Capitolul II

TEORIA CONSTITUŢIEI

2.1. Noţiunea de Constituţie

Cuvântul „Constituţie” îşi are originea în latinescul constitutio, care înseamnă aşezare cu temei,
starea unui lucru1. În perioada Imperiului Roman cuvântul constitutio a fost utilizat pentru a desemna
legile care emanau de la împărat, chiar dacă nu toate se refereau la organizarea şi funcţionarea statului.
În perioada Evului Mediu, termenul constitutio a fost deseori utilizat pentru a desemna anumite reguli
monahale, iar apoi din ce în ce mai frecvent, cu sensul de lege2.
Abia în secolul al XVIII-lea, termenul „Constituţie” începe să fie utilizat într-un sens apropiat celui
care îi este atribuit azi, respectiv acea lege care, reglementând organizarea şi funcţionarea statului,
limita puterea monarhului şi garanta anumite drepturi şi libertăţi fundamentale ale individului. Astfel,
termenul Constituţie nu mai este folosit în legătură cu orice lege, ci doar pentru a desemna o lege
fundamentală3, respectiv ansamblul de reguli referitoare la organizarea statului4. Este vorba de o
concepţie asupra noţiunii de „constituţie” care ţine seama exclusiv de conţinutul normelor ei.
Sugestiv, este și faptul că Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 26 august
1789 stipulează în art. XVI că „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici
separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.
Treptat s-a format convingerea că numai o constituţie scrisă, prin precizia şi claritatea ei, putea fi o
armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolutiste, afirmându-se tot mai pregnant necesitatea
unei constituţii rigide şi asigurarea supremaţiei ei faţă de orice altă normă juridică5.

Astăzi, Constituţia este definită ca fiind legea fundamentală a unui stat, adică legea cu forţă
juridică superioară tuturor celorlalte legi şi care reglementează în mod sistematic atât principalele
structuri social-economice necesare organizării şi funcţionării statului, garantează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi stabileşte îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi6.
Considerarea Constituţiei „legea fundamentală” a unui stat are două consecinţe: 1. toate celelalte
legi interne ale statului trebuie să i se supună, trebuie să fie, prin conţinut, constituţionale; 2. exprimă,
sub aspect juridic, suveranitatea statului7.
Aşa cum s-a susţinut şi în doctrina română încă de la începutul secolului al XX-lea, Constituţia este
legea fundamentală a unui stat, ceea ce implică şi faptul că „o Constituţie trebuie să cuprindă numai
principiile fundamentale ale organizaţiunii unui stat, temelia pe care se clădeşte edificiul social, acele
norme de drept care construiesc baza acestui aşezământ. Şi aceste principii trebuie să fie de aşa fel
încât să corespundă nu numai cu starea actuală, ci mai ales cu dezvoltarea în viitor a societăţii”8.

1
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 135 – termenul latinesc „constitutio” înseamnă şi dispoziţie, ordin.
2
În România termenul Constituţie a fost utilizat pentru prima dată în Aşezământul lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1740, dar a fost folosit
în sens de lege ordinară – a se vedea Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 25.
3
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 71.
4
A se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, 32e edition, L.G.D.J., Paris, 2011, p. 27.
5
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 9.
6
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 7-31; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 43.
7
A se vedea Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului. Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, vol. III, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114.
8
A se vedea Andrei Rădulescu, Puterea judecătorească, în „Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social
Român”, Tipografia „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1922, p. 195.
1
 Profesorul George Alexianu susţinea: „Constituţia unui popor trebuie să fie în raport cu felul de
viaţă şi cu structura intimă a acelui popor”9.

