vedere:
- A. Precizarea anilor adoptării a două constituţii în România şi prezentarea unui fapt istoric care a
făcut necesară adoptarea uneia dintre ele;
- B. Menţionarea a două asemănări şi a două deosebiri dintre cele două constituţii;
- C. Menţionarea a două consecinţe ale aplicării uneia dintre cele două constituţii;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituţiilor în istoria României şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză –
efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (corenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
utlizarea unui fapt istoric relevant respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea
succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Introducere
În spaţiul românesc modernizarea accentuată a societăţii a avut loc în secolul al XIX-lea. Ea s-a
materializat în înfăptuirea aspiraţiilor de modernizare a statului şi de organizare pe baze democratice, în
realizarea unirii şi obţinerii independenţei.
A. Istoria statului român din epoca modernă şi contemporană a fost marcată de constituţiile adoptate în
anii 1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991. Fiecare dintre ele a fost rezultatul unui anumit context istoric.
Aşa, de pildă, constituţiile din anii 1866 şi 1923 au stat la baza României moderne. Cea din 1866 răspundea
cerinţelor de modernizare a principalelor instituţii ale tânărului stat român întemeiat în vremea lui Cuza şi a
racordării la schimbările din Europa petrecute în prima parte a secolului ai XIX-lea. Adoptarea ei a fost
posibilă ca urmare a compromisului politic dintre conservatori şi liberali, în condiţiile pericolelor externe care
ameninţau unirea după detronarea lui Cuza.
15
 Constituţia din 1923, numită şi Constituţia unificării a fost adoptată în contextul noilor realităţi
determinate de înfăptuirea Marii Uniri. Modificarea graniţelor statului ca urmare a unirii Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei, schimbările democratice ( votul universal, reforma agrară) făceau necesară
adoptarea unei noi Constituţii.
C. Între Constituţiile din 1866 şi 1923 existau prevederi şi principii asemănătoare , dar şi deosebiri.
Amândouă afirmau că România era o monarhie constituţională, având ca element esenţial separarea puterilor
în stat. Era proclamat numele oficial de România. Un element de continuitate şi de asemănare între aceste
două legi fundamentale este acela că aproape jumătate din articolele Constituţiei din 1923 erau preluate din
cea din 1866. Suveranul se bucura de largi prerogative, iar actele sale aveau valoare doar dacă erau
contrasemnate de un ministru. Ambele constituţii consfinţeau importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor, inviolabilitatea proprietăţii, etc. Tot ca
element comun îl reprezenta şi modul de organizare şi funcţionare a Parlamentului care era Bicameral, format
din Adunarea Deputaţilor şi Senat şi avea ca atribuţii: dezbaterea şi adoptarea bugetului, votarea, modificarea
sau abrogarea legilor, drept de interpelare a guvernului, etc.
Adoptate în epoci diferite, între cele două legi fundamentale ale statului existau şi deosebiri. Astfel,
în Constituţia din 1923 sunt elemente de noutate: caracterul unitar al statului român, votul universal,
independenţa de stat, ideea generoasă că interesele colectivităţii trebuiau să primeze asupra celor individuale,
etc. Votul universal a generat o amplă dezbatere în societatea românească. După ce liberalii l-au propus prin
programul electoral din 1913, el a fost reluat de regele Ferdinand I pe frontul din Moldova, în 1917, iar un an
mai târziu a fost impus .
Constituţia din 1866 a însemnat un pas înainte pe drumul modernizării principalelor instituţii şi a
racordării lor la mutaţiile europene petrecute în secolul al XIX-lea. Inspirată după cea belgiană, ea se
asemăna cu alte constituţii liberale din Europa occidentală şi făcea referiri importante la o diversitate de
aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii, teritoriul României, drepturile cetăţeneşti,
Reprezentanţa Naţională, puterile în stat, prerogativele domnului şi ale minştrilor, etc. Avea un evident
caracter naţional pentru că nu amintea nimic despre dependenţa României de Turcia şi despre garanţia
colectivă a marilor puteri.
La rândul ei, Constituţia din 1923 răspundea noilor realităţi de după 1918: înfăptuirea Marii Uniri,
lărgirea dreptului de vot, reforma agrară, schimbările din mentalitatea colectivă, diversitatea partidelor, etc.
Ea fundamenta regimul democratic, consfinţea separaţia puterilor în stat, precum şi largi drepturi cetăţeneşti.
Prin prevederea că dreptul la vot pentru Adunarea Deputaţilor îl aveau toţi cetăţenii de la 21 de ani ( bărbaţi),
România se găsea printre statele europene avansate precum Anglia, Franţa, Suedia, etc, care au adoptat votul
universal. Această lege fundamentală a dus la creşterea rolului statului, a favorizat dezvoltarea instituţiilor
democratice şi creşterea spiritului civic al cetăţenilor.
