Procesele de Vindecare la Copii:

Cum Pot Copiii Să-și Revină din

Traume

 Oana Voicu

De-a lungul vieții, fiecare copil se confruntă cu situații dificile sau traume care
pot lăsa o amprentă profundă asupra dezvoltării lor. Cum putem ajuta copiii
să se vindece și să-și refacă echilibrul emoțional după astfel de experiențe?
Cartea „Ajută-ți copilul să se vindece de traumă” scrisă de Dr. Aletha Solter ne
oferă o perspectivă valoroasă asupra acestui subiect, aducând în prim-plan
înțelegerea și empatia față de experiențele copiilor.
Înainte de a continua, este important să menționez că acest articol nu are
scopul de a înlocui sfaturile și expertiza unui specialist în domeniul psihiatriei
sau psihologiei. Prin urmare, sfaturile și observațiile aici prezentate se bazează
pe înțelegerea personală a informațiilor oferite de Dr. Aletha Solter în cartea
sa.

Dr. Aletha Solter este un psiholog dezvoltamental și fondator al organizației

Aware Parenting. Cartea sa oferă o perspectivă profundă asupra modului în
care copiii pot experimenta traume și, mai important, ne arată cum să
intervenim cu înțelegere și empatie pentru a-i ajuta să-și revină și să-și refacă
echilibrul emoțional.

VINDECAREA COPIILOR POATE AVEA LOC ÎN TIMPUL JOCULUI

Vindecarea în rândul copiilor este un proces complex și fascinant, deoarece ei

au o abilitate remarcabilă de a se recupera din traume în contextul vieții lor de
zi cu zi, mai ales atunci când sunt înconjurati de părinți iubitori. O observație
esențială este că vindecarea copiilor poate avea loc în timpul jocului, o
activitate naturală pentru ei, influențată de stadiul lor de dezvoltare.

IN MOD NATURAL, COPIII TIND SPRE SĂNĂTATE EMOȚIONALĂ

O ipoteză fundamentală prezentată în cartea „Ajuta-ti copilul să se vindece de

trauma”, scrisă de dr. Aletha Soltereste este aceea că, în mod natural, copiii
tind spre sănătate emoțională; ei posedă cunoștințe înnăscute despre cum să
se vindece și vor acționa în mod spontan pentru a face acest lucru atunci când
se simt într-un mediu sigur. Copiii sunt în permanență în căutarea
oportunităților de a-și vindeca traumele.

NEUROBIOLOGIA TRAUMEI: CUM AFECTEAZĂ TRAUMA CREIERUL

COPIILOR

Fiecare lucru pe care un copil îl percepe ca fiind amenințător poate declanșa

traume, chiar și atunci când amenințarea este doar imaginară. Copiii pot fi
traumatizați de reacțiile adulților la pericole percepute, deoarece creierul
uman este programat să detecteze semnalele de frică manifestate de alți
indivizi prin mișcări, expresii faciale și comunicare verbală.

Această reacție de alarmă este cunoscută sub numele de „luptă sau fugă”. O
altă reacție de supraviețuire este disocierea, denumită și „reacție de
înghețare”. În aceasta, copiii devin tăcuți, imobili și par a intra într-o stare de
amorțeală.

„De asemenea, copiii pot fi traumatizați de reacțiile de teroare ale adulților,

deoarece creierul nostru este programat să fie atent la semnele de frică pe care
le manifestă alte persoane prin mișcări, posturi, expresii faciale și verbalizări.
Aceasta se numește reacția de hiperxcitație, cunoscută sub numele de ”luptă -
sau-fugi”. Cealaltă reacție de supraviețuire este disocierea, cunoscută și sub
numele de ”reacție de înghețare” spune Dr. Solter.

