Finanţe corporative internaționale

CAPITOLUL 1. ELEMENTE DEFINITORII ALE COMPANIEI

TRANSNAĘIONALE

Domeniul finanţelor corporative internaţionale reprezintă o extensie naturală şi

logică a principiilor ce fundamentează finanţele corporative interne, tradiţionale.
Finanţele firmei transnaţionale nu s-au desprins sub forma unui domeniu independent
de finanţele firmei naţionale. Ele s-au conturat doar ca domeniu distinct, care îşi
păstrează rădăcinile conceptual- metodologice din cadrul finanţelor corporative
tradiţionale.
Managementul financiar al corporaţiei transnaţionale nu reprezintă o ruptură sau
o separare de managementul financiar al companiei naţionale, ci doar o dezvoltare a
acestuia din urmă, prin două modalităţi: prin extensiune, respectiv apariţia unor
probleme de management financiar complet noi, specifice numai finanţelor corporative
internaţionale, şi prin aprofundare, respectiv sporirea complexităţii şi dificultăţii
problematizărilor din înseşi zonele convenţionale ale finanţelor tradiţionale.

1.1. Internaţionalizarea companiei

Cercetările şi analizele ştiinţifice în domeniul internaţionalizării companiei au

stimulat, dar au şi fost stimulate de interesele şi preocupările specifice aparţinând
diverşilor participanţi la proces: companiile însele, preocupate de eficientizarea
operaţiunilor internaţionale într-un mediu concurenţial globalizat; guvernele, preocupate
de a acţiona astfel încât să se asigure că procesul de internaţionalizare a companiilor
naţionale are un impact pozitiv asupra interesului naţional; sindicatele, preocupate de
efectele internaţionalizării corporative asupra condiţiilor de lucru, salariilor şi puterii pe
care ele o exercită în societate.
Principiile de bază ale procesului de internaţionalizare a companiei pot fi explicate
astfel:
- înţeleasă ca un proces de creştere a implicării companiei în operaţiuni derulate
dincolo de graniţele naţionale, internaţionalizarea se manifestă ca o modificare a
statutului companiei, fundamentul său logic constituindu-l însuşi procesul de
creştere a companiei. De aici rezultă că internaţionalizarea este o modalitate
prin care compania îşi asigură creşterea;
- ca formă a creşterii companiei, internaţionalizarea presupune o strânsă
interconexiune între creşterea internă a companiei (în cadrul spaţiului său naţional)
şi creşterea ei externă (în exteriorul spaţiului naţional). Aceasta înseamnă că
internaţionalizarea nu poate fi redusă doar la creşterea companiei dincolo de
graniţele naţionale. Ea depinde de şi antrenează în acelaşi timp creşterea
companiei între graniţele naţionale;
- internaţionalizarea este un proces reversibil. Odată angajată compania în
internaţionalizarea activităţilor sale, nu există inevitabilitatea continuării acestui
proces. Evidenţele empirice arată că reversul internaţionalizării (dez-
internaţionalizarea), respectiv descreşterea implicării în operaţiuni internaţionale,
se poate produce în oricare stadiu al procesului.
O problemă care apare în acest context este evaluarea gradului de
internaţionalizare a unei companii. Cea mai accesibilă modalitate de evaluare a gradului
1
 Finanţe corporative internaționale
de internaţionalizare a unei companii este măsurarea volumului vânzărilor realizate de
aceasta în străinătate, comparativ cu totalul vânzărilor sale. Astfel, ponderea deţinută de
exporturi în totalul vânzărilor este utilizată, de regulă, ca indicator al performanţei la
export. Deşi acest indicator este atractiv, datorită simplităţii şi măsurabilităţii sale, el ne
oferă foarte puţine informaţii despre companie şi despre capacitatea acesteia de a derula
operaţiuni în străinătate.
Datorită diversităţii operaţiunilor internaţionale, a tipurilor de pieţe, a gradului
de implicare organizaţională internaţională şi a tipurilor de oferte de produse pe pieţele
externe, este în mod evident necesar un cadru de referinţă mai larg pentru evaluarea
mărimii implicării internaţionale în creştere a companiilor.

2
 Finanţe corporative internaționale

Astfel, internaţionalizarea este asociată şi dependentă de: metodele de operare pe

pieţele externe, oferta de produse tranzacţionate în străinătate, pieţele externe pe care este
prezentă compania, personalul angajat, resursele financiare şi structura organizaţională
(Figura 1.1.).

Figura 1.1. Dimensiunile internaţionalizării

METODE DE OPERARE
ÎN STRĂINĂTATE
(Cum?)
Agenţii, filiale, licenţiere,
franchising, contracte de
management

PRODUSE PIETE
TRANZACĘIONATE
(Ce?) COMPANIA (Unde?)
Bunuri, servicii, know- Diferenţe politice
how, sisteme etc. /culturale / distanţe fizice

CAPACITATE
ORGANIZAĘIONALĂ

STRUCTURA ORGANIZAĘIONALĂ PERSONALUL ANGAJAT

Experienţă şi abilită ţi în operaţii internaţionale; training
Departament export Divizie internaţională

FINANĘE

Sursa: Welch, L., Luostarinen – Internationalization: Evolution of the

Concept, 1999.