Constituţiile care au urmat au fundamentat regimul monarhiei autoritare (1938) şi pe cel comunist
(1948,1952, 1965), iar cea din 1991 a consfinţit revenirea României la democraţie, reluând unele dintre
prevederile şi principiile Constituţiei din 1923.
D. În opinia mea, consider că, Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia
societăţii româneşti şi au fost necesare pentru că au permis democratizarea acesteia. Ca urmare, societatea
românească a progresat prin trecerea de la votul censitar la cel universal, extinderea drepturilor cetăţeneşti (
16
egalitatea cetăţenilor indiferent de sex, religie, etnie, etc). În acelaşi timp, consider că adoptarea unei
constituţii nu garantează instaurarea unui regim democratic, dovadă fiind că între anii 1938-1989 au existat
regimuri autoritare sau totalitare şi statul a avut o Constituţie ( 1938, 1948, 1952, 1965).

TEMA 8: ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM ŞI DISIDENŢĂ

ANTICOMUNISTĂ

ESEU 10 : Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre Disidenţa anticomunistă din România, având
în vedere:
- A. Prezentarea unei cauze a constituirii disidenţei anticomuniste în România şi precizarea epocii
istorice în care aceasta s-a afirmat;
- B. Menţionarea a două forme de manifestare a disidenţei anticomuniste în România;
- C. Menţionarea a două consecinţe ale manifestării disidenţei anticomuniste româneşti;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la disidenţa anticomunistă din România şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
Introducere
Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soarta României, ca şi a lumii întregi a fost hotărâtă
de Coaliţia Naţiunilor Unite care, prin acorduri secrete, şi-au împărţit sferele de influenţă. Ca urmare a
întâlnirii de la Moscova dintre Churchill şi Stalin, în octombrie 1944, a Conferinţelor de la Yalta din februarie
1945 şi Postdam, vara lui 1945, URSS şi-a impus controlul asupra Europei de Răsărit. În aceste state s-a
impus comunismul, caracterizat prin lichidarea proprietăţii private, planificarea şi centralizarea economiei,
formarea “omului nou”, cultul personalităţii, eliminarea adversarilor politici, controlul societăţii civile prin
intermediul poliţiei politice, cenzură, teroare şi violenţă.
A. După 30 decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare Române, regimul totalitar,
condus de un partid unic şi-a impus controlul total. Acest regim “patronat” de Gheorghe Gheorghiu Dej până
în 1965 a adoptat măsuri dure, de sorginte stalinistă. Prin decretul din august 1948 era organizată Direcţia
Generală a Securităţii Poporului, în cadrul căruia erau plasaţi vechi agenţi de la Moscova: Gh. Pintilie, Al.
Nicolski, etc. Din rândul “duşmanilor poporului”, anihilaţi fizic de către organele de represiune comuniste au
făsut parte membrii marcanţi ai partidelor istorice interbelice, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C
Brătianu, Gh. I. Brătianu, etc. Majoritatea celor care au avut o funcţie publică, în orice domeniu, până în 1945,
au cunoscut teroarea regimului comunist, al penitenciarelor şi coloniilor de muncă forţată. Se poate vorbi de
existenţa unui adevărat gulag în România până în 1964. Este cazul închisorilor de la Sighetul Marmaţiei,
Gherla, Aiud, al şantierelor de la Canalul Dunărea-Marea Neagră, precum şi a coloniilor de muncă forţată de
la Periprava, Salcia. O altă caracteristică a represiunii comuniste a reprezentat-o fenomenul deportărilor.

17
 Începute în 1951, deportările din Banat în Bărăgan au vizat peste 40000 de persoane. Noul regim nu era
agreat de marea majoritate a populaţiei, fiind un regim represiv, impus României din afară. De aceea
rezistenţa faţă de communism a fost puternică şi a îmbrăcat diverse forme, fiind o caracteristică a epocii
contemorane, a Europei secolului XX.
B. O pagină nescrisă a rezistenţei anticomuniste din România o reprezintă lupta armată din munţi (
1945-1959). Grupurile înarmate din diverse zone ale ţării s-au opus noului regim în speranţa că “vin
americanii”, cele mai importante dintre acestea fiind Haiducii Muscelului, Sumanele Negre, Mişcarea
Naţională de Rezistenţă, conduse de fraţii Arnăuţoiu, Gh. Arsenescu, Gavrilă Ogoreanu. Au avut loc puternice
ciocniri cu trupele de securitate. Depăşite numeric, aceste grupuri au fost decimate de către puterea comunistă.
