Practic Farmaco

5.
FARMACOLOGIA SISTEMULUI NERVOS
VEGETATIV (SNV)
5.1. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV SIMPATIC
- pregăteşte organismul pentru a face faţă situaţiilor de stres şi excitaţie

- stimularea simpatică mobilizează organismul pentru „luptă sau fugă”
- Stimularea simpatică, ca întreg, produce aceleaşi efecte asupra
organismului ca şi hormonii adrenalină şi noradrenalină secretaţi de
medulosuprarenală
5.1.1. Sinapsa neuroefectoare simpatică
- Sinapsa - punctul de joncţiune (locul de contact) dintre doi neuroni sau

dintre un neuron şi organul efector (miocard, muşchi neted sau glandă
exocrină în cazul SNV).
- Noradrenalina
 neurotransmiţătorul SNV în sinapsa neuroefectoare
 excepţie - glandele sudoripare (unde este acetilcolina)
Biosinteza mediatorului endogen (Noradrenalina)

Precursorul noradrenalinei este tirozina.
• Tirozina =(tirozin–hidroxilază)=> DOPA (dihidroxifenilalanina).
Această etapă este etapa limitantă de viteză în biosinteza
catecolaminelor.
• Dopa =(dopa–decarboxilază)=> DOPAMINA.

2 Bazele experimentale ale farmacologiei
• Dopamina este hidroxilată la carbonul β de către dopamin- β
hidroxilază, => NORADRENALINA.
• ADRENALINA (formată în medulosuprarenală prin metilarea de
către feniletanolamin–N–metiltransferaza a noradrenalinei).
• Medulosuprarenala eliberează:
 85% adrenalină şi
 15% noradrenalină.
OH
CH2 CH NH2 Tirozin Dopa

HO CH2 CH NH2
HO COOH hidroxilaza decarboxilaza
COOH
Tirozina Dopa
OH OH
Dopamin N-metiltransferaza
HO CH2 CH2 NH2 HO CH CH2 NH2
beta-hidroxilaza
OH
Dopamina Noradrenalina (norepinefrina)
OH
HO CH C H2 NH
OH CH3
Adrenalina (epinefrina)
Figura nr. 7. Biosinteza catecolaminelor
Eliberarea mediatorului
Sub acţiunea influxului nervos => depolarizarea membranei
presinaptice, => deschiderea canalelor de Ca şi pătrunderea Ca în
neuronul presinaptic. Acesta va determina avansarea veziculelor cu
noradrenalină spre membrana presinaptică şi fuziunea cu aceasta.
Noradrenalina va fi eliberată prin exocitoză în fanta sinaptică de unde:
Bazele experimentale ale farmacologiei 3
• poate acţiona pe receptorii postsinaptici/presinaptici
• poate fi preluată în circulaţie şi degradată
• poate fi recaptată în neuronul presinaptic.
Biotransformarea noradrenalinei şi altor catecolamine

Biotransformările se realizează, în principal, sub influenţa a 3
tipuri de enzime:
• MAO (monoamin-oxidaza)
• COMT (catecol-orto-metil-transferaza)
• sintetaze.
O parte importantă din catecolaminele fiziologice sunt
biotransformate prin acţiunea succesivă a MAO şi COMT, ajungându-
se la principalul metabolit de excreţie (90%), acidul vanilil-mandelic.
Recaptarea
Recaptarea noradrenalinei eliberate din neuronul presinaptic în
fanta sinaptică se realizează în 2 etape:
• Recaptarea 1: noradrenalina este recaptată din fantă în
citoplasma neuronului presinaptic cu ajutorul transportorului
NET
• Recaptarea 2: noradrenalina este recaptată din citoplasma
neuronului presinaptic în veziculele de stocare
Tirozina
Tirozina Fanta sinaptica
Axon presinaptic
Receptori α si β
Efector
postsinaptic
Receptor
nicotinic
Figura nr. 8. Sinapsa simpatică
TH: tirozin-hidroxilaza
DBH: dopamin-beta-hidroxilaza
MAO: monoamin-oxidaza
COMT: catecol-orto-metil-transferaza
●: noradrenalina eliberată în fanta sinaptică
NE: norepinefrina (noradrenalina)
Receptorii adrenergici
Receptorii SNV simpatic:
 Sunt localizaţi în membrana presinaptică şi postsinaptică.
 sunt grupaţi în 2 clase mari (care la rândul lor se subîmpart,
rezultând 10 subtipuri de adrenoreceptori)
1. adrenoreceptorii α (α1 şi α2)
2. adrenoreceptorii β (β1-4)
Substanţe care pot acţiona la nivelul sinapsei simpatice

Biosinteza noradrenalinei şi a celorlalte catecolamine naturale,
poate fi modificată de α-metildopa, care înlocuieşte dopa, determinând
formarea unui fals mediator, α-metilnoradrenalina. Acesta, acţionând
agonist pe receptorii α2-presinaptici, duce la un efect antihipertensiv.
Eliberarea noradrenalinei din neuronul presinaptic
este favorizată de simpatomimeticele indirecte de tipul: tiramină,
amfetamină, nafazolină.
Eliberarea noradrenalinei din neuronul presinaptic poate fi
blocată de agoniştii receptorilor α2 presinaptici de tipul clonidinei.
Biotransformarea noradrenalinei sau a celorlalte catecolamine
poate fi blocată prin:
 inhibitori de MAO (IMAO), care au:
o efecte antidepresive (IMAOA)
o efecte antiparkinsoniene (IMAOB)
 inhibitori de COMT, care au efecte antiparkinsoniene
Simpatomimetice = Substanţele care stimulează receptorii α-

adrenergici şi/sau β-adrenergici se numesc
Simpatolitice = substantele care îi blochează.
Cocaina şi antidepresivele triciclice (simpatomimetice indirecte)
– blocheaza recaptarea noradrenalinei din fanta sinaptică în neuronul
presinaptic
Rezerpina (neurosimpatolitic antihipertensiv) - blocheaza
recaptarea noradrenalinei din citoplasmă în veziculele presinaptice
5.1.2. Acţiunea substanţelor simpatomimetice şi

simpatolitice asupra tensiunii arteriale la câine
• un câine de talie medie

• tensiometru cu mercur Ludwig cuplat cu un kimograf
• soluţie ketamină sau tiopental
• soluţie adrenalină
• soluţie noradrenalină
• soluţie izoprenalină
• soluţie efedrină
• soluţie cocaină
• soluţie DH-ergotoxină
Se determina starea initiala a cainelui, se anesteziază cu
ketamină sau tiopental administrate i.v. Se evidenţiază artera iliacă şi
vena femurală.(la un picior)
 La nivelul arterei iliace - se măsoară tensiunea arterială cu
ajutorul tensiometrului Ludwig
 la nivelul venei femurale se administrează pe rând
substanţele.
 După fiecare administrare se măsoară tensiunea arterială şi
se înregistrează grafic cu ajutorul unui dispozitiv kimograf.
Rezultate
• Adrenalina
 simpatomimetic direct, neselectiv acţionând asupra receptorilor
α1, α2, β1, β2.
 vasoconstrictor sistemic şi local.
 stimuleaza direct receptorii α1-adrenergici => produce
vasoconstricţie cu creşterea tensiunii arteriale datorită
 la doze mici, are actiune predominanta asupra
receptorilor β2adrenergici vasculari => Hipotensiunea de
întoarcere
o TA creşte brusc, intens, dar pentru o durată scurtă de timp,
fiind urmată de o uşoară hipotensiune de întoarcere (croşeu
hipotensiv), după care revine la normal
• Noradrenalina
 simpatomimetic direct, acţionează asupra receptorilor α1, α2,
β1; NU are afinitate pe receptorii β2adrenergici=> NU
produce hipotensiune
 produce doar vasoconstricţie cu apariţia hipertensiunii
arteriale, prin stimularea receptorilor α1adrenergici,
 administrată după DH-ergotoxină NU modifică tensiunea
arterială, deoarece nu prezintă afinitate pentru receptorii
β2 adrenergici, iar receptorii α sunt blocaţi.
o TA creşte brusc, intens, pentru o durată scurtă de timp, iar
revenirea la normal se produce fară apariţia hipotensiunii de
întoarcere
• Izoprenalina
 simpatomimetic direct care acţionează asupra receptorilor β1,
β 2.
 produce vasodilataţie cu hipotensiune arterială prin
stimularea receptorilor β2-adrenergici vasculari.
o tensiunea arterială scade gradat, nu foarte intens, şi pentru o
perioadă scurtă de timp
• Efedrina
 simpatomimetic cu mecanism mixt care acţionează asupra

receptorilor α şi β adrenergici.
 Efedrina produce vasoconstricţie cu hipertensiune
arterială printr-un mecanism mixt:
 atât prin stimularea directă a receptorilor α1-
adrenergici,
 cât şi prin mobilizarea rezervelor de
noradrenalina endogenă.
 La administrarea repetată la intervale scurte de timp a
efedrinei, se instalează tahifilaxia cu reducerea până la
dispariţie a efectului farmacologic.
o TA creşte lent şi gradat, la o valoare inferioară adrenalinei,
efectul hipertensiv al efedrinei fiind însă de lungă durată.
• Cocaina
 simpatomimetic indirect;
 împiedică recaptarea noradrenalinei, favorizând efectele
mediatorului endogen.
 produce vasoconstricţie printr-un mecanism indirect:
împiedică recaptarea noradrenalinei din fanta sinaptică
cu acumularea acestui mediator şi apariţia efectelor de
tip simpatomimetic vasoconstrictor.
 Cocaina asociată adrenalinei poate potenţa acţiunea sa
vasoconstrictoare.
o TA creşte lent şi gradat, nu foarte intens, pentru o perioadă
scurtă de timp.
o Repetând administrarea adrenalinei după cocaină se observă
intensificarea efectului adrenalinei => SINERGISM DE
POTENTARE
• DH-ergotoxina
 este un α-adrenolitic care blochează receptorii α-adrenergici.
 poate prezenta efecte benefice la unii pacienţi hipertensivi şi în
tulburări de circulaţie periferică.
 produce vasodilataţie cu scăderea tensiunii arteriale datorită
blocării receptorilor α1-adrenergici vasculari.
 Fenomenul de inversare a acţiunii adrenalinei se explică prin
acţiunea acesteia asupra receptorilor β2-adrenergici
vasculari, cei de tip α fiind blocaţi de către DH-ergotoxină.
o TA scade
o Blocheaza receptorii α1
 La administrarea adrenalinei după DH-ergotoxină se
observă apariţia hipotensiunii arteriale ( pt ca e doar
efectul DH-ergotoxinei – vasolitatatie)
 La administrarea noradrenalinei după DH-ergotoxină,
nu apar modificări ale tensiunii arteriale (tot efectul
DH-ergotoxinei)
• Adrenalina, noradrenalina şi izoprenalina sunt catecolamine,

ceea ce explică durata scurtă de acţiune a acestor compuşi.
5.1.3. Acţiunea adrenalinei asupra circulaţiei sanguine la

