HIU ION-VALERIU [EXAMENUL DE BACALAUREAT 2023 – PROFILUL REAL]

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME (PARTICULARITĂȚILE TEXTUALE) ÎN POEMUL

ROMANTIC CU SUBSTRAT FILOSOFIC „LUCEAFĂRUL” DE MIHAI EMINESCU
„Sumă lirică de voiezvozi” (Petre Țuțea), „românul absolut ce reprezintă ideea platonică
autohtonă” (Lucian Blaga), Mihai Eminescu (1850-1889) este poetul ce a adus în universul liricii
românești cugetarea filosofică asupra existenței umane şi dimensiunea vizionară a visului romantic.
INTRODUCERE

Prin aceasta, creaţia eminesciană se alinează la estetica romantică europeană prin teme și motive
precum: geniul în permanentă aspiraţie spre perfecţiune (redat prin setea de absolut), reveria – ca o
posibilitate de împlinire a dorinţei, imagini cosmogonice (călătoria spre alte lumi), iubirea angelică
(serafică, ce face trimitere la natura paradisiacă), abolirea regulilor timpului şi spaţiului (pentru a
demonstra relativitatea adevărului existenţei și posibilitatea de a crea o lume înlăuntrul sufletului).
Reprezentând un moment de maximă elevaţie, o cheie de boltă a lirismului romantic
eminescian, un model de depășire a gândirii mitice și filosofice și o admirabilă sinteză a temelor,
motivelor și atitudinilor poetice din toate creațiile sale literare, poemul „Luceafărul” a fost publicat în
aprilie 1883 în „Almanahul Societății Academice Social-Literare «România Jună»” din Viena, și
ÎNCADRAREA POEMULUI ÎNTR-O PERIOADĂ ISTORICO-LITERARĂ, ÎNTR-UN CURENT LITERAR ȘI ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ

reprodus în luna august a aceluiași an, în revista „Convorbiri literare” și în revista „Familia”, iar la
sfârșitul anului a apărut în prima și singura ediție de „Poesii” eminesciene (ediție îngrijită de
Titu Maiorescu). Poemul „Luceafărul” este un poem alegoric cu suport epic și conținut ideatic de
extensie lirică pe linia sublimului dramatic ce cumulează trăsăturile mai multor specii literare
precum: meditația filosofică asupra raportului dintre condiția omului de geniu și condiția omului
comun, idila pastorală dintre Cătălina și Cătălin ce se desfășoară întocmai ca iubirea dintre un flăcău
și o fată de la țară, pastelul reprezentat prin tablourile descriptive de natură terestră și cosmică, elegia
ce exprimă tristețea omului comun în neputința lui de a se înălța către ideile superioare ale existenței,
dar și tristețea Luceafărului ce se simte neînțeles într-o societate meschină și satira ce este ilustrată de
sarcasmul ce se revarsă asupra superficialității societății în care eul liric trăiește. Viziunea romantică
a poemului este dată la nivel structural și tematic de cultivarea sensibilității, imaginației, misterului
și a fanteziei creatoare („phantasia), prin trecerea de la rațional spre zonele cele mai tainice ale
ființei umane, prin suprimarea limitelor și legilor experienței concrete și prin descătușarea forțelor
vizionare ale eului liric, ce oferă conștiinței și imaginației un câmp nemărginit de interpretare.
Înclinația spre meditația filosofică asupra raportului dintre condiția omului de geniu și condiția omului
comun ilustrează predilecția pentru cultivarea melancoliei, a nostalgiei, a iubirii, a suferinței, dar și a
vocației ironiei, a trăirilor armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare și participative. Evadarea din
realitate, din spațiul comun, cunoscut, în trecut sau viitor (un spațiu subiectiv, atemporal, fără
contururi clare) se realizează sub forma visului, a somnului sau a stărilor onirice într-un decor
nocturn, exotic. Contemplarea frumuseții și a pitorescului naturii se concretizează prin descrierea
tabloului cosmogonic, în care imaginile lumii siderale devin sugestive și crează atmosfera de meditație
filosofică asupra originii și genezei universale. Natura evocată devine cadru sugestiv, un peisaj
nocturn, crepuscul, misterios, un mediu întunecat, idealizat, sublim ce ilustrează predilecția pentru
abisurile nopții, cerul cu marii aștri, marea, vegetalul abundent, floralul cu o gamă sugestivă de
culori. Omul este considerat un microcosmos (univers mic) în care se oglindește și se rezumă
macrocosmosul (universul cel mare). Poetul este preocupat pentru descoperirea, definirea și
contemplarea infinitului spațial și temporal, care dă relief sufletului romantic și explică alte
caracteristici precum: nostalgia primordialului, a arhaicului și a miticului, dorul de adâncimile
istoriei etc. Or, această exaltare a sensibilității și a fanteziei creatoare se realizează tocmai prin
suprimarea limitelor și legilor experienței concrete și prin descătușarea forțelor vizionare ale eului
liric, ce oferă conștiinței cititorului un câmp nemărginit de interpretare. Tot romantismului eminescian
i se datorează și redescoperirea bogăției fondului autohton prin predilecția pentru mitul
Sburătorului și interesul pentru numeroasele motive și simboluri preluate din basmele, poveștile și
legendele din folclorul național și universal, precum: motivul fecioarei de o frumusețe unică, motivul
ferestrei, oglinzii, visului, luminii, metamorfozei, luceafărului, cuplului adamic, zborului cosmic,
haosului primordial, sorții schimbătoare, motivul deșertăciunii lumii etc. Pe de altă parte, afirmarea
originalității și a libertății de creaţie, a imaginaţiei, a negării mimesis-ului ca principiu estetic
central care pledează pentru suprimarea limitelor între speciile literare în numele verosimilului și al
culorii locale și pentru un stil retoric, patetic, exaltat, pitoresc, evocativ și puternic metaforizat, este
încărcat de valori afective, de exclamații, invocații și interogații poetice, specifice romantismului.
1
 HIU ION-VALERIU [EXAMENUL DE BACALAUREAT 2023 – PROFILUL REAL]
Structural, „Luceafărul” este un poem alegoric destul de întins, de 392 de versuri, împărțite în
98 de catrene, cu o desfăşurare epico-lirică uşor perceptibilă și are o schemă epico-lirică simplă,
clasică, dominată de o simetrie cu elemente narativ-dramatice. Poemul este dominat de existența a
STRUCTURA NARATIVĂ ŞI TIPURIULE DE LIRISM