Metodele de operare în străinătate. Evidenţele empirice arată că pe măsură ce

companiile cunosc o creştere a nivelului implicării lor internaţionale, se manifestă
tendinţa de modificare a modalităţii prin care ele operează pe pieţele externe, în sensul
folosirii unor metode de operare ce implică un angajament crescut pe pieţele din
străinătate. Evoluţia tipică a metodelor de operare folosite indică o succesiune ce începe
cu efectuarea de exporturi ocazionale, continuă cu exporturi realizate prin intermediul
umor agenţi locali independenţi, fază urmată apoi de crearea de filiale proprii de vânzare
pe pieţele externe, pentru ca faza finală să o reprezinte delocalizarea în străinătate a
facilităţilor de producţie, respectiv crearea de filiale de producţie în străinătate.
Pe măsura creşterii angajării internaţionale a companiei, se observă şi tendinţa spre
o mai mare diversitate a metodelor de operare în străinătate utilizate. Acest lucru se
3
 Finanţe corporative internaționale
explică atât prin faptul că firmele dobândesc o mai mare experienţă, abilitate şi
cunoaştere de a opera pe pieţele externe, cât şi prin faptul că acestea sunt expuse unei
game mai largi de oportunităţi şi riscuri de afaceri.
Astfel, potrivit acestei dimensiuni, internaţionalizarea se reflectă printr-o creştere a
profunzimii implicării şi diversităţii metodelor operaţionale. La nivel global, acest lucru
este sesizabil prin creşterea volumului investiţiilor străine, ca modalitate de operare, dar
şi prin creşterea operaţiunilor de comerţ în contrapartidă în diferitele sale forme, a
tranzacţiilor de

4
 Finanţe corporative internaționale

transfer tehnologic, a operaţiunilor de franchising sau a contractelor de management. În

consecinţă, este dificil, poate chiar imposibil, de a avansa în procesul de internaţionalizare
prin folosirea unei singure metode preferate de operare în străinătate.
Oferta de produse tranzacţionate pe pieţele externe. Pe măsură ce compania îşi
sporeşte implicarea în operaţiunile internaţionale, se manifestă şi tendinţa sa de a-şi
diversifica oferta de produse pe pieţele străine. Această evoluţie se poate produce pe
două niveluri:
- lărgirea unei game de produse existente sau oferirea uneia noi;
- modificarea întregului concept de produs, pentru a putea include componente
de soft, precum servicii, tehnologie, know-how sau combinaţii între acestea.
Pieţele externe ţintă. Experienţa arată că este dificilă dezvoltarea în
străinătate a operaţiunilor companiei prin concentrarea pe un număr limitat de ţări.
Extinderea operaţiunilor şi a ofertei de produse sunt într-o măsură mai mare legate de
obţinerea unei prezenţe pe un număr mai mare de pieţe externe, pieţe ce implică o
distanţă „temporală” mai mare sub aspect politic, cultural, economic şi fizic.
Studiile arată că există o tendinţă de bază în comportamentul corporaţiilor, în
special în stadiile iniţiale ale internaţionalizării, de a aborda pieţe ce apar a fi mai simplu,
mai familiar şi mai puţin costisitor de câştigat. Aceste pieţe sunt în general acelea care
sunt mai apropiate din punct de vedere fizic şi cultural. O reorientare a activităţilor
internaţionale ale unei companii spre localizări şi pieţe „mai îndepărtate” poate fi
interpretată ca un indiciu al unei mai mari maturizări a ei în ceea ce priveşte procesul
de internaţionalizare pe care îl parcurge.
Cu cât o companie se află într-un stadiu mai avansat în privinţa fiecăreia din cele
3 dimensiuni analizate, cu atât este mai maturizată în ceea ce priveşte
internaţionalizarea activităţilor ei. Deşi oferă posibilitatea unei evaluări pe o bază mai
largă a internaţionalizării, aceste trei dimensiuni se concentrează pe factori, elemente şi
evoluţii ce ţin exclusiv de activităţile de pe pieţele externe ale companiei.
Dacă ne-am limita la o abordare care s-ar axa doar pe aceste dimensiuni, atunci ar
însemna să lăsăm de o parte o serie de modificări şi evoluţii ce au loc în interiorul
companiei, modificări care rezultă din sau care reflectă gradul de internaţionalizare a
companiei, dar care formează totodată şi baza unor dezvoltări viitoare ale însuşi
procesului de internaţionalizare.
Astfel, se evidenţiază trei dimensiuni endogene ale companiei, care reflectă
capacitatea sa organizaţională şi importanţa factorilor ce ţin de această capacitate în
susţinerea procesului de internaţionalizare.
Personalul angajat. În orice companie, succesul procesului de internaţionalizare
depinde în mare măsură de tipul de persoane (începători sau cu experienţă) implicate
în diferitele faze ale procesului, precum şi de politica generală de personal a
companiei. Studiile au arătat că internaţionalizarea este facilitată şi totodată
facilitează dezvoltarea, la nivelul personalului implicat, a cunoştinţelor, abilităţilor
şi experienţei legate de afacerile internaţionale derulate de companie.
Atât timp cât personalul implicat nu devine mai „internaţional” în ceea ce
priveşte capacităţile sale şi orizontul său de perspectivă, abilitatea companiei de a se
implica într-o strategie de dezvoltare internaţională este sever restrânsă.
De aceea, dezvoltarea unui personal cu capabilităţi internaţionale se dovedeşte
a fi unul dintre indicii de primă importanţă ai măsurii în care, din punct de vedere al
factorilor endogeni, corporaţia a devenit cu adevărat internaţionalizată, chiar dacă
această dimensiune este mai dificil de cuantificat decât cele trei externe analizate mai

5
 Finanţe corporative internaționale
sus.
Structura organizaţională. Pe măsură ce cresc şi se diversifică cerinţele de natură
administrativă şi organizatorică legate de desfăşurarea operaţiunilor internaţionale, structura
organizaţională a companiei este supusă unei presiuni puternice în direcţia adaptării sale la
aceste cerinţe. Acest lucru este demonstrat de o serie de studii empirice care au evidenţiat
faptul că firmele au folosit o serie de aranjamente organizaţionale formale şi informale în
diferitele ţări în care operează, tocmai pentru a face faţă creşterii numărului şi complexităţii
componentelor procesului de internaţionalizare.