Premisele apariţiei constituţionalismului10

Constituţionalismul este considerat doctrina care guvernează legitimitatea acţiunilor de guvernare
ale puterii de stat. Mai exact, acest concept implică limitarea puterii, separarea puterilor în stat şi o
guvernare competentă răspunzătoare11.
Procesul de constituţionalizare reprezintă un fenomen de dezvoltare continuă a dreptului
constituţional şi de perfecţionare a Constituţiilor, ceea ce presupune o îmbogăţire continuă a
prevederilor şi normelor constituţionale raportate permanent la cerinţele inedite care apar în viaţa
societăţii12.
Dar, pentru a putea vorbi de constituţionalism şi constituţionalizare, trebuie să existe o Constituţie.
Prima Constituţie, în sensul modern al acestui cuvânt, a apărut în Anglia şi constă într-un ansamblu
de obiceiuri juridice şi dintr-un număr de acte scrise, care pot fi însă modificate prin legi ordinare.
Modelul constituţionalismului britanic a fost utilizat şi în alte state din Europa, şi chiar în coloniile
engleze din America de Nord.
Doctrina şi, mai ales, practica constituţională americană şi-au pus amprenta asupra dezvoltării
constituţionalismului modern, contribuţia materializându-se în următoarele aspecte13:
- aici au fost adoptate pentru prima dată în istorie constituţii scrise sistematice (iniţial ale statelor
americane, apoi Constituţia federală), având ca obiect reglementarea, într-o ordine raţională, a
organizării şi funcţionării principalelor organe ale statului, precum şi garantarea drepturilor înnăscute
ale omului;
- practica americană a consacrat pentru prima dată ideea că adoptarea constituţiilor trebuie să fie
opera unor convenţii, adică a unor adunări anume alese în acest scop, precum şi corolarul ei, în sensul
căruia revizuirea poate fi făcută doar tot de o asemenea „convenţie”;
- fiind opera unor adunări constituante, constituţiile sunt învestite cu o forţă juridică superioară
legilor ordinare, care trebuie să le fie conforme;
- aprobarea Constituţiei prin referendum;
- constituţiile americane au proclamat principiul că orice putere îşi are originea în voinţa populară,
care singură o legitimează;
- prin intermediul constituţiilor americane s-a pus pentru prima dată în practică şi a fost ridicată la
rang de principiu constituţional teoria separaţiei puterilor în stat.

2.2. Clasificarea constituţiilor

Normele constituţionale pot fi sistematizate:

- fie în mai multe acte fundamentale (în formă scrisă) sau într-un sistem de norme scrise şi nescrise
(cutumiare), care în totalitatea lor formează constituţia (constituţie cutumiară)
- fie într-un act fundamental unic.

Astfel, în mod obişnuit, în funcţie de criteriul formal, constituţiile se clasifică în14:

9
A se vedea George Alexianu, Studii de drept public, Institutul de arte grafice „Vremea”, Bucureşti, 1930, p. 43.
10
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 7-31; Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 40.
11
A se vedea Hilaire Barnett, Constitutional & administrative Law, 6th edition, Routledge-Cavendish Publishing, 2006, p. 5.
12
A se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.
32.
13
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 18-27.
14
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 46 şi 47.
2
 - constituţii cutumiare (nescrise) şi
- constituţii scrise

Constituţii cutumiare
Constituţiile cutumiare (nescrise) sunt formate dintr-un ansamblu de obiceiuri juridice (cutume) şi
un anumit număr de acte scrise elaborate şi emise de organele de stat învestite cu competenţă
legislativă.
Obiceiurile juridice (cutumele) sunt reguli nescrise de conduită socială, rezultate dintr-o practică
socială îndelungată şi constantă (obicei, uz) şi care, deşi nu emană de la organele statului competente
să legifereze, sunt considerate totuşi obligatorii, întrucât sunt expresia convingerii unei colectivităţi
umane că răspund sentimentului uman de justiţie15.
Nu trebuie confundate cu simplele uzanţe sau uzuri, care sunt simple practici (tradiţii) lipsite de
semnificaţie juridică.
Pentru ca un obicei (uz sau uzanţă) să se transforme în obicei juridic (cutumă) trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii16:
1. este necesar ca uzul să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apărea ca un simplu fapt
întâmplător;
2. este necesar să se formeze o practică îndelungată constantă, neîntreruptă de practici contrare;
3. trebuie să se impună în conştiinţa unui grup social ca regulă de conduită obligatorie.