două planuri, unul universal-cosmic și altul uman-terestru, care converg unul către celălalt și se
interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca entități distincte, care creează un cadru
atemporal de basm, care implică de la început spaţii mai puţin obişnuite: tablourile I și IV îmbină
planul universal-cosmic și cel uman-terestru, tabloul al II-lea este dominat de planul uman-terestru,
iar al treilea de planul universal-cosmic. În toate tablourile, lirismul subiectiv atestă prezența
măștilor poetice și se concretizează prin numeroase mărci lexico-gramaticale ale prezenței eului
liric prin verbe, pronume, adjective pronominale posesive de persoana I și a II-a singular și plural („să
urmez”, „privesc”, „aș vrea”, „eu”, „mea” „meu” etc., „cobori”, „vorbești”, „tu”, „ta”, „tine” etc.) și
prin substantive și adjective în vocativ („luceafăr blând”, „odorul meu nespus”, „chip de lut”). În
schimb, detașarea contemplativă a sinelui poetic prin verbe și pronume la persoana a III-a
(„așteaptă”, „se revarsă”, „ajunge”, „trăiește”, „ea”, „el” etc.) definește lirismul obiectiv prin
prezentarea ipostazelor omului de geniu (ca om superior, simbolizat de Luceafăr, ca aspirație
spirituală ce este menită să domine cerurile, ca primordialitate pură, imaterială, energetică ce
călătorește și străbate înapoi, în timp, procesul genezei și ca simbol al unicității) și ipostazelor omului
comun (unicitatea fetei de împărat, femeia pământeană – Cătălina, femeia care este simbolizată de
aspirația geniului către iubirea ideală și o muritoare oarecare, o anonimă, „un chip de lut”).
Excepțională alcătuire poetică, „Luceafărul” are o calitate ce definește capodoperele:
„complexitatea simplității”. Limbajul familiar, metaforele subtile, formulările de o sugestivitate
exemplară, dimpreună cu formulările gnomice, armonia și muzicalitatea textului, toate definesc
poemul eminescian. Sugestia textului epico-liric se definește prin complexitatea procedeelor artistice,
prin ineditul și varietatea stilului care se manifestă la toate nivelurile limbii. La nivel fonetic și
ELEMENTE DE STILISTICĂ – LIMBAJUL ARTISTIC