6
 Finanţe corporative internaționale
Resursele financiare. Creşterea operaţiunilor internaţionale ale companiei este de natură să
conducă la o creştere a necesarului de fonduri financiare disponibile pentru susţinerea
acestor activităţi. Natura şi extensiunea operaţiunilor de finanţare a activităţilor desfăşurate
în străinătate pot reprezenta, la rândul lor, un indiciu al gradului de internaţionalizare atins
de companie. Pe măsură ce compania îşi dezvoltă operaţiunile internaţionale, este de
aşteptat ca tipurile de surse de finanţare, locale şi internaţionale, precum şi gradul de
sofisticare a tehnicilor de finanţare folosite să cunoască modificări. Această relaţie depinde
însă şi de alte aspecte: tipurile de produse şi servicii tranzacţionate pe pieţele externe,
metodele de operare în străinătate utilizate, tehnicile de plată folosite şi mărimea suportului
guvernamental de care firma beneficiază.
Prin urmărirea şi examinarea acestor şase dimensiuni, este posibilă obţinerea
unei imagini de ansamblu consistente privind stadiul de internaţionalizare în care se află
o anumită companie la un moment dat, comparativ cu alte companii.

1.2. Definirea companiei transnaţionale

Din punctul de vedere al managementului firmelor care se internaţionalizează,

comportamentul acestora s-a împărţit în mod tradiţional în două categorii diferite:
corporaţii ce se internaţionalizează printr-o coordonare globală a operaţiunilor lor şi
corporaţii ce se internaţionalizează printr-o abordare flexibilă şi adaptabilă condiţiilor
locale de operare în străinătate.
Mediul de afaceri, în condiţiile globalizării de astăzi cere mai mult decât un
management centralizat eficient sau decât derularea unor operaţiuni internaţionalizate
adecvat flexibilizate la condiţiile locale. El cere ca firmele să fie în măsură să pună în
aşa fel în legătură diversele lor tipologii organizaţionale cu resursele de care dispun,
încât să poată realiza şi asigura simultan coordonarea globală şi flexibilitatea locală a
operaţiunilor lor. Astfel, capabilitatea transnaţională reprezintă abilitatea de a opera
dincolo de graniţele teritorial-naţionale, conservând flexibilitatea locală şi realizând în
acelaşi timp integrarea globală a operaţiunilor transfrontaliere.
Dificultatea definirii companiei transnaţionale apare datorită multitudinii de
ipostaze pe care le îmbracă în activitatea curentă un astfel de operator. Marea varietate
a definiţiilor propuse are ca principală explicaţie importanţa diferită pe care acestea o
acordă diferitelor caracteristici ale firmelor ce operează pe scară internaţională:
- o companie angajată în producerea şi vânzarea de bunuri şi servicii în mai mult de
o ţară, fiind formată, în general, dintr-o firmă-mamă localizată în ţara de origine şi
de la 5 la 6 filiale în străinătate, în ţările-gazdă, având de obicei un grad ridicat
de interacţiune strategică între componentele sale;
- o companie ce controlează operaţiuni sau active generatoare de venituri în mai
mult de o ţară;
- o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează
activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară.
Astfel, putem sintetiza că o companie transnaţională este o modalitate de coordonare a
producţiei de la un centru strategic de luare a deciziei, atunci când această coordonare
are în vedere activităţile firmei dincolo de graniţele naţionale.
Caracteristicile firmelor care operează la scară internaţională vizează următoarele
aspecte:
caracteristicile structurale ale firmei: numărul de ţări în care operează compania,
7
 Finanţe corporative internaționale
naţionalitatea acţionarilor companiei, compoziţia multinaţională a managementului
de vârf;
caracteristicile de performanţă ale firmei: volumul absolut sau ponderea relativă a
veniturilor
obţinute, vânzărilor realizate, activelor deţinute sau angajaţilor implicaţi în
operaţiunile la scară internaţională ale companiei respective;
caracteristicile comportamentale ale conducerii de vârf a firmei, cum ar fi aceea de a
gândi în mod global sau de a aplica strategii globale de afaceri.

8
 Finanţe corporative internaționale

Operaţiunile companiilor transnaţionale conservă următoarele elemente esenţiale:

- efectuarea de investiţii directe în străinătate, ceea ce conferă puterea de control
asupra procesului de luare a deciziei într-o companie străină;
- transferul unui pachet complex de factori precum: capital (financiar şi fix),
tehnologie, know-how, expertiză financiar-contabilă, practici manageriale şi
organizaţionale, cunoaştere, abilităţi profesionale şi antreprenoriale;
- cerinţa ca activele generatoare de valoare adăugată, achiziţionate printr-un astfel
de proces investiţional, să fie amplasate în diferite ţări.
În continuare, putem realiza o comparaţie între compania transnaţională (CTN) şi
alte două tipuri de entităţi angajate în afacerile internaţionale, respectiv firma de comerţ
exterior şi firma naţională diversificată. Privitor la firma de comerţ exterior, este de
remarcat că şi aceasta şi CTN tranzacţionează bunuri şi servicii dincolo de graniţele
naţionale, însă CTN tranzacţionează intern aceste bunuri şi servicii, în sensul că
tranzacţiile au loc între entităţi componente ale grupului corporativ transnaţional, urmând
alte circuite decât cele ale pieţei, adică urmând circuitele unei pieţe interne a grupului,
tranzacţiile având loc înainte sau după ce CTN le-a adăugat valoare prin intermediul
activelor pe care le deţine şi le controlează în diferite ţări străine. În ceea ce priveşte
comparaţia între CTN şi firma naţională diversificată, reţinem că ambele se angajează în
activităţi economice multiple, dar CTN se deosebeşte de firma naţională prin aceea că
ea realizează cel puţin o parte a acestor activităţi într-o altă ţară, diferită de cea de
origine.
De aici rezultă două trăsături majore ale CTN: faptul că ea organizează,
coordonează şi controlează activităţi multiple creatoare de valoare şi generatoare de
venituri dincolo de graniţele naţionale şi faptul că CTN internalizează pieţele mondiale
pentru produsele intermediare ce rezultă din aceste activităţi. De aceea, ceea ce
individualizează în mod net CTN este faptul că nici o altă entitate nu se angajează atât în
producţia, cât şi în tranzacţiile comerciale transfrontaliere.
Astfel, CTN trebuie înţeleasă printr-o dublă perspectivă:
- la un prim nivel, de suprafaţă, care evidenţiază forma CTN, aceasta
reprezentând un grup de corporaţii controlate de la un sediu central şi care îşi
desfăşoară activitatea în mai multe ţări. CTN apare ca o entitate definită prin
raporturile de subordonare centru-filiale, în condiţiile unei dispersii geografice
mai mult sau mai puţin accentuate a acestor raporturi;
- la un al doilea nivel, de adâncime, care evidenţiază substanţa CTN, ea trebuind
privită ca fiind un sistem integrat ce derulează afaceri la scară internaţională,
sistem ce deţine (total sau parţial), controlează şi gestionează active creatoare de
valoare şi generatoare de venituri şi care sunt amplasate în diferite ţări.
Spre deosebire de accepţiunea formală a CTN, care pune accent pe raporturile
ierarhice din interiorul grupului, accepţiunea după substanţă a CTN pune accentul pe
relaţiile funcţionale dintre
componentele grupului. Astfel, în primul caz, ceea ce contează este CTN ca societate-
mamă, iar în cel de-al doilea contează CTN ca textură a relaţiilor reciproce dintre
componentele sale.
În concluzie, CTN reprezintă o pluri-entitate ce fiinţează prin textura relaţiilor de
dependenţă reciprocă dintre componentele sale, dar subordonată scopurilor urmărite la
nivelul unităţii sale de coordonare centrală (societatea-mamă).

