PĂTRUNDEREA ACUPUNCTURII ÎN EUROPA

Laurenţiu Teodorescu

Descoperirea Chinei a constituit una din principalele achiziţii ale exploratorilor evului mediu
(unul dintre primii autori care vorbesc despre China este Cosmas Indicopleustes, călugăr şi călător
bizantin, c. 540), dar de abia în sec. al XVII-lea europenii dobândesc cunoştinţe despre cultura şi
ştiinţa chineză.

Prima lucrare europeană în care este prezentată medicina chineză a apărut la Grenoble, în
1671, intitulată Les Secrets de la Médecine des Chinois, consistant en la parfaite Connaissance du
Pouls. Envoyez de la Chine par un François, Homme de grand mérite, scrisă de un misionar francez
rămas necunoscut (unii istorici ai medicinii, cum ar fi Mirko Drazen Grmek, consideră că ar putea
aparţine lui Philippe Couplet, misionar belgian de limbă franceză). Lucrarea, tradusă ulterior în
italiană (1676) şi în engleză (1707), nu prezintă nici o referire la
sursele documentare.

În 1642 apare lucrarea medicului olandez Jakob de Bondt

(Bontius), intitulată De Medicina Indorum, urmată în 1658 de
Historiæ Naturalis et Medicæ Indiæ Orientalis, în 6 volume. În
1682 Andreas Cleyer (1634?-1698) publică la Frankfurt Specimen
Medicinæ Sinicæ, sive Opuscula Medica ad montem Sinesium, iar
în 1686 misionarul de origine poloneză Michael Piotr Boym (1612-
1659) publică la Nűrnberg Clavis medica ad chinarum doctrina de
pulsibus, lucrări primite cu un viu interes pentru originalitatea
informaţiilor pe care le aduceau.

Acupunctura, menţionată pentru prima dată în Europa de

către navigatorul portughez Ferñao
Mendez Pinto (1509-1583) (Pere-
grinacao - 1614, trad. eng. 1663), a
devenit cunoscută abia după apariţia
lucrărilor lui Ten Rhyne (1683) şi
Kæmpfer (1728).

Wilhelm Ten Rhyne (1649-1700), chirurg al Companiilor

Olandeze în Indiile Orientale, are meritul de a fi prezentat pentru
prima dată în Europa acupunctura şi fundamentele ei teoretice, în
lucrarea Dissertatio de Arthritide: Mantissa Schematica: De Acu-
punctura: Et Orationes Tres, publicată în 1683, după întoarcerea sa
din China şi Japonia. Lui Ten Rhyne îi datorăm termenul acupunctură,
compus din lat. acus = ac şi pungere = a înţepa.
 Laurenţiu Teodorescu - Pătrunderea acupuncturii în Europa 223

Planşe din: Willem ten Rhine - Dissertatio de Arthritide: Mantissa schematica de Acupunctura,
R. Chiswell, London, 1683

Englbert Kæmpfer (1651-1716), medic şi botanist german, care a stat în Japonia între anii
1690-1692 ca trimis al Companiei Olandeze în Indiile de Est, ne-a lăsat o monumentală Istorie a
Japoniei, tradusă în engleză de J. C. Scheuchzer şi publicată la Londra în 1727, la 11 ani de la
moartea sa (The History of Japan, prima publicare a manuscrisului Das Heutige Japan, pe care s-au
bazat ediţiile ulterioare în limbile germană, olandeză şi franceză - 1729). De la el ne-a rămas
termenul moxa, latinizare a japonezului mogusa = planta care arde, introdus în limbajul european
prin lucrarea Amoenitatum exoticarum politico-physico-medicarum fasciculi 5, Lemgoviae, Meyer,
1712.