prosodic se remarcă conservarea lui „ă” etimologic („răzima”), redarea vocalei finală neaccentuată
„e” prin „ă” după consoane dure („braţă”), conservarea lui „î” etimologic din graiul modovenesc
(„împle”) și catrenele cu versuri cu măsura de 7-8 silabe, ritmul iambic împletit cu cel amfibrahic,
rima încrucișată. La nivel lexical, filonul romantic, filosofic și folcloric se remarcă prin folosirea
unor cuvinte și expresii populare („orișicare sară”; „îmbătată de amor”), prin folosirea unor maxime,
sentințe sau precepte morale („Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște”), prin prezența
unor neologisme (demon, himeric, haos, ideal, sferă) și prin puritatea limbajului ce se caracterizează
prin multitudinea cuvintelor de origine latină (din cele 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine
latină). La nivel morfologic, expresivitatea discursului epico-liric se definește prin utilizarea dativului
etic şi a dativului posesiv ce susţin tonul de intimitate, prin utilizarea prezentului gnomic care exprimă
acțiunea fără a o raporta la un anumit timp, prin abundenţa verbelor la imperativ în strofele ce
constituie chemările fetei, prin folosirea verbelor la imperfect, la perfect-simplu şi la conjunctiv ce
susţin oralitatea stilului. La nivel stilistic, expresivitatea limbajului este sugerată de folosirea
puținelor adjective (89 în tot poemul) ce este particularizată prin frecvența acelorași epitete
(„mândru”, „frumos”, „blând”, „dulce”, „viu”) sau prin formarea unora noi („nemărginit”,
„nemuritor”, „nemișcător”), de folosirea metaforelor subtile („palate de mărgean”, „cununi de stele”)
ce evidențiază contrastele spațio-temporale și accentuează ideea iubirii absolute și de folosirea unor
comparații originale („Și era una la părinți / Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele”).
Poetul, dintotdeauna, și-a mărturist fascinația pentru tematica romantică a condiției nefericite
a omului de geniu, a ființei superioare capabilă să-și depășească limita cunoașterii perceptibile și
să se înalțe în sferele metafizicii, dar care, aflat într-o lume meschină și incapabilă să-i înțeleagă
idealurile, nu poate fi fericit și nu poate ferici pe nimeni. Această idee propusă de Mihai Eminescu
TEMA POEMULUI

se construiește prin raportare la tragismul destinului omenesc, văzut din două perspective: una a
suferinței omului de geniu (spirit obiectiv, dominat de cunoaștere), care se coboară din înălțimea
idealului său pentru a-și sacrifica fericirea personală și suferința omului comun (spirit subiectiv,
dominat de voință și dorință) care aleargă mereu către un ideal de neatins. Or, pe acest suport tematic
se dezvoltă raportul dintre viață și moarte, dintre eternitate și efemeritate, raportul dintre timpul
profan-individual și cel sacru-universal, raportul dintre planul uman-terestru și cel universal-cosmic,
în care se consumă actul de iubire imposibilă dintre o fiinţă pământeană şi o entitate eternă, poate
doar o închipuire demonică, o fantasmagorie!

2
 HIU ION-VALERIU [EXAMENUL DE BACALAUREAT 2023 – PROFILUL REAL]
Primul tablou (strofele 1-43) propune spre analiză o frumoasă poveste fantastică de iubire
imposibilă ce se manifestă între o fiinţă muritoare și o entitate cerească, un castel împărătesc,
întunecat, izolat, la marginea mării, un cadru uman-terestru și universal-cosmic, două măști lirice
ce aparțin unor lumi diferite, o atmosferă gravă, solemnă cu gesturi ceremonioase și protocolare
și o desfășurare a evenimentelor lirice ce se petrec în plan oniric. Fata din rude mari împărătești
aspiră spre înălțimile cunoașterii abstracte, la condiția genialității, salvându-se de disprețul de tip
schopenhauerian. Luceafărul dorește să se coboare înspre trăirea și cunoașterea efemeră și să se
împlinească prin iubire. Cadrul abstract este umanizat, închis, nocturn, favorabil visului, un spațiu al
revelației, cu predispoziție spre înălțimile astrale ce conturează imaginea romantică a castelului
împărătesc de la marginea mării, văzut ca un simbol al comunicării și reflecției metaforice prin
PRIMUL TABLOU

