Omul religios în viziunea lui Mircea Eliade∗

Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

În cea mai mare parte a sa, opera lui Eliade nu este altceva decât o
apologie a omului religios. Discursul şi scrisul lui Eliade descifrează,
practic, rostul şi semnificaţiile dimensiunii religioase a fiinţei umane,
corelate ca într-un mănunchi cu alte dimensiuni: culturală, civilizaţională,
socială etc. În felul său, Eliade este unic, pentru că analiza sa privind
omul este şi ea unică. Universul şi structura sa interioară, cunoştinţele sale
enciclopedice privind profilul irepetabil al omului, l-au ajutat să ne facă să
înţelegem cu mult mai mult decât până odinioară sensul existenţei omului,
a omului „total”, cum afirmă el, adică a omului în deplinătatea sa
existenţială. Pentru Mircea Eliade, omul nu poate fi redus doar la statutul
de fiinţă pur biologică, trecătoare; dimpotrivă, prin creaţie, omul este
destinat veşniciei Creatorului său, o veşnicie pe care o poartă în
permanenţă în darul şi „dorul” său de a fi religios.
Opera lui Eliade a adus şi aduce servicii imense conştiinţei
religioase în general şi celei creştine în special. Puternic marcată de
desacralizarea socială şi culturală, conştiinţa creştină a fost la un moment
dat, mai ales după ceea ce s-a numit „secolul luminilor”, în situaţia de a-şi
pierde încrederea în sacru, în valorile religioase. Evident, fără sacru, viaţa
religioasă e serios ameninţată. În acest context, Eliade nu face altceva
decât să redeschidă „gustul” pentru sacru, pentru religios. El scoate în
evidenţă demnitatea şi coerenţa omului religios, descalificând anumite
teorii sociologice sau chiar teologice, orientate spre desacralizarea lumii1.
În general, adevărata hermeneutică a lucrărilor lui Eliade se
constituie într-o relaţie intimă cu cele trei elemente fundamentale ale

∗
Material susţinut în cadrul Colocviului Naţional „Mircea Eliade: Destin şi
Operă”, Universitatea „Al. I Cuza”, Iaşi, 30-31 martie 2007.
1
J. M. Velasco, Eliade şi teologia creştină – câteva repere, în: M. Eliade,
Întâlnirea cu sacrul, Ed. Echinox, Cluj, 2001, p. 133.
346 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

gândirii tradiţionale: mit, rit şi simbol. Eliade gândea şi trăia realmente

aceste valori în viaţa lui de fiecare zi. „Cel ce studiază temeinic istoria
religiilor”, spunea Eliade, „nu rămâne în istorie”, ci „devine un alt om”.
Aceasta înseamnă că o adevărată şi constantă apropiere de istoria
fenomenului religios, deşi nu ne deschide calea, în mod obligatoriu, spre
accesul la sfinţenie, ne impune totuşi anumite întrebări fundamentale
privind fiinţa şi destinul nostru2.

1. Împreună cu Eliade în universul simbolismului religios

Eliade are meritul incontestabil de a fi relegitimat „raţiunea
simbolică”. Tema mitului, ritului, ca şi cea a simbolului, afirmă J.M.
Velasco3, constituie domeniul privilegiat în care se pot verifica efectele
nocive produse asupra minţii omeneşti de către raţionalism şi pozitivism.
Doar o lectură superficială a mitului a putut conduce la un proiect atât de
şubred şi irealist precum „demitologizarea” nu numai a creştinismului, ci
şi a raţiunii în general. Lucrări ale lui Eliade, cum ar fi Mituri, vise şi
mistere, Mitul eternei reîntoarceri sau Aspecte ale mitului scot în
evidenţă, în mod clar, „legitimitatea” raţiunii simbolice, contribuind
serios la recuperarea ei şi a prestigiului său. După raţionalism şi
pozitivism, Eliade ne-a arătat că „avântul criticii” nu trebuie să ne
determine, totuşi, să ignorăm alte straturi, dimensiuni şi niveluri ale
raţiunii, cum ar fi cea simbolică, pentru că acest fapt presupune,
indubitabil, sărăcirea raţiunii, a culturii şi a omului însuşi.
Pătrunzând în labirintul simbolurilor, Eliade ajunge la concluzia că
simbolismul reprezintă „un dat imediat al conştiinţei totale, adică al
omului ce conştientizează poziţia sa în univers”. Simbolismul aduce în
prim plan dubla dimensiune a omului, constând în deschiderea sa către
Dumnezeu, către Transcendent, iar apoi condiţia sa pur umană. În
viziunea lui Eliade, sacrul are însuşirea de a se face cunoscut, de a se
manifesta (hierofania), de a se face prezent în realitatea profanului,
convertind-o pe aceasta într-o purtătoare a unei semnificaţii transcen-