9
 Finanţe corporative internaționale
1.3. Gradul de transnaţionalitate

În literatura de specialitate au fost studiate 3 criterii, în funcţie de care, pe de o

parte, să putem aprecia, în ce măsură, în cazuri individuale de corporaţii cu activităţi
internaţionalizate, se poate vorbi despre întrunirea caracteristicilor minime pentru
dobândirea statutului de corporaţie ca operator transnaţional, iar pe de altă parte, odată
dobândit acest statut, să putem vorbi despre un anumit grad de transnaţionalitate a
operatorului respectiv. Aceste criterii sunt:
- gradul de implicare a companiei pe pieţele internaţionale de produse, de factori
de producţie şi pe pieţele financiare;
- gradul de coordonare la scară globală a operaţiunilor şi funcţiilor companiei;
- gradul de flexibilitate a deciziilor operaţionale şi strategice ale companiei faţă de
considerentele de natură financiară.

10
 Finanţe corporative internaționale
Gradul de implicare a companiei pe pieţele internaţionale de produse (bunuri
şi servicii), de factori de producţie şi pe pieţele financiare
Ţinând cont de acest criteriu, poate fi realizată o clasificare a companiilor după
gradul de transnaţionalitate conform prezentării din tabelul 1.1.
Tabelul 1.1. Gradul de transnaţionalitate a
companiei (implicarea naţională şi
internaţională)
Pieţele de Piaţa financiară
Pieţele factori Filiale Capital de
Tipul de în împrumut Capital
de
companiei produs producţ străinăt propriu
e ie ate
Naţionala I N N - N N
Naţionala II I I - N N
Transnaţionala I I I I N N
Transnaţionala II I I I I N
Transnaţionala III I I I I I
Notă: N – implicare naţională masivă; I – implicare internaţională masivă
Sursa: Munteanu, C., Horobeţ, A. – Finanţe transnaţionale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, pag. 101.

Din tabelul 1.1. se observă că dintre cele 5 elemente componente ale acestui
criteriu (pieţele de produse, pieţele factorilor de producţie, existenţa filialelor în
străinătate, piaţa capitalului de împrumut, piaţa capitalului propriu), ultimele 2, care
formează piaţa financiară, sunt cele mai relevante pentru gradul de transnaţionalitate
dobândit de o companie anume, în sensul că implicarea masivă a companiei pe aceste
pieţe financiare se realizează cel mai greu.
Trebuie menţionat însă că această schemă de clasificare nu poate constitui un
model explicativ al evoluţiei companiei transnaţionale, mai ales că aceasta nu acoperă
toate elementele şi aspectele relevante ale transnaţionalităţii.
Gradul de coordonare la scară globală a operaţiunilor şi funcţiilor companiei
Coordonarea poate fi urmărită pe două niveluri:
- la nivelul gradului de integrare globală a deciziilor privind operaţiunile
internaţionale ale companiei. În acest sens, compania ce poate realiza integrarea
operaţiunilor sale internaţionale în sfera producţiei şi a marketingului este o
companie ce deţine o capabilitate globală distinctă comparativ cu o companie
ce nu îşi coordonează operaţiunile şi funcţiile la scară internaţională;
- la nivelul gradului de integrare globală a deciziilor financiare ale companiei.
Astfel, companiile ce îşi pot coordona operaţiunile financiare ale filialelor lor
din străinătate deţin o capacitate şi abilitate deosebite de a valorifica în interesul
lor acele pieţe financiare, lucruri ce nu sunt accesibile companiilor ce acordă
departamentelor financiare ale filialelor lor un grad ridicat de autonomie.
Drept urmare, dacă din punctul de vedere al acestor două criterii ale gradului de
transnaţionalitate luate împreună, companiile se pot califica drept transnaţionale în
virtutea gradului lor ridicat de implicare internaţională, atunci numai companiile cu o
ridicată coordonare internaţională a operaţiunilor şi funcţiilor lor sunt cu adevărat bine
poziţionate pentru a atinge obiectivele unei strategii globale, adică pentru a atesta un
grad mai ridicat de transnaţionalitate.
11
 Finanţe corporative internaționale
Gradul de flexibilitate a deciziilor operaţionale şi strategice ale companiei
faţă de considerentele de natură financiară
O primă idee este aceea că superioritatea considerentelor de natură financiară
implicate de acest criteriu este expresia transformărilor de amploare ce au avut şi încă au
loc în modul de administrare şi gestiune a corporaţiei moderne, sub presiunea unor
factori precum progresul tehnologic, globalizarea dezvoltării economice, tendinţa de
diminuare a rolului companiei
„parteneriale”, în favoarea companiei „acţionariale”, noua ideologie mondială a
guvernării corporative, precum şi resuscitarea importanţei maximizării averii
acţionarilor, ca obiectiv primordial al unei corporaţii moderne.