Ace de acupunctură
Englbert Kæmpfer - The History of Japan,
London, 1727

Englbert Kæmpfer - The History of Japan, Englbert Kæmpfer - Amoenitatum exoticarum,

London, 1727 Lemgoviae, 1712
Puncte de acupunctură

În cinstea lui, Linné a dat denumirea de Kaempferia unui gen de plante, al cărui principal
reprezentant este Kaempferia pulchra.
224 Laurenţiu Teodorescu - Pătrunderea acupuncturii în Europa

Carl Peter Thunberg (1743-1828), de la Universitatea din Uppsala, elev al lui Linné, a stat în
Japonia între 1775-1776. În lucrarea sa Descrierea Imperiului Japoniei (1796) precizează modul de
preparare al batonului de moxa, iar despre acupunctură afirmă că este "eficientă în calmarea colici-
lor gastrice", pe care le considera ca urmare a consumului exagerat de sake (băutură alcoolică tradi-
ţională japoneză).

Isaak Titsing (1745-1812) ne-a lăsat o altă lucrare interesantă: Beschvreiving van het naalde
steeken en moxa branden (Descrierea acupuncturii şi moxibustiei), păstrată în manuscris la
Biblioteca Facultăţii de Medicină din Paris, cuprinzând 110 paragrafe privind acupunctura şi
moxibustia, un glosar olandez-chinez al ideogramelor, un index de caractere chineze medicale cu
traducerea lor în limba japoneză, şi douăzeci de planşe, cuprinzând 78 de figuri cu localizarea punc-
telor de acupunctură, cu unele manevre de reperare a lor şi cu transcripţia fonetică a denumirilor
acestora.

În Franţa, acupunctura a fost menţionată pentru prima dată de François Dujardin (1738-
1775), în Histoire de la Chirurgie, depuis son origine jusqu'à nos jours, Paris: Ed. de l'Imprimerie
Royale, vol I, 1774 (întrucât Dujardin a murit în 1775, cel de-al doilea volum, apărut în 1780, a fost
editat de Bernard Peyrilhe), şi de Felix Vicq-d'Azyr (1748-1794), care a scris un articol despre acu-
punctură în Enciclopedia medicală. Metoda nu a fost însă practicată până la începutul secolului al
IX-lea, când a fost introdusă în arsenalul terapeutic de Louis Berlioz (1776-1848) (tatăl compozi-
torului) - Mémoire sur les maladies chroniques, les évacuations sanguines et l'acupuncture, chez
Crouillebois, Paris, 1810, Pierre-Fidèle Bretonneau (1778-1862) şi Jules Germain Cloquet (1790-
1883). Acesta din urmă a prezentat o comunicare la Academia Franceză de Ştiinţe (20 dec. 1824),
în care a expus rezultatele sale relativ la acupunctură, în urma căreia Academia a alcătuit chiar o
comisie care să examineze metoda, comisie din care făceau parte, printre alţii, Ampère, cunoscutul
fizician şi matematician, precum şi fiziologul şi neurologul Magendie. Tot Cloquet a publicat la
Paris, în 1826, un tratat de acupunctură, împreună cu fostul său student şi colaborator, M. Dantu de
Vannes (Traité de l'acupuncture, d'après les observations de Jules Cloquet, Paris, chez Bichet
Jeune, 1826).

În 1825, Chevalier Sarlandière (1787-1838), ocupându-se de tratamentul suferinţelor

reumatismale, a avut ideea să stimuleze punctele de acupunctură cu
curent electric, adresând şi el un memoriu Academiei de Ştiinţe,
intitulat Mémoire sur l'électroacupuncture et sur l'emploi du moxa en
France.

Este interesant de amintit aici că primul titular al catedrei de

sinologie de la Collège de France (1814) a fost un medic, Jean Pierre
Abel Rémusat (1788-1832), a cărui teză de doctorat în medicină este
dedicată teoriei chineze a examinării limbii (1813): Dissertatio de
glossosemeiotice sive de signis morborum quae e lingua sumuntur,
Jean Pierre Abel Rémusat praesertim apud sinenses.

