Eu nu strives corola de minuni a lumii

Lucian Blaga
Modernismul este un curent literar manifestat in perioada interbelica in paralel cu
traditionalismul (caruia i se opune ca ideologie) si care promoveaza idea de nou, de inovatie atat
in ceea ce priveste tematica cat si prozodia operelor lirice.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost publicata in volumul de debut a lui
Lucian Blaga, “Poemele luminii” in 1919; in acelasi an autorul publica si un volum de notatii
filosofice “Pietre pentru templul meu” ideile promovate aici regasindu-se si in columul sau de
poezii.
Textul lui Blaga este o veritabila arta poetica modernista evidentiind conceptia despre lume si
viata a poetului, rolul creatorului in Univers, relatia sa cu misterele lumii inconjuratoare. De
asemenea, prozodia este specifica liricii lui Blaga, acesta impunand tehnica ingambamentului.
Titlul evidentiaza clar relatia eului creator cu misterele Universului: pronumele personal “eu”,
metafora a creatorului, accentueaza lirismul de tip subiectiv; verbul “nu strivesc” desi are forma
negativa capata o conotatie pozitiva sugerand faptul ca eul creator nu doreste sa distruga, sa
anihileze misterele din jurul sau; “corola de minuni a lumii” este o metafora ce sugereaza
perfectiunea lumii inconjuratoare, frumusetea misterelor ce se afla peste tot imprejurul nostru.
Titlul este reluat si ca prim vers al poeziei cee ace sugereaza faptul ca eul liric isi constientizeaza
datoria pe care o are fata de misterul absolut.
Tema textului este in stransa legatura cu titlul si evidentiaza raportul eu creator- mister.
Misterul este o notiune cheie a textului dar si a intregii lirici blagiene, poetul afirmand ca exista o
dubla raportare la acesta, in functie de cele doua tipuri de cunoastere preluate din filosofia sa:
cunoasterea paradisiaca (redata in text prin metafora “lumina altora”) specifica omului obisnuit
ce isi doreste sa cunoasca misterul in totalitatea sa; cunoasterea luciferica (apare in text prin
metafora “lumina mea”) specifica doar creatorului a carui datorie este sa potentize misterul
universal.
Din punct de vedere prosodic textul este astrofic, cu rima alba, ritm trohaic si o masura a
versurilor ce variaza intre 2 si 13 silabe.
Structural textul poate fi impartit in 3 secvente lirice, fiecare dintre acestea fiind in stransa
legatura cu tema si ideile promovate de eul liric.
Lirismul este unul de tip subiectiv, eul creator aflandu-se in centrul Universului poetic.
Prezenta eului liric se face simtita prin marci lexico-gramaticale specific precum: pronume
personale de persoana I singular (“eu”), verbe de persoana I singular (“nu strivesc”,”nu ucid”,
”iubesc”), constructii posesive (“calea mea”,”lumina mea”). Pronumele personal “eu” se repeat in
text de cinci ori devenind astfel un laitmotiv al acestuia.
 “Misterul”,notiune cheie a textului liric, apare prin diferite sintagme metaforice precum:
“corola de minuni a lumii”, “flori, ochi, buze, morminte”, “intunecata zare”, “largi flori de sfant
mister”.
Prima secventa lirica (primele 5 versuri) subliniaza rolul creatorului de protector al misterelor
lumii, idee ce reiese din folosirea verbelor “nu strivesc” si “nu ucid”. Crezul sau artistic este
sustinut si de raportarea sa la misterele din jurul sau redate prin enumeratia metaforica “in flori,
in ochi, pe buze ori morminte”. Fiecarui element i se asociaza o taina insa aceasta enumeratie
poate fi vazuta si ca reprezentand etapele existentei noastre: florile sugereaza frumusetea si
puritatea associate copilariei care este insa si efemera; ochii sunt un simbol al cunoasterii specific
perioadei adolescentei; buzele reprezinta atat iubirea cat si afirmarea propriilor opinii din
tinerete; mormintele trimit cu gandul catre batranete dar si catre “Marea trecere”.
Primei secvente i se asociaza cunoasterea luciferica, eul liric vazand misterul peste tot in jurul
sau (“in calea mea”), avand in acelasi timp dorinta de a-l proteja, de a-l ascunde.
Secventa a doua (versurile 6-18) evidentiaza opozitia dintre “lumina altora” si “lumina mea”,
accentuand dorinta creatorului de a proteja “corola de minuni”, munca sa fiind una asemanatoare
cu lumina strului selenar (luna).
In aceasta secventa se evidentiaza cel mai binecraportul dintre cele doua tipuri de cunoastere
(paradisiaca si luciferica), eul liric accentuand ideea ca omul obisnuit isi doreste cunoasterea
absoluta, distrugand definitiv misterul (“sugruma vraja nepatrunsului ascuns”), in timp ce
creatorul isi propune potentarea misterului si imbogatirea “corolei de minuni a lumii” (“sporesc a
lumii taina”). Opozitia dintre cele doua conceptii este marcata in text prin folosirea conjunctiei
adversative “dar” si prin repetarea pronumelui personal “eu” (“dar eu,/ eu cu lumina mea…”).
Luna are in text valente creatoare, ea fiind capabila sa ofere lucrurilor contururi noi,
imbogatind astfel permanent misterele universului; ea este asemenea oricarui creator, fiind
asociata cunoasterii de tip luciferic: “luna…mareste sim ai tare taina noptii”. Misterul este astfel
intr-o continua regenerare, dorinta creatorului gasindu-si materizalizare in lumina astrului
selenar.
In acceptia lui Blaga, “lumina altora” provine din ratiune, dorindu-se o cunoastere totala a
lumii, in timp ce “lumina mea” izvoraste din inima, din iubire dorindu-se o protejare a
frumusetilor inconjuratoare. Se face astfel trecerea catre ultima secventa a textului care are rolul
unei concluzii, evidentiata si prin folosirea conjunctiei “caci” cu valoare conclusiva: “caci eu
iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”.
Blaga reia enumeratia din incipitul poeziei (“flori,ochi,buze,morminte”) punand intre
elementele acesteia adverbul de intarire “si” vrand sa evidentieze faptul ca in acest moment
iubeste fiecare etapa a existentei cu misterul si frumusetea ei. El este constient ca rolul sau de
creator a fost pe deplin realizat, verbul “iubesc” din final, fiind materializarea tuturor dorintelor
sale.
 In text apar 2 linii de pauza la sfarsitul versurilor 10 si 18. Prima linie face legatura intre rolul
creatorului si imaginea lunii (“sporesc a lunii taina”- / “si-ntocmai cum razele ei albe luna…”); in
timp ce a doua linie de pauza este asezata inaintea secventei finale atragand atentia asupra
rolului pe care iubirea il are in pastrarea misterului.
Tehnica ingambamentului, introdusa de Blaga in lirica romaneasca, ii lasa o libertate totala
cititorului de a reorganiza textul in functie de propriile valori si conceptii, mergand astfel pe linia
poetilor modernisti care puneau pret mai mult pe mesajul textului sim ai putin pe forma acestuia.
Se doreste astfel o implicare directa a cititorului in textul liric, o legatura mult mai stransa cu
ideile si sentimentele poetului.
Textul lui Blaga este astfel o arta poetica modernista cuprinzand elemente ale sistemului sau
filosofic si evidentiind conceptia poetului despre lume si viata, despre misterul universal si despre
menirea creatorului in Univers. Modernismul se regaseste atat la nivelul temelor si motivelor
folosite cat si la nivel prosodic prin prezenta ingambamentului.