12
 Finanţe corporative internaționale

O a doua idee în acest context este că superioritatea considerentelor de natură

financiară face ca flexibilitatea în ajustarea deciziilor operaţionale şi strategice ale
companiei la astfel de argumente financiare să devină ea însăşi un al treilea criteriu în
aprecierea gradului de transnaţionalitate al unei companii.
Putem observa legătura strânsă între principiul coordonării şi cel al flexibilităţii,
întrucât aceste principii se extind asupra legăturilor ce există între toate deciziile
financiare şi nefinanciare, operaţionale şi strategice. Gradul ridicat de control global şi de
ajustabilitate financiară a unei CTN lărgeşte considerabil scala globală la care ea
operează, şi, totodată, o deosebeşte de alte transnaţionale mai puţin coordonate şi
flexibile.
Întrucât transnaţionalitatea este un atribut al intensităţii expansiunii internaţionale,
putem analiza o reprezentare ilustrativă a fluidităţii criteriilor de transnaţionalitate, oferită
de modelul descriptiv al „Roţii cu spiţe”, elaborat de Holland (Figura 1.2).
Figura 1.2. Modelul „Roata cu spiţe”
Utilizarea
contractelor de
licenţiere /
franchising şi
management,
proprietate parţială
şi societăţi mixte
Numărul de
filiale în Amploarea
străinătate comerţului
transfrontalier
intra- şi inter-
companie

Flexibilitatea Numărul de mari

decizională la Compa
proiecte
considerente nia
investiţionale în
financiare naţiona
străinătate
lă

Multinaţi
onală

Gradul de integrare Transnaţională pieţele bancare şi de capital

globală a deciziilor naţionale şi internaţionale
operaţionale şi
financiare
Mărimea
accesului pe
13
 Finanţe corporative internaționale
mul trezorerie în
operaţiu marile centre
Volu nilor de financiare

Sursa: adaptare după Holland, J. – International Financial Management, 2nd edition,

Oxford, Blackwell/Business, 1993, pag. 4.
Modelul lui Holland cu privire la gradul de transnaţionalitate comportă două
observaţii de poziţionare:
- cu cât o companie se mută mai mult dinspre centrul roţii înspre capătul spiţelor,
cu atât ea are un grad mai ridicat de transnaţionalitate;
- pachetul de criterii din partea stângă a roţii reprezintă, în general, măsura comună
a transnaţionalităţii unei companii (în special, numărul de filiale în străinătate,
gradul de
integrare globală a deciziilor operaţionale şi financiare; gradul de flexibilitate a
deciziilor strategice şi operaţionale faţă de considerentele de natură financiară). În
schimb, criteriile din partea dreaptă a roţii reprezintă mai curând măsura fină a
transnaţionalităţii. Ele sunt mai curând antrenate de criteriile comune, în sensul că
devin mai pregnante în caracterizarea transnaţionalităţii companiei în mod direct
proporţional cu intensitatea mai ridicată a criteriilor comune, din stânga roţii.

14
 Finanţe corporative internaționale

Modelul „Roata cu spiţe” pune în evidenţă 3 stări posibile ale companiei:

Firma naţională, care constă într-o aglomerare de criterii cu valori mici, cu
parametrii scăzuţi pentru toate criteriile de transnaţionalitate. Astfel, compania naţională
poate fi definită ca fiind compania cu grad zero de transnaţionalitate.
Firma multinaţională, care prezintă valori scăzute pentru coordonarea globală şi
flexibilitatea financiară, dar înregistrează scoruri ridicate pentru numărul de filiale în
străinătate sau în ceea ce priveşte comerţul transfrontalier. Multinaţionala reprezintă
deci, o mixtură de criterii de transnaţionalitate cu valori ridicate şi de criterii cu valori
scăzute.
Firma transnaţională, care prezintă valori ridicate pentru toate criteriile de
stânga
(coordonare, flexibilitate, număr de filiale în străinătate). Datorită faptului că firma are
valori ridicate pentru toate criteriile comune de stânga, aceasta este de natură să
antreneze valori ridicate pentru criteriile de dreapta (volumul comerţului transfrontalier
intra-firmă şi inter-firme denominat într-un mare număr de monede străine, numărul de
mari proiecte investiţionale realizate în străinătate, ponderea operaţiunilor de trezorerie
efectuate în marile centre financiare ale lumii).
Este de remarcat, faptul că, în cazul CTN, valorile criteriilor axiale (utilizarea
extensivă a modalităţilor de implantare în străinătate prin licenţieri/franciză, contracte
de management şi dobândirea de drepturi de proprietate; accesul extensiv la
numeroase pieţe bancare şi de capital naţionale şi internaţionale) sunt sensibil mai
ridicate decât în cazul companiei multinaţionale.

1.4. Delocalizarea în spaţiul mondial

O altă perspectivă distinctă de evaluare a internaţionalizării corporative întâlnită