2
P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 93.
3
J. M. Velasco, loc. cit., p. 129.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 347

dente, în vreme ce simbolul apare în ipostaza de „limbaj” al vieţii prin

excelenţă. Simbolurile sunt o prelungire a descoperirii lui Dumnezeu şi
prezintă dimensiuni ale realităţii inaccesibile experienţei obişnuite4.
Orice simbol religios reprezintă o creaţie spirituală logică, articulată
şi organizată într-un anume sistem, la fel de coerent. În ansamblul său,
simbolismul integrează şi articulează într-un sistem elemente comune şi
relaţii eterogene sau izolate. Devenind simboluri, adică semne ale unei
realităţi transcendente, componentele-obiecte anulează limitele lor
concrete, încetează să mai fie doar fragmente izolate, pentru a se integra
unui sistem. Aceste componente, în ciuda precarităţii şi caracterului lor
disparat, îşi realizează, prin participare şi integrare într-un simbol, propria
lor logică. Toate miturile şi toate ritualurile de cult sunt, prin urmare,
logice în sensul că formează laolaltă „un sistem simbolic care, într-un
anumit sens, este anterior fiecăruia luat separat”5. Sistemul simbolic
precede, asimilează şi structurează totalitatea simbolurilor.
În viziunea lui Eliade, simbolul îşi descoperă importanţa în mod
spontan. Omul nu-şi „creează” simbolurile, ci acestea îi sunt „date”,
revelate, într-un cuvânt îl preced. Pe de altă parte, statutul şi
funcţionalitatea simbolului sunt autonome. Orice simbolism este
independent de faptul dacă este înţeles sau nu, el îşi conservă conţinutul,
chiar dacă acesta a fost uitat, dovadă fiind simbolurile preistorice a căror
semnificaţie a fost pierdută de multă vreme pentru a fi apoi
redescoperită6. Aşa încât, istoricul religiilor are acum şi aici posibilitatea
de interpreta un simbol fără să mai fie nevoit să întrebe câţi dintre cei
dinaintea sa şi la un anume moment istoric au înţeles toate semnificaţiile
şi implicaţiile acelui simbol7.
La toate nivelurile de cultură, omul religios manifestă dorinţa de a
trăi conform simbolului, motiv pentru care ar putea fi numit şi homo

4
M. Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 15.
5
Idem, Tratat de istoria religiilor, Ed, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 410.
6
Idem, Imagini şi ..., p. 29 sq.
7
Idem, Nostalgia originilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 43.
348 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

symbolicus. Omul, spune M. Eliade8 simte nevoia de a trăi în conformitate

cu simbolul, cu arhetipul. În măsura în care omul modern se regăseşte pe
sine în simbolismul arhaic antropocosmic, redobândeşte o nouă
dimensiune existenţială; regăseşte un mod de a fi autentic, care îl
protejează împotriva nihilismului istoricist, fără a-l scoate totuşi din
„istorie”.
De fapt, susţine Eliade, prin simboluri lumea comunică cu noi, ni se
revelează. Fireşte, nu e vorba de un limbaj utilitar şi obiectiv, deoarece
simbolul nu copiază realitatea obiectivă, ci „revelează ceva mai profund,
ceva mai fundamental”9. „Descifrată” în lumina simbolurilor religioase,
însăşi viaţa omenească lasă să se întrevadă că ea vine „din altă parte”, de
foarte departe, de la Dumnezeu.
„Hermeneutica creatoare” a lui Eliade defineşte procesul de
cunoaştere „iubitoare” a unui hermeneut care se transpune voluntar într-o
stare de aşteptare umilă, pentru ca în cele din urmă să primească revelaţia
sensului autentic. Natale Spineto, unul dintre iscusiţii interpreţi ai gândirii
lui Eliade, formulează aceeaşi problemă în termeni filosofici: „Cred că
această credinţă hermeneutică, pe care o găsim la Eliade, este foarte
apropiată de ideea unei precomprehensiuni, foarte prezentă în opera lui
Ricoeur, de exemplu [...]. Pentru a înţelege faptele religioase trebuie să
avem un fel de credinţă în puterea lor revelatoare. Această credinţă ne
pune într-o stare de spirit specială, aptă să primească semnificaţiile
faptelor respective”10.
Eliade a înţeles marea bogăţie a simbolului mai ales în urma
experienţei acumulate în India. După cum el însuşi mărturiseşte, acolo a
înţeles cu adevărat gestul unui ţăran român, de pildă, când îngenunchează
şi-şi face cruce în faţa unei icoane: „Înaintea şederii mele în India, eram
puţin jenat de latura fetişistă a cutărui sau cutărui gest şi mă gândeam că
adevărata religie era mai întâi de toate reflecţie şi meditaţie, ca orice

8
Idem, Jurnal, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 166.
9
Idem, Mefistofel şi Androginul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 193 sq.
10
Apud Cristian Bădiliţă, Pentru o „hermeneutică creatoare” sau Reîntâlnirea
cu Mircea Eliade, în: M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, p. 8-9.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 349

creştin care se crede evoluat. Descoperind însă importanţa extraordinară a

simbolismului pentru poporul indian, am înţeles cât de mult
subestimasem odinioară sensul existenţial al simbolului”11.