Cum însă europenii nu cunoşteau, la vremea aceea, aproape nimic despre fundamentele
teoretice tradiţionale chineze ale acupuncturii, ei îi interpretau mecanismele de acţiune conform
concepţiei medicale la modă, şi anume electricitatea animală, Cloquet asimilând acele unor para-
trăsnete ce permit descărcarea electricităţii acumulate în exces în ţesuturi, aceeaşi teorie stând şi la
baza "electroacupuncturii" lui Sarlandière.
 Laurenţiu Teodorescu - Pătrunderea acupuncturii în Europa 225

Prima monografie despre acupunctură în limba engleză a apărut în 1821 şi îi aparţine

tânărului chirurg James Morse Churchill (Treatise on Acupuncturation; being a description of a
surgical operation originally peculiar to the Japonese [sic] and Chinese, and by them denominated
zin-king, now introduced into European practice, with directions for its performance, and cases
illustrating its success, London, Simpkin and Marshall, 1821), tradusă în germană (1824) şi în
franceză (1825) şi urmată de un Appendix, publicat în 1828 (Cases Illustrative of the Immediate
Effects of Acupuncturation in Rheumatism, Lumbago, Sciatica, Anomalous Muscular Diseases, and
in Dropsy of the Cellular Fluid: Selected from Various Sources and Intended as an Appendix to the
Author's Treatise on the Subject, London, Callow & Wilson, 1828).

George Soulié de Morant (1878 - 1955)

Născut la 2 decembrie 1878, la Paris, într-o familie cu

tradiţii aventuriere (mama - fiica unui emigrant din New
Orleans - Louisiana, plecat în timpul Revoluţiei Franceze,
tatăl - inginer, combatant în războiul din Mexic), dar şi cu
înclinaţii spre artă, a fost marcat încă din copilăriei de prie-
tenia pe care marele scriitor Théophile Gautier o purta părin-
ţilor săi.

Misionarul si translatorul Ambasadei Franţei în China,

J. M. Callery a adus în Franţa un cărturar chinez, Tin-Tun-
Ling, cu ajutorul căruia plănuia să scrie un dicţionar francez-
chinez. Cum însă Callery şi-a dat demisia din post după scurt
timp, chinezul a rămas fără nici un sprijin material, călare pe
un maldăr de bagaje, în mijlocul Parisului.
Théophile Gautier i-a oferit găzduire şi l-a angajat ca profesor de limbă chineză pentru fiica
sa, Judith.
De la aceasta l-a cunoscut mama lui Georges (numele lui adevărat este Georges Soulié, dar
l-a "anglicizat" ulterior în George Soulié de Morant, ca pseudonim literar), cu ocazia unei vilegia-
turi în Bretagne, la Saint Enogat, lângă Dinard, în celebra vilă Pré-des-Oiseaux. Chiar de la început
micul Georges a fost fascinat de scrierea chineză, astfel ca Tin-Tun-Ling a fost de acord să-i devină
preceptor. De la el a învăţat limba, dar şi cultura chineză, precum şi obiceiurile, ceremonialul, regu-
lile de comportament în societate, politeţea şi curtoazia atât de diferite în China faţă de Europa.
Spre exemplu, într-o conversaţie, chinezul obişnuia să îşi flateze interlocutorul şi să se umi-
lească pe sine. N-ai să întrebi niciodată un chinez: "cum te cheamă?", ci: "care este preapreţiosul
tău nume?", răspunsul fiind: "mizerabilul meu nume este...". Sau: "ce mai face strălucita speranţă?",
răspunsul fiind: "netrebnicul meu fiu...". Când te adresezi unei persoane mai în vârstă foloseşti
formula: "născutule înaintea mea".
Nu arăţi niciodată spre un om cu degetul. Arăţi cu palma deschisă spre înainte. Numai spre
animale se arată cu degetul. Gestul cu mâna de chemare a cuiva se face cu palma în jos şi mişcări
ale degetelor, ca şi cum ai scărpina.
Sau... un bărbat, atunci când salută, strânge pumnul drept şi-l acoperă cu mâna stângă făcută
căuş, însoţind gestul cu o aplecare a corpului. Femeia salută invers, cu pumnul stâng acoperit de
mâna dreaptă. Pe timpul doliului însă, aceste două variante de salut se inversează.
Şi multe altele... distruse ulterior, din păcate, de "morala comunistă".
Înafara de chineză şi, bineînţeles, franceză, vorbea curent engleza şi spaniola, iar ulterior va
învăţa mongola şi japoneza.
226 Laurenţiu Teodorescu - Pătrunderea acupuncturii în Europa