Constituţii scrise
Constituţiile scrise sunt legi fundamentale elaborate şi emise sub forma unui text unitar şi
sistematic, realizând un tot unitar17.
Sunt considerate avantaje ale constituţiilor scrise18:
- claritatea şi lipsa incertitudinilor;
- permanenţa şi intangibilitatea (atâta timp cât nu intervine o procedură de revizuire);
- nu pot fi modificate după bunul plac al guvernanţilor, aceştia având şi ei obligaţia de a le respecta;
- reprezintă o garanţie a respectării principiului separaţiei puterilor în stat;
- conferă o poziţie superioară normelor conţinute în raport cu normele emise de autorităţile statului.

În funcţie de posibilitatea de modificare a lor, constituţiile se împart în:

- constituţii flexibile (suple)
- constituţii rigide.
Constituţiile flexibile (suple) se caracterizează prin faptul că pot fi modificate relativ uşor, conform
procedurii legislative obişnuite, deoarece normele constituţionale au aceeaşi forţă juridică cu a legilor
obişnuite19, fiind elaborate de legiuitorul ordinar în aceleaşi condiţii ca şi legile ordinare20 (obişnuite).
Constituţiile rigide sunt acele Constituţii al căror conţinut, datorită forţei juridice supreme, poate fi
modificat doar după o procedură specială, complexă şi mai dificilă decât cea prevăzută pentru
modificarea legilor obişnuite, în vederea asigurării protecţiei şi stabilităţii Constituţiei21.

15
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 42.
16
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 42.
17
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 44.
18
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 34; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, p. 36.
19
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 45; Francis Hamon, Michel Troper, Droit
constitutionnel, p. 50.
20
A se vedea Paul Negulescu, Principiile fundamentale al Constituţiunii din 27 februarie 1938, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Bucureşti, 1938, p. 8.
21
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 47.
3
 Constituţiile scrise se supun unui regim juridic special constând în reguli specifice de adoptare,
modificare, suspendare şi abrogare.
Adoptarea
Adoptarea unei Constituţii scrise se face printr-o procedură specială care îi asigură rolul de lege
fundamentală supremă faţă de legile obişnuite. Regulile se referă în special la iniţiativa adoptării,
organul competent, intrarea în vigoare22.
Iniţiativa23 adoptării unei noi Constituţii aparţine fie unui organism statal, politic sau social (de
regulă, organul suprem, Parlamentul), fie voinţei populare, exprimată direct (iniţiativă populară).
Adoptarea Constituţiei se face fie de către o autoritate competentă să adopte o constituţie (şi este
organul care deţine sau care a fost învestit cu puterea constituantă originară24), fie chiar de către popor.
Modalităţile de exercitare sau dobândire a acestei puteri diferă de la un stat la altul25:
1. poporul exercită această prerogativă prin reprezentanţii săi direct aleşi în cadrul unei Adunări sau
Convenţii Constituante, care are ca unic scop adoptarea unei noi Constituţii. După îndeplinirea acestei
atribuţii, Adunarea Constituantă îşi poate continua activitatea ca şi autoritate legislativă obişnuită (de
exemplu, în România) sau se dizolvă;
2. Parlamentul în funcţiune se transformă, fără alegeri, în Adunare Constituantă şi adoptă o nouă
Constituţie (procedeu frecvent întâlnit în statele socialiste);
3. poporul îşi exercită direct puterea constituantă prin adoptarea unui proiect al Legii fundamentale
prin referendum (de exemplu, în Elveţia, Rusia).