2. „Homo religiosus”
În viziunea lui Eliade, un adevărat istoric al religiilor are, în primul
rând, obligaţia de a cerceta ceea ce rezultă din întâlnirea omului cu sacrul
– homo religiosus, cu alte cuvinte afirmarea omului desăvârşit din punct
de vedere spiritual. Disciplina istoriei religiilor descoperă omul în
integritatea fiinţei sale. Omul religios apare în toate locurile şi timpurile,
începând cu popoarele cele mai arhaice. Din această perspectivă, istoria
religiilor valorizează o dimensiune spirituală care se continuă de-a lungul
întregii istorii. E vorba, în primul rând, de un fel de realizare, aproape
experimentală, a unităţii neamului omenesc, dar nu ca specie biologică, ci
ca fiinţă umană, ca spirit. Un spirit care creează şi lucrează atât în lumea
aborigenilor din Australia, cât şi în cea a ultimilor mistici şi teologi ai
Occidentului creştin, dată fiind „perenitatea sacrului ..., elementul esenţial
al condiţiei umane”12. Eliade este convins de faptul că principala vocaţie a
omului de a fi în lume este aceea de a fi religios, adică de a trăi experienţa
sacrului, a lui Dumnezeu.
Religia sau religiile, subliniază Eliade13, „nu mai pot fi considerate
etape depăşite în evoluţia spiritului uman”, întrucât comportamentul
religios reprezintă dintotdeauna „o permanenţă a conştiinţei umane”.
Eliade nu se lasă nici pe departe impresionat de diferitele aspecte ale
„geniului uman”; nu se lasă impresionat, de pildă, de multiplele „creaţii
ale artei occidentale sau orientale”, de „anumite sisteme filosofice sau
morale”; e interesat mai degrabă de decriptarea sacrului care se ascunde
în ele. În momentul în care se dobândeşte capacitatea de descifrare a
valorilor religioase şi morale ale omului, camuflate în obiecte comune sau

11
M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, p. 21.
12
Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 193.
13
Ibidem, p. 198 sq.
350 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

evenimente cotidiene, o dată ce ne convingem că ele există acolo, o dată

ce le descoperim, viaţa devine pentru fiecare dintre noi infinit mai bogată.
În demersul său spre homo religiosus, Eliade nu a negat, dar nici nu
a acceptat pe deplin metodele utilizate de ştiinţele umaniste, naturale sau
teologice. În viziunea sa, omul religios nu poate fi redescoperit decât prin
interdisciplinaritate. Un astfel de studiu trebuie să completeze şi să dea
substanţă ştiinţelor umane. Nu este o simplă dorinţă, ci un principiu
indispensabil. Datorită metodei folosite, Eliade a contribuit consistent la
extinderea acestui domeniu: pe orizontală, în sensul că a inclus tot ceea ce
vizează istoria şi culturile umanităţii; iar pe verticală, în sensul că a reuşit,
ca nimeni altul, să exploreze structurile profunde ale omului şi relaţia sa
cu Dumnezeu.
Istoria, sub ochii noştri, dă dreptate lui Eliade, aşa cum a făcut-o şi
în cazul lui R. Guénon, în sensul că lumea de astăzi tinde tot mai mult să
redescopere adevărata identitate a omului, omul religios din fiecare dintre
noi. „Omul total”, la care face mereu aluzie Eliade, e pe cale să se impună
ca o realitate indiscutabilă; şi în faţa ateilor care devin preocupaţi de
sacru, dar şi în faţa acelor teologi care reduc religia doar la un fel de
discuţie scolastică14.
Deschizându-se spre universul sacrului, omul religios ajunge să se
cunoască mai bine pe sine, dar şi lumea din care face parte, folosindu-se
de imaginile şi simbolurile religioase. Această dublă cunoaştere este
fundamentală, pentru că face din el, aşa cum sugerează Eliade, nu doar un
om obişnuit, ci un om desăvârşit. Omul religios este omul care nu se
poate detaşa niciodată de universul sacrului, ba dimpotrivă se regăseşte în
el sau cel puţin în preajma lui15.
Într-o mărturisire fără egal, P. Barbăneagră afirmă că prin Eliade a
reuşit să înţeleagă cu adevărat semnificaţia omului religios şi importanţa
supremă a sacrului, „a prezenţei lui Dumnezeu în noi toţi, în societate şi
în întreaga lume creată”. „Această nouă imagine, pentru mine

14
P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 77.
15
S. L. Lupu, Teoria cunoaşterii faptului religios la Mircea Eliade, în: S. Tofan
(coord.), Mircea Eliade. Lecturi (in)fidele, Ed. Dominus, Galaţi, p. 57.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 351

tulburătoare, a racordării cu o Tradiţie multimilenară care avea drept idee

principală faptul că sacrul nu reprezintă o descoperire a conştiinţei umane
într-o anumită epocă a evoluţiei ei, ci că făptura umană însăşi este
rezultatul unei valori care o precede, adică a sacrului ..., m-a obligat să
regândesc totul ..., să regândesc zona culturii moderne”16.
Privind profund spre prezent şi viitor, Eliade s-a arătat mereu
încrezător în faptul că, dacă omul religios va fi redescoperit, este
imposibil ca, în raport cu vidul spiritual din societatea de astăzi, această
„reînviere a adevăratului om” să nu producă un nou început, un început
fără precedent. A fost mereu de părere că omul religios va renaşte printre
ruinele unei societăţi contemporane, în mare parte, desacralizată.