Iniţial a vrut să studieze medicina, dar, după moartea tragica a tatălui său1, datorită dificultă-
ţilor materiale, a fost nevoit să renunţe.
Titular al unei diplome de Capacitate în Drept, la 19 ani este angajat la Banca Lehideux,
pentru ca, în scut timp, să ajungă secretar la Companiile Industriale din Madagascar, care îl vor
trimite în China. Devine translator al Companiei Imperiale a Căii Ferate Hankou - Beijing (1902), şi,
la solicitarea Monseigneur-ului Alphonsus Bermyn, vicar apostolic al Mongoliei Occidentale, scrie
Éléments de grammaire mongole, în 1903.
Datorită calităţilor sale personale şi a aprecierii de care se bucura în mediile chineze, ajun-
gând chiar în graţiile împărătesei Cixi 慈禧 (1835-1908)2, despre care a scris şi o carte: T'seu-Hsi
Impératrice des Boxers (Editions d'Art et de littérature, Paris, 1911, semnată cu pseudonimul sinizat
G. Lié-Sou), intra în diplomaţie, întâi ca viceconsul şi, mai apoi, consul la Shanghai, pe urmă
consul la Yunnan (actualul Kunming).
Beneficiind de o curiozitate nativă, de o vastă cultură, de un real talent literar, precum şi de
inclinaţie către rigoarea studiului ştiinţific, a scris o sumedenie de cărţi despre cele mai diverse
domenii: La Province du Yunnan (1908), La Musique en Chine (1911), Essai sur la Littérature
chinoise (1921), Théâtre et musique Modernes en Chine (1926), Histoire de l'Art chinois de
l'Antiquité à nos jours (1928), L’Epopée des Jésuites Français en Chine (1928), La Vie de
Confucius (1929) 3 , Histoire de la Chine (1929), Soun-Iat-Senn (1932), Anthologie de l’Amour
Chinois (1932), La Main, Sciences occultes en Chine (1932), traduceri diverse, de la poemele
dinastiei Song (Le Florilège des Poèmes Song, 1923), la poveşti (Lotus d’Or, 1912; Les Contes
Galants de la Chine, 1921; Le Singe et le Pourceau, 1924; La Brise au Clair de Lune, 1925;
L’amoureuse Oriole, jeune fille, 1928; şi altele), istoria lui Yang Guifei 楊貴妃 (La Passion de
Yang-Kwé-Féi, 1924), concubina favorită a împăratului Ming huang 明皇4 din dinastia Tang 唐,
una dintre "cele patru frumuseţi" (sida meiren 四大美人) ale Chinei, texte filozofice (Les Pré-
ceptes de Confucius, 1929), precum şi şapte romane (In the Claws of the Dragon, 1920; Le Palais
des Cent Fleurs, 1922; Mon cher Compagnon, 1923; Bijou de Ceinture, 1925; Ce qui ne s’avoue
pas, même à Shanghaï, ville de plaisirs, 1927; Divorce anglais, 1930; Saine Jeunesse, 1931).
A scris chiar şi două tratate de drept internaţional: Les Droits Conventionnels des Etrangers
en Chine (1916) şi Exterritorialité et Intérêts Etrangers en Chine (1925), în calitatea sa de judecător
la Tribunalul mixt franco-chinez, post pe care l-a obţinut după căderea Imperiului (1911).