REACȚIA DE ÎNGHEȚARE: CUM RĂSPUND COPIII LA PERICOLE

Când copiii nu pot să se apere sau să scape dintr-o situație periculoasă, ei intră
automat într-o stare de disociere. Acest comportament poate fi văzut ca o
reacție de supraviețuire care îi ajută să facă față situației în acel moment.
Dopamina și endorfinele, substanțe chimice care influențează recompensa și
plăcerea, joacă un rol în disociere.

Deși copiii pot părea tăcuți și retrasi în timpul disocierii, nivelul de hormoni
de stres și adrenalina rămâne ridicat, sugerând că organismul lor este încă
pregătit să răspundă rapid în caz de pericol. Disocierea poate fi privită ca o
frână temporară aplicată sistemului de reacție activat, asemănătoare cu a
conduce o mașină cu un picior pe accelerație și altul pe frână.

Dr. Solter precizeaza: „Este interesant faptul că nivelul de glucocorticoizi (cum

ar fi cortizolul) rămâne de obicei ridicat în timpul disocierii și imobilității, la
fel ca nivelul de adrenalină din sângele care se află în circulație. Acest lucru
implică faptul că organismul este încă pregătit pentru luptă sau fugă, dacă o
astfel de strategie de supraviețuire ar deveni necesară și posibilă. Prin urmare,
disocierea reprezintă o frână temporară a unui sistem activat, proces similar
cu conducerea unei mașini cu un picior pe accelerație și unul pe frână”.

TRAUME ȘI MEMORIA: CUM SUNT STOCATE ȘI RECUPERATE TRAUMELE

„De fiecare dată când ne amintim o experiență trecută, creierul nostru o
reconstruiește în mod activ și apoi o stochează într-o formă ușor modificată.
Acest lucru este valabil atât pentru amintirile neutre, cât și pentru cele
traumatice. Cercetătorii numesc acest proces ”reconsolidarea memoriei”
mentioneaza Dr. Solter.

Atunci când copiii își amintesc o experiență trecută, creierul lor o

reconstruiește și o stochează într-o formă modificată. Acest proces, numit
„reconsolidarea memoriei”, are loc pentru amintiri neutre, dar și pentru cele
traumatice. Acest fapt poate influența modul în care copiii răspund la
declanșatori de traume.

Aceste reacții de supraviețuire pot deveni condiționate și să fie declanșate de

stimuli care au fost asociați cu traumele inițiale. Când copiii se confruntă cu
declanșatori de traume, reacționează adesea în același mod în care au
reacționat în timpul evenimentului traumatizant inițial.

Cartea se concentrează pe impactul anumitor evenimente traumatice asupra

copiilor. Cu toate acestea, nu este nevoie de traume majore pentru ca reacțiile
disociative sau de hiperexcitație să apară. Stresul acumulat sau traumele mici
pot avea un impact similar asupra copiilor, deoarece creierul lor interpretează
aceste experiențe ca amenințări la adresa bunăstării lor generale.

INTERPRETĂRI ERONATE ALE STRESULUI POSTTRAUMATIC: CUM PUTEM

SUSȚINE VINDECAREA

În cazul în care comportamentele copiilor sunt rezultatul unor traume

nevindecate, medicația psihiatrică nu va rezolva problema reală, ci doar va
masca simptomele. Atunci când copiii se simt în siguranță și sunt conectați
emoțional, ei pot folosi declanșatorii de traume pentru a activa procesele
naturale de vindecare ale corpului, cum ar fi râsul, plânsul, joaca sau mișcările
corporale.

„Atunci cțnd o traumă nevindecată se află la baza acestor comportamente,

medicația psihiatrică nu va face decât să mascheze simptomele, fără a-l ajuta
pe copil să se vindece” atentioneaza Dr. Solter.

În concluzie, vindecarea copiilor din traume este un proces complex, dar ei au

resurse înnăscute pentru a se recupera atunci când se află într-un mediu sigur
și susținător. Înțelegerea neurobiologiei traumei și a reacțiilor de supraviețuire
îi poate ajuta pe adulți să ofere suport adecvat pentru vindecarea copiilor
afectați de traume.