3. Reducţionismul şi desacralizarea omului modern

Omul de astăzi, spune Eliade17, „trăieşte într-o natură fără model,
fără Creator, fără ţel”, căzând pradă unui nihilism anunţat cu mult mai
devreme de Nietzsche, prin ceea ce el numea „moartea lui Dumnezeu”, un
echivalent în fapt al crizei omului modern. Omul modern, susţine Eliade,
este omul care a început să refuze experienţa religioasă ca „posibilitate de
cunoaştere”, omul care refuză categoric „structurile mentale” şi
„spirituale ale religiei”. În acest context, el refuză nu doar creştinismul, ci
„orice posibilitate a unei experienţe şi a unei gândiri mitologice sau
religioase”.
Sugerând „moartea lui Dumnezeu” în conştiinţa lumii, care va
marca istoria următoarelor două secole, Nietzsche nu face altceva decât să
creeze premisele pentru cele mai vii controverse pe fondul desacralizării
lumii moderne. Un alt filosof german, Heidegger, interpretând spusele
acestuia, susţine că lumea creştină occidentală s-a detaşat mult, prin
instituţionalizare, de experienţa şi mărturia Bisericii primare. Pe de altă
parte, în viziunea teologului şi filosofului creştin Christos Yannaras18,

16
P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 91.
17
Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, p. 196.
18
Christos Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996,
p. 36.
352 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

„proclamarea morţii lui Dumnezeu”, în sensul celor spuse de Nietzsche,

înseamnă negarea temeiurilor principale ale conştiinţei în sine a oricărui
„european”, o invitaţie la conştientizarea caracterului iraţional al
existenţei, subminare chiar a normelor uzuale ale vieţii sociale.
Mircea Eliade înţelege, însă, afirmaţiile lui Nietzsche dintr-o
perspectivă cu totul aparte, considerând că, după „moartea Dumnezeului
iudeo-creştin, omul e obligat să trăiască singur într-o lume radical
desacralizată”. Această lume desacralizată şi absolut imanentă este lumea
unei istorii finite, fără o raportare precisă la veşnicia lui Dumnezeu. „Ca
fiinţă istorică, omul L-a ucis pe Dumnezeu şi, după ... acest deicid, el este
obligat să trăiască exclusiv în istorie”19. Privit din această perspectivă,
Eliade se apropie de Heidegger, în sensul că, în viziunea amândurora,
omul modern ar fi eşecul propriei ignoranţe şi autosuficienţe.
Opera lui Eliade are, între multe altele, şi un caracter „profetic”,
respectiv acela de a revela omului modern secularizat modul religios de a
fi în lume. Eliade are tot timpul în vedere profilul unui astfel de om,
afirmând că „omul areligios respinge transcendenţa, acceptă relativitatea
realităţii şi chiar se îndoieşte uneori de sensul existenţei. Omul modern
areligios îşi asumă o nouă stare existenţială, recunoscându-se doar ca
subiect şi agent al istoriei şi refuzând orice chemare la transcendenţă”20.
Unui asemenea profil al omului modern secularizat, Eliade îi
propune exact contrariul: întoarcerea spre sacru, spre Dumnezeu. Opoziţia
sa faţă de modernitatea secularizată nu este una antipedagogică, întrucât
Eliade înţelege că atitudinea modernului este în cea mai mare parte
motivată: el reacţionează în acest fel în faţa unei istorii care aproape că îl
„sufocă”, fără a-i mai putea da vreun sens. Atitudinea omului modern
izvorăşte dintr-o filosofie a istoriei. De aceea, Eliade îi propune omului
modern o filosofie a istoriei care să-l ajute să depăşească neputinţa de a da
sens istoriei, prin înţelegerea sacralităţii universului. În viziunea lui
Eliade, sensul istoriei constă în dezvăluirea sau surprinderea
semnificaţiilor, chiar dacă nu toate, pentru că istoria „nu-şi dezvăluie

19
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, p. 82.
20
Idem, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 176 sq.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 353

sensul ultim decât la sfârşitul său. Cu alte cuvinte, sensul adevărat al

istoriei rămâne doar cel eshatologic”21.
În lumea de azi, subliniază Eliade, sacrul, religiosul, adânc
impregnat în conştiinţa omului, n-a dispărut, ci este permanent prezent şi
activ, dar într-o formă camuflată. El este prezent inclusiv în creaţiile,
instituţiile sociale, tehnologie, idei morale, arte absolut secularizate, care
„nu pot fi corect înţelese dacă nu li se cunoaşte matricea religioasă
originară pe care ele au criticat-o, în mod tacit, au modificat-o sau au
respins-o, devenind ceea ce sunt acum: valori culturale profane”22. În
analiza sa, Eliade ajunge la concluzia că orice mit nu dispare
completamente din conştiinţa omului, ci doar îşi schimbă şi îşi
camuflează într-o anume formă funcţiile; miturile supravieţuiesc în lumea
modernă, dar într-o formă laicizată şi laicizantă, aşa încât „noutatea lumii
moderne se traduce prin revalorizarea la nivel profan a vechilor valori
sacre”23.
Acest aspect devine şi mai evident atunci când analizăm atitudinea
omului de astăzi faţă de timp; este vorba de teama sa faţă de timpul
istoric, de dorinţa şi încercarea sa de a anihila omogenitatea acestui timp
prin spectacol (cinematograf, teatru) sau lectură; literatura, în viziunea lui
Eliade, are o funcţie eminamente religioasă, pentru că asemenea
cinematografului şi teatrului, ne oferă mediul de a regăsi de această dată
în plan psihologic, distincţia făcută de omul arhaic odinioară între timpul
sacru primordial şi timpul profan, uzat şi desacralizat24. Din păcate,
progresul civilizaţiei umane, absolut indispensabil de altfel, a fost însoţit
de regresul comportamentului religios al omului, întreaga istorie fiind
doar o formă de desacralizare crescândă a omului25.
În dialectica sa cu filosofia materialistă despre lume şi om, Eliade
este de părere că apropierea de istorie, într-o percepţie materialistă, ar