Mii de ţărani au refuzat colectivizarea agriculturii, 80000 fiind arestaţi. După trecătorul “dezgheţ” din
anii 60, opoziţia faţă de regimul communist s-a amplificat în anii 70, odată cu constrângerile impuse de
Ceauşescu.
Anul 1977 a marcat pentu regim primele opoziţii majore venite din interiorul ţării. În prima parte a
anului, scriitorul Paul Goma, fost deţinut politic, iniţiază o mişcare de solidaritate cu mişcarea din
Cehoslovacia “Charta 77”, lucru ce stârneşte reacţia dură a autorităţilor. În august 1977, autorităţile comuniste
sunt puse în faţa revoltei minerilor din Valea Jiului. Zece mii de mineri întrerup lucrul timp de o săptămână,
crând condiţii decente de viaţă şi muncă, dar Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mişcării.
La 15 noiembrie 1987, are loc manifestaţia muncitorilor de la Braşov unde s-au scandat lozinci
anticomuniste şi a fost devastate sediul judeţean al Partidului Comunist Român. Numeroşi participanţi au fost
arestaţi şi condamnaţi.
C. S-a format o disidenţă care a îmbrăcat forme diverse: numeroşi intelectuali au formulat critici
deschise la adresa regimului ceauşist: Mihai Botez, Vlad Georgescu, Doina Cornea. Realităţile din România
au fost prezentate la posturile de radio “Europa Liberă” şi “Vocea Americii”.
Nemulţumirea generală din interior, într-un context internaţional favorizat de prăbuşirea regimurilor
comuniste din Europa, a determinat înlăturarea lui Ceauşescu şi revenirea la democraţie.
D. În opinia mea consider că regimul communist din România a fost un regim totalitar deoarece s-a
bazat pe un singur partid politic, s-au încălcat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi nu a fost respectat
principiul separaţiei puterilor în stat. El a fost un regim impus din exterior pentru că România a trebuit să se
alinieze politicii sovietice. Ca urmare, se constată o nemulţumire generală manifestată prin diferite forme de
rezistenţă care, într-o conjunctură internaţională favorabilă a dus la căderea regimului comunist şi revenirea
la valorile statului de drept.

ESEU 11: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre România în perioada postbelică, având în
vedere:
- A. Precizarea regimului de tip comunist existent în România anterior instaurării naţional-
comunismului şi menţionarea a două fapte istorice desfăşurate în plan intern, între 1948-1965;
- B. Prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în România în timpul regimului naţional-comunist;
- C. Menţionarea a două fapte istorice la care participă România în cadrul „Războiului rece”, pe plan
extern;

18
 - D. Formularea unui punct de vedere referitor la rolul regimului naţional-comunist în România şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Introducere
În a doua parte a secolului al XX-lea, în România şi în alte ţări europene ( Bulgaria, Cehoslovacia,
Ungaria, Germania de Est, Iugoslavia, Polonia, Albania) s-a instaurat pentru aproape o jumătate de secol
regimul totalitar comunist. Acest fapt era consecinţa jocului de interese al marilor puteri care, prin acorduri
secrete şi-au împărţit Europa în zone de influenţă: Occidentul democratic şi partea central-răsăriteană
comunistă, despărţite până în 1989 de aşa-zisa “Cortină de fier”.
A. În România comunismul a cuprins două perioade: stalinismul – 1948-1965, lider Gheorghe Gheorghiu
Dej şi naţional-comunismul ( 1965-1989)- lider Nicolae Ceauşescu. În anii 1948-1965, regimul Gheorghe
Gheorghiu Dej a adoptat măsuri dure, de sorginte stalinistă, după ce, la 30 decembrie 1947 a fost înlăturată
monarhia prin abdicarea forţată a regelui Mihai şi a fost proclamată Republica Populară Română. Astfel, în
plan politic s-a trecut la crearea partidului unic, numit Partidul Muncitoresc Român, rezultat în urma fuziunii
dintre Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat (februarie 1948), a fost adoptată Constituţia
Republicii Populare Române la 13 aprilie 1948, având ca model constituţia sovietică.
Constituţia desfiinţa principiul democratic al separaţiei puterilor în stat şi consfinţea rolul conducător
al Partidului Muncitoresc Român. S-au înfiinţat instituţii de represiune ( Securitatea-1948, Miliţia-1949), iar
principalii opozanţi ai regimului au fost trimişi la închisori sau la Canalul Dunărea Marea Neagră, la muncă
forţată.
Pe plan economic, în urma naţionalizării principalelor mijloace de producţie în 1948 şi a colectivizării
agriculturii s-a trecut la o economie centralizată şi planificată. Pe plan cultural, s-a adoptat proletcultismul,
iar o seamă de importanţi oameni de cultură “neînregimentaţi” au fost marginalizaţi.