În România, actuala Constituţie a fost elaborată şi adoptată în 1991. Conform art. 80 din
Decretul-lege nr. 92/199026, Adunarea (Camera) Deputaţilor şi Senatul s-au reunit în şedinţă comună,
ca Adunare Constituantă, adoptând Regulamentul acesteia. În cadrul Adunării Constituante a fost
desemnată o comisie de redactare a proiectului noii Constituţii a României. Proiectul astfel întocmit a
fost supus dezbaterii şi votării în Adunarea Constituantă, fiind adoptat la 21 noiembrie 1991 şi publicat
în M.Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991. Textul Legii fundamentale a fost supus aprobării corpului
electoral, în cadrul referendumului organizat în data de 8 decembrie 1991, dată de la care a intrat în
vigoare. În anul 2003, Constituţia României a fost revizuită prin Legea de revizuire nr. 429 din 18
septembrie 2003, publicată în vederea aprobării prin referendum, în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie
2003, supusă ulterior, aprobării prin referendum naţional organizat în acest scop. La data de 29
octombrie 2003 a fost publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 (dată la care a intrat în vigoare),
odată cu publicarea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea
rezultatului referendumului. Ulterior, Constituţia revizuită a fost republicată în M.Of. nr. 767 din 31
octombrie 2003 şi conţine 156 de articole, grupate în VIII titluri:
Titlul I – Principii generale
Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
Titlul III – Autorităţile publice
Titlul IV – Economia şi finanţele publice
Titlul V – Curtea Constituţională
Titlul VI – Integrarea euroatlantică
Titlul VII – Revizuirea Constituţiei
22
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 51.
23
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 164; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol. I, p. 51.
24
Pentru amănunte despre conceptul de putere constituantă, a se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, pp. 50-52; Radu Carp,
Adunarea Constituantă, o soluţie pentru reforma sistemului constituţional românesc?, în Revista de drept public nr. 1/2008, pp. 105-113.
25
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 164.
26
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României emis de Consiliul Provizoriu de Uniunea
Națională, publicat în M.Of. nr. 35 din 18 martie 1990 (abrogat prin Legea nr. 69/1992).
4
 Titlul VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii.

Modificarea (revizuirea27)
Gradul mare de stabilitate specific unei Constituţii scrise contribuie la afirmarea principiilor statului
de drept. Pentru a asigura stabilitatea Constituţiei s-a recurs la conceptul de rigiditate constituţională,
care presupune un ansamblu de mijloace şi procedee speciale de modificare (revizuire) a Constituţiei28.
Rigiditatea constituţională nu trebuie să devină un scop în sine, ci trebuie să reprezinte o garanţie
a stabilităţii Constituţiei29.
Revizuirea unei Constituţii trebuie fundamentată şi justificată de o necesitate reală (determinată de
schimbările sociale, economice, culturale, morale etc., care inevitabil ţin de o anumită direcţie de
transformare a unei societăţi umane) şi obiectivă (racordată la nevoile sau interesele generale ale unei
societăţi umane şi cu siguranţă nu la anumite interese partizane şi efemere) de a opera modificări –
schimbări, eliminări, completări – în textul iniţial al unei legi fundamentale30.

Procedee de realizare a rigidităţii constituţionale31:

1. stabilirea unor condiţii speciale necesare în vederea exercitării iniţiativei de revizuire a
Constituţiei
Conform art. 150 din Constituţia României, republicată au drept de iniţiativă privind revizuirea
Constituţiei numai:
- Preşedintele României, la propunerea Guvernul;
- cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau al senatorilor;
- cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin ½ din judeţele
ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, să fie înregistrate cel puţin 20.000 de
semnături.
Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei se supune din oficiu controlului de
constituţionalitate al Curţii Constituţionale, conform art. 146 lit. a) din Constituţia României.

2. stabilirea organului competent să adopte legea de revizuire şi procedura dezbaterii ei

În sistemul nostru constituţional, organul competent să adopte o lege de revizuire (lege
constituţională) este tot Parlamentul, dar procedura adoptării unei asemenea legi prezintă unele aspecte
deosebite faţă de procedura legislativă obişnuită. Organimul competent să revizuiască o Constituție
rigidă are natura de putere constituțională derivată32.
Legea de revizuire se adoptă în Camera Deputaţilor şi în Senat cu o majoritate de cel puţin 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). În cazul în care există deosebiri între textele
adoptate de cele două Camere, legea se trimite unei comisii de mediere (comisie comună a celor două
Camere). Dacă procedura medierii eşuează, legea de revizuire se supune dezbaterii şi votului în şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului, unde, pentru a fi adoptată, este nevoie de votul a cel
puţin 3/4 din numărul total al parlamentarilor (majoritatea calificată).