21
A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p.
226 sq.
22
M. Eliade, Nostalgia originilor, p. 26.
23
Idem, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 131.
24
Cf. idem, Sacrul şi profanul, p. 67.
25
M. Meslin, Ştiinţa religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 56.
354 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

putea justifica ideea de progres, dar nu mai poate da seama de pierderea

capacităţii omului modern de a da sens, de a investi cu o anume
semnificaţie, întrucât Eliade are convingerea că orice concepţie istoricistă
trebuie depăşită prin valorizarea religioasă „transistorică a lumii”, prin
raportarea ei la Dumnezeu.
Religiile care s-au raportat la istorie din perspectiva transis-
toricităţii, în viziunea lui Eliade, sunt creştinismul şi iudaismul, a căror
categorie fundamentală în comportamentul religios este credinţa. Pe
aceeaşi linie, el susţine că omul modern, crizele şi angoasele sale se
ancorează deopotrivă în lipsa sa de credinţă26.
În măsură ce o societate îl uită pe Dumnezeu, ea se alienează
treptat-treptat până la a se sinucide. Aşa cum afirmă Eliade, „dacă cineva
ar realiza o asemenea societate, ar declanşa într-o generaţie, două
înnebunirea oamenilor şi surparea ei. Noi trăim într-o societate care nu a
atins încă acest punct critic, dar cred că se îndreaptă spre el”27.
Trăim într-o societate, continuă Eliade, în care încercăm să ne
realizăm doar prin cultură, adică prin acea activitate a imaginarului care îl
plasează în centru pe om, ci nu pe Dumnezeu. Lipsit de Dumnezeu,
imaginarul nostru nu poate depăşi limitele culturii. Dar, în măsura în care
generaţiei noastre, subliniază Eliade, nu-i mai este îngăduită o altă cale
spre împlinire, nu ne rămâne decât să apelăm la cultură şi să încercăm să
obţinem cât mai mult prin ea. Cât mai mult, ajungând chiar până la
deculturalizare, în sensul asimilării perspectivelor oferite de cultură şi
convertirii lor într-un alt cod, specific viziunii spiritual-religioase. Este şi
motivul pentru care Eliade a devenit unul dintre cei mai mari gânditori
tradiţionalişti contemporani. În India, Eliade a trăit realmente
deculturalizarea la cel mai înalt nivel. Fiind îmbibat el însuşi de cultura
occidentală, a reuşit să priceapă acolo limitele culturii şi necesitatea
omului religios şi valorile sale28.

26
M. Eliade, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 158.
27
Apud P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 84 sq.
28
Ibidem, p. 85.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 355

Revenind din India în România şi mai apoi în Europa, Eliade se va

axa, asemenea unui adevărat „demiurg” al culturii, pe două proiecte
majore: pe de o parte, va recurge la o rememorizare fundamentală a
tradiţiei religioase indiene, iar pe de altă parte, rezultat al deculturalizării
cunoscute în India, va contribui la rememorizarea culturii europene din
perspectiva tradiţiei, adică din perspectiva gândirii simbolice, rituale şi
mitice29.
Această acţiune îl face pe Eliade să fie, într-un anume fel, unic.
Dacă R. Guénon, atunci când a intrat în conflict cu intelectualii
Occidentului şi cu Biserica, considerându-se un neînţeles, a plecat la
Cairo şi s-a convertit la islam, Eliade a rămas pe poziţii, în cetate, pentru a
încerca să o salveze. Nimeni n-a reuşit mai mult decât el să desţelenească
spaţiul culturii contemporane şi să dea vigoare marilor tradiţii religioase
atât de copleşite de urmările „secolului luminilor”30.
Într-o lume desacralizată şi devalorizată religios, Eliade continuă să
rămână optimist. El consideră că, în ciuda circumstanţelor actuale, în care
secularizarea e evidentă, omul poate şi trebuie să rămână pe mai departe
religios. Având acest crez, Eliade ne oferă şi explicaţia: orice tip de
reducţionism în calea omului religios se va transforma, mai devreme sau
mai târziu, într-un eşec lamentabil. „Această ultimă creaţie a gândirii ...
occidentale, «teologia morţii lui Dumnezeu», ... derivă din dezastrele
provocate de reducţionism”, fiind opera maeştrilor reducţionismului. Este
vorba de „Karl Marx, care reduce întreaga cultură şi toate activităţile
creatoare sau spirituale ale omului la nişte legi economice; marele
Nietzsche, care şi el, în răzvrătirea sa împotriva lumii, lumea contem-
porană lui, a propus ... o lume la urma urmei reducţionistă; dar mai ales
Freud, care prin marile sale descoperiri, prin importanta descoperire a
rolului inconştientului, a încercat să explice creaţiile religioase, ca şi toate
celelalte creaţii spirituale şi culturale ale umanităţii, prin procese pur
biologice, mai precis sexuale”31.