C. În anii 1965-1989, România a cunoscut regimul naţional-comunist condus de Nicolae Ceauşescu.
Această perioadă a avut o evident latură naţionalistă. În 1965 s-a adoptat o Constituţie care schimba denumirea
ţării în Republica Socialistă România şi accentua rolul conducător al Partidului Comunist Român. Deceniul
1965-1974 s-a caracterizat printr-o relativă destindere şi deschidere spre Occident. Astfel, a continuat procesul
de destalinizare, s-a ponderat sistemul poliţienesc, s-a reorganizat învăţământul, au fost reabilitate victimele
din timpul lui Dej, s-au înfiinţat societăţi mixte cu capital străin şi s-au amplificat schimburile economice cu
alte ţări.
În anii 1974-1989 s-a trecut la aşa-zisul socialism dinastic, inspirit de modelele chinez şi nord-coreean,
caracterizat prin concentrarea puterii în mâna familiei Ceauşescu, opresiune, restrângerea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti şi promovarea cultului personalităţii. În 1974, Nicolae Ceauşescu a devenit preşedintele
Republicii Socialiste România, el preluând practice toate pârghiile de conducere în stat, fapt ce s-a repercutat
negative asupra situaţiei generale a ţării. Prin metoda “rotirii cadrelor” şi fuziunea dintre responsabilităţile
administrative şi de partid, el a putut să anihileze orice rival sau nemulţumit din conducerea PCR sau a
statului, precum şi orice manifestare critică oficială. Economia s-a dezvoltat, dar era neperformantă, datoria
externă a ţării a crescut, iar privaţiunile populaţiei s-au accentuat. Ca urmare, nivelul de trai s-a deteriorat,
iar nemulţumirile populaţiei s-au mărit, fapt ce a condus la revoluţia din decembrie 1989.
D. Contextul extern postbelic s-a caracterizat prin aşa-zisul “Război rece”, care a însemnat o stare de
tensiune între vestul democratic şi estul comunist. Pe plan extern, România s-a aliniat politicii Moscovei,
19
devenind membru CAER în 1949 şi în Tratatul de la Varşovia (1955). În 1958, Gheorghe Gheorghiu Dej a
obţinut retragerea trupelor sovietice din România, îndepărtându-se treptat de “umbrela Moscovei”. Un fapt
elocvent îl reprezintă Declaraţia PMR din aprilie 1964 în care era criticată tendinţa sovietică de hegemonie. În
timpul lui Ceauşescu a continuat desprinderea de URSS, fapt ce a atras simpatia Occidentului. El a restabilit
relaţiile diplomatice cu Germania de Vest, a condamnat intervenţia militară în Cehoslovacia a ţărilor membre
ale Tratatului de la Varşovia, a primit vizita înalţilor demnitari occidentali între care preşedintele Franţei-
Charles de Gaulle, al SUA- Richard Nixon. Diplomaţia românească a avut un rol important în elaborarea
Actului final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare europeană de la Helsinki din 1975, document care
garanta frontierele ţărilor europene, libera circulaţie a oamenilor şi ideilor, respectul drepturilor omului,
egalitatea pentru statele suverane, reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne. Dar
în anii 80, Nicolae Ceauşescu , în urma măsurilor dure adoptate pe plan intern şi-a pierdut simpatia
Occidentului, România ajungând o ţară izolată.
D. În opinia mea, consider că regimul comunist din România a fost un regim totalitar deoarece s-a
bazat pe un singur partid politic, s-au încălcat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi nu a fost respectat
principiul separaţiei puterilor în stat. El a fost un regim impus din exterior pentru că România a trebuit să se
alinieze politicii sovietice. Ca urmare, se constată o nemulţumire generală manifestată prin diferite forme de
rezistenţă care, într-o conjunctură internaţională favorabilă a dus la căderea regimului comunist şi revenirea
la valorile statului de drept.

ESEU 12: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre Regimul comunist din România, având în
vedere:
- A. Precizarea secolului în care s-a instaurat regimul comunist în România şi menţionarea a două
cauze ale acestui proces istoric;
- B. Prezentarea unei caracteristici a regimului comunist în România;
- C. Menţionarea a două fapte istorice desfăşurate pe plan internaţional, la care participă România în
perioada regimului comunist;
- D. Formularea unui punct de vedere referitor la rolul regimului comunist în România şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Introducere
Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soarta României, ca şi a lumii întregi a fost hotărâtă
de Coaliţia Naţiunilor Unite care, prin acorduri secrete, şi-au împărţit sferele de influenţă. Ca urmare a
întâlnirii de la Moscova dintre Churchill şi Stalin, în octombrie 1944, a Conferinţelor de la Yalta din februarie
1945 şi Postdam, vara lui 1945, URSS şi-a impus controlul asupra Europei de Răsărit. În aceste state s-a impus
comunismul, caracterizat prin lichidarea proprietăţii private, planificarea şi centralizarea economiei, formarea
“omului nou”, cultul personalităţii, eliminarea adversarilor politici, controlul societăţii civile prin intermediul
poliţiei politice, cenzură, teroare şi violenţă.