broască
• o broască
• soluţie de adrenalină
Se verifică starea generală iniţială, după care se distruge SNC.
Influenţa adrenalinei asupra circulaţiei sanguine periferice se poate
demonstra folosind -> membrana interdigitală, limba sau mezenterul.
Limba sau membrana interdigitală a animalului se fixează pe o
placă de plută deasupra unui orificiu, iar placa se aşează pe platanul
unui microscop şi se urmăreşte vascularizaţia sanguină:
• diametrul vaselor sanguine
• viteza de circulatie a sangelui
Pe suprafaţa observată la microscop, se aplică 1-2 picături din soluţia

de adrenalină şi se urmăresc aceiaşi parametri.
Rezultate
După aplicarea adrenalinei se observă:
• diminuarea diametrului vaselor sanguine
• creşterea vitezei de circulaţie a sângelui.
Adrenalina :
 simpatomimetic direct cu acţiune la nivelul receptorilor α1, α2,
β1, β2.
 vasoconstrictor local.
 produce o vasoconstricţiei periferică însoţită de creşterea vitezei
de circulaţie a sângelui, în urma acţiunii agoniste pe receptorii
α1-adrenergici de la nivelul musculaturii netede vasculare.
5.1.4. Acţiunea adrenalinei asupra inimii de broască „in

situ”
• o broască
• soluţie de adrenalină 1‰.
Se urmăreşte starea iniţială a animalului şi se distruge SNC.
Se aşează animalul în poziţie dorsală pe o placă de plută, se
deschide cutia toracică şi se evidenţiază inima învelită în pericard.
Se monitorizează următorii parametri:
• frecvenţa cardiacă (numărul bătăilor/minut)
• amplitudinea contracţiilor cardiace.
Apoi se aplică la nivelul miocardului 1-2 picături din soluţia de
adrenalină 1‰, urmărindu-se parametrii menţionaţi anterior.
Rezultate
În urma administrării adrenalinei la nivel cardiac, se observă
creşterea amplitudinii contracţiilor cardiace (efect inotrop pozitiv) şi a
ritmului cardiac (efect cronotrop pozitiv).
Adrenalina
 simpatomimetic direct cu acţiune la nivelul receptorilor α1, α2, β1, β2
 poate fi folosită în terapie în afecţiuni în care activitatea cardiacă este
deprimată
 aplicată la nivel cardiac stimulează toate funcţiile miocardului (efect
inotrop, batmotrop, tonotrop, cronotrop şi dromotrop pozitiv), prin
acţiune agonistă pe receptorii β1-adrenergici de la nivelul inimii.
5.1.5. Acţiunea substanţelor beta-adrenotrope asupra
inimii izolate de broască
Materiale şi metodă
• o broască
• soluţie Ringer nutritivă
• soluţie adrenalină dil + conc
• soluţie izoprenalină
• soluţie propranolol
• cameră Straub, canulă de perfuzie, înregistrator kimograf.
Se ia broasca se distruge SNC, şi se fixează pe o placă de plută

în poziţie dorsală. Se deschide cutia toracică, se evidenţiază inima, se
canulează, se perfuzează cu ser Ringer, se izolează şi se introduce în
camera Straub. De vârful inimii se ataşează o pensă serfin conectată
prin intermediul unui ac inscriptor la un înregistrator kimograf.
Se înregistrează activitatea cardiacă normală, după care în
lichidul de perfuzie + adrenalină diluata. Se înregistrează activitatea
cardiacă, după care se spală şi se adaugă +izoprenalină Se
înregistrează activitatea cardiacă, după care se spală din nou. Când
activitatea cardiacă a revenit la normal se adaugă +adrenalină
concentrata şi apoi fără a mai spăla +propranolol. Se înregistrează
modificările activităţii cardiace sub acţiunea celor două substanţe
menţionate.
Rezultate
• Adrenalina şi izoprenalina stimulează toate funcţiile inimii prin
efect agonist pe receptorii β1-adrenergici cardiaci => amplitudinea
şi ritmul contracţiilor cardiace cresc semnificativ.
• Adrenalina în doză mare produce o stimulare excesivă a

miocardului, cu apariţia de aritmii cardiace (fibrilaţie).
• Propranololul readuce la normal funcţiile inimii prin blocarea
receptorilor β1-adrenergici cardiaci.
Concluzii
Adrenalina
 simpatomimetic direct, cu acţiune pe receptorii α1, α2, β1, β2.
 la doze mari poate produce tahicardie, palpitaţii, aritmii cardiace
şi chiar precipitarea unei crize de angină pectorală.
Propranololul
 beta-blocant neselectiv, antagonist pe receptorii β1 şi β2 adrenergici
 antiaritmic
 dar şi antihipertensiv şi antianginos.
Un antagonist are afinitate mai buna pe receptori decat agonistii
5.2. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

PARASIMPATIC
5.2.1. Sinapsa colinergică
Mediatorul sistemului colinergic

Acetilcolina(Ach)
- Este mediatorul sistemului colinergic
- Se gaseste atat la nivel central, cat si periferic
Biosinteza acetilcolinei
o Are loc plecand de la colina (captata intr-o maniera activa la
nivelul terminatiilor nervoase
o Colina este acetilata de acetilcoenzima A(produsa in mitocondrii)
o Reactia este catalizata de colinacetiltransferaza (CAT)
Stocarea acetilcolinei
o Este stocata in terminatiile nervoase sub 2 forme:
1. Acetil colina citoplasmatica – imediat disponibila eliberarii
2. O forma de rezerva sau depozit – in veziculele presinaptice
impreuna cu ATP-ul
Eliberarea acetilcolinei
o Este eliberata permanent din vezicule prin exocitoza, in cuante,
pentru mentinerea tonusului functional sau sub actiunea
influxului nervos
o Influxul nervos va determina depolarizarea membranei
presinaptice cu intrarea ionilor de Ca ca o consecinta a deschiderii
canalelor lente de Ca din membrana presinaptica. Ionii de Ca
impreuna cu calmodulina stimuleaza deplasarea veziculelor
presinaptice . Veziculele ce contin acetilcolina se aproprie treptat
de membrana presinaptica cu care vor fuziona, iar printr-un
proces de exocitoza, acetilcolina va fi eliberata in fanta sinaptica
o In fanta ea poate actiona pe receptorii specifici de pe membrana
postsinaptica sau presinaptica. La nivelul terminatiilor nervoase
parasimpatice, receptorii M2 participa la reglarea eliberarii de
acetilcolina. Dupa desfacerea complexului mediator-receptor,
acetilcolina este degradata in fanta sinaptica, sub actionea uor
enzime specifice
Inactivarea acetilcolinei
Acetilcolina este un ester => se inactiveaza sub actiunea unor esteraze:
• acetilcolinesteraza (colinesteraza adevărată, specifică sau de
tip „e”)
o prezentă în structurile colinergice periferice, joncţiunile neuro-
musculare, SNC, eritrocite, care hidrolizează specific
acetilcolina.
• pseudocolinesteraza sau butirilcolinesteraza (colinesteraza

nespecifică sau de tip „s”)
o prezentă în plasmă, pancreas, intestin, inimă, care hidrolizează
şi alţi esteri ai colinei cum ar fi succinilcolina.
Receptorii colinergici
Se cunosc 2 tipuri de receptori colinergici:
1. receptori muscarinici M
o cu 5 subtipuri M1-5
o sunt cuplaţi cu proteina G
o localizaţi la nivelul SNC, ganglionilor vegetativi şi sinapselor
neuroefectoare din miocard, muşchi netezi şi glande exocrine
2. receptori nicotinici N
o două subtipuri N1 şi N2
o sunt receptori membranari ce includ un canal ionic
o situaţi în SNC, ganglioni vegetativi, suprarenală şi muşchi
striaţi (placă motorie)
Substanţe care pot acţiona la nivelul sinapsei colinergice

Sinteza acetilcolinei poate fi blocată de:
o hemicoliniu care este un analog al colinei ce se opune recaptării
colinei, scăzând disponibilul pentru sinteza acetilcolinei.
Eliberarea acetilcolinei poate fi blocată specific de:

o toxina botulinică şi beta-bungarotoxina datorită interferării cu
unele mecanisme calcice
o (idk daca specific) ionul Mg şi antibioticele aminoglicozidice.
Parasimpatomimetice (colinergice, colinomimetice)

 Substanţele care stimulează receptorii Muscarinici de la nivelul
sinapsei colinergice
Parasimpatolitice (antimuscarinice, anticolinergice periferice sau

colinolitice)
 Substanţele care blochează receptorii muscarinici de la nivelul sinapsei
colinergice
Nicotinomimetice şi de curarizante depolarizante

 Substante care stimuleaza receptorii nicotinici din sinapsele colinergice
Ganglioplegice şi de curarizante antidepolarizante.
 Substante care blocheaza receptorii nicotinici din sinapsele colinergice
5.2.2. Acţiunea substanţelor parasimpatomimetice şi

parasimpatolitice asupra ochiului la iepure
• doi iepuri albi
• soluţie clorhidrat de pilocarpină
• soluţie sulfat de atropină
Se administrează în sacul conjunctival al ochiului stâng, la un
iepure, 2-3 picături din soluţia de pilocarpină, iar la celălalt, 2-3 picături
din soluţia de atropină. La 15, respectiv 30 minute de la administrare,
se măsoară din nou diametrul pupilar al ochiului stâng la aceeaşi
intensitate luminoasă la care s-au făcut şi măsurătorile iniţiale.
Pilocarpina
 parasimpatomimetic, agonist pe receptorii Muscarinici de la
nivelul ochiului
 folosită în tratamentul glaucomului(reduce presiunea
intraoculara)
 produce stimularea receptorilor Muscarinici de la nivelul
muşchilor circulari(M3) ai irisului cu contracţia acestora şi
apariţia miozei.
 Prin stimularea receptorilor muscarinici de la nivelul muşchilor
ciliari, aceştia se contractă şi se produce adaptarea ochiului
pentru vederea de aproape.
 Presiunea intraoculară scade ca urmare a favorizării drenării
umorii apoase prin canalul lui Schlemm.
Atropina
 Parasimpatolitic, antagonist pe receptorii Muscarinici de la

nivelul ochiului.
 folosita în oftalmologie pentru examenul fundului de ochi (are
efect midriatic, care este de lungă durată)
 blochează receptorii muscarinici de la nivelul muşchilor circulari
ai irisului, producând relaxarea acestora şi midriază.
 Blocarea receptorilor muscarinici de la nivelul muşchilor ciliari
determină relaxarea acestora şi paralizia acomodării la
vederea de aproape sau cicloplegie.
 Presiunea intraoculară creşte ca urmare a îngreunării drenării
umorii apoase.
 fotofobie
 dureri de cap şi la nivelul globilor oculari.
5.2.3. Glaucomul
Termenul de glaucom cuprinde o serie de stări patologice

caracterizate printr-o creştere a presiunii intraoculare, => atrofia
fibrelor optice, cu apariţia excavaţiei glaucomatoase a papilei nervului
optic şi la alterări ale câmpului vizual.
Iniţial este afectată vederea periferică, in lipsa tratamentului in
timp=> pierderea vederii centrale.
Mecanismul fiziopatologic principal al glaucomului:
 dezechilibru între producerea şi eliminarea umorii apoase,
o fie în sensul unei hiperproducţii de umoare apoasă la nivelul
epiteliului ciliar,
o fie în sensul unui blocaj al drenării acesteia.
Cele mai cunoscute forme clinice ale bolii sunt:

1. glaucomul primar
o cu unghi deschis
o cu unghi închis
2. glaucomul secundar
3. glaucomul congenital
Factorii principali de risc în apariţia bolii sunt: vârsta înaintată,

antecedentele heredocolaterale pozitive, rasa neagră şi presiunea
intraoculară ridicată.
Terapia antiglaucomatoasă vizează:
 fie scăderea producerii umorii apoase în corpii ciliari,

 fie favorizarea drenării acesteia la nivelul reţelei trabeculare şi canalului
Schlemm.
Medicamentele antiglaucomatoase cuprind:
A. Medicamente de uz topic:
• parasimpatomimetice directe (pilocarpina)
• anticolinesterazice (neostigmina, paraoxonul)
• simpatomimetice (dipivefrina)
• neurosimpatolitice (apraclonidina) (stimuleaza rec alfa 2 =>
scad formarea umorii apoase)
• beta-blocante (timolol, betaxolol, carteolol) (scad secretia umorii
apoase)
• inhibitori ai anhidrazei carbonice (dorzolamida, brinzolamida)
(scad secretia apei)
• analogi de prostaglandine (latanoprost, travoprost, bimatoprost).
(cresc eliminarea umorii apoase)
B. Medicamente de uz sistemic:
• diuretice osmotice (manitol)
• inhibitori ai anhidrazei carbonice (acetazolamida).

parasimpatolitice asupra secreţiei salivare la iepure
• un iepure
• soluţie de clorhidrat de pilocarpină
• soluţie de sulfat de atropină
Sub botul animalului se aşează un cilindru gradat în care se va
recolta secreţia salivară prin intermediul unei pâlnii.
Se administrează intravenos, la nivelul venei auriculare
pilocarpină şi se urmăreşte secreţia salivară.
După 15 minute se administrează i.v. la nivelul venei auriculare,
soluţia de sulfat de atropină urmăreşte secreţia salivară.
Pilocarpina
 parasimpatomimetic direct, agonist pe receptorii Muscarinici de
la nivelul glandelor salivare.
 determinând creşterea gradată a secreţiei salivare, până la
sialoree.
 Exces saliva
Atropina
 parasimpatolitic, antagonist pe receptorii Muscarinici de la

nivelul glandelor salivare.
 determina scăderea gradată a secreţiei salivare până la
xerostomie.
 Gura uscata

parasimpatolitice asupra inimii de broască
• o broască
• soluţie de clorhidrat de acetilcolină
• soluţie de sulfat de atropină
Broasca se imobilizează şi i se distruge SNC. Animalul se aşează

în poziţie dorsală pe o placă de plută, se deschide cutia toracică şi se
evidenţiază inima. Ea rămâne conectată umoral şi nervos cu restul
organismului.
Se apreciază numărul de bătăi pe minut (frecvenţa cardiacă) şi
amplitudinea contracţiilor miocardice.
Se aplică la nivel cardiac soluţia de clorhidrat de acetilcolină şi

se urmăresc modificările funcţiilor inimii.
În continuare, se aplică la nivelul inimii soluţia de sulfat de

atropină şi se urmăresc modificările apărute.
Acetilcolina
 parasimpatomimetic direct, agonist pe receptorii Muscarinici de
la nivelul inimii. -> rec M2 mereu la inima
 stimularea receptorilor muscarinici, producând deprimarea
funcţiilor cardiace (scăderea capacităţii de contracţie şi a
ritmului cardiac) ->poate muri animalul
Atropina
 parasimpatolitic, antagonist pe receptorii Muscarinici de la
nivelul inimii.
 blocheaza receptorilor muscarinici, împiedicând astfel acţiunea
acetilcolinei şi producând stimularea funcţiilor cardiace.
Intre cele două substanţe se realizează un antagonism

competitiv pe receptori, utilizat în terapie în preanestezie, când
atropina poate combate stimularea vagală excesivă.

parasimpatolitice asupra musculaturii tractului digestiv
la broască
• o broască
• soluţie Ringer nutritivă
• soluţie clorhidrat de acetilcolină
• soluţie sulfat de atropină
Se distruge SNC-ul broaştei, după care animalul se aşează pe o
placă de plută în poziţie dorsală. Se deschide cavitatea abdominală şi
se prelevează stomacul şi o porţiune din intestin, ce se introduc într-
o cutie Petri cu soluţie nutritivă Ringer. După 5 minute de acomodare,
se adaugă soluţiei Ringer 1-2 picături din soluţia de acetilcolină
urmărind efectele, iar ulterior, fără a spăla, 1-2 picături din soluţia de
atropină.
Acetilcolina
 parasimpatomimetic direct, agonist pe receptorii muscarinici de
la nivelul tubului digestiv => acţiune spastică.
 stimulează motilitatea gastro-intestinală prin stimularea
receptorilor muscarinici colinergici de la acest nivel
 Are loc atât contracţia musculaturii netede circulare, cât şi
contracţia musculaturii netede longitudinale, cu scăderea
timpului de golire al stomacului şi creşterea peristaltismului
intestinal.
 contracţii sau gâtuituri ale musculaturii netede circulare a
stomacului şi intestinului, ce se deplasează lent dinspre
cardia spre pilor, respectiv dinspre duoden spre intestinul
gros
 mişcări de încovoiere a stomacului şi intestinului datorate
contracţiei muşchilor netezi longitudinali de la acest nivel.
Atropina
 parasimpatolitic, antagonist pe receptorii muscarinici de la

nivelul tubului digestiv=> acţiune antispastică neurotropă.
 inhibă motilitatea gastro-intestinală având efect antispastic,
datorită blocării receptorilor muscarinici colinergici de la
nivelul muşchilor netezi circulari şi longitudinali.
 Are loc întârzierea golirii stomacului şi scăderea
peristaltismului intestinal.
6. FARMACOLOGIA MEDICAMENTELOR CU
ACŢIUNE LA NIVELUL RECEPTORILOR
NICOTINICI COLINERGICI (tip canal ionic

(Na))
Receptorii nicotinici sunt de două tipuri

o N1 , se găsesc la nivelul SNC, ganglionilor vegetativi, sinapsei
neuro-efectoare din medulo-suprarenală
o N2 , se găsesc la nivelul muşchilor striaţi (placă neuro-musculară).
Receptorii nicotinici pot fi
 stimulaţi de substanţele nicotinomimetice şi de curarizantele
depolarizante
 blocaţi de substanţele ganglioplegice şi de curarizantele
antidepolarizante.
6.1. NICOTINOMIMETICE
6.1.1. Acţiunea convulsivantă a nicotinei la broască

• o broască
• soluţie de nicotină
Se ia broasca, se introduce sub un clopot de sticlă. Se injectează
apoi în sacii limfatici ai animalului soluţia de nicotină şi se observă
modificările care apar.
Nicotina
 nicotinomimetic => stimularea receptorilor nicotinici de la
diferite nivele: SNC, ganglioni vegetativi, muşchi striaţi.
 Efectele sunt rapide datorită lipofiliei crescute a moleculei de
nicotină.
 creşterea reflectivităţii animalului
 creşterea motilităţii şi stare de agitaţie
 tremurături
 convulsii generalizate tonico-clonice, urmate de paralizie
de tip tonic.( prezintă o plasticitate ridicată şi poate fi
„modelat” şi aşezat în poziţii improprii.)
 Paralizia musculară de tip tonic care apare la nicotină conferă
animalului un aspect rigid, imitând figurinele de ceară.
 acţionează bifazic:
1. în prima fază se fixează pe receptorii nicotinici, produce
depolarizarea membranei celulare şi fenomene de excitaţie.
2. ulterior rămâne fixată pe receptorii nicotinici, menţine
membrana depolarizată şi împiedică transmiterea influxului
nervos, ceea ce determină apariţia fenomenelor de inhibiţie.
Nicotina este la ora actuală mai mult o substanţă de interes

toxicologic, implicaţiile sale terapeutice fiind reduse.
6.2. CURARIZANTE
Curara este sucul uscat de culoare brună negricioasă obţinut din

scoarţa diferitelor specii de Strychnos sau de la planta
Chondondendron tomentosum.
Aceasta conţine D-tubocurarină, un miorelaxant periferic.
Curarizantele sau miorelaxantele periferice acţionează la
nivelul plăcii motorii prin 2 mecanisme:
1. antidepolarizant – blochează competitiv receptorii nicotinici de
la nivelul plăcii neuro-musculare, împiedicând acţiunea depolarizantă a
acetilcolinei (D-tubocurarina).
2. depolarizant – stimulează într-o primă fază receptorii nicotinici
de la nivelul plăcii neuro-musculare, permiţând depolarizarea, pentru
ca apoi să rămână fixate la acest nivel, menţinând membrana
depolarizată şi împiedicând repolarizarea (suxametoniu).
6.2.1. Acţiunea paralizantă musculară a D-tubocurarinei
• o broască
• soluţie clorhidrat de D-tubocurarină
• soluţie clorhidrat de acetilcolină
Apoi se injectează în sacii limfatici ai broaştei soluţia de D-
tubocurarină şi se urmăreşte comportamentul animalului.
După paralizia muşchilor striaţi se aşează broasca pe o placă de
plută în poziţie dorsală, se deschide cavitatea abdominală şi cutia
toracică şi se urmăreşte activitatea miocardului şi peristaltismul tractului
digestiv, iniţial şi după aplicarea soluţiei de acetilcolină 10%.
D-tubocurarină :
 curarizant antidepolarizant, produce relaxarea muşchilor striaţi,
acţionând prin antagonism competitiv cu acetilcolina la nivelul
receptorilor nicotinici din placa motorie.
• broasca se deplasează cu greutate pe masa de experienţă
• capul, trunchiul şi membrele sunt lipite de masă
• diminuarea până la abolire a reflexului de întoarcere
• apariţia paraliziei de tip flasc
• la doze mari de D-tubocurarină => paralizia muşchilor
respiratori (diafragma şi muşchii intercostali) şi moartea
animalului.
• D-tubocurarina nu influenţează receptorii muscarinici colinergici
=> NU modifica activitatea organelor interne (inimă şi tub
digestiv)
• Scăderea tonusului muşchilor striaţi se face gradat, de la
hipotonie, atonie până la paralizie de tip flasc, fiind afectate
treptat anumite grupe musculare.
o Primii afectaţi sunt muşchii mici cu mişcări rapide, muşchii

capului, muşchii gâtului, urmaţi de muşchii membrelor
superioare, muşchii membrelor inferioare şi în final muşchii
respiratori.
Acetilcolină
• Modifica activitatea organelor interne (inimă şi tub digestiv)
• scade frecvenţa cardiacă – bradicardie (efect cronotrop
negativ)
• scade capacitatea de contracţie a inimii cu tendinţă de oprire a
activităţii cardiace în sistolă (efect inotrop negativ).
• La nivelul tractului digestiv, este stimulat peristaltismul gastro-
intestinal.
6.2.2. Mecanismul de acţiune al D-tubocurarinei la