29
Ibidem, p. 86.
30
Ibidem, p. 88.
31
Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, p. 196 sq.
356 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

Pornind de la aceste consideraţii, Eliade afirmă că „a gândi ca un

istoricist, ca un freudian sau ca un marxist” nu înseamnă altceva decât a
renunţa la vocaţia primordială a omului, adică „a dispărea ca om”. E
posibil, spune Eliade, ca marxismul şi interpretarea materialistă a istoriei
să fi fost pentru om „cea de pe urmă încercare la care a fost supus, o
încercare ... care riscă să-l piardă pe om, aflat de atâtea ori în istorie atât
de aproape de pierzanie”32.

4. Profilul creştin al lui Eliade

Eliade nu a fost niciodată un simplu „savant” neutral, spectator
critic şi detaşat în lungul său periplu prin istoria religiilor. Emil Cioran îl
acuza pe Eliade că ar pune toate credinţele religioase pe acelaşi plan, fără
să adopte vreuna. Răspunzând acestor provocări, M. Eliade răspunde că e
doar o aparenţă: „ ... Cred că Cioran n-a înţeles niciodată că a iubi şi a te
stărui să înţelegi alte religii n-are de-a face cu propria mea experienţă. El
nu crede că aş fi un om religios ..., tocmai pentru că eu mă interesez de
toate posibilităţile experienţei religioase. ... Eu mă străduiesc să înţeleg,
dar nu ca un orientalist sau indianist”33.
În opinia lui J. M. Velasco34, opera lui Eliade a exercitat o influenţă
deosebită asupra unui număr mare de gânditori creştini. A fost, în acelaşi
timp, extraordinar de benefică pentru numeroşi intelectuali, întrucât a
„fecundat” modul de gândire al fiecăruia, a deschis un orizont cu mult
mai larg al preocupărilor şi a contribuit decisiv la „spargerea
acoperişului” raţionalismelor înguste şi a pozitivismelor reducţioniste.
Această influenţă exercitată asupra multor gânditori a condus la
crearea unui climat intelectual extrem de favorabil în vederea valorizării
domeniului spiritual şi religios, la posibila renaştere a unei spiritualităţi ce
constituie „aluatul” din care poate creşte mai uşor credinţa.

32
Ibidem, p. 197.
33
M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, p. 48.
34
J. M. Velasco, Eliade şi teologia creştină..., în: M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul,
p. 128.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 357

Pe de altă parte, datorită lui Eliade şi a altora, teologia creştină

contaminată excesiv de raţionalismul modern, a devenit mai sensibilă la
condiţia religioasă a creştinismului, mai atentă la dimensiunea sacră a
realităţii. Acest fapt a permis teologiei să-şi recupereze dimensiunea de
cunoaştere religioasă, cunoaştere pe care, în bună parte, o pierduse.
Într-o pagină din Jurnalul său, Eliade îl citează pe teologul şi
filosoful catolic Teilhard de Chardin: „Să-L aduc pe Hristos ... în inima
realităţilor care au reputaţia de a fi cele mai periculoase, cele mai
naturaliste, cele mai păgâne, iată evanghelia şi misiunea mea”35. Ca şi de
Chardin, Eliade vorbeşte de un „creştinism cosmic”, în sensul că doar
creştinismul a avut capacitatea şi înţelepciunea de a asimila şi încreştina
tradiţii, obiceiuri, dar şi „limbajul simbolic al păgânismului”. Eliade
redescoperă în percepţia filosofului catolic un optimism similar aceluia al
ţăranilor creştini români, creştini aparţinând acelui „creştinism cosmic” de
mult dispărut în Occident. Ţăranul crede că „lumea e bună”, că a
redevenit aşa prin întruparea, moartea şi învierea Mântuitorului. Eliade
susţine că însuşi optimismul său îşi are temeiul în această atitudine care
nu poate fi ignorată. Comparându-se cu Teilhard de Chardin, Eliade
afirmă că teologul catolic a ajuns la aceste concluzii prin descoperirea
cosmogenezei, în vreme ce el prin „înţelegerea religiilor cosmice”, în
rândul cărora include şi creştinismul rural din Europa răsăriteană, care e
de fapt un fel de „liturghie cosmică”36.
Întrând în dialectică cu teologii creştini ai ultimelor două secole,
Eliade le reproşează că nu au fost „la înălţimea misiunii lor, pentru că nu
au încercat să dea ştiinţelor sensul pe care-l au”. Orice act ştiinţific sau
tehnologic, spune el, este şi „un act dacă nu religios, cel puţin conform
unui simbolism de origine creştină”37. Redescoperirea omului religios din
fiecare dintre noi reprezintă, în viziunea lui Eliade, o nouă perspectivă a