în literatura de specialitate are în vedere capacitatea companiei de a-şi delocaliza în
spaţiul mondial facilităţile sale productive şi de cercetare. Este, de fapt, ceea ce
dezbaterile de profil definesc în mod curent, problematica firmei globale.
Conform adepţilor diferenţierii şi individualizării distincte a firmei globale, o
corporaţie transnaţională vinde pe pieţele mai multor ţări, adaptându-şi ofertele de
produs, practicile manufacturiere şi strategiile de marketing în funcţie de necesităţile
fiecărei pieţe, de regulă la un preţ considerabil de ridicat. Prin contrast, o companie
globală caută să vândă aceleaşi produse şi servicii peste tot şi îşi derulează operaţiunile la
un anumit standard, la un cost relativ scăzut. Ea consideră lumea întreagă, sau cel puţin
cea mai mare parte a acesteia, drept o piaţă unică.
Diferenţele esenţiale între cele două tipuri de companii sunt analizate pe baza
factorilor prezentaţi în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2. Diferenţe esenţiale între compania globală şi compania
transnaţională
Compania globală Compania transnaţională
Mai multe produse sunt vândute în afara Teritoriul ţării de origine este în
decât în continuare
interiorul ţării de origine cea mai mare piaţă
Luarea deciziei este mai degrabă localizată
decât Există un lanţ de comandă clar şi
centralizată neambiguu
Procesul de cercetare-dezvoltare este Activităţile de cercetare-dezvoltare sunt
implementat conduse şi proiectate la sediile centrale
oriunde este necesar, adesea în laboratoare
15
 Finanţe corporative internaționale
străine
Acţiunile companiei sunt de regulă cotate la Acţiunile companiei sunt cotate doar la
mai bursa
multe burse din ţara de origine
Acţionarii se află în principal în ţara de
Acţionarii sunt răspândiţi în întreaga lume origine
În cadrul managementului de vârf, sunt Managementul internaţional este
antrenaţi direcţionat
directori executivi străini la sediul central, cuprinzând puţini
străini
Consiliul de Administraţie are o În Consiliul de Administraţie sunt foarte
componenţă puţini străini
pronunţat multinaţională
Barierele comerciale nu reprezintă o Luarea deciziei este puternic afectată de
ameninţare graniţe şi bariere comerciale
pentru afacere
Imaginea globală este mai degrabă susţinută,
decât îngrădită, de identitatea puternică a ţării Identitatea ţării de origine este limitată
de origine.

16
 Finanţe corporative internaționale

Astfel, pentru promotorii diferenţierii global – transnaţional, globalizarea este mai

mult decât o stare a companiei. Ea este un obiectiv spre care tind numeroase întreprinderi
ce au o permanentă preocupare pentru a-şi integra mai puternic diversele componente.
Această integrare pune totuşi unele probleme pe planul resurselor umane, care sunt mai
puţin globalizate comparativ cu alte funcţii ale întreprinderii. În privinţa raportului dintre
procesul de globalizare şi comportamentul firmei, adepţii unicităţii caracteristicilor
corporaţiei globale susţin că globalizarea poate fi văzută sub un dublu aspect:
- ca obiectiv de eficienţă pe plan mondial. Odată cu creşterea complexităţii
interne a
organizaţiei corporative globale şi cu intensificarea competiţiei globale, unele corporaţii
transnaţionale au început să-şi deplaseze sediile unora dintre divizii în afara ţărilor de
origine. Logica acestui proces relevă o preocupare pentru o mai bună utilizare a
resurselor şi o voinţă sistematică de reaplicare a ideilor bune, oricare ar fi sursa lor
geografică: de la o marcă la alta, de la un punct de desfacere la altul, de la o fabrică la
alta. Aceste programe de globalizare sunt, de fapt, programe de căutare a eficienţei, de
raţionalizare şi cvasi-normalizare, globalizarea fiind tot mai vizibilă şi în activitatea de
cercetare-dezvoltare, şi în armonizarea procedurilor de muncă şi a echipamentelor,
oricare ar fi localizarea sediului.
- ca un model prospectiv de dezvoltare corporativă. Chiar dacă globalizarea
reprezintă o
tendinţă puternică, raţionalizarea gestiunii firmei la nivelul unui spaţiu mondial lărgit nu
se poate realiza fără a se lovi de barierele în calea globalizării, iar dintre acestea, cele
mai importante sunt: ponderea proprietăţii naţionale în capitalul firmelor, ponderea încă
importantă a întreprinderilor publice în unele ţări, polemicile legate de delocalizarea
distructivă a forţei de muncă în ţările dezvoltate etc. Întreprinderea globală, raţionalizând
implantările sale şi gestionând fluxurile sale de produse, de informaţii şi monetare
într-un spaţiu economic fără bariere, este considerată a fi un model al întreprinderii
mondializate. Însă, realitatea adevărată asupra acestor aspecte este mult mai complexă
şi mai nuanţată. Până în prezent au existat deja două etape în procesul de globalizare
a firmelor: prima, cea a globalizării regionale; a doua, cea care tocmai se conturează,
este cea a globalizării mondiale, având în acelaşi timp, un centru nervos localizat într-o
anume ţară.
Globalizarea regională s-a dezvoltat pentru a sustrage întreprinderea
mondializată
fluctuaţiilor monetare între marile regiuni economice ale lumii. Ea are ca obiectiv,
raţionalizarea activităţilor unei întreprinderi, asigurând într-o manieră cvasi-autonomă,
cercetarea, producţia şi comercializarea în cele trei regiuni-poli ai economiei mondiale:
America de Nord, Uniunea Europeană şi Asia.
Globalizarea mondială, numită şi glocalizarea, constituie o ultimă fază care
vizează
înlăturarea barierelor între zonele lumii pentru a rentabiliza o gestiune mult prea
costisitoare, atunci când e centrată pe cele 3 regiuni amintite mai sus. Ea se traduce
printr-o revenire a deciziilor strategice spre sediul central intern şi printr-o distribuţie
mondială a activităţilor într-un spaţiu nesegmentat regional şi în care echipele locale pun
în aplicare, într-o manieră suplă, directivele sediului central.
Astfel, studiul dezbaterilor actuale privind corporaţia modernă ne permite să
constatăm că transnaţionala prezintă un comportament economic dual, şi anume:
17
 Finanţe corporative internaționale
- CTN este un operator economic de tip întreprindere, având drept cod genetic
tendinţa
ireversibilă de expansiune internaţională autocentrată, adică prin forţe şi motivaţii
proprii. Atunci când intensitatea expansiunii internaţionale depăşeşte un anumit
prag (internaţionalizarea activităţilor prin efectuarea de investiţii directe în active
productive amplasate în străinătate), transnaţionala tinde să fie tot mai puţin
legată de spaţiul economic de provenienţă şi să se comporte ca un agent
mondoeconomic;
- CTN este un sector al spaţiului economic mondial, rezultat prin
internalizarea, în
intensităţi diferite, a diferitelor fluxuri economice mondiale, care ajung să
reprezinte de fapt, schimburi efectuate integral în interiorul corporaţiei (între
componentele sale).
Din aceste motive, putem considera companiile transnaţionale ca fiind atât
operatori microeconomici, cât şi operatori macroeconomici.

