MEDIUL POLITIC ȘI INFLUENȚA ASUPRA

AFACERILOR INTERNAȚIONALE

Relevanţa şi componenţa mediului politic în cadrul relaţiilor economice internaţionale

„Mediul politic al afacerilor internaţionale include orice factori politici naţionali şi internaţionali care pot
influenţa operaţiunile organizaţiilor sau luarea deciziilor de către acestea.”
Din punctul de vedere al zonelor de influenţă, mediul politic îşi face simţite efectele asupra următoarelor:
natura cadrului de reglementare, gradul de control guvernamental asupra activităţilor desfăşurate de companiile
multinaţionale, importanţa relativă a diverselor grupuri de presiune din cadrul unei ţări, probabilitatea existenţei de
embargouri comerciale, gradul de pierderi derivate din riscurile politice şi măsura în care se pot încheia asigurări în
acest sens, regimul de impozitare propriu unor anumite ţări.
În vederea stabilirii gradului de control al guvernului din ţara de origine sau din ţara gazdă trebuie definit
conceptul de companie multinaţională (CMN). Aceasta reprezintă o întreprindere care posedă cel puţin o unitate
de producţie sau vânzare într-o ţară străină. O corporaţie/ companie multinaţională este formată, în general, din
societatea mamă, având sediul social într-o ţară denumită în literatura economică ţară de origine, şi cel puţin o
companie afiliată, rezidentă a altei ţări, denumită ţară gazdă.
În vederea stabilirii gradului de control pe care guvernele îl pot exercita asupra companiilor străine este
esenţial să subliniem care sunt cele patru tipuri de suveranităţi pe care un stat le poate exercita:
 în primul rând se vorbeşte despre suveranitatea economică a unui stat care reflectă capacitatea autorităţii
statului de a gestiona resursele ţării (capitalul, forţa de muncă etc.) în vederea creşterii bunăstării
populaţiei;
 în al doilea rând suveranitatea juridică, și anume dreptul unui stat de a impune reguli şi reglementări, în
mod independent de alte state ale lumii;
 a treia suveranitate este cea culturală şi se referă la dreptul unui stat de a stabili parametrii propriei culturi,
precum şi modul de viaţă şi gradul de absorbţie a influenţelor din exterior;
 în cele din urmă, conceptul general de suveranitate politică le include pe toate cele trei precedente şi
corespunde combinaţiei suveranităţii externe şi interne.
Au fost identificate trei faze distincte în evoluţia relaţiilor dintre statele naţiune şi CMN-uri:
- abordare pozitivă faţă de CMN, care se extind în ţările devastate de război
Faza Începutul anilor (Europa şi Asia);
Luna de 1950 ‒ mijlocul - relaţiile dintre CMN şi state au fost reciproc avantajoase, deoarece companiile
miere anilor 1960 au identificat noi pieţe de desfacere pentru produsele lor, precum şi surse de
materii prime şi energie;