35
Ibidem, p. 132.
36
Ibidem.
37
M. Eliade şi redescoperirea sacrului, p. 198.
358 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

umanităţii, pentru că, aşa cum afirmă el, „dacă Dumnezeu nu există, totul
este cenuşă”38.
Interpretând semnificaţia întrupării lui Hristos, Eliade apreciază că
religia creştină face din evenimentul istoric propriu-zis mediul care
revelează maximum de transistoricitate, mediul care transcende istoria în
sine. Dumnezeu nu doar intervine, ca în iudaism, în istorie, lăsându-şi
amprenta propriei voinţe asupra ei, ci coboară El însuşi în istorie, într-o
fiinţă istorică, în om. De aceea, pentru Eliade, existenţa istorică a lui Iisus
Hristos reprezintă „hierofania supremă”, „teofania” sau descoperirea
„totală” a lui Dumnezeu39.
Eliade crede că există un început şi un sfârşit al istoriei religioase a
umanităţii, ideea aceasta clarificându-se în funcţie de conceptul de
„hierofanie supremă”, de descoperire deplină şi definitivă a lui
Dumnezeu. Există o progresie, crede Eliade, a hierofaniilor în istoria
religioasă a omenirii, dar „venirea lui Hristos marchează ultima şi cea mai
înaltă manifestare a sacralităţii în lume”40.
Referindu-se la esenţa mesajului creştinismului, respectiv ideea
morţii şi învierii lui Hristos în istorie, Eliade afirmă că „Iisus a pătimit în
istorie şi din cauza istoriei, dar a înviat împotriva ei, biruind-o şi
anulându-i teroarea şi blestemul”41.
Într-un alt loc, Eliade completează această concepţie, adăugând
evenimentul care va avea loc la sfârşitul istoriei, parusia. El
consemnează, totuşi, faptul că desăvârşirea spirituală a omului se poate
realiza în lumea aceasta, iar istoria poate fi transfigurată42. În această
viziune, extazul mistic al sfinţilor creştini nu este altceva decât o
„reîntoarcere în Paradis”, prin transfigurarea şi depăşirea istoriei43.

38
Ibidem.
39
M. Eliade, Imagini şi simboluri, p. 10.
40
Idem, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 245.
41
Apud A. Marino, Hermeneutica lui M. Eliade, p. 257.
42
M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, p. 329 sq.
43
Idem, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 175 sq.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 359

„Paradoxul creştinismului” este că, dacă trecutul istoric este abolit

prin mântuire, prezentul, deşi transfigurat, rămâne tot în istorie44.
Pentru a-l înţelege pe Eliade în toată complexitatea sa, trebuie să-i
cercetăm întreaga operă, care nu poate fi redusă nicidecum doar la
lucrările sale fundamentale de istoria religiilor, întrucât, în afară de
acestea, el ne-a lăsat multe articole, comentarii, memorii, nuvele şi
romane, toate exprimând deopotrivă crezul său religios, filosofic şi
existenţial. La fel de importantă este, în acelaşi timp, viaţa lui însuşi, aşa
cum l-au cunoscut cei din jurul său.
Făcând referire la mult discutata „credinţă” sau „necredinţă” a lui
Eliade în valorile religioase creştine despre care a scris, celebrul
dramaturg E. Ionesco afirmă: „Mă aflam la New York când am aflat
vestea morţii lui Mircea Eliade. Erudiţia sa era fabuloasă. Pasiunea de
cercetător, enormă: ştia totul despre religii. Era de o asemenea discreţie,
încât niciodată n-am ştiut dacă era cu adevărat credincios sau nu. Dar a
adus lui Dumnezeu servicii incalculabile. [...] A creat credincioşi şi, prin
aceasta, a schimbat spiritual o mare parte a lumii”45.
Întrebată în legătură cu poziţia lui Eliade faţă de creştinism, soţia sa,
Cristinel Eliade, a ţinut să sublinieze: „Cel ce a trecut prin toate doctrinele
credinţelor şi religiilor, ale civilizaţiilor şi culturilor umane, avea termenii
necesari de comparaţie şi dacă acum găsiţi ce vedeţi pe pereţii acestei case
(n.b.: icoane şi cucifix), e dovada că Eliade a voit să se vadă clar
adeziunea sa sufletească la creştinismul ancestral, aşa cum era el viu în
familia sa din Bucureşti. El a murit ca un creştin adevărat, căci el trăia în
ultimii ani ca un monah oriental, devotat lucrurilor spirituale, consolat de
forţa creştinismului”46.
Pe de alt parte, aşa cum subliniază unul dintre cei foarte apropiaţi47,
e greu de pătruns în universul interior spiritual al lui Eliade, pentru că a
fost silit să se autosegmenteze, datorită împrejurărilor, între două
44
Idem, Împotriva deznădejdilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 146.
45
Cr. Bădiliţă, Eliadiana, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 9.
46
Apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Eliade credinciosul, în: Jurnalul literar, nr.
1-2, mai 1998.
47
P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 99.
360 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