broască
• o broască
• soluţie clorhidrat de D-tubocurarină
• acumulator 2-4 V.
Se distruge encefalul, păstrându-se reflexele medulare intacte
(broască spinală). Se aşează pe o placă de plută în poziţie ventrală, se
evidenţiază nervul sciatic la ambele membre posterioare, după care la
membrul posterior drept se realizează o ligatură strânsă în treimea
superioară a coapsei pentru a izola circulaţia sanguină din zona
inferioară ligaturii (ligatura lui Claude Bernard).
Se injectează în sacii limfatici ai animalului soluţie de D-
tubocurarină, iar după apariţia efectelor se stimulează electric
tegumentul animalului, nervii sciatici şi muşchii gastrocnemieni de la
cele două membre.
• Excitarea electrică a nervului sciatic de la fiecare membru este

urmată doar de contracţia muşchiului gastrocnemian de sub
ligatură.
• Excitarea directă a fiecărui muşchi gastrocnemian produce un
răspuns contractil la membrul stimulat.
• Nervul sciatic este un nerv mixt, prezentând atât o componentă

senzitivă, cât şi una motorie.
• Prin excitarea directă a tegumentului, impulsul este condus pe
cale aferentă spre centrii nervoşi (măduva spinării) şi apoi pe
cale eferentă la organul efector reprezentat de muşchii striaţi.
Trecerea impulsului nervos spre efector se poate face doar
unde D-tubocurarina NU a difuzat, respectiv muşchiul

gastrocnemian al membrului ligaturat.
• Prin excitarea directă a nervului sciatic impulsul este condus
centripet sau centrifug spre centrul nervos, respectiv organul
efector, contractându-se din nou doar muşchiul gastrocnemian
al membrului ligaturat. Nervul sciatic îşi păstrează excitabilitatea
şi conductibilitatea.
• Prin excitarea directă a muşchiului gastrocnemian de la
membrul ligaturat acesta se contractă, un răspuns similar
obţinându-se şi în cazul stimulării muşchiului gastrocnemian de
la membrul neligaturat. Muşchiul gastrocnemian îşi
păstrează în ambele cazuri excitabilitatea directă.
Atât nervul sciatic, cât şi muşchiul striat îşi păstrează proprietăţile

intrinseci: excitabilitatea şi conductibilitatea. (efectul se vede doar la cel
de sub legatura)
D-tubocurarina
 locul de acţiune este joncţiunea neuro-musculară (placa

motorie)=> aici blochează receptorii nicotinici colinergici,
întrerupând transmiterea impulsurilor de la nerv la muşchi, cu
relaxarea până la paralizia musculaturii striate.
 se observă paralizia tuturor muşchilor striaţi din corp, cu
excepţia muşchiului gastrocnemian de sub ligatură.
7. FARMACOLOGIA MEDICAMENTELOR
ANTIHISTAMINICE H1
7.1. Determinarea acţiunii antihistaminice a prometazinei

prin testul permeabilităţii capilare la şobolan
• doi şobolani
• soluţie clorhidrat de histamină
• soluţie albastru tripan
• soluţie clorhidrat de prometazină
Se iau animalele, se epilează pe unul din flancuri. Se injectează
animalelor intravenos soluţia de albastru tripan. După 1-2h, unui
animal i se administrează intraperitoneal soluţie de prometazină, iar
celuilalt ser fiziologic pe aceeaşi cale (animal martor). După 30 minute
de la administrarea substanţelor, ambelor animale li se injectează
intradermic în regiunea epilată câte 0,1 ml din soluţia de histamină. Se
determină timpul de apariţie a coloraţiei albastre la nivelul zonei
epilate.
Rezultate
• La martor injectarea intradermică a histaminei => apariţia unei
papule colorate în albastru.
• La animalul tratat cu prometazină => apariţia întârziată sau
împiedicată.
Discuţii
• Histamina injectată intradermic produce tripla reacţie a lui
Lewis, cu vasodilataţie la nivelul microcirculaţiei, creşterea
permeabilităţii capilare şi extravazarea plasmei sanguine.
• Albastrul tripan -> moleculă voluminoasă care NU poate traversa
peretele capilarelor. În condiţiile creşterii permeabilităţii capilare
datorită histaminei, albastrul tripan trece din spaţiul intravascular
în ţesuturi, colorând zona respectivă.
• Prometazina
 antihistaminice H1 de generaţie 1, înlătura manifestările

vasculare induse de histamină în reacţiile alergice
 prezintă acţiune antihistaminică prin blocarea receptorilor
histaminergici H1, scăzând permeabilitatea capilară şi întârziind
astfel trecerea colorantului din sânge în ţesuturi.
7.2. Acţiunea medicamentelor antihistaminice H1 asupra

SNC la şoarece
• doi şoareci
• soluţie hidrogenomaleat de prometazină
• suspensie loratadină
Apoi primului animal i se administrează oral, prin gavaj, soluţia de
prometazină
Celui de-al doilea prin gavaj, suspensia de loratadină,

Animalul tratat cu prometazină prezintă scăderea motilităţii şi
reflectivităţii, adinamie, somnolenţă.
La animalul tratat cu loratadină nu apar modificări semnificative
faţă de starea iniţială.
Discuţii
Prometazina
 antihistaminic H1 de generaţie 1, care traversează bariera
hemato-encefalică şi produc efecte sedative la nivelul SNC.
 acţionează prin blocarea receptorilor histaminergici H1,
prezentând efecte antialergice

Loratadina
 antihistaminicH1 de generaţie 2, care NU traversează bariera

hemato-encefalică, fiind lipsită de efecte sedative semnificative.
 antihistaminicele H1 de generaţie 2 NU prezintă efecte sedative
semniicative
Efectul sedativ reprezintă un dezavantaj la persoanele ale căror

activităţi cotidiene necesită concentrare şi atenţie.
ANTIINFLAMATOARE
Inflamaţia
 un mecanism nespecific de apărare a organismului cu multiple implicaţii
în diferite afecţiuni.
Terapia procesului inflamator beneficiază de 2 clase de substanţe
medicamentoase:
1. antiinflamatoarele nesteroidiene
2. antiinflamatoarele steroidiene.
Metodele de evaluare a substanţelor antiinflamatoare sunt
numeroase. Ele se pot adresa:
 inflamaţiei acute sau cronice,
 inflamaţiei induse imunologic sau non-imunologic
Vizează în principal procesele fiziopatologice şi mediatorii implicaţi

în inflamaţie.
S-au descris metode pentru exudatul inflamator, eritemul inflamator,
durerea şi pirexia inflamatorie, pentru procesele proliferative
celulare, cât şi modele experimentale de artrită reumatoidă.
Influenţarea farmacologică a exudatului inflamator se poate
urmări în mai multe modele experimentale:
• edemul labei de şobolan indus cu diferiţi agenţi edemogeni
• testele de iritare cutanată
• exudate produse în cavităţi seroase (iritaţia peritoneală, pleurală
sau articulară).
Edemul labei de şobolan este cel mai folosit model
experimental de inflamaţie acută. El constă în injectarea unei mici
cantităţi din suspensia sau soluţia de edemogen în ţesutul plantar al
labei posterioare de şobolan.
Substanţele edemogene pot face parte din grupul iritantelor, din
grupul compuşilor care eliberează mediatori endogeni sau chiar
mediatori endogeni ce cresc permeabilitatea vasculară. Astfel se
folosesc substanţe exogene: caragenina, caolinul, formaldehida,
antralina, drojdia de bere, muştarul, metale (mercur), unele
medicamente (nistatinul, polimixinele), molecule endogene (poli l-lisina,
poli l-arginina, fosfolipaza A2, xantinoxidaza, histamina, serotonina).
Metodele de măsurare a inflamaţiei include:
o determinarea grosimii,
o greutăţii labei sau
o volumului de apă pe care aceasta îl dezlocuieşte cu ajutorul unui
pletismometru.
Compararea se face cu un lot martor testat în paralel.
8.1. ANTIINFLAMATOARE NESTEROIDIENE
8.1.1. Acţiunea antiinflamatoare a fenilbutazonei în testul

edemului labei de şobolan indus cu caolin 10%
• doi şobolani
• suspensie de fenilbutazonă
• suspensie caolin 10%
• pletismometru Ugo Basile.
Animalelor li se administrează oral, prin gavaj, următoarele substanţe

după cum urmează:
• Martor: apă distilată
• Proba: suspensia de fenilbutazonă
se măsoară volumul labei din stânga spate cu ajutorul unui
pletismometru, urmând apoi injectarea intraplantară în aceeaşi labă de
suspensie de caolin 10%.
Volumul aceleaşi labe este măsurat pletismometric la 2h, 4h,
respectiv 24h de la administrarea caolinului. Edemul produs reprezintă
diferenţa dintre volumul labei la 2h, 4h, respectiv 24h şi volumul iniţial al
acesteia, exprimat în mililitri.
Se calculează volumul edemului la 2h, 4h, 24h pentru cele 2
animale şi procentul de inhibare a edemului a animalului proba. După
administrarea intraplantară a caolinului la animalul martor, se observă o
creştere gradată a volumului labei faţă de valoarea iniţială
• La animalul proba -> creştere mai puţin pronunţată a

volumului labei comparativ cu valoarea iniţială.
• Fenilbutazona
 antiinflamator nesteroidian (AINS) COX-neselective şi poate
reduce răspunsul inflamator acut indus de caolin.
 efect antiinflamator prin blocarea ciclooxigenazei (COX) cu
împiedicarea formării unor mediatori pro-inflamatori.
Caolinul este o substanţă edemogenă cu ajutorul căreia se poate

induce experimental un răspuns inflamator acut.
8.1.2. Acţiunea iritantă gastrică a fenilbutazonei la
şobolan
• doi şobolani
• suspensie de fenilbutazonă
• apă distilată.
Animalelor lipsite de hrană cu 24 ore înainte de experiment,
evitare coprofagie.
Se administrează oral prin gavaj :
o proba: suspensia de fenilbutazonă
o martor: apă distilată.
La 2h de la administrare, animalele se sacrifică, prelevându-li-se

stomacul:
 se incizează pe marea curbură, se curăţă cu grijă sub un jet de apă şi cu
ajutorul unei lupe se observă suprafaţa stomacului.
 Se numără leziunile prezente în diferitele zone ale stomacului: corp,
antru, zonă pilorică.
Fenilbutazona
 antiinflamator nesteroidian, COX-neselectiv care produce (ca şi

alţi compuşi din aceeaşi grupă farmacologică), iritaţia mucoasei
gastrice, prin:
o acţiune directă asupra mucoasei gastrice
o reducerea sintezei de prostaglandine citoprotectoare.
 se observă prezenţa unor microleziuni (ulceraţii) şi a unor
hemoragii de dimensiuni variabile
 indică o acţiune iritantă asupra mucoasei.
 Hemoragiile prezente sunt rezultatul:
 iritaţiei produse
 influenţei negative pe care fenilbutazona o are
asupra agregării plachetare.
ANALGEZICE
În ceea ce priveşte evaluarea potenţialului analgezic al unei noi

substanţe se cunosc la ora actuală metode care se adresează
analgeziei de tip periferic, dar şi metode care se adresează analgeziei
centrale.
Pentru studiul analgeziei cu mecanism periferic se folosesc:
 testul contorsionării (writhing-test),
 testul Randall-Selitto,
 testul mecanic pentru durerea viscerală la şobolani,
 testul de antagonizare a efectelor locale ale bradikininei la şobolani,
 testul de analgezie în modelul artritei acute.
Pentru studiul analgeziei cu mecanism central se folosesc:
 testul Haffner (tail clip) de presare a cozii,
 testul retracţiei cozii de şobolan (tail flick),
 testul plăcii încălzite (hot plate),
 testul imersiei cozii la şoareci,
 testul grilajului electric la şobolan (flinch jump) etc.
Substanţele cu proprietăţi analgezice, antiinflamatorii, antipiretice,

dau răspunsuri:
+ pozitive în modelele pentru analgezia periferică
- răspund negative în cele de analgezie centrală.
Analgezicele opioide dau răspunsuri:

- negative în modelele de analgezie periferică
+ pozitive în modelele de analgezie centrală
9.1. ANALGEZICE MORFINOMIMETICE
9.1.1. Acţiunea morfinei şi nalorfinei la iepure
• un iepure alb
• clorhidrat de morfină
• clorhidrat de nalorfină
Se fixează în cutia de contenţie şi se urmăresc următorii
parametrii:
• amplitudinea şi frecvenţa mişcărilor respiratorii. Mişcările
respiratorii se pot înregistra pe un cilindru kimograf cu ajutorul
pneumografului Lehman fixat pe toracele animalului
• reflexul de apărare în urma ciupirii urechii animalului sau în urma
aplicării locale a unui curent electric de intensitate slabă 
• diametrul pupilei.
În continuare se administrează intravenos la nivelul venei
auriculare soluţia de clorhidrat de morfina şi se urmăresc aceiaşi
parametri verificaţi la începutul experienţei.
După ce se observă modificările produse de morfină, se
administrează iv soluţia de clorhidrat de nalorfină şi se urmăresc
modificările care apar.
Morfina
 analgezic opioid, agonist asupra receptorilor μ şi κ.
 are un puternic efect analgezic prin mecanism central.
 diminuarea amplitudinii şi frecvenţei respiraţiei cu tendinţa
de instalare a unei respiraţii de tip Cheyne-Stokes
(polipnee urmată de apnee)
 diminuarea până la dispariţie a reflexului de apărare la
diverşi stimuli dureroşi
 diminuarea diametrului pupilar - instalarea miozei
 somnolenţă, cu instalarea unui somn superficial, din care
animalul poate fi trezit cu uşurinţă sub acţiunea unor
factori excitanţi.
 Diminuarea până la dispariţia sensibilităţii dureroase se
explică prin efectul analgezic central al morfinei asupra
formaţiunilor implicate în transmiterea, perceperea şi
conştientizarea durerii.
 Morfina deprimă respiraţia prin scăderea sensibilităţii
neuronilor din centrul respirator bulbar la excitantul
fiziologic, dioxidul de carbon.
 În urma efectului deprimant al morfinei asupra neuronilor
din substanţa reticulată şi hipotalamus se instalează
starea de somnolenţă, urmată de somn superficial.
 Mioza produsă de morfină se explică printr-un mecanism
colinergic în urma acţiunii ei asupra nucleilor nervului
oculomotor din trunchiul cerebral
Nalorfina
 antagonist pe receptorii µ
 agonist pe receptorii κ.
 analeptic respirator - utilizată pentru înlăturarea deprimării respiratorii
produse de supradozarea morfinei
 stimularea funcţiei respiratorii, amplitudinea şi frecvenţa
respiraţiei revenind la normal în urma efectului deprimant produs
de morfină
 intensificarea acţiunii analgezice la aceiaşi stimuli dureroşi
care s-au folosit anterior
 dispariţia miozei.
 Nalorfina păstrează efectele analgezice centrale ale morfinei, dar

acţionează contrar acesteia asupra respiraţiei şi diametrului
pupilar.
9.1.2. Determinarea acţiunii analgezice a morfinei prin

testul plăcii încălzite
• un şoarece
• soluţie clorhidrat de morfină
• placă încălzită (hot plate).
Se ia animalul şi i se urmăreşte starea iniţială, comportamentul,
motilitatea, reflectivitatea, poziţia corpului. În continuare, se aşează
şoarecele pe o placă termostatată încălzită la 55-56ºC şi se urmăreşte
comportamentul animalului.
- Evaluam timpul scurs de la contactul animalului cu placa -> până îşi

linge tălpile membrelor posterioare/ execută un salt în afara plăcii.
Apoi se administrează intraperitoneal sulfat de morfină, după care

se aşează animalul din nou pe placa încălzită şi se urmăreşte timpul
de reacţie la stimulul termic dureros.
 un stimul termic dureros la care animalul răspunde rapid, printr-o

reacţie specifică
 Morfina reduce sensibilitatea dureroasă -> răspunsul animalului la
acelaşi stimul dureros să fie mult diminuat(apare intarziat)
Morfina
 agonist asupra receptorilor opioizi μ şi κ de la nivel central

 are un efect analgezic intens
 acţionează la nivelul formaţiunilor nervoase implicate în
transmiterea, perceperea şi integrarea sensibilităţii dureroase.
9.1.3. Determinarea acţiunii analgezice a morfinei la

şoarece prin testul Haffner
• un şoarece
• soluţie clorhidrat de morfină
Se determină reflexul de apărare după ciupirea cozii cu o pensă.
Se administrează intraperitoneal clorhidrat de morfină, după care se
verifică din nou reflexul de apărare la acelaşi stimul dureros.
Pensarea cozii -> un stimul mecanic dureros la care animalul

răspunde rapid printr-o reacţie specifică.
Morfina -> reduce sensibilitatea dureroasă, ceea ce face ca

răspunsul animalului la acelaşi stimul dureros să fie mult diminuat.
Morfina
 agonist pe receptorii opioizi μ şi κ de la nivel central, producând
o analgezie intensă.
 Ea acţionează la nivelul formaţiunilor nervoase implicate în
transmiterea, perceperea şi integrarea sensibilităţii dureroase.
9.2. ANALGEZICE-ANTIPIRETICE
9.2.1. Determinarea acţiunii analgezice a metamizolului

sodic prin testul contorsiunilor induse cu acid acetic la
şoarece (writhing test)
• doi şoareci
• apă distilată
• soluţie de metamizol sodic
• soluţie acid acetic
Martor: gavaj, apă distilată
Proba: gavaj, metamizol sodic
La o oră animalelor li se administrează intraperitoneal acid acetic.
Se înregistrează numărul de contorsiuni pe care animalele îl fac timp
de 25 de minute.
Animalele răspund prin contorsiuni caracteristice ale corpului.
martor -> număr crescut de contorsiuni.

Proba cu metamizol- > numărul contorsiunilor scade semnificativ.
• Testul contorsiunilor induse cu acid acetic la şoarece este un

test de analgezie periferică care permite punerea în evidenţă
a efectului analgezic al medicamentelor analgezice-antipiretice.
• Acidul acetic folosit induce o reacţie locală iritativă la nivelul
peritoneului, manifestată prin durere şi contorsiuni.
• Durerea este indusă prin injectarea intraperitoneală a unei
substanţe iritante
Metamizolul
 analgezic periferice, prezentând proprietăţi analgezice-

antipiretice.
 Aceste efecte sunt datorate inhibării neselective a ciclooxigenazei,
cu diminuarea formării unor mediatori ai durerii şi inflamaţiei.
 reduce numărul de contorsiuni induse de acidul acetic prin
blocarea sintezei de prostaglandine proinflamatoare şi
algogene.
10. FARMACOLOGIA ANESTEZICELOR

LOCALE
Anestezicele locale sunt medicamente care reduc sau suprimă

sensibilitatea dureroasă.
Se cunosc 3 tipuri importante de anestezie locală:
1. Anestezia locală de suprafaţă sau de contact
 anestezicul este aplicat la nivelul mucoaselor sau
tegumentului lezat
2. Anestezia locală de infiltraţie sau loco-
regională
 anestezicul este infiltrat în ţesuturi şi îşi exercită efectul
la locul administrării şi într-o zonă limitată din jurul
acesteia
3. Anestezia de conducere
 anestezicul este administrat în apropierea unei
formaţiuni nervoase mari şi efectul se poate manifesta
la distanţă de locul administrării, de obicei distal.
10.1. ANESTEZIA LOCALĂ DE SUPRAFAŢĂ SAU

DE CONTACT
10.1.1. Efectul anestezic local al cocainei şi procainei

aplicate pe mucoasa conjunctivală la iepure
• un iepure alb
• soluţie clorhidrat de cocaină
• soluţie clorhidrat de procaină
se introduce în cutia de contenţie.
Se urmăresc 3 parametri:
1. reflexul cornean (palpebral) determinat prin atingerea corneei cu
un filament de vată (testul Regnier)
2. diametrul pupilar de la ambii ochi
3. culoarea mucoasei conjunctivale.
Se administrează în sacul conjunctival

 al ochiului stâng soluţia de cocaină
 în ochiul drept soluţia de procaină.
Din 5 în 5 minute se determină parametri menţionaţi anterior.
Pentru ambii ochi se observă reducerea treptată a sensibilităţii la

stimulul reprezentat de filamentul de vată, deci reflexul cornean este
diminuat până la dispariţie.
• Ambele substanţe sunt anestezice locale care produc scăderea

până la suprimarea reflexului palpebral.
Cocaina
 anestezic local de suprafaţă, fiind considerată un etalon în acest
sens.
 are în acelaşi timp şi efecte simpatomimetice, prin mecanism
indirect, împiedicând recaptarea noradrenalinei.
 Efectul cocainei se instalează mai repede, este mai intens şi de
durată mai lungă decât efectul procainei
 Cocaina produce o creştere a diametrului pupilar datorită
efectelor sale simpatomimetice indirecte (stimularea prin
noradrenalină a receptorilor α-adrenergici de la nivelul
muşchilor radiari ai irisului)
 Mucoasa conjunctivală devine palidă în cazul cocainei datorită
vasoconstricţiei produse prin stimularea receptorilor α-
adrenergici de către noradrenalină
Procaina
 anestezic local de suprafaţă mai slab decât cocaina, dar prezintă

un bun efect anestezic local prin infiltraţie şi de conducere.
 Efectul său vasodilatator îi grăbeşte absorbţia de la locul de
administrare şi îi scurtează durata efectului, ceea ce justifică
asocierea în unele situaţii a procainei cu adrenalina, un
simpatomimetic vasoconstrictor.
 Mucoasa conjunctivală rosie din cauza ef vasodilatator
10.2. ANESTEZIA LOCALĂ DE INFILTRAŢIE
10.2.1. Acţiunea anestezică locală prin infiltraţie a

procainei la şobolan
• un şobolan
• soluţie clorhidrat de procaină 2%.
se determină reflexul de retracţie a cozii prin pensarea acesteia
sau prin aplicarea oricărui alt stimul dureros la nivelul cozii.
Se injectează ulterior de o parte şi de alta a cozii, la o distanţă de

1,5 cm de bază, 0,1 ml din soluţia de procaină clorhidrică.
După administrarea soluţiei de procaină clorhidrică, animalul NU

mai prezintă reflexul de retragere a cozii la aplicarea stimulului dureros.
Procaina
 anestezic local prin infiltraţie.
 acţionează prin blocarea canalelor de sodiu de la nivelul
membranelor neuronale cu împiedicarea depolarizării şi
transmiterii influxului nervos.
 acţionează la nivelul terminaţilor nervoase de la baza cozii,
scăzându-le sensibilitatea la stimulii dureroşi.
10.3. ANESTEZIA LOCALĂ DE CONDUCERE
10.3.1. Acţiunea anestezică locală de conducere a

procainei la broască
broască
• soluţie acid sulfuric
Broasca eviscerata-> I se introduc membrele posterioare în
soluţia de acid sulfuric şi se determină reflexul de retragere a
membrelor.
În cavitatea abdominală -> tampon de vată îmbibat în soluţia

de procaină clorhidrică, astfel ca anestezicul să vină în contact cu
plexul lombo-sciatic.
După aplicarea soluţiei de procaina -> timpul de retragere mult

crescut.
Concluzii
Procaina
 anestezic local de conducere.

