Noapte de vară

Inclusa in volumul Balade si idile (1893), poezia Noapte de vara e un pastel

(mai precis, un pastel-idila), un tablou in versuri, o incercare de reprezentare poetica a
unei franturi din viata de la tara. Cautand sa surprinda momentul inserarii, Cosbuc
recompune, in spatiul imaginar al poeziei, un peisaj rustic, in care noaptea se
insinueaza treptat, pana reuseste sa ia in stapanire intregul tablou. Imaginea care ni se
deschide la inceputul poeziei este cea a unei intinderi scaldate intr-o stralucire
crepusculara:

„Zarile de farmec pline,

Stralucesc in luminis;
Zboara mierlele-n tufis
Si din codri noaptea vine
Pe furis".
Dupa ce a conturat fundalul tabloului, poetul revine la obisnuita sa retorica literara - o
scena campeneasca, animata de prezenta oamenilor intorcandu-se cu zgomot de la
activitatile lor zilnice:

„Care cu poveri de munca

Vin incet si scartaind;
Turmele s-aud mugind,
Si flacaii vin pe lunca
Haulind. II Cu cofita, pe-ndelete,
Vin neveste de la rau;
Si, cu poala prinsa-n brau,
Vin cantand in stoluri fete
De la grau. II De la garla in palcuri dese
Zgomotosi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din camin".
Notele dominante ale acestei scene sunt idilismul si etnografismul. Dorinta poetului
este de a reda cu obiectivitate freamatul vietii de la tara. Imaginile (cinetice si, mai
ales, auditivE) sunt lucrate cu grija, pentru a intari impresia de natura insufletita.
Dar imaginatia poetica nu se opreste aici. Tentatia cea mare a lui Cosbuc in Noapte de
vara este sa incremeneasca obiectele lumii pe panza versurilor. Scartaitul carelor,
mugetul turmelor, haulitul flacailor, cantecul fetelor, zgomotul copiilor, intr-un
cuvant, toate aceste partituri ce compun vuietul satului se sting intr-o tacere
desavarsita:

„Dar din ce in ce s-alina

Toate zgomo-tele-n sat,
Muncitorii s-au culcat,
Linistea-i acum deplina
Si-a-nnoptat".
Sosirea neasteptata a noptii introduce intr-o stare de inertie intreaga asezare, de Ja
oameni si animale pana la obiectele gospodaresti. in acest spatiu al fixitatii totale,
chiar latratul unui caine adormit nu se poate socoti decat ca un accident:

„Focul e-nvelit pe vatra,

Iar opaitele-au murit,
Si prin satul adormit
Doar vreun cane-n somn mai latra
Ragusit".
Atitudinea poetului fata de obiectul descrierii este impersonala, mergand pana
la deplina eliminare a propriilor reactii din prezentarea pe care o realizeaza. Singura
exteriorizare pe care privitorul si-o ingaduie e determinata de aparitia lunii, ca simbol
al spatiului poetic:

„lato! Plina, dinspre munte

lese luna din bradet
Si se inalta, incet-incet,
Ganditoare ca o frunte
De poet".
Cum e si firesc, aceasta epifanie a astrului noptii aduce cu sine si o largire a viziunii
asupra peisajului. Dupa ce a zugravit microcosmosul satului, poetul se intoarce spre
fundalul tabloului, largind astfel cadrul descriptiei. Natura inconjuratoare e valorizata
acum prin capacitatea ei de a produce o muzica abia soptita si odihnitoare:

„Ca un glas domol de clopot

Suna codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce-ropot
Apa-n vad".
Curand insa tacerea si pacea cuprind intinderea toata, semn ca universul, in ansamblul
sau, a devenit un receptacul al divinului:

„Dintr-un timp si vantul tace; /Satul doarme ca-n mormant -

Totu-i plin de duhul sfant:
Liniste-n vazduh si pace
Pe pamant".
O lirica a linistii si a incremenirii universale putem desprinde din asemenea
versuri plasmuite de sensibilitatea unui artist foarte atent la ritmurile naturii. Si cum
acestea din urma trebuie sa ramana in acord cu ritmurile existentei taranesti, Cosbuc
aduce in ultima strofa imaginea dragostei agreste. Noaptea lui e momentul sacru al
iubirii, ora tainicelor dorinte, cand, in amortirea generala, mai adie doar un discret fior
erotic:
„Numai dorul mai colinda,
Dorul tanar si pribag.
Tainic se-ntalneste-n prag,
Dor cu dor sa se cuprinda,
Drag cu drag".
Pentru configurarea unui peisaj rural cat mai autentic, poetul a apelat, in primul rand,
la marcile limbajului popular {„vatra", „opaite", „cane", „pribag"), desi nu lipsesc, din
textul sau, elementele culte, precum in versul:

„Ritmic valurile cad" sau cate o personificare urmata de o comparatie abstracta:

„lese luna din bradet

Si se inalta, incet-incet,
Ganditoare ca o frunte
De poet".
De asemenea, Cosbuc nu ezita sa intrebuinteze inca un discurs poetic ce dadea
evidente semne de epuizare la sfarsitul secolului al XlX-lea. E cazul epitetului antepus
{„dulce"
„dulce ropot"), care facuse cariera in literatura, fiind intens exploatat chiar din epoca
preromantica.
Originalitatea poetului trebuie cautata insa in alt plan: cadenta frazei impecabil
ritmata, frecventa verbelor, rigoarea schemei strofice (a b b a B) fac din Cosbuc un
mare clasic al artei versurilor. in plus, aceste procedee de versificatie slujesc la
transmiterea impresiei de rotatie si de permanenta a evenimentului. Caci, in Noapte de
vara, inserarea din sat e incremenita ea insasi intr-un prezent etern, actualizat la
nesfarsit.