atitudini. „El personal, era profund creştin-ortodox. Nu se ruga decât în

spiritul religiei ortodoxe. Dar, pentru că Dumnezeu a vrut ca el să fie
istoric şi filosof al religiilor, considera că nu-şi putea permite să abordeze
celelalte religii în funcţie de religia lui şi să facă, astfel, misionarism
creştin-ortodox. Asta l-ar fi împiedicat să înţeleagă complexitatea faptului
religios la scară planetară. Ca profesor de istoria religiilor, încerca să se
obiectiviveze pe cât posibil. Dar Eliade era în adâncul fiinţei lui profund
român şi creştin-ortodox”.
Într-un interviu realizat cu P. Barbăneagră, pe marginea filmului
realizat de acesta despre M. Eliade, Cristian Bădiliţă remarca faptul că
modelul existenţial pentru marele istoric al religiilor era omul religios. Şi
tot la fel, remarca „aerul duhovnicesc al figurii lui Eliade” şi
„înţelepciunea duhovnicească a cuvintelor rostite de el”. „Aproape că am
simţit o asemănare între figura lui Eliade, mai ales din ultimele scene, şi
figura părintelui Stăniloae”48. P. Barbăneagră face referire chiar la o
anume „înţelepciune monahală” care îl caracteriza pe Eliade. Nu obişnuia
să vorbească niciodată despre el însuşi, iar atunci când se afla în
compania altora „ieşea întotdeauna ultimul”. „Îl simţeai tot timpul
stăpânit de acest imens har al uitării de sine”49, afirmă acelaşi P.
Barbăneagră.

5. În loc de concluzii
Biografia şi bibliografia lui Eliade sunt şi vor rămâne copleşitoare
pentru posteritate. Lungul său periplu fizic, intelectual, spiritual şi
religios, pornind din Bucureştiul natal şi trecând prin Calcutta, Londra,
Lisabona, Paris şi Chicago, se continuă din primăvara lui 1986 în
labirintul veşniciei timpului, ale cărui semnificaţii profunde s-a străduit să
le descifreze, ca nimeni altul, de-a lungul vieţii. Cu siguranţă, dacă n-ar fi
avut parte de experienţa şi cunoştinţele acumulate pe acest lung parcurs,
n-ar fi reuşit să realizeze niciodată acea lucrare unică şi irepetabilă, prin
care va rămâne pentru totdeauna în istorie: Enciclopedia religiilor. Este

48
Ibidem, p. 88 sq.
49
Ibidem.
 OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 361

vorba de 18 volume la care au participat 1400 de specialişti sub

conducerea sa, în încercarea de a rememora tot ceea ce este mai important
şi mai reprezentativ în istoria şi fiinţa omenirii, adică dimensiunea
sacrului; mai mult decât atât, a reuşit acest lucru într-un moment în care
această valenţă sacră este poate mai ameninţată ca oricând să dispară.
Dacă, din nefericire, o mare nenorocire sau catastrofă s-ar bate cândva
asupra omenirii, această lucrare monumentală coordonată de el ar putea
deveni, între altele, factorul esenţial prin care lumea s-ar reînnoda cu
trecutul ei.
La o sută de ani de la naşterea sa, după ce a trăit cea mai mare parte
a vieţii sale în exil, ne punem, desigur, întrebarea ce consecinţe ar fi putut
avea reîntoarcea sa în propria ţară, dacă ar fi trăit şi după 1989. După ce
făcuse ocolul lumii, este indiscutabil că „s-ar fi recunoscut în tradiţia unei
ţări care era a lui şi pe care o purtase continuu în adâncul minţii şi
sufletului; ţara cu una dintre cele mai vechi memorii sacre din lume. [...]
Ar fi existat posibilitatea unei interpretări, în funcţie de viziunea lui
Eliade, a memoriei indo-europene aşa cum ea a supravieţuit miraculos în
România”50.
Oricum, ne consolăm cu faptul că M. Eliade va rămâne pentru multă
vreme de aici înainte, dacă nu pentru totdeauna, un „instrument” fără care
nu se va putea opera niciodată în istoria religiilor, dar şi a culturilor şi
civilizaţiilor. Eliade va rămâne, cu certitudine, una dintre soluţiile-cheie la
care va trebui să se apeleze în decriptarea marii ecuaţii a fenomenului
religios în ansamblul său. La fel cum în matematică nu poţi opera fără a
cunoaşte operaţiile elementare de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire,
tot la fel în lumea universului religios atât de bogat nu poţi opera fără M.
Eliade.

50
Ibidem, p. 102.
362 Prof.dr.pr. Nicolae Achimescu

The Religious Human Being in Mircea Eliade’s Work

Abstract: The work of Mircea Eliade represents an apology of the religious

dimension of the human nature correlating it with the cultural dimension, social
dimension etc. of the human being. Eliade showed us that the symbolic aspect of the
reason must not be ignored because symbolism brings forward the double dimension of
the human being: his opening toward God and his human condition. Another important
aspect underlined by Eliade is the religious behaviour as a distinct feature of the human
conscience and the human’s condition of “homo religiosus”. He also noticed the
reductionism and the desacralization of the contemporary man. Although he studied a
multitude of religions and believes Eliade remained a Christian Orthodox.