 Atunci când este aplicată în jurul unei formaţiuni nervoase mari,
cum este plexul lombosciatic, ea determină diminuarea până la
dispariţia sensibilităţii dureroase în porţiunea distală aplicării ei,
prin blocarea canalelor de sodiu din membranele neuronale,
împiedicând depolarizarea şi transmiterea impulsului nervos.
 Efectul procainei este de scurtă durată, ea fiind rapid
metabolizată de esterazele din sânge. De asta se indeparteaza
urmele de sange din abdomen)
10.4. EFECTE ADVERSE LA ADMINISTRAREA
ANESTEZICELOR LOCALE
10.4.1. Acţiunea anestezicelor locale asupra sistemului

nervos la şoarece
• doi şoareci
• soluţie clorhidrat de xilină (lidocaina)
Se injectează intraperitoneal primului procaină, respectiv celui
de-al doilea lidocaină.
- se observă o creştere treptată a reflectivităţii şi motilităţii,

- animalele devin agitate, respiraţia se accelerează,
- se intsaleaza ulterior convulsii de tip tonico-clonic.
- Toate aceste manifestări de excitaţie a SNC sunt urmate la scurt timp de
fenomene de deprimare, însoţite de paralizie şi chiar de moartea
animalelor.
Discuţii
Administrarea sistemică a celor două anestezice locale determină
iniţial fenomene de excitaţie SNC, urmate de fenomene de deprimare
SNC. Se observă afectarea succesivă, descendentă a diferitelor
segmente ale SNC: scoarţa cerebrală cu fenomene de agitaţie,
nelinişte, bulbul cu accelerarea respiraţiei, respectiv măduva spinării cu
creşterea reflectivităţii şi apariţia convulsiilor.
Concluzii
Cele două substanţe fac parte din grupul anestezicelor locale,
având structură diferită, ester (procaina), respectiv amidă (lidocaina).
La administrare parenterală aceste anestezice pot afecta sistemul
nervos central şi pot genera fenomene de excitaţie până la convulsii,
-> urmate de efecte de deprimare SNC.

ANESTEZICE GENERALE
Anestezicele generale pătrunse în organism, induc un somn

narcotic dirijat, necesar pentru realizarea unor intervenţii chirurgicale
sau a unor manevre medicale.
Narcoza sau anestezia generală se caracterizează prin:
• pierderea cunoştinţei
• somn profund
• suprimarea sensibilităţii dureroase
• reducerea până la suprimarea reflexelor
• relaxarea musculaturii striate.
11.1. Acţiunea anestezică generală a eterului etilic şi
cloroformului
• doi şoareci
• eter etilic pro narcosi
• cloroform.
Se introduce sub fiecare clopot un tampon de vată îmbibat cu 5
ml din cele două soluţii şi se urmăresc modificările care apar.
Se determină timpul scurs de la introducerea sub clopot a
anestezicului general până la apariţia stării de anestezie generală,
precum şi desfăşurarea perioadelor şi fazelor anesteziei generale pentru
fiecare animal în parte.
Rezultate
După administrarea substanţelor, se observă următoarele
modificări:
• iritaţie la nivelul mucoaselor cu fenomene de grataj
• stare de excitaţie caracterizată prin creşterea reflectivităţii şi a
motilităţii animalelor
• tulburări de echilibru (mers ebrios)
• somnolenţă, somn superficial
• somn profund şi instalarea anesteziei generale.
 Dacă animalele sunt scoase în timp util din mediul de anestezic
general se observă că ele îşi revin treptat, parcurgând aceleaşi
etape în sens invers.
 Dacă sunt menţinute timp îndelungat în mediu de anestezic
general se instalează moartea acestora.
Se observă că perioadele şi fazele anesteziei generale se

derulează diferit ca durată şi intensitate, în funcţie de anestezicul
general utilizat:
• faza de excitaţie descreşte în ordinea: eter etilic > cloroform
• anestezia generală se instalează mai repede şi durează mai
mult la cloroform decât la eterul etilic.
• la animalul anesteziat cu eter etilic, fazele anesteziei generale
sunt mai clar diferenţiate şi durează mai mult decât la cel
anesteziat cu cloroform.
Discuţii
Anestezia generală cuprinde 3 perioade:
o 2 obligatorii
o 1 accidentală.
Fiecare perioadă este formată la rândul ei din una sau mai multe faze:
1. Perioada de inducţie a anesteziei generale – constă în
deprimarea neuronilor corticali şi este formată din 2 faze:
1. Faza de analgezie se caracterizează prin:
o scăderea sensibilităţii dureroase
o instalarea unei analgezii profunde.
o Se produce o pierdere progresivă a conştienţei.
2. Faza de excitaţie caracterizată prin:
o creşterea reflectivităţii şi motilităţii animalului, ca
urmare a scoaterii de sub controlul cortical a unor centri
nervoşi subcorticali.
o se manifestă şi durează diferit în funcţie de substanţa
folosită.
o Cea mai lungă perioadă de excitaţie este la eter, iar cea
mai scurtă la cloroform.
o Această fază începe odată cu pierderea conştienţei.
2. Perioada de anestezie generală propriu-zisă – apare în urma
deprimării neuronilor medulari şi se manifestă prin suprimarea
reflexelor medulare polisinaptice şi monosinaptice, ultimul reflex
prezent fiind reflexul oculopalpebral. Această perioadă a
anesteziei generale este formată la rândul ei din 3 faze:
a. Faza de somn superficial
b. Faza de somn profund
c. Faza de alarmă care avertizează că se poate intra în
perioada toxică bulbară.
Cu cât o substanţă este mai lipofilă (cloroformul), traversează mai
uşor bariera hemato-encefalică şi prin urmare efectul ei deprimant
asupra sistemului nervos central apare mai repede decât în cazul
substanţelor mai puţin liposolubile (eterul etilic).
3. Perioada toxică bulbară apare accidental în urma
supradozării anestezicelor generale. Constă în deprimarea
centrilor vitali bulbari şi poate determina moartea animalului.
Concluzii
Cele două substanţe au proprietăţi anestezice generale, dar se
deosebesc între ele prin: durata si intensitatea perioadelor şi fazelor
anesteziei generale. Aceste deosebiri se explică prin diferenţele de
lipofilie şi volatilitate între cele două anestezice generale.
11.2. Influenţa concentraţiei asupra acţiunii anestezice

generale a eterului etilic
• trei şoareci
• eter etilic pro narcosi
• recipiente de sticlă de 1, 5 şi 10 litri.
Se aşează fiecare şoarece în câte un recipient închis ermetic, în
care se introduce ulterior câte un tampon de vată îmbibat cu acelaşi
volum de eter etilic. Se menţin animalele în mediul de anestezic general
timp de 5 minute urmărindu-se latenţa, durata şi intensitatea perioadelor
şi fazelor anesteziei generale.
Rezultate
• Animalul introdus în recipientul de 1 l intră rapid în anestezie
generală, putând ajunge în perioada toxică a anesteziei
generale, care duce la moartea animalului.
• Animalul introdus în recipientul de 5 l ajunge doar în faza de
somn superficial a perioadei de anestezie generală propriu-
zisă.
• Animalul introdus în recipientul de 10 l prezintă numai
fenomene de excitaţie, fără a se ajunge la anestezia generală.
Concluzii
Concentraţiile pe care anestezicul general le realizează în aerul inhalat
produc efecte de intensitate variabilă, de la stare de excitaţie până la
anestezie generală şi chiar efecte toxice.
Acţiunea anestezică generală a eterului etilic depinde direct

proporţional de concentraţia acestuia în aerul inspirat.

TRANCHILIZANTE-SEDATIVE-HIPNOTICE
Benzodiazepinele alcătuiesc grupul cel mai reprezentativ pentru

această clasă de medicamente. Ele prezintă proprietăţi:
• tranchilizante
• sedativ-hipnotice
• anticonvulsivante
• miorelaxante
• inductoare ale anesteziei generale.
12.1. Acţiunea diazepamului asupra motilităţii spontane
la şoarece
• un şoarece
• soluţie diazepam
se administrează intraperitoneal soluţia de diazepam.
Rezultate
Iniţial animalul prezintă o reflectivitate, motilitate şi un
comportament normal.
După administrarea diazepamului:
- motilitatea spontană scade treptat până la apariţia stării de adinamie,
însoţită de somnolenţă sau chiar somn profund.
- Animalul prezintă tulburări de coordonare a mişcărilor (ataxie)
- poziţia corpului se modifică, capul şi trunchiul fiind lipite de masa de
experienţă.
Concluzii
Diazepamul
 benzodiazepine tranchilizante-sedative-hipnotice,
 faciliteaza inhibiţia centrală mediată de acidul γ-aminobutiric
(GABA).
 Diazepamul are proprietăţi sedativ-hipnotice, ceea ce
explică somnolenţa şi reducerea motilităţii spontane. În
funcţie de doza utilizată se poate ajunge până la somn
profund şi adinamie.
 Diazepamul are proprietăţi miorelaxante, ceea ce explică
modificarea poziţiei corpului prin relaxarea muşchilor striaţi
şi scăderea motilităţii animalului.
12.2. Acţiunea diazepamului asupra motilităţii provocate

la şoarece
• doi şoareci
• soluţie sulfat de amfetamină
• actograf.
li se determină motilitatea cu ajutorul actografului sau prin
apreciere directă.
Martor = amfetamina(intraperitoneal)
 agitaţie
 creştere evidentă a motilităţii
 mişcări stereotipe
 reflex de roadere forţată
 horipilaţie.
Proba= amfetamina(intraperitoneal) + Diazepam (intraperitoneal)

 motilitatea crescută de către amfetamină revine la normal,
 instalându-se hipomotilitate până la adinamie şi somnolenţă, în
funcţie de doză.
Amfetamina
o creşte motilitatea animalelor prin efect excitant cortical.
Diazepamul
 medicamentelor tranchilizante-sedative-hipnotice,
 acţionând prin facilitarea neurotransmisiei inhibitoare GABA-
ergice.
 reduce motilitatea provocată de amfetamină, acţionând deprimant
asupra neuronilor din sistemul reticulat activator ascendent (SRAA) şi
asupra unor neuroni corticali
Între cele două substanţe se realizează un antagonism de efect, una

fiind excitant SNC, iar cealaltă deprimant SNC.
12.3. Acţiunea diazepamului asupra reflexului de

orientare la şoarece
un şoarece
• placă perforată (dispozitiv “hole board”).
Se evaluează reflexul de orientare al animalului, caracterizat prin
numărul de explorări efectuate într-un interval de 5 minute (explorarea
însemnând introducerea capului în orificiile plăcii).
Se administrează intraperitoneal soluţia de diazepam.
Diazepamul
 tranchilizant-sedativ-hipnotic, acţionând prin facilitarea
neurotransmisiei inhibitoare GABA-ergice.
 Comportamentul de tip explorator al animalului, respectiv
reflexul de orientare, este influenţat negativ de către
diazepam prin deprimarea neuronilor din sistemul reticulat
activator ascendent (SRAA).
 Scăderea semnificativă a numărului de explorări efectuate,
demonstrează instalarea unor efecte tranchilizante şi
sedative
 Animalul prezintă de asemenea o stare de adinamie,
somnolenţă urmată de somn.