A. În România, din deceniul 5 al secolului al XX-lea se instaurează regimul comunist. După 30
decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare Române, s-a dat undă verde unui regim de tip
totalitar, condus de un partid unic. Acest regim “patronat” de Gheorghe Gheorghiu Dej până în 1965 a adoptat
20
măsuri dure, de sorginte stalinistă. în plan politic s-a trecut la crearea partidului unic, numit Partidul
Muncitoresc Român, rezultat în urma fuziunii dintre Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat
(februarie 1948), a fost adoptată Constituţia Republicii Populare Române la 13 aprilie 1948, având ca model
constituţia sovietică.
B. Constituţia desfiinţa principiul democratic al separaţiei puterilor în stat şi consfinţea rolul
conducător al Partidului Muncitoresc Român. S-au înfiinţat instituţii de represiune ( Securitatea-1948, Miliţia-
1949), iar principalii opozanţilor politici. În 1965, la Congresul al IX-lea al PCR conducerea partidului şi
implicit a regimului politic a fost preluată de Nicolae Ceauşescu. S-a adoptat o nouă constituţie, care schimba
denumirea ţării în RSR şi accentua rolul conducător al PCR. Se menţine astfel monopolul puterii deţinut de
PCR şi de conducătorul statului. Inspirat de vizita făcută în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu a inaugurat
“revoluţia culturală” după 1971, manifestată în special prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului
personalităţii. S-a trecut astfel la aşa-zisul socialism dinastic, caracterizat prin concentrarea puterii politice în
măna familiei Ceauşescu, restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, o vastă campanie popagandistică,
opresiune.
Prin metoda “rotirii cadrelor” şi fuziunea dintre responsabilităţile administrative şi de partid, el a putut
să anihileze orice rival sau nemulţumit din conducerea PCR sau a statului, precum şi orice manifestare critică
oficială.
C. După al Doilea Război Mondial s-a stabilit o nouă ordine internaţională, conform căreia Europa de
Sud-Est intra sub autoritate sovietică. Prin Tratatul de la Paris din 1947 s-a stabilit şi statutul României, astfel
încât, Marile puteri occidentale au decis ca teritoriile româneşti anexate de URSS să rămână în componenţa
acesteia. În acest context , politica externă a statului român a fost coordonată de Moscova, România
integrându-se structurilor create de aceasta: CAER Şi Tratatul de la Varşovia.
După moartea lui Stalin, în România au apărut semnele unei relative independenţe, semnalându-se, la
mijlocul anilor 60, o desprindere de sub tutela sovietică, marcată de un conflict lent între Hruşciov şi Dej.
Urmând această evoluţie, relaţiile cu URSS au cunoscut momente care s-au dovedit a fi benefice
României: desfiinţarea sovromurilor şi retragerea trupelor sovietice. România a dezvoltat relaţii cu ţări
socialiste din afara sistemului, în 1965 a devenit membră ONU şi a încheiat acorduri economice cu state
occidentale. În aprilie 1964 a fost criticat planul Valev care urmărea constituirea unor complexe economice
interstatale, România urmând să devină un furnizor de produse agricole pentru ţările CAER.
După 1964 România a promovat o politică de extindere a relaţiilor de cooperare cu lumea occidentală,
concretizată prin vizite ale unor înalţi oficiali din Occident ( presedinţii Franţei, SUA), stabilirea de relaţii
diplomatice cu RFG, menţinerea relaţiilor diplomatice cu Israelul după războiul de şase zile, aderarea la FMI Şi
Banca Mondială. Ca o recunoaşterea a politicii internaţionale promovate de România, în 1967, ministrul de
externe, Corneliu Mănescu, a fost ales preşedintele Adunării Generale a ONU.
Prin condamnarea energică a intervenţiei URSS în Cehoslovacia, “Declaraţia” din 1968, conform
căreia România vrea să-şi apere cu orice preţ independenţa, politica promovată şi implicarea în rezolvarea unor
probleme complexe precum conflictele din Orientul Apropiat şi Mijlociu i-au adus lui Nicolae Ceauşescu un
autentic prestigiu internaţional.

21
 În 1975 România a obţinut din partea SUA clauza naţiunii celei mai favorizate, a încheiat acorduri de
colaborare cu CEE, şi-a adus aportul la definitivarea Actului final al CSCE şi încheierea acordului de pace
dintre Israel şi Egipt, la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi SUA.