- CMN puternic criticate pentru „comportamentul lor inacceptabil” care a condus

Mijlocul anilor la „contribuţia inegală la dezvoltarea economică şi distribuţia inechitabilă a
Faza 1960 ‒ sfârşitul bogăţiei mondiale.” Abordarea negativă a companiilor multinaţionale s-a reflectat
Confruntare anilor 1970 şi în activităţile politice ale statelor-naţiune prin exproprieri frecvente şi restricţii
cu privire la noile fluxuri de investiţii sau reglementarea greoaie cu privire la
performanţele CMN-urilor;
- CMN şi-au reconsolidat puterea pe pieţele țărilor gazdă şi s-au axat pe
elaborarea unor coduri de conduită, precum şi pe facilitarea comunicării cu
reprezentanţii statului;
Sfârşitul anilor - a crescut numărul alianţelor strategice transfrontaliere;
Faza 1970 până în - la începutul anilor 1980, fenomenul de internaţionalizare a afacerilor a devenit
Reconciliere prezent mai politizat. Relaţiile state – naţiune ‒ CMN au fost puternic influenţate de
implicaţiile sociale şi de mediu ale activităţii lor, acţiuni ce au devenit prioritare
pe
agendele de lucru ale instituţiilor naţionale şi internaţionale;
- după cum concluzionează Dunning (1992) în anii 1980 am asistat la apariţia
unor relaţii mature şi de simbioză între CMN şi guverne. Natura interacţiunii are
la bază angajamentul reciproc şi construirea încrederii şi a parteneriatelor
eficiente.
Există patru politici majore care au un impact semnificativ asupra afacerilor internaţionale, aflate
mai mult sau mai puţin sub controlul statelor naţiune:
1. politica comercială;
2. controlul capitalului;
3. politica privind investiţiile străine directe;
4. politica în domeniul concurenţei.
 1. Politica comercială
Guvernul are dreptul de a defini politica globală a statului-naţiune şi de a impune controlul exporturilor
prin aplicarea unor politici protecţioniste. Politicile comerciale restrictive fac distincţie între barierele tarifare şi
cele netarifare.
Barierele tarifare sunt definite ca taxe impuse de guverne cu privire la mărfurile care trec frontierele ţării,
ele fiind absolut sub controlul şi gestiunea statului. Acestea acţionează ca obstacole arbitrare şi discriminatorii în
comerţul liber, necesită administrarea constantă şi supravegherea de către autorităţile de stat, cauzând constrângeri
pentru activitatea CMN-urilor.
Rolul negocierilor internaţionale este de a limita şi reduce substanţial tarifele, în mare parte datorate
tratatelor şi instituţiilor internaţionale, dar, cu toate acestea politica comercială rămâne una dintre cele mai
puternice mijloace de control a comerţului.
În afară de barierele tarifare, statele pot impune bariere netarifare, dar la care sunt nevoite să renunţe
datorită presiunilor organismelor internaţionale. Sub aceste presiuni statele-naţiune au apelat la mijloace mai
discrete şi mai sofisticate precum: procedurile administrative de vămuire, standarde, cheltuieli privind importurile,
subvenţii la export, restricţiile voluntare la export, bariere monetare etc. În principiu, aceste bariere au rolul de a
dezavantaja societăţile străine faţă de concurenţii lor interni, servind ca un protector al pieţei interne. Restricţiile
asupra comerţului tind să aibă implicaţii negative nu numai asupra activităţii companiilor multinaţionale, a
comerţului internaţional, ci și asupra companiilor naţionale.
2. Controlul capitalului
Un alt mecanism de control este exercitat de stat şi asupra fluxurilor de capital. Protejarea economiei
naţionale de oscilaţiile pieţelor internaţionale de menţine anumite controale asupra capitalului şi asupra cursului
valutar, în scopul reducerii impactului fluctuaţiilor şi şocurilor externe generate de piaţa de capital.
3. Politica privind investiţiile străine directe
Investiţia străină directă este definită conform OCDE ca o investiţie realizată de către o firmă într-o altă
ţară, în cazul în care investitorul străin deţine cel puţin 10% din compania în care se face investiţia.
În vederea creşterii gradului de atractivitate şi a încurajării investiţiilor străine directe sau, contrar, a
descurajării lor, guvernele au dezvoltat diferite tipuri de reglementări: de condiţionare, atractive, restrictive şi
defensive.
Reglementările restrictive pot îmbracă forma procedurilor de licenţiere aplicate companiilor străine,
impunerea unor restricţii sau interzicerea totală în anumite sectoare strategice, participarea la societăţi mixte cu o
companie naţională sau aplicarea unor cerinţe de „conţinut local” (obligaţia de a cumpăra anumite resurse de la
firmele locale).
Normele atractive sunt aplicate în scopul atragerii de ISD-uri în domenii pe care statul le consideră
prioritare dezvoltării economiei naţionale (regiuni subdezvoltate, sectoare aflate în pericol, servicii destinate
categoriilor sociale defavorizate etc.).
Restricţiile privind dreptul de proprietate străină sunt cele mai evidente bariere în calea investiţiilor
străine aplicabile de o ţară gazdă. Ele îmbracă, de obicei, forma de limitare a ponderii deţinerii de capital de către
nerezidenţi asupra companiilor într-un sector ţintă sau chiar interzicerea totală a oricărei forme de proprietate
străină. Exemplele includ companiile din domeniul serviciilor de transport aerian din Uniunea Europeană şi ţările
din America de Nord, servicii de telecomunicaţii în Japonia şi transport maritim de coastă şi de apă dulce în Statele
Unite ale Americii. Dreptul de proprietate exclusiv naţională poate fi aplicat adesea sectoarelor extractive şi
prelucrătoare a resurselor naturale, spre exemplu, dreptul de proprietate străină este interzis în pescuit şi sectorul
energetic din Islanda, precum şi în sectorul extragerii şi prelucrării petrolului în Mexic.
Cu toate că nu vizează în mod special excluderea acţionarilor străini, monopolurile de stat statutare
echivalează cu interzicerea investiţiilor străine.
La polul opus putem vorbi despre fenomenul de liberalizare a fluxurilor de investiţii străine directe, care a
crescut substanţial în ultimele două decenii în marea majoritate a ţărilor OCDE cu excepţia Statelor Unite ale
Americii şi Japoniei. Schimbări dramatice au avut loc în mai multe ţări ale Uniunii Europene, în special în
Portugalia, Franţa şi Finlanda. Fluxurile de capital au fost liberalizate total în UE începând cu anul 1990.
Pe de altă parte, chiar dacă majoritatea statelor sunt membre ale organizaţiilor internaţionale care
încurajează comerţul liber, încă există guverne care oferă subvenţii speciale şi stimulente sub forma reducerilor
fiscale, acces preferenţial la resurse şi infrastructură.
Reglementările defensive sunt aplicate în scopul încurajării anumitor tipuri de investiţii.
Guvernele pot interveni şi în cadrul negocierilor privind metoda de stabilire a companiei multinaţionale în
ţara gazdă. În cadrul negocierilor privind condiţiile de intrare, guvernul poate determina gradul de proprietate
străină, tipuri de activităţi cu valoare adăugată în care CMN pot opera, forme de finanţare a investiţiilor străine
directe, localizarea investiţiei şi a altor condiţii de intrare prestabilite. De asemenea, guvernele pot reglementa
condiţiile de ieşire de pe piaţă a companiilor multinaţionale.
 4. Legislaţia şi politica în domeniul concurenţei
Principala diferenţă dintre politicile comerciale, politicile cu privire la investiţiile străine directe şi
reglementări constă în faptul că acestea sunt în principal direcţionate către economia naţională. Guvernele
reglementează activităţile, sectoarele în scopul sprijinirii intereselor statului şi a cetăţenilor în vederea promovării
bunurilor publice.
Pentru a atinge obiectivele de interes public, guvernele posedă o serie de instrumente cum ar fi:
reglementările privind ratele, plafoanele tarifare, standardele de sănătate şi siguranţă, controale salariale, recenziile
de mediu etc. În ceea ce priveşte sectoarele în care activează companiile multinaţionale, guvernele pot influenţa
două aspecte majore: entităţile care fac obiectul reglementării şi forma reglementării.
O direcţie puternic reglementată este politica în domeniul concurenţei din cauza forţelor de piaţă care pot
produce ocazional rezultate anticoncurenţiale şi care trebuie să fie controlate prin legislaţie în scopul asigurării unei
dezvoltări libere a pieţei.