3. impunerea obligaţiei de a supune legea de revizuire aprobării finale prin referendum naţional

27
Revizuirea constă în modificarea Constituţiei prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau adăugarea unui text nou – a se vedea Cristian
Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 165.
28
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 47.
29
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 337.
30
A se vedea Paul Popovici, Daniela Valea, Constituţionalizarea proprietăţii intelectuale, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.
2/2013, p. 47.
31
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 47-57.
32
A se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, p. 50.
5
 Pentru a fi adoptată definitiv, legea de revizuire trebuie aprobată prin referendum, organizat în acest
scop, în cel mult 30 de zile de la data adoptării ei de către Parlament.
Termenul de 30 de zile este un termen de decădere, ceea ce înseamnă că, în situaţia în care nu este
respectat, legea de revizuire adoptată de Adunarea legislativă nu este validă33.
Legea de revizuire nu se supune promulgării.

4. declararea unor dispoziţii constituţionale ca nerevizuibile şi impunerea altor reguli privind

revizuirea
Conform art. 152 alin. (1) din Constituţia României, republicată, următoarele dispoziţii nu pot face
obiectul unei revizuiri:
- caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului [prevăzute de art. 1 alin. (1)];
- forma republicană de guvernământ [prevăzută de art. 1 alin. (2)];
- integritatea teritoriului [prevăzută de art. 3 alin. (1)];
- independenţa justiţiei [prevăzută de art. 124 alin. (3)];
- pluralismul politic [prevăzut art. 1 alin. (3) şi art. 8 alin. (1)];
- limba oficială [prevăzută de art. 13].

De asemenea, Constituţia României impune şi alte limitări care trebuie respectate în cazul
declanşării procedurii de revizuire a acesteia:
- nu pot fi suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor sau garanţii ale acestora [art.
152 alin. (2)];
- Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război
[art. 152 alin. (3)] şi în cazul prelungirii de drept a mandatului Parlamentului, în condiţiile art. 63 din
Constituţie.
Prevederile constituţionale care nu pot fi supuse revizuirii nu pot face nici obiectul unui referendum
popular prin care poporul este solicitat să-şi exprime părerea cu privire la probleme de interes naţional
(art. 3 din Legea nr. 3/2000 privind referendumul34). Referendumul este o „modalitate de participare
directă a poporului la exercitarea puterii publice”35; există trei categorii de referendum naţional
(referendum privind revizuirea Constituţiei; referendum pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui
României şi referendum pentru probleme de interes naţional) şi două categorii de referendum local
(referendum privind probleme de interes local şi referendum pentru demiterea primarului).

5. Exercitarea controlului constituţionalităţii legilor – constă într-o verificare a conformităţii legilor

obişnuite cu textul Legii fundamentale. Aceste control este o necesitate, deoarece „fără existenţa acestui
control orice Constituţie nu poate păstra decât o rigiditate de formă”36, iar în sistemul constituţional
român este încredinţat Curţii Constituţionale.

Abrogarea
Abrogarea unei Constituţii se produce de regulă atunci când este elaborată şi adoptată o nouă
Constituţie şi constă în scoaterea din vigoare a celei anterioare pentru totdeauna37. Abrogarea poate fi:

33
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii,
p. 341.
34
Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000. Referendumul naţional
constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la: a) revizuirea Constituţiei; b) demiterea
Preşedintelui României; c) probleme de interes naţional.
35
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 133; Laviniu
Florin Uşvat, Pro sau contra referendum, în Revista de drept public, nr. 3/2008, pp. 64-72.
36
A se vedea George Alexianu, Studii de drept public, p. 43.
37
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 44.
6
 - expresă sau explicită – atunci când prin Constituţia nouă se prevede expres abrogarea celei vechi
[de exemplu, aşa cum rezultă din art. 153 din Constituţia României – „Prezenta Constituţie intră în
vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi
rămâne în întregime abrogată” (subl.n.)];
- tacită sau implicită – atunci când, deşi nu se prevede expres abrogarea prin textul noii Constituţii,
aceasta este subînţeleasă, rezultând din faptul că nu pot exista, într-un stat, în acelaşi timp, două legi
fundamentale valide38.
Abrogarea mai poate fi: totală (constând în abrogarea în întregime a vechii Constituţii) sau parţială
(constând în abrogarea doar a unei părţi din textul constituţional, întâlnită, de fapt, în cazul revizuirii
constituţionale39).

Suspendarea
Poate fi avută în vedere şi o altă situaţie, mai deosebită: suspendarea Constituţiei, respectiv
încetarea provizorie40, pe o perioadă determinată de timp, a efectelor unei Constituţii. Suspendarea
Constituţiei intervine de obicei în situaţii deosebite, de criză, însoţite de schimbarea de regim politic.

O altă clasificare (clasică) a constituţiilor are în vedere modul de adoptare (care poate fi considerat
şi un criteriu cronologic). Astfel, pot fi avute în vedere ca forme41: carta concedată, statutul, pactul şi
convenţia.

1. Carta concedată se caracterizează prin faptul că este o emanaţie juridică exclusivă a puterii
absolute a monarhului, care din proprie iniţiativă, în aparenţă, dar, în realitate, constrâns de împrejurări
(presiuni din partea unor factori politici sau sociali), recunoaşte anumite drepturi fundamentale
cetăţeneşti şi îşi autolimitează prerogativele prin constituirea unei adunări reprezentative căreia i se
conferă atribuţii de legiferare şi stabileşte organizarea unei justiţii independente. Este considerată un act
de capitulare a monarhului faţă de forţele sociale progresiste în ascensiune (de exemplu: Carta din 4
iunie 1814 a lui Ludovic al XVIII-lea).

2. Statutul (numit şi Constituţie plebiscitară) este, ca formă, tot o cartă concedată, deosebindu-se
de aceasta prin adoptarea lui pe cale plebiscitară (de exemplu, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza, Constituţia României din 1938).

3. Pactul este consecinţa unui compromis (acord) între monarh şi adunarea sau adunările
reprezentative ale forţelor sociale progresiste în ascensiune (ca reprezentanţi ai poporului), cele două
părţi fiind, aparent, pe poziţii egale (de exemplu, Constituţia României din 1866 şi Constituţia României
din 1923).

4. Convenţia (numită şi Constituţie referendară) este constituţia adoptată de o adunare

reprezentativă a corpului electoral aleasă anume în acest scop, fără să fie necesar concursul vreunui alt
organ de stat (de exemplu: Constituţia S.U.A. din 1787, Constituţia României din 1991 - este cel mai
bun exemplu de constituţie, având în vedere acest criteriu).

38
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 58.
39
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 44.
40
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 58.
41
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 165; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat
elementar, vol. I, pp. 75-77; Ştefan Deaconu, Drept constituţional, pp. 36-38.
7
 Există şi acte care au prezentat o anumită valoare constituţională pentru un stat şi care nu pot fi
încadrate în niciuna dintre categoriile prezentate, deoarece sunt acte internaţionale, rezultatului unei
convenţii internaţionale (de exemplu, Convenţia de la Paris din 1858 semnată de Austria, Franţa, Marea
Britanie, Prusia, Italia, Sardinia şi Poarta Otomană)42.