ANTICONVULSIVANTE
Medicamentele anticonvulsivante previn, diminuă sau suprimă

convulsiile epileptice. Dintre manifestările clinice ce caracterizează
simptomatologia epileptică, în crizele majore, un loc important îl ocupă
convulsiile tonico-clonice. Experimental, la animalele de laborator crizele
epileptice pot fi produse cu ajutorul pentetrazolului în doze toxice.
13.1. Acţiunea antiepileptică a fenitoinei la şoarece
• doi şoareci
• soluţie fenitoină 10%
• soluţie pentetrazol 1%.
Administrare intraperitoneala la ambele
Martor: pentetrazol
- hiperexcitabilitate motorie
- contracţii musculare spontane şi izolate care se repetă la
intervale scurte de timp
- un ţipăt caracteristic urmat de convulsii tonico-clonice de
intensitate variabilă
- secreţii salivare abundente şi chiar sanguinolente, emisie de
urină
- moartea animalului.
Proba: Fenitoina+Pentetrazol
- doar o stare de excitabilitate, fără să se declanşeze însă convulsiile
epileptiforme.
Discuţii
• Pentetrazolul, în doze toxice, datorită efectului său excitant
asupra sistemului nervos central, produce la animalele de
laborator convulsii tonico-clonice similare cu cele din crizele
majore de epilepsie.
• Fenitoina protejează animalul faţă de acţiunea convulsivantă a
pentetrazolului, împiedicând astfel apariţia convulsiilor
tonicoclonice caracteristice crizelor epileptice.
Concluzii
Fenitoina
 acţionează antiepileptic prin mecanism central, având un efect
antidepolarizant asupra neuronilor din focarul epileptogen.
 blochează canalele de sodiu voltaj-dependente de la nivelul
membranei neuronale, stabilizând-o şi împiedicând
transmiterea impulsului nervos.

13.2. Acţiunea antiepileptică a fenobarbitalului la şoarece
• doi şoareci
• soluţie de fenobarbital sodic
• soluţie de pentetrazol
Administrare intraperitoneala
Martor: Pentetrazol
- hiperexcitabilitate motorie
- contracţii musculare spontane şi izolate care se repetă la
intervale scurte de timp
- un ţipăt caracteristic urmat de convulsii tonico-clonice de
intensitate variabilă
- secreţii salivare abundente şi chiar sanguinolente, emisie de
urină
- moartea animalului.
Proba: Fenobarbital + Pentetrazol

- revenirea treptată din starea de adinamie şi somn indusă de
fenobarbital, fără apariţia convulsiilor tonico-clonice.
Discuţii
• Pentetrazolul în doze toxice produce la animalele de laborator
convulsii tonico-clonice similare cu cele din crizele majore de
epilepsie, datorită efectului său excitant SNC
• Fenobarbitalul protejează animalul faţă de acţiunea
convulsivantă a pentetrazolului, împiedecând instalarea
convulsiilor tonico-clonice. Fenobarbitalul acţionează
anticonvulsivant, antiepileptic, având un efect inhibitor asupra
neuronilor implicaţi in declanşarea crizelor convulsive.
Fenobarbitalul
 anticonvulsivant care facilitează inhibiţia GABA-ergică la nivel

central, fiind utilizat în special în tratamentul convulsiilor
generalizate tonico-clonice (grand-mal).
 acţionează anticonvulsivant, antiepileptic, având un efect
inhibitor asupra neuronilor implicaţi in declanşarea crizelor
convulsive.
13.3. Epilepsia
Epilepsia este o tulburare a funcţiei cerebrale caracterizată prin

manifestări convulsive care apar spontan la diverse intervale de timp şi
care poate fi însoţită de pierderea cunoştinţei. Trebuie menţionat că NU
orice stare convulsivă este asociată cu epilepsia.
Crizele epileptice manifestate clinic, se produc datorită unor
descărcări excesive, paroxistice, hipersincrone la nivelul unui grup
de neuroni cerebrali.
Potenţialul de acţiune astfel format, poate rămâne localizat în
focarul epileptogen generator sau se poate propaga şi la nivelul altor arii
corticale învecinate.
Etiologia epilepsiei
În etiologia epilepsiei sunt implicaţi:
• factori prenatali – acţionează în perioada de graviditate a
femeii şi pot afecta fătul
• factori perinatali – acţionează în momentul naşterii şi pot afecta
noul născut
• factori postnatali – intervin în orice perioadă din evoluţia
individului.
Pe lângă factorii care stau la originea acestei boli trebuie amintiţi
şi factorii precipitanţi, factori care facilitează declanşarea crizei
convulsive
Tipuri de epilepsie
• Epilepsie parţială sau focală se caracterizează prin faptul că
neuronii implicaţi în declanşarea bolii sunt bine delimitaţi într-un
focar epileptogen:
 Crize parţiale simple

 Crize parţiale complexe
 Crize parţiale secundar generalizate.
• Epilepsie generalizată – neuronii implicaţi în declanşarea bolii
sunt răspândiţi în ambele emisfere cerebrale:
 Absenţe sau criza petit-mal
 Convulsii tonico-clonice sau criza de grand-mal
 Convulsii mioclonice
 Convulsii clonice
 Convulsii atone.
• Starea de rău epileptic sau status epilepticus – este o
urgenţă medicală în care se succed la intervale scurte de timp
crize convulsive grand-mal.
Medicaţia antiepileptică
Terapia antiepileptică este individualizată în funcţie de tipul
crizei şi ulterior de răspunsul terapeutic al pacientului.
- Convulsii parţiale simple: carbamazepina, fenitoina, acid valproic
- Convulsii parţiale complexe: carbamazepina, fenitoina, acid
valproic
- Convulsii generalizate tonico-clonice (grand-mal):
carbamazepina, fenobarbital, fenitoina, acid valproic
- Absenţe (petit-mal): etosuximida, trimetadiona, acid valproic
- Convulsii generalizate mioclonice: acid valproic
- Crize refractare: lamotrigina, topiramat, levetiracetam
- Status epilepticus: diazepam i.v., fenobarbital i.v.

ANTIPSIHOTICE
14.1. Schizofrenia
Schizofrenia este o afecţiune psihică invalidantă, cu implicaţii atât

în plan personal şi familial, cât şi în plan social. Ea pune de asemenea
probleme de terapie, medicamentele cunoscute până în prezent
nereuşind să controleze toate simptomele din această afecţiune şi nici
să-i oprească evoluţia.
Epidemiologie
Schizofrenia:
• afectează 1% din populaţia globului
• debutează la sfârşitul adolescenţei sau la adultul tânăr şi apare
rar înainte de adolescenţă sau după vârsta de 40 de ani
• debutează mai TARZIU la bărbaţi decât la femei.
Tipuri şi simptome
Au fost descrise mai multe subtipuri de schizofrenie şi anume:
schizofrenia simplă, paranoidă, catatonică, dezorganizată,
nediferenţiată, reziduală, hebefrenia, etc.
Simptomele schizofreniei pot fi:
- + pozitive: halucinaţii auditive, deliruri care sunt adesea

paranoice sau de natură bizară şi dezordine în gândire, evidenţiată prin
dezorganizare în vorbire sau lipsa asocierilor
- - negative: apatie, lipsa logicii, izolare socială, lipsa motivaţiei.
Originea schizofreniei
2 teorii explică apariţia schizofreniei:
1. defecte în dezvoltare, fiind semnalate dezvoltări anormale şi modele de
migrare aberante în unele sisteme neuronale
2. procese degenerative într-un creier sănătos, asociate cu o reducere a
spaţiilor ventriculare, pliere corticală şi modificarea dimensiunilor anumitor
structuri cerebrale.
Teorii moleculare şi genetice ale schizofreniei

Studii făcute pe gemeni au arătat că riscul de dezvoltare a
schizofreniei este de aproximativ 45-50% pentru gemenii monozigoţi şi
numai 15-17% pentru gemenii dizigoţi. Rudele de gradul întâi au un risc
de 6-17%, pe când rudele de gradul doi şi trei au un risc de 2-6%,
respectiv de 2%.
Ipoteza dopaminergică în schizofrenie indică că există:
 atât o creştere a activităţii dopaminergice în mezolimbic
(cauzând simptomele pozitive),
 cât şi o scadere dopaminergică în mezocortical (cauzând
simptome negative).
Efectele antipsihoticelor sunt probabil datorate blocării receptorilor D2

în regiunea mezolimbică, iar efectele extrapiramidale apar prin
blocarea acestor receptori din ganglionii bazali.
Studiile clinice şi preclinice sugerează că:
 stimularea receptorilor glutamat-ergici tip AMPA poate fi
implicată în simptomele pozitive ale schizofreniei,
 în timp ce hipofuncţionalitatea receptorilor glutamat-ergici tip
NMDA poate fi implicată în simptomele negative şi deficienţele
cognitive.
Tratamentul actual în schizofrenie foloseşte 2 mari grupe de
neuroleptice:
1. Neurolepticele tipice: clorpromazina, flufenazina,

flupentixolul, haloperidolul, etc.
2. Neuroleptice atipice: clozapina, risperidona, olanzapina,
quetiapina, aripiprazolul.
Terapia în schizofrenie impune şi metode nefarmacologice cum
ar fi ergoterapia, psihoterapia, etc.
14.2. Acţiunea clorpromazinei asupra motilităţii spontane