intermediul contemplării și visului. Perspectiva este ascensorială: dinspre tărâmul terestru spre
spaţiul cosmic, spre orizonturile idealităţii. Mişcările sunt de mare fineţe şi au loc în plan oniric,
dezvăluind suavitatea sentimentului de iubire. Comunicarea se realizează în mod indirect, prin vis
(motivul Sburătorului apare alături de motivul serii și simbolul oglinzii subțire a visului) ca
expresie a unei nostalgice întoarceri în timpul primordial, ca expresie a atracției universale dintre cer
și pământ și ca expresie a dorului umplerii ființei umane de lumina originară. Ascunsă în umbra
bolţilor ferestrei și atrasă de spaţiul nelimitat al mării şi cerului, fata contemplă mişcarea cosmică a
Luceafărului. Acestei epifanii onirice îi corespund două reprezentări ale luminii și întunericului,
două ipostaze ale condiției omului de geniu: îngerul (ca fiu al unirii cerului cu marea) și demonul
(ca fiu al soarelui și al nopții primordiale). El îi oferă împărăţia cerului și adâncurile mării,
împărăţia cerului și cununile de stele - spaţii incompatibile cu viaţa, cu natura fiinţei umane, dorind
să-i eternizeze iubirea. Dar fata îi refuză chemarea, îi refuză neantul, îi refuză nemurirea. Apropierea
fetei, fie de răceala acvatică, fie de focul originar, subliniază incongruenţa dintre cele două lumi,
incompatibilitatea comunicării erotice.
Tabloul al doilea (strofele 44-64) prezintă idila pastorală dintre Cătălina şi pajul Cătălin și
simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii terestre, ai
aceleiași spețe omenești. Cătălina ilustrează dualitatea fiinţei pământene, aspiraţia specific umană
spre absolut, dar şi atracţia către fiinţa inaccesibilă ce-i alină durerea de a fi, iar Cătălin este glasul
familiar şi copilăresc al dorinţei, împlinirea diurnă a fetei, dar și întruchiparea teluricului, a
mediocrităţii pământene. Dragostea lor este comparabilă cu aceea dintre un flăcău și o fată de la țară,
o idilă pastorală argumentată și prin limbaj și prin gesturi. Identitatea antroponimică a celor două
TABLOUL AL II-LEA

ipostaze ale omului comun marchează lumea multiplului și a instinctualului și negarea unicității
din primul tablou. Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit, supus legilor pământene, deosebite
de legea după care trăieşte Luceafărul. Cadrul este natural, umanizat, dominat de spațiul uman-
terestru: astralul nu mai relaţionează cu terestrul și nici nu este prea bine determinat, fiind sugerate
posibile coridoare labirintice de castel, spaţii închise, strâmte, fără comunicare către înalt. Atmosfera
este intimă, familiară, romantică, cu gesturi rapide și stereotipe, tandre, îndrăznețe și mângâietoare,
și o desfășurare a evenimentelor lirice ce se petrec sub forma unui complicat joc al dragostei: cei doi
formează un cuplu norocos şi fericit, supus legilor pământene. Comunicarea se realizează în mod
direct, prin intermediul dialogului dramatic, în stilul vorbirii populare. Cătălin se dovedeşte, pe
această axă a psihismului abisal, un terapeut desăvârşit, transferând asupra sa, prin uitare,
atributele covârşitoare ale celuilalt şi eliberând-o pe fată atât de obsesiile propriului eu („de
părinţi”), cât şi de povara „iubirii magice” și a „visului de luceferi”.
Tabloul al treilea (strofele 65-85) prezintă imaginea regresiv-temporală a zborului cosmic,
interstelar al Luceafărului-Hyperion spre locul originii universului în vederea dezlegării de
nemurire și dezvoltă ideea filosofică a cosmogoniei, a timpului și a spațiului. Este zborul cosmic
văzut ca o călătorie a cunoașterii, într-un spațiu universal-cosmic, ce implică întoarcerea regresivă
TABLOUL AL III-LEA

în pretimp și prespațiu, în haosul primordial, văzut văzut ca „o masă de dumnezeire înghemuită”.

Cadrul este cosmic, un spațiu demiurgic atemporal, de dinaintea nașterii lumii, o culminație de viziuni
grandioase şi de neobişnuite virtuţi metaforice ale unor cuvinte de o simplitate exemplară, o veritabilă
cosmogonie, o călătorie prin lumi astrale. Imensitatea lumii cosmice este sugerată prin câteva
caracteristici: ea este infinită, nu poate fi cunoscută de ochiul uman și nu există timpul ca unitate de
măsură a lucrurilor. Imaginea Luceafărului ca fulger amintește de dinamismul luminii, pură
energie surprinsă în curgerea ei prin timp şi spaţiu. Atmosfera nu mai este intimă, familiară, ci
rece, glaciară și rațională, iar gesturile nu mai sunt ceremonioase, protocolare și nici rapide, stereotipe,