În 1905, fiind la Beijing, trăieşte o epidemie de holeră, ocazie cu care remarcă faptul că, în
acelaşi spital, pacienţii trataţi cu acupunctură de Dr. Yang supravieţuiau în număr mai mare decât
cei trataţi prin alte metode medicale, inclusiv cele europene. Asta îl determină să se apuce de studiul
acupuncturii, întâi cu doctorul Yang, în Beijing, apoi cu doctorul Zhang, la Shanghai. În 1908 îşi
susţine examenele imperiale la Yunnan, devenind "medic acupunctor maestru", dobândind astfel,
pe lângă dreptul de a profesa acupunctura, şi pe acela de a-i învăţa pe alţii, şi primeşte "globul de
cristal", un accesoriu vestimentar care se purta la pălărie, indicând apartenenţa la o demnitate
oficială. După căderea Imperiului este numit expert medical pe lângă Tribunal mixt franco-chinez,
unde va ocupa şi funcţia de judecător.
În perioada în care a stat în Orient a avut ocazia să se familiarizeze şi cu tradiţia japoneză a
acupuncturii, precum şi cu tradiţiile vietnameză şi coreeană.

După întoarcerea sa definitivă în Franţa, în 1917 (este "reformat" pentru crize repetate de

1
în 1885, în timpul unei misiuni în Panama, lăsând în urmă trei fii şi o fiică.
2
cunoscută şi sub numele postum Xiaoqin xian huanghou 孝欽顯皇后 (Împărăteasa Xiaoqin xian).
3
tradusă şi în româneşte: G. Soulié de Morant - Vieaţa lui Confucius, Ed. Ram, Aninoasa-Gorj, f.a.
4
Minghuang 明皇 este numele postum al împăratului Xuanzong 玄宗.
 Laurenţiu Teodorescu - Pătrunderea acupuncturii în Europa 227

malarie şi dizenterie), dar, mai ales după 1927, după întâlnirea cu Dr. Paul Ferreyrolles (1880-1955),
balneofizioterapeut şi homeopat, pe care îl cunoaşte la Bourboule, se va dedica aproape exclusiv
acupuncturii. Ferreyrolles, împreună cu grupul său de studiu în domeniul medicinii alternative,
numit "Carrefour de Cos", îi vor solicita să-i iniţieze în acupunctură. Astfel, începe o susţinută
activitate clinică de promovare a acupuncturii la spitalele Léopold-Bellan (la invitaţia Dr. Thérèse
Martiny) şi Bichat (la invitaţia Dr. Flandrin), unde formează primii discipoli, precum şi o intensă
activitate publicistică în domeniu. Primul articol îl publică în 1929, împreuna cu dr. Ferreyrolles,
într-o revistă de homeopatie (articolele publicate în perioada 1929-1951 vor apare în volumul
Acuponcture, La Maisnie - Guy Trédaniel, 1979), iar în 1934 publică Précis de la Vraie Acuponc-
ture Chinoise, la editura Mercure de France.
În perioada 1939-1941 publică, tot la editura
Mercure de France, primele două volume din monumen-
tala lucrare L’Acuponcture Chinoise 鍼灸法 (I: L'énergie
- Points, méridiens, circulation; II: Le maniement de l'é-
nergie), tratatul complet urmând să apară postum, în
1957, redactat de Prof. Dr. Paul Mériel şi Dr. Martiny pe
baza notelor şi manuscriselor lăsate de autor. Acest ade-
vărat "opus magnus", se bazează în principal pe texte din
dinastia Ming, cum ar fi Zhenjiu dacheng 鍼灸大成 -
Mare compendiu de acupunctură şi moxibustie, scris de
Yang jizhou 楊繼洲, Zhenjiu yixue 鍼灸醫學 - Ştiinţa
acupuncturii şi moxibustiei, scris de Li shouxian 李守先
şi Yixue rumen 醫學入門 - Curs elementar de medicină
chineză, al lui Lichan 李梴, pe care l-a şi tradus separat -
Le Diagnostic par les pouls radiaux: Le I Sio Jou Menn
traduit et commenté (Ed. La Maisnie - Guy Trédaniel,
1983), cât şi pe propria experienţă clinică. După cum
precizează el însuşi: "Această carte nu este o simplă traducere a unui text chinezesc. Lucrarea mea
constă într-o structură conform logicii europene. ... Pe scurt, am intenţionat să prezint această
veche tradiţie într-o manieră ştiinţifică." De altfel, lucrarea i-a atras şi nominalizarea la Premiul
Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, în 19505.