Acţiunea diverselor grupuri de presiune şi interese din cadrul unei ţări

Importanţa relativă a diverselor grupuri de presiune şi interese din cadrul unei ţări se manifestă prin
activităţi de lobby.
Numărul grupurilor de interese a crescut mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial cu precădere în
Statele Unite ale Americii datorită unor factori precum:
• creşterea rolului cetăţeanului, atât în calitate de exponent al forţei de muncă, cât şi în calitate de consumator;
• apariţia unor organisme neguvernamentale şi a unor instituţii sindicale care susţin, spre exemplu, categorii de
persoane defavorizate;
• dezvoltarea tehnologică, apariţia şi extinderea utilizării internetului pe scară largă, care au condus la interacţiunea
virtuală între diferiţi cetăţeni, favorizând schimbul de informaţii ‒ a se vedea cazul reţelelor de socializare:
Facebook, Twitter care simplifică acţiunile de mobilizare a maselor;
• migrarea cetăţenilor către zone mai dezvoltate care le permit creşterea nivelului de trai, ceea ce a condus la
formarea unor comunităţi multiculturale pe teritoriul statelor naţionale.
Termenul lobby a fost preluat ca atare şi se utilizează în limba română. Lobby-ul se referă la activităţi de
influenţare a deciziei instituţiilor în scopul satisfacerii unor interese private, în timp ce advocacy se referă la
activităţi de influenţare a deciziei instituţiilor în scopul satisfacerii unui interes public, chiar dacă nu general.

Sancțiunile comerciale
Din punctul de vedere al legislaţiei dreptului internaţional, noţiunea de sancţiune se referă la pedeapsa
aplicabilă încălcării regulii, ea constituie „intervalul de reacţii adoptate în mod unilateral sau în mod colectiv de
către statele-naţiune împotriva autorului unui fapt ilicit internaţional pentru a asigura respectarea şi executarea
unui drept sau a unei obligaţii”.
Literatura de specialitate face distincţie între două tipuri de sancţiuni utilizate în relaţiile internaţionale:
sancţiuni pozitive şi sancţiuni negative. Sancţiunile pozitive îmbracă forma unor recompense reale sau promise sub
forma ajutorului umanitar, reducerea tarifelor sau eliminarea tarifelor, în timp ce sancţiunile negative reprezintă
aplicarea de pedepse.
Modalităţi de exercitare a puterii şi încurajarea cooperării între ţări
Sancţiuni pozitive Sancţiuni negative
Sancţiuni comerciale - reducerea taxelor; - embargouri parţiale;
- eliminarea taxelor; - embargouri totale;
Investiţii sau sancţiuni financiare - ajutor financiar sau de investiţii - restricţie privind fluxurile de capital
din partea diferitelor entităţi (exemplu: (restricţionarea sau suspendarea creditelor);
Fondul Monetar Internaţional, Banca - obligativitatea retragerii investiţiilor;
Mondială) - restricţii privind plăţile internaţionale;
- îngheţarea activelor;
Sancţiuni ţintite - ajutor umanitar; - interdicţii de transport;
- interdicţii de comunicaţii;
- interdicţii de călătorie;

Studiu de caz 4.3 Sancţiuni inteligente

În urma diferitelor critici aduse aplicării de sancţiuni economice, şi mai ales împotriva efectelor pe care
acestea le-au avut asupra populaţiei civile, tendinţa este de a utiliza din ce în ce mai mult sancţiuni inteligente.
Acestea sunt definite