2.3. Supremaţia Constituţiei – fundament al statului de drept

Chiar şi înainte de existenţa unei constituţii - în sensul modern al cuvântului -, la baza tuturor
sistemelor de drept a stat fie respectul datorat unei legi superioare (Antichitate), fie preeminenţa
regulilor dreptului natural asupra regulilor dreptului pozitiv (Evul Mediu)43, fie preeminenţa legii scrise
asupra legii nescrise şi, ulterior, preeminenţa Constituţiei - lege fundamentală asupra celorlalte legi.
Preeminenţa Constituţiei asupra celorlalte legi are ca premisă supremaţia acesteia. Supremaţia
Constituţiei reprezintă acea „trăsătură a Constituţiei care o situează în vârful instituţiilor
politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din legea fundamentală sursa tuturor
reglementărilor din acel stat. ... Supremaţia Constituţiei este o noţiune complexă, în conţinutul căreia
se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a
Constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări”44.
Aşa cum s-a susţinut în doctrină, poziţia supremă a Constituţiei în ordinea juridică a unui stat
„rezidă din faptul că aceasta este adoptată de o autoritate înzestrată de către popor ca putere
constituantă care, deşi utilizează puterea legislativă pentru dezbaterea şi votarea proiectului de
Constituţie, este superioară parlamentelor obişnuite”45.
Supremaţia Constituţiei este consecinţa mai multor factori: Constituţia legitimează puterea şi
conferă autoritatea guvernanţilor, determină competenţele autorităţilor publice, reglementează
raporturile dintre stat şi cetăţeni consacrând drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
acestora, conturează valorile politice, ideologice care stau la baza organizării şi funcţionării sistemului
politic, fundamentează şi garantează ordinea de drept şi reprezintă reperul decisiv pentru aprecierea
validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice46.
Supremaţia Constituţiei reprezintă astăzi nu numai un principiu fundamental al dreptului
constituţional, dar şi al întregului sistem de drept şi structuri politico-statale47.
Concret, supremaţia unei Constituţii se materializează în obligativitatea tuturor actelor normative
emise de autorităţile statului, indiferent de domeniu48, de a fi conforme cu aceasta, cât şi obligativitatea
tuturor subiectelor de drept de a nu acţiona contrar „literei şi spiritului” Constituţiei.
O asemnea caracteristică a unei Constituții, rezidă din caracterul fundamental al Constituției și
adoptarea Constituției de către puterea constituantă (reprezintă voința poporului).
Supremația Constituției presupune următoarele obligații:
→ obligația tuturor actelor normative emise de stat de a respecta Constituţia (coordonata juridică)
42
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 77.
43
A se vedea Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19.
44
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 18.
45
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 3.
46
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 221.
47
A se vedea Cristian Ionescu, Principiul supremaţiei Constituţiei. Fundamentarea ştiinţifică şi legitimitatea controlului constituţionalităţii legilor, în
coord. Elena Simina Tănăsescu, Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în Franţa, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 242.
48
Trebuie să fie vorba de orice parte a sistemului de drept, orice ramură sau subramură de drept. Principiul legalităţii se materializează la nivelul
fiecărei ramuri sau subramuri de drept – dreptul penal (a se vedea Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 43); dreptul procesual penal (a se vedea Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 34); dreptul administrativ (a se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ. Partea generală, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş,
2004, pp. 74-77); dreptul finanţelor publice (a se vedea Ioan Lazăr, Dreptul finanţelor publice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 92); dreptul muncii
(a se vedea Romulus Gidro, Dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 22); dreptul civil (a se vedea Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile
Ivanoff, Sisteme politico-administrative europene, p. 507, p. 594) etc.
8
 → obligația tuturor subiectelor de drept (stat, instituții publice, particulari) de a respecta Constituţia
(coordonata politică).
Constituţia asigură coerența și stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat.
Necesitatea de a proteja caracteristica unei Constituții de a fi supremă a condus la instituirea unor
garanții ale supremației:
- controlul de constituționalitate (contencios constituțional) și
- controlul de legalitate (contencios administrativ).

Astăzi, supremaţia Constituţiei reprezintă un „adevăr universal valabil” acceptat de Dreptul

constituţional modern49, şi nu numai.

49
A se vedea Sorin Popescu, Elena Simina Tănăsescu în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole,
p. 1475.
9