Putem spune că aproape întreaga "terminologie europeană" a acupuncturii i-o datorăm lui
George Soulié de Morant. Spre exemplu, noţiunile de "energie vitală" (termen inspirat probabil din
Organon-ul lui Samuel Hahnemann, pe care-l cunoştea de la prietenii lui homeopaţi), de "meridian",
denumirile acestora în funcţie de organul sau viscerul cu care este în legătură, nomenclatura
punctelor de acupunctură folosind numele meridianului şi o cifră care indică ordinea punctului în
sensul circulaţiei energiei prin meridian (chinezii au câte un nume pentru fiecare punct), şi altele,
care, chiar dacă discutabile sau nu, s-au impus în timp, inclusiv în materialele despre acupunctură
scrise de către chinezi în limbi europene, pentru uzul occidentalilor. Mai mult chiar, Précis
d'Acuponcture Chinoise, publicată de Academia de Medicină Tradiţională Chineză din Pekin în
1992 (Éditions Dangles) ortografiază "acuponcture", ca şi Soulié de Morant.

Dintre discipolii celebri ai lui George Soulié de Morant, merita menţionaţi:

- Dr. Albert Chamfrault (ca. 1912-1971), întemeietorul Asociaţiei Franceze de acupunctură (1945),
care, împreuna cu Ung Kan Sam a scris un valoros tratat de medicină chineză (Traité de médecine
chinoise d'après les textes chinois anciens et modernes, Angoulême, Editions Coquemard, 1961),

5
nominalizat de către prof. dr. Mériel, de la facultatea de medicină din Toulouse.
228 Laurenţiu Teodorescu - Pătrunderea acupuncturii în Europa

- Jean Niboyet (1913-1968), fondatorul Asociaţiei Mediteraneene de Acupunctură, care a demon-

strat că, la nivelul punctelor de acupunctură, pielea are o rezistenţă electrică mai mică decât în zone-
le neutre (1946, teză de doctorat), punând astfel bazele detecţiei electrice a punctelor de acupunc-
tură,
- Roger de la Fuÿe (1890-1961), nepotul lui Jules Verne, autor şi el al unui tratat de acupunctură, a
iniţiat homeosinartria, o combinaţie între acupunctură şi homeopatie; unul dintre elevii săi, Gerhard
Bachmann fiind fondatorul Societăţii Germane de Acupunctură.

Spre sfârşitul vieţii a avut însă parte şi de decepţii. Întrucât diploma sa de medic obţinută în
China n-a fost recunoscută de Ordinul Medicilor din Franţa, a fost denunţat şi dat în judecată în
1953 de către un grup de medici pentru practică ilegală a medicinii. Procesul nu a avut niciodată loc,
deoarece, ca diplomat de carieră, a beneficiat de imunitate. Evenimentul însă l-a afectat profund,
mai ales că suferise de curând un accident vascular cerebral.

Amărăciunea i-a fost întrucâtva alinată în decembrie 1953, când un grup de 85 de medici,
discipoli şi admiratori, i-au oferit, din mâna unui reprezentant oficial al Chinei, o medalie de aur cu
efigia sa, operă a sculptorului Maurice Prost.