18
 Finanţe corporative internaționale

1.5. Organizarea managementului financiar în corporaţia transnaţională

Managementul financiar internaţional (MFI) nu s-a desprins sub forma unui

domeniu independent de managementul financiar tradiţional (MFT), el conturându-se
doar ca domeniu distinct, care îşi păstrează totuşi rădăcinile conceptual-metodologice
din cadrul MFT. MFI nu reprezintă o ruptură de MFT, ci o dezvoltare a acestuia prin
extensiune şi prin aprofundare, având loc o evoluţie a MFT prin MFI. Problemele
legate de MFI al CTN în contextul pieţelor reale (de bunuri şi servicii) şi al pieţelor
financiare sunt prezentate în figura 1.3.
Figura 1.3. Deciziile de MFI în cadrul CTN
Pieţele Pieţele
internaţio internaţio
nale de nale de
bunuri şi bunuri şi
Structura de capital:
servicii grupul transnaţional servicii
şi filiale în stră ină tate
Dividende: grupul Utilizarea
transnaţional şi tuturor
filiale în deciziilor în
stră ină tate
vederea
Exploatarea maximizării
avantajelor averii
CTN pe Decizii acţionarilor
pieţele de privind
bunuri şi investiţiile în
stră ină tate
servicii, ca
sursă
fundamenta Riscul valutar Decizii de
lă de şi finanţare Finanţarea
generare a managementul globală firmei,
avuţiei acestuia
achiziţionare
a de servicii
Numerar Riscul de de
şi capital dobâ ndă şi management
de lucru managementul al riscului,
acestuia exploatarea
imperfecţiuni
lor
Personalul (dezechilibru
financiar l pieţei;
din cadrul distorsiunile
CTN deciziilor
guvernament
ale; structura
pieţei;
eşecurile
pieţei)

Sursa: adaptare după Holland, J. – International Financial Management, 2nd edition,

Oxford, Blackwell/Business, 1993.
Din figura 1.3 se poate observa că decizia investiţională este sursa fundamentală
de valoare şi în CTN, ea fiind în centrul atenţiei Consiliului de Administraţie al
societăţii-mamă, a echipei manageriale şi a personalului operaţional. Scopul investiţiei
19
 Finanţe corporative internaționale
directe în străinătate este crearea de valoare prin cuplarea realizată între avantajele unice
ale entităţii transnaţionale privind proiectarea produsului, tehnologia de producţie sau
strategia de marketing şi avantajele specifice ale spaţiilor de implantare, care pot
include, fie accesul la pieţe foarte mari, fie la materii prime sau la forţă de muncă ieftină.
Valorificarea acestor avantaje specifice de localizare pe pieţele de bunuri şi servicii
reprezintă zona de competenţă a managerilor operaţionali ai grupului transnaţional, ea
fiind totodată nucleul de bază pentru crearea de bogăţie suplimentară în favoarea
acţionarilor CTN.
Decizia investiţională se susţine printr-o serie de alte decizii de MFI. Acestea
conduc la optimizarea deciziei de a investi şi reprezintă în acelaşi timp mijloace de
protecţie şi consolidare a valorii create. Astfel se explică de ce personalul cu calificare
financiară din cadrul grupului transnaţional - top-managerul de finanţe (numit şi
vicepreşedinte de finanţe), managerii financiari, precum şi personalul departamentelor
financiare – este implicat în toate aceste zone ce ţin de deciziile de MFI. Managerul
financiar, numit şi trezorier, şi vicepreşedintele de finanţe, numit şi director financiar, pot
fi priviţi ca personalul de mijloc, care face legătura între pieţele reale de bunuri,
servicii, forţă de muncă etc. şi pieţele financiare.
Rolul dublu al departamentului financiar
Personalul cu atribuţii financiare într-o CTN îndeplineşte două tipuri de roluri, aflate
în interdependenţă: un rol pur financiar şi un rol de furnizor de informaţii şi de legătură.
În privinţa rolului financiar convenţional, personalul financiar acţionează ca:
- cei care asigură fondurile şi serviciile financiare necesare companiei;
- analişti financiari şi decidenţi în probleme de natură financiară;
- operatori financiari pe pieţele de profil;

20
 Finanţe corporative internaționale
- instrument specializat al corporaţiei pentru ca aceasta să poată răspunde prompt şi
eficient problemelor ce apar într-un mediu caracterizat prin incertitudine
financiară.
Acest rol pur financiar presupune că personalul financiar este cel care se ocupă de
satisfacerea nevoilor anticipate, dar şi a celor neaşteptate ale firmei pentru servicii de
natură financiară, precum şi de riscul financiar la care este expusă compania.
Specializarea acestui personal se referă la problemele financiare, multe dintre activităţile
lor curente fiind situate la graniţa dintre firmă şi pieţele financiare.
Cel de-al doilea rol se referă la atribuţiile şi funcţiile personalului financiar în
ceea ce priveşte furnizarea de informaţii şi asigurarea legăturii cu membrii
Consiliului de Administraţie, precum şi activitatea de mediere între managerii de
divizii şi filiale, şi ceilalţi manageri operaţionali. Drept urmare, personalul
departamentului de trezorerie poate colecta informaţii de la personalul de conducere,
dar şi de la cel operaţional, privind nevoile financiare şi riscurile financiare care
decurg din deciziile strategice şi operaţionale care se iau în firmă. Ei pot, de
asemenea, să coordoneze discuţiile dintre staff-ul operaţional şi cel financiar privind
implicaţiile pentru firmă ale riscurilor financiare percepute ca atare. Astfel,
previziunile privind cursul de schimb şi implicaţiile în ceea ce priveşte operaţiunile
de aprovizionare ale corporaţiei, politica de preţuri şi riscul valutar la care aceasta
este expusă, pot necesita decizii în comun privind modificările ce trebuie adoptate în
planul deciziilor ce se iau în cadrul strategiei operaţionale şi în cel al strategiei de
hedging financiar.
Organizarea funcţiei financiare
Funcţia financiară într-o CTN, în general, şi managementul financiar, în
special, constau în activităţile prestate de diverse grupuri de personal cu atribuţii
legate de finanţele corporaţiei, activităţi ce acoperă o plajă largă de decizii financiare,
de contabilitate şi de politică fiscală. În general, managerul financiar (trezorierul)
conduce şi este încadrat într-o echipă de angajaţi care este subordonată şi care
raportează, alături de echipa condusă de contabilul şef, în faţa top- managerului de
finanţe. Modul de organizare a funcţiei financiare într-o CTN tipică este prezentat în
figura 1.4.
Figura 1.4. Organizarea managementului financiar în CTN