D. Perioada postbelică în istoria românilor este dominată de regimul comunist. În opinia mea consider
că acesta a fost un regim totalitar deoarece s-a bazat pe un singur partid politic, s-au încălcat drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti şi nu a fost respectat principiul separaţiei puterilor în stat. Pe plan extern, România a
trebuit să se alinieze politicii sovietice, chiar dacă după 1958 a manifestat o oarecare independenţă.
Ca urmare, se constată o nemulţumire generală care, într-o conjunctură internaţională favorabilă, a
dus la căderea regimului comunist.

TEMA 9: ROMÂNIA ÎN “RĂZBOIUL RECE”

ESEU 13: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre România comunistă şi „Războiul rece”, având
în vedere:
- A. Menţionarea unei cauze a instaurăii comunismului în România şi a unei modalităţi de exercitare
a dominaţiei sovietice în România;
- B. Menţionarea unei asemănări şi a unei deosebiri dintre stalinism şi naţional-comunism ca tipuri
de regim comunist în România;
- C. Prezentarea unui eveniment desfăşurat pe plan internaţional în cadrul „Războiului rece”, în a
doua jumătate a secolului XX, în care s-a implicat România şi precizarea unei consecinţe ale
acestuia pentru statul român;
- D. Formularea unui puncte de vedere referitor la implicarea României în perioada „Războiului
rece” şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Introducere
Arestarea mareşalului Antonescu la 23 august 1944 şi ieşirea României din războiul împotriva
Naţiunilor Unite nu au condus, aşa cum sperau partidele democratice şi regale la restaurarea democraţiei.
A. Luptând pentru preluarea puterii, comuniştii au profitat de prezenţa trupelor sovietice în România şi
de înţelegerile dintre marile puteri privind împărţirea Europei în zone de influenţă . Aceste înţelegeri, precum
“acordul de procentaj” de la Moscova, încheiat în 1944, între Churchill şi Stalin, au plasat ţara noastră în
zona de influenţă a URSS, fapt decisiv pentru evoluţia regimului politic. Acesta a fost contextul în care, în
deceniul al cincilea al secolului al XX-lea se instaura în România regimul totalitar communist.
Regimul comunist a scos pentru o jumătate de secol ţara de pe orbita democraţiei, întrerupându-se astfel
efortul de mai bine de un veac de racordare la valorile occidentale. URSS a realizat sovietizarea României,
impunându-I modelul său atât pe plan intern, cât şi în politica externă. România a fost legată de sovietici
printr-un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, apoi prin aderarea la Consiliul Economic de
Ajutor Reciproc, înfiinţat în 1949. Din punct de vedere militar, dominaţia sovietică era tot atât de deplină,

22
 manifestându-se prin ocuparea militară directă a ţării, care a durat până în 1958, cât şi, din 1955, prin
încadrarea României în Tratatul de la Varşovia.
Sovietizarea ţării s-a produs prin construirea statului totalitar şi impunerea controlului partidului unic
asupra societăţii. Partidul unic, numit Partidul Muncitoresc Român a rezultat din fuziunea dintre PSD şi PCR,
în 1948. Constituţiile din 1948 şi 1952, inspirate din constituţia sovietică din 1936, au dat putere de lege noului
regim. Pentru a reprima orice formă de rezistenţă, noile autorităţi au înfiinţat, cu sprijinul direct şi cu cadre
aduse din URSS, Securitatea şi Miliţia. În economie, impunerea modelului sovietic s-a realizat prin înlocuirea
proprietăţii private cu proprietatea de stat, centralizarea economică şi planificarea cincinală. Stalinizarea a
cuprins şi cultura, unde unicul criteriu valoric acceptat era conformitatea ideologică.
B. România s-a aliniat Moscovei şi în politica externă. Astfel, în 1956, Dej a susţinut reprimarea
revoluţiei maghiare, a acordat azil politic unor membri ai guvernului reformator de la Budapesta pentru ca
apoi să-I extrădeze spre a fi judecaţi şi condamnaţi. Urmare a atitudinii faţă de revoluţia maghiară a sporit
încrederea Moscovei în liderii PRM şi în 1958 URSS şi-a retras trupele din România, fapt ce a însemnat primul
pas al unei desprinderi relative de Moscova.
Odată cu răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, după 1958, accentuată de încercarea Moscovei de
impunere a Planului Valev prin care România era menită să fie doar o furnizoare de produse agrare pentru ţările
CAER, a început un proces de naţionalizare a comunismului românesc. După decesul lui Dej în 1965,
conducerea partidului şi a regimului a fost preluată de Nicolae Ceauşescu.
C. Începută de Dej, manifestarea independenţei faţă de Moscova a culminat în august 1968, când
Nicolae Ceauşescu s-a opus intervenţiei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, fapt ce a avut ecou
pe plan internaţional, liderul de la Bucureşti devenind foarte popular în Occident, care avea interesul de a
promova şi lărgi ruptura faţă de Kremlin.
Până în 1971 desovietizarea şi destalinizarea au continuat, relaxarea din viaţa culturală unde dogmele
realismului socialist au fost abandonate, schimbarea în bine a traiului de zi cu zi, devenit mai decent şi
afirmarea independenţei creîndu-I lui Ceauşescu imaginea unui reformator. Aceste schimbări nu au anulat însă
controlul partidului asupra societăţii, fiind o scurtă deschidere pentru ca ulterior să se revină la vechile practice
totalitare. Încurajat de modelul Asiatic, Ceauşescu a iniţiat în 1971 “revoluţia culturală”, manifestată în
special prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului personalităţii care a luat proporţii stupefiante.
De la sfârşitul anilor 70, regimul naţional comunist al lui Ceauşescu a intrat pe o pantă descendentă. În
anii 80, economia românească se confrunta cu grave problem, nivelul de trai al populaţiei s-a deteriorate
dramatic, foamea şi frigul se asociau cu lipsa celor mai elementare libertăţi cetăţeneşti, în timp ce societatea era
atent controlată şi suprevegheată de Securitate şi informatory. Concomitent, s-a produs şi restrângerea
contactelor diplomatice de interes major pentru România. Venirea Mihail Gorbaciov la putere în URSS şi
politica de destindere şi de reconciliere promovată de acesta în relaţiile cu SUA au făcut ca Ceauşescu să nu
mai reprezinte un favorit al Occidentului, ci o simplă problem a Moscovei.
D. În concluzie, consider că, în perioada “Războiului rece”, diplomaţia românească s-a supus mai întâi
intereselor politice externe ale URSS. Situaţia s-a schimbat evident după 1964, când caracteristicile politicii
externe româneşti au fost legate de afirmarea independenţei faţă de URSS, dar şi de “acreditare a unei imagini
de lider mondial şi de erou al păcii şi colaborării internaţionale pentru Ceauşescu.”

23
ESEU 14: Elaboraţi în aproximativ două pagini, un eseu despre România şi Marile Puteri din Europa în
secolul al XX-lea, având în vedere:
- A. Numirea a două mari puteri din Europa, în prima jumătate a secolului al XX-lea;
- B. Prezentarea unui fapt istoric, din prima jumătate a secolului al XX-lea, la care participă România
alături de mari puteri din Europa şi menţionarea a trei conseciţe ale acestui fapt istoric pentru statul
român;
- C. Menţionarea unei acţiuni desfăşurate de România în cadrul „Războiului rece”, pe plan extern, în
a doua jumătate a secolului al XX-lea;
- D. Formularea unui puncte de vedere referitor la raporturile dintre România şi Marile Puteri din
Europa, în secolul al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Introducere
În prima jumătate a secolului al XX-lea, istoria Europei a fost marcată de disputa dintre Marile Puteri,
care uneori, a stat sub semnul echilibrului şi al diplomaţiei, alteori a degenerate în conflicte, culminând cu cele
două războaie mondiale din anii 1914.1918 şi 1939-1945.
A. Marile Puteri s-au coalizat în alianţe politico-militare, având ca scop apărarea propriilor interese. Aşa
de pildă, în Primul Război Mondial s-au confruntat Antanta ( Franţa, Anglia şi Rusia) şi Puterile Centrale (
Germania, Austro-Ungaria şi Italia), iar în Al Doilea Război Mondial- Axa ( Germania, Japonia, Italia) şi
Coaliţia Naţiunilor Unite ( SUA, URSS, Marea Britanie). Aflată în zona de interferenţă a puterilor europene,
România a promovat în prima parte a secolului al XX-lea o politică externă care viza integritatea şi
suveranitatea naţională, menţinerea frontierelor stabilite la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), relaţii
bune cu celelalte ţări şi în primul rând cu vecinii, menţinerea păcii, încurajarea unui climat de cooperare şi
încredere pe plan internaţional.
B. Un fapt istoric deosebit, cu influenţe asupra istoriei României şi a lumii întregi a fost cel de-al Doilea
Război Mondial (1939-1945), declanşat ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a
conciliatorismului Franţei şi Marii Britanii. Un rol important în declanşarea războiului l-au avut eşuarea
tratativelor anglo-franco-sovietice din vara anului 1939 şi încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august
1939) prin care Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă.
Situaţia României s-a agravat în urma invadării de către trupele germane a Cehoslovaciei în martie
1939, fapt ce a dus la dispariţia Micii Înţelegeri, a invadării Poloniei de către Germania şi URSS în septembrie
1939 şi a captulării Franţei, în mai 1940. România s-a văzut nevoită să se declare neutră ( septembrie 1939-
mai 1940) şi, treptat, să renunţe la garanţiile franco-engleze şi să se adapteze realităţii, oientându-se spre
Germania. Rămas izolat, statul roman a cunoscut importante pierderi teritoriale în vara anului 1940:
Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost ocupate de URSS ( iunie 1940), nord-vestul Transilvaniei
a fost anexat de Ungaria în urma Dictatului de la Viena ( 30 august 1940), iar Dobrogea de Sud a intrat în
componenţa Bulgariei ( Tratatul de la Craiova- 7 septembrie 1940).
În perioada 22 iunie 1941-23 august 1944, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului a angajat
România în războiul antisovietic, alături de Germania, având ca obiectiv refacerea integrităţii teritoriale. La
27 iulie 1941, teritoriile româneşti răpite de URSS au fost reintegrate în graniţele României. După această dată
24
a început o etapă nouă a războiului, cea a luptelor duse dincolo de Nistru, fapt ce a făcut ca România să intre
în stare de război cu statele Coaliţiei Naţiunilor Unite: Marea Britanie ( decembrie 1941) şi SUA ( iunie 1942).
În luptele duse în Crimeea, Stalingrad şi în alte zone, armata română a suferit înfrângeri, fiind nevoită să se
retragă.
Guvernul sovietic a trimis guvernului roman condiţiile de armistiţiu, dar Antonescu, considerându-le
inacceptabile, le-a respins, în aprilie 1944. Au existat demersuri, atât ale guvernanţilor, cât şi ale opoziţiei,
pentru încheierea unei păci separate cu puterile occidentale, dare le au eşuat. Pe fondul agravării situaţiei, în
urma declanşării ofensivei sovietice pe frontal Iaşi-Chişinău, la 23 august 1944 forţele politice din opoziţie
grupate în Blocul Naţional Democrat ( PNL, PNŢ, PCR, PSD), cu acordul regelui Mihai l-au înlăturat pe
Antonescu de la putere, au format un guvern nou şi au angrenat România în război, alături de Coaliţia
Naţiunilor Unite ( august 1944-mai 1945). Armata română a participat astfel la eliberarea propriului teritoriu,
precum şi a Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei.
Consecinţele participării României la Al Doilea Război Mondial au fost dureroase: mari pierderi
umane şi material, pierderea teritoriilor anexate de URSS şi Bulgaria în vara anului 1940, impunerea unor
obligaţii mari, plasarea României sub influenţă sovietică.
C. Contextul extern postbelic ( 1945-1989) s-a caracterizat prin aşa-zisul “Război rece”, care a
însemnat o stare de tensiune între vestul democratic şi estul communist. Pe plan extern, România s-a aliniat
politicii Moscovei, devenind membru CAER (1949) şi în Tratatul de la Varşovia (1955). În 1958, Gheorghiu
Dej a obţinut retragerea trupelor sovietice din România, îndepărtându-se de Moscova. Un fapt elocvent îl
reprezintă “Declaraţia din aprilie”-1964 în care era criticată tendinţa sovietică de hegemonie. În timpul lui
Nicolae Ceauşescu a continuat desprinderea de URSS, fapt ce a atras simpatia Occidentului. El a restabilit
relaţiile diplomatice cu RFG în 1967, a condamnat intervenţia militară în Cehoslovacia a ţărilor membre în
Tratatul de la Varşovia ( august 1968), a primit vizita unor înalţi demnitari occidentali, precum şi preşedintele
francez Charles de Gaulle, presedintele SUA- Richard Nixon. În anii 80, Nicolae Ceauşescu , în urma măsurilor
dure adoptate pe plan intern şi-a pierdut simpatia Occidentului, România ajungând o ţară izolată.
D. În opinia mea, consider că România a acţionat pe plan extern în secolul XX pentru apărarea
intereselor naţionale în contextul internaţional al perioadei . Prin urmare, urmărind înfăptuirea obiectivelor
naţionale, ţara noastră a căutat sprijin şi alianţe în rândul marilor puteri. Astfel, în timpul Primului Război
Mondial s-a aliat cu Antanta pentru a elibera Transilvania şi Bucovina, iar în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial a intrat în conflict alături de Germania pentru a elibera Basarabia şi Bucovina. După al Doilea
Război Mondial a trebuit să se alinieze politicii sovietice, deoarece în ţara noastră s-a instaurat regimul
comunist. După 1958 constatăm o oarecare independenţă stabilindu-se relaţii mai strânse cu Occidentul.

25