3
 HIU ION-VALERIU [EXAMENUL DE BACALAUREAT 2023 – PROFILUL REAL]
ca în tablourile anterioare. Comunicarea este presupusă: Demiurgul aude replicile lui Hyperion fără
ca acesta să le mai exprime. Luceafărul-Hyperion este supus unei adevărate lecții de înțelepciune în
care sunt prezentate ipostazele omului de geniu prin care se face referire la înțelepciune, bogăție,
putere și cunoaștere. Demiurgul, plin de înțelepciunea originară, și cunoscându-i adevărata identitate a
Luceafărului, îi va respinge dorința va păstra la final argumentul zdrobitor al deșertăciunii lumii
comune, dovedindu-i încă o dată Luceafărului superioritatea sa, chiar şi în iubire, faţă de muritoarea
Cătălina: „Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi
ce te aşteaptă”.
În ultimul tablou (strofele 86-98) se revine asupra raportului dintre condiția omului de geniu
și cea a omului comun (conflictul dintre etern și efemer) și se restabilește ordinea propusă de
Demiurg: „În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse / Și, ca și-n ziua cea de ieri, / Lumina și-o
revarsă”. Cadrul este natural, umanizat, dominat de spațiul uman-terestru. Perspectiva este
descendentă, pornind mai întâi din punctul genuin al nașterii lumii, pentru a fixa insignifianța acelui
„pământ rătăcitor”, pe care oamenii „durează-n vânt deșerte idealuri”, pentru a relua imaginea idilei
pământene. Este un spaţiu uman-terestru în articulări paradisiace, cu arbori mirositori şi scuturători de
floare, semn al binecuvântării naturii. Atmosfera este feerică, nocturnă, intimă, senzuală, dar și rece,
TABLOUL AL IV-LEA

gravă, distantă, tipic romantică, propice iubirii, cu gesturi reci, raționale, în care fata priveşte spre cer,
invocând „stelele cu noroc” - metafora cosmică a unei comunicări eșuate sau imposibile. Replicile
fetei şi ale Luceafărului sunt construite la niveluri de înţelegere diferită. Ideea cuplului adamic, din
finalul poemului, nu este negată, ci particularizată și-l scot pe Cătălin din ipostaza terestră. Și chiar
dacă, „îmbătată de amor” și absorbită de înălțimile astrale, Cătălina mai are încă nostalgia astrului
iubirii, pe care-l cheamă patetic din feeria paradisului pierdut pentru a treia oară, Luceafărul va trebui
să se resemneze cu singurătatea eternă a unicității sale și să rămână o „stea a norocului”. În
schimb, fata își va pierde unicitatea, numele, frumusețea, înfățișarea și va deveni „un chip de lut”:
„Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: / - Ce-ți pasă ție chip de lut, / Dac-oi fi eu sau
altul? // Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor
și rece.”. Această replică finală poate fi interpretată antitetic și ca o sentință în sens justițiar, în care
antiteza dintre pronumele personal de persoana I singular „eu” și a II-a plural „vostru” ar semnifica
esența conflictului dintre etern și efemer.
În concluzie, poemul „Luceafărul” poate fi considerat în această lumină o dramă în care cele
două elemente, cerul și pământul, încearcă să-și inverseze ca personaje polii simbolici ai vocației:
„cerul năzuiește să se nege pe sine ca manifestare transcedentală” și „pământul să-și abroge tendința
descendentă, pasivă” (Elena Taciu). Magnetismul lor este reciproc, ca ipostaziere a erosului cosmic,
consacrat de gândirea mitologică, ce naște o ruptură și reinstaurează sfera inițială a cunoașterii prin
iubire. Spiritul obiectiv, dominat de cunoașterea ce se coboară din înălțimea idealului la condiția
pământeană se află în antiteză cu spiritul subiectiv, dominat de voința omului comun ce aleargă
CONCLUZIA

mereu către un ideal de neatins. Acest raport dintre cunoașterea sinelui și cunoașterea prin simțuri
sugerează pe de o parte detașarea și luciditatea omului de geniu, a eului care s-a regăsit pe sine, dar și
dorința ca formă de limitare a omului comun, supus legilor carnale și, astfel, dorul abstrage către
nelimitat umanul sub semnul visului, iar somnul devine o ipostază a transcendenței. Măștile lirice
evocate definesc atât particularul, unicul, cunoașterea subiectivă, victoria imaginației și pasiunii
în fața rațiunii, cât și eul individual suprapersonalizat, cunoașterea obiectivă, care ființează în
sfera imaginației și a sensibilității ființei umane în trei ipostaze: ca înger, ca demon și ca stea a
norocului. Cadrul ficțional este ca o anticameră în care poetul singur își contemplă propria
nefericire și nu mai poate să-și cânte dragostea, fiindcă femeia (omul comun în general), pierzându-
și strălucirea, aureola de farmec și lumină în „chipul de lut”, devine o școală a durerii pentru el.