Evaluarea noilor proiecte Vicepreşedinte pentru finanţe (Finance Director)

majore de ISD Politica de
Noi achiziţii dividende Politica
de finanţare
Rol de informare şi de legătură globală
Identificarea liniilor directoare
Rol financiar pur generale pentru managementul
riscului
Manager Financiar Trezorier
(Financial Manager / Treasurer)Manager pentru probleme de auditare
Contabil şef (Chief Accountant) Manager
(Auditpentru
Manager)
probleme fiscale (Tax Manager)

21
 Finanţe corporative internaționale

 Managementul
fondului de rulment
(numerar + capital de
lucru)
 Finanţarea globală a
societăţii- mamă şi a
filialelor
 Managementul
riscului valutar şi de
dobândă
 Analiza bugetului
de capital
internaţional
 Întreţinerea relaţiilor
cu principalii
furnizori de produse
şi servicii financiare

Sursa: adaptare după Holland, J. – International Financial Management, 2nd edition,

Oxford, Blackwell/Business, 1993.

22
 Finanţe corporative internaționale

Există cazuri în care două sau mai multe dintre departamentele ce prestează
funcţia financiară sunt combinate între ele, lucru ce depinde de o serie de factori practici
cu care se confruntă CTN. Ca rezultat, rolurile de informare şi legătură menţionate pot
fi distribuite unui număr extins de trezorieri, manageri de contabilitate financiară şi
manageri operaţionali din cadrul grupului transnaţional. Figura 1.4 arată legătura strânsă
ce este necesar să existe între personalul din departamentul financiar şi cel din
departamentul de contabilitate financiară, management contabil şi fiscalitate. Această
legătură poate să implice decizii ce se iau în legătură cu contracararea riscului valutar
şi de dobândă, determinarea fluxurilor de numerar relevante ale proiectelor investiţionale
din bugetul de capital al companiei şi evaluarea implicaţiilor fiscale ale noilor proiecte.
Distribuirea acestor sarcini diferă de la o companie la alta, dar, de regulă, top-
managerul responsabil cu finanţele se preocupă de legăturile dintre problemele strategice
şi deciziile de MFI: evaluarea marilor proiecte noi de investiţii străine directe (ISD),
efectuarea de noi achiziţii de firme, politica globală a firmei de finanţare a
operaţiunilor sale sau determinarea liniilor directoare generale pentru managementul
riscului internaţional.
Managerul financiar (trezorierul) mai este preocupat şi de deciziile ce ţin de
analiza bugetului de capital internaţional, de managementul fondului de rulment şi al
numerarului, de finanţarea globală a societăţii-mamă şi a filialelor sale, de managementul
riscului valutar şi de dobândă, şi de întreţinerea relaţiilor cu principalii furnizori de
produse şi servicii financiare.
Astfel, putem spune că managerul financiar domină rolul pur financiar jucat de
departamentul de trezorerie. Acesta trebuie să îşi petreacă o parte importantă din timpul
său de lucru ca operator activ pe pieţele financiare şi să acţioneze ca intermediar-cheie
între companie şi pieţele financiare. Trezorierul este de aşteptat să aibă o abordare
profesională puternic orientată pe obiectivele de reducere a costurilor şi de monitorizare a
profiturilor, adoptând astfel decizii cu impact asupra profiturilor aduse şi pierderilor
înregistrate de afacerile derulate de corporaţie.
În schimb, rolul top-managerului financiar implică exercitarea funcţiei de legătură
dintre Consiliul de Administraţie al societăţii-mamă şi managerii diverselor divizii ale
acesteia şi ai filialelor sale, funcţie de legătură exercitată în relaţie cu rolul finanţelor
firmei şi al serviciilor financiare contractate de aceasta în scopul consolidării şi protejării
averii acţionarilor transnaţionalei.
În practică, divizarea sarcinilor şi atribuţiilor diferă substanţial ca mod de realizare
între transnaţionale, ea depinzând de mărimea corporaţiei, filosofia sa de afaceri şi
gradul de complexitate a problemelor de natură financiară. În acelaşi mod,
managementul financiar în CTN diferă substanţial de cel al firmelor interne pure, în
sensul că trezorierul într-o CTN trebuie să facă faţă unui set suplimentar de probleme:
fiscalitatea privită în plan internaţional, diferenţe între pieţele de capital locale,
constrângerile induse de controlul valutar, precum şi cele asociate convenţiilor juridice
specifice şi de contabilitate, ce reglementează diferitele spaţii naţionale. În acelaşi timp,
managerii financiari din CTN se confruntă cu o serie de dificultăţi speciale, cu
predilecţie în termeni de timp (probleme serioase pentru managementul pe termen scurt
al fondurilor în valută şi al numerarului), distanţă (întârzieri şi fiabilitate redusă a

23
 Finanţe corporative internaționale
comunicării) şi cultură (probleme ce ţin de existenţa unor sisteme diferite în ceea ce
priveşte obiceiurile, tradiţiile şi limba).

24