şi agresivităţii la şoarece
• doi şoareci
• soluţie ser fiziologic
• soluţie clorpromazină
 animalul martor (ser fiziologic) reacţionează la stimulul dureros
mecanic prin agitaţie motorie, nelinişte şi încercări repetate de a
muşca pensa
 animalul proba (clorpromazina) prezintă adinamie, somnolenţă şi
reacţionează cu indiferenţă la stimulul dureros aplicat.
Clorpromazina
 antipsihotic care blochează receptorii dopaminergici D2 din căile
mezolimbice şi mezocorticale.
 reduce motilitatea spontană a animalelor până la adinamie
 reduce agresivitatea provocată de aplicarea unor stimuli
dureroşi.
 Prin deprimarea neuronilor din sistemul reticulat activator
ascendent (SRAA) apar fenomene de sedare şi detaşare de
mediul ambiant.
14.3. Acţiunea clorpromazinei asupra reflexului de

orientare la şoarece (testul „hole board”)
• un şoarece
• placă perforată (“hole board”).
Se administrează intraperitoneal clorpromazină.
Discuţii
Reflexul de orientare este o expresie a atenţiei şi interesului
animalului pentru mediul ambiant. Clorpromazina, prin acţiunea sa
antipsihotică, influenţează în sens negativ acest reflex, inhibând
comportamentul de tip explorator al animalului şi detaşându-l de mediu.
Clorpromazina
mediul ambiant.
 Animalul prezintă o stare de indiferenţă, adinamie şi
somnolenţă.
 animalul efectuează un număr mult mai redus de explorări.
14.4. Acţiunea clorpromazinei asupra reflexului de

redresare la şoarece
• cinci şoareci
• soluţie clorpromazină 2,5%.
Sunt luate în lucru animalele care se menţin pe bară cel puţin 3
secunde cu membrele anterioare şi cel puţin unul din membrele
posterioare.
Ulterior, animalele selectate primesc intraperitoneal

clorpromazină. Reflexul de redresare se evaluează din nou după 15
minute.
După tratarea cu clorpromazină, animalul este sedat, indiferent,

iar atunci când se aşează pe bară, fie nu reuşeşte să se menţină
suspendat 3 secunde, fie se menţine doar cu membrele anterioare,
după care cade pe masa de experienţă.
Discuţii
Testul de redresare este o măsură a capacităţii motorii a
animalelor. Sub acţiunea clorpromazinei reflexul de redresare este
influenţat negativ, animalului fiindu-i diminuată atenţia, percepţia şi
reflectivitatea.
Concluzii
Clorpromazina
mediul ambiant.
14.5. Acţiunea clorpromazinei asupra capacităţii de
coordonare motorie evidenţiată cu ajutorul testului
Rotarod. Determinarea DE50.
5 loturi de şoareci (n = 6)
dispozitiv Rotarod Ugo Basile
soluţie clorpromazină
Sunt utilizaţi în experimentul propriu-zis, doar şoarecii care reuşesc să
se menţină pe cilindrul în mişcare cel puţin un minut.
Apoi, se administrează loturilor de şoareci pe cale intraperitoneală doze
crescătoare din soluţia de clorpromazină.
După 30 de minute, şoarecii se plasează pe cilindru şi se
înregistrază timpul scurs din momentul plasării în dispozitiv până în
momentul căderii (latenţa căderii) pentru fiecare animal.
Rezultate
Iniţial, în timpul pre-testului, şoarecii selectaţi reuşesc să se
menţină cel puţin un minut pe cilindrul rotarod. După administrarea
clorpromazinei, se observă că animalele prezintă o coordonare motorie
redusă, latenţa căderii fiind mult diminuată. Intensitatea efectelor
farmacologice depinde de doza utilizată.
Se va calcula doza eficace 50 (DE 50) prin metoda grafică pe
baza rezultatelor din tabelul de mai jos:
Discuţii
Testul rotarod este utilizat pentru a evalua coordonarea motorie
şi echilibrul la rozatoare. Testul este utilizat pentru evaluarea mai multor
categorii de deprimante ale SNC (barbiturice, benzodiazepine,
neuroleptice).
Clorpomazina produce o reducere semnificativă a latenţei căderii
animalului, efect dependent de doza administrată. Clorpromazina
afectând capacitatea de coordonare motorie a animalelor, determină
căderea acestora de pe cilindrul aflat în rotaţie.
Concluzii
Clorpromazina
 antipsihotic tipic, din grupul fenotiazinelor, care blochează
receptorii dopaminergici D2 din căile mezolimbice şi
mezocorticale.
 De asemenea, ea inhibă si neuronii din sistemul reticulat
activator ascendent (SRAA), producând astfel o sedare marcată
însoţită de diminuarea coordonării motorii.

14.6. Acţiunea hipotermizantă a clorpromazinei la şoarece
doi şoareci
• soluţie ser fiziologic
• soluţie clorpromazină 2,5%.
Se administreaza intraperitoneal
Rezultate
• Animalul martor(ser fiziologic) reacţionează la temperatură
exterioară scăzută prin:
o agitaţie, nelinişte urmată de imobilitate şi tremurături repetate.
o Temperatura corpului rămâne constantă.
• Animalul proba (tratat cu clorpromazină):
o NU reacţionează la temperatura scăzută a mediului,

prezentând adinamie şi somnolenţă.
o Temperatura corpului scade.
o La menţinerea prelungită a animalului în mediul rece, poate
surveni decesul.
Discuţii
Agitaţia şi neliniştea -> reacţie de apărare
Animalul devine adinamic încercând să-şi conserve energia.
Tremurăturile -> expresia declanşării termogenezei prin care se
încearcă menţinerea constantă a temperaturii corpului.
După administrarea clorpromazinei aceste reacţii fiziologice de
adaptare la frig dispar, iar termogeneza NU se mai activează,
temperatura corpului scăzând odată cu temperatura mediului ambiant.
Concluzii
Clorpromazina
 acţionează hipotermizant prin:
o deprimarea centrului hipotalamic al termogenezei
(mecanism central)
o deprimarea termogenezei în muşchii striaţi
(mecanism periferic).
14.7. Potenţarea acţiunii anestezicelor generale şi

hipnoticelor de către clorpromazină la şoarece
• cinci şoareci
• soluţie fenobarbital
• eter etilic pro narcosi.
Se testează starea iniţială a animalelor, comportamentul, motilitatea,
reflectivitatea, poziţia corpului, după care li se administrează
următoarele substanţe:
1. primul animal: clorpromazină i.p.
 scăderea reflectivităţii, somnolenţă, adinamie, indiferenţă faţă de
mediul ambiant.
2. al doilea animal: fenobarbital i.p.

 scăderea reflectivităţii, ataxie, somnolenţă urmată de somn
hipnotic.
3. al treilea animal : mediu de eter etilic (5 ml)

 iniţial fenomene de excitaţie
 urmate de instalarea anesteziei generale propriu-zise.
4. al patrulea animal: clorpromazină + fenobarbital i.p.

 După clorpromazină, efectul hipnotic al fenobarbitalului se
instalează mai rapid şi este mai intens, putându-se ajunge la
somn profund, comă şi moarte.
5. al cincilea animal: clorpromazină i.p. + mediu de eter etilic

 După clorpromazină, efectul anestezic general al eterului
apare mai rapid, este mai intens şi de durată mai lungă.
Discuţii
• Clorpromazina este un deprimant al SNC cu proprietăţi
antipsihotice.
• Fenobarbitalul este un deprimant SNC cu proprietăţi sedativ-
hipnotice.
• Eterul etilic este un deprimant SNC cu proprietăţi anestezice
generale.
• Asocierea clorpromazinei cu fenobarbitalul sau eterul etilic
intensifică efectul deprimant SNC, putându-se ajunge la efecte
toxice.
Concluzii
Asocierea clorpromazinei cu anestezicele generale şi hipnoticele
generează un sinergism de potenţare, substanţele acţionând în sens
deprimant prin mecanisme diferite.
Acest fenomen poate avea:

- + consecinţe pozitive- în cazul anesteziei generale potenţate
- - consecinţe negative de tip toxic.

Practic Farmaco

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Practic Farmaco

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5.

FARMACOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

5.1. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV SIMPATIC

- pregăteşte organismul pentru a face faţă situaţiilor de stres şi excitaţie

5.1.1. Sinapsa neuroefectoare simpatică

- Sinapsa - punctul de joncţiune (locul de contact) dintre doi neuroni sau

Biosinteza mediatorului endogen (Noradrenalina)

• Dopa =(dopa–decarboxilază)=> DOPAMINA.

CH2 CH NH2 Tirozin Dopa

Figura nr. 7. Biosinteza catecolaminelor

Biotransformarea noradrenalinei şi altor catecolamine

Tirozina Fanta sinaptica

Figura nr. 8. Sinapsa simpatică

Substanţe care pot acţiona la nivelul sinapsei simpatice

Simpatomimetice = Substanţele care stimulează receptorii α-

5.1.2. Acţiunea substanţelor simpatomimetice şi

• un câine de talie medie

 simpatomimetic cu mecanism mixt care acţionează asupra

• Adrenalina, noradrenalina şi izoprenalina sunt catecolamine,

5.1.3. Acţiunea adrenalinei asupra circulaţiei sanguine la

Pe suprafaţa observată la microscop, se aplică 1-2 picături din soluţia

5.1.4. Acţiunea adrenalinei asupra inimii de broască „in

Se ia broasca se distruge SNC, şi se fixează pe o placă de plută

• Adrenalina în doză mare produce o stimulare excesivă a

Un antagonist are afinitate mai buna pe receptori decat agonistii

5.2. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

5.2.1. Sinapsa colinergică

Mediatorul sistemului colinergic

• pseudocolinesteraza sau butirilcolinesteraza (colinesteraza

Substanţe care pot acţiona la nivelul sinapsei colinergice

Eliberarea acetilcolinei poate fi blocată specific de:

Parasimpatomimetice (colinergice, colinomimetice)

Parasimpatolitice (antimuscarinice, anticolinergice periferice sau

Nicotinomimetice şi de curarizante depolarizante

5.2.2. Acţiunea substanţelor parasimpatomimetice şi

 Parasimpatolitic, antagonist pe receptorii Muscarinici de la

Termenul de glaucom cuprinde o serie de stări patologice

Cele mai cunoscute forme clinice ale bolii sunt:

Factorii principali de risc în apariţia bolii sunt: vârsta înaintată,

 fie scăderea producerii umorii apoase în corpii ciliari,

Medicamentele antiglaucomatoase cuprind:

5.2.4. Acţiunea substanţelor parasimpatomimetice şi

 parasimpatolitic, antagonist pe receptorii Muscarinici de la

5.2.5. Acţiunea substanţelor parasimpatomimetice şi

Broasca se imobilizează şi i se distruge SNC. Animalul se aşează

Se aplică la nivel cardiac soluţia de clorhidrat de acetilcolină şi

În continuare, se aplică la nivelul inimii soluţia de sulfat de

Intre cele două substanţe se realizează un antagonism

5.2.6. Acţiunea substanţelor parasimpatomimetice şi

 parasimpatolitic, antagonist pe receptorii muscarinici de la

NICOTINICI COLINERGICI (tip canal ionic

Receptorii nicotinici sunt de două tipuri

6.1.1. Acţiunea convulsivantă a nicotinei la broască

Nicotina este la ora actuală mai mult o substanţă de interes

Curara este sucul uscat de culoare brună negricioasă obţinut din

6.2.1. Acţiunea paralizantă musculară a D-tubocurarinei

o Primii afectaţi sunt muşchii mici cu mişcări rapide, muşchii

6.2.2. Mecanismul de acţiune al D-tubocurarinei la

• Excitarea electrică a nervului sciatic de la fiecare membru este

• Nervul sciatic este un nerv mixt, prezentând atât o componentă

unde D-tubocurarina NU a difuzat, respectiv muşchiul

Atât nervul sciatic, cât şi muşchiul striat îşi păstrează proprietăţile

 locul de acţiune este joncţiunea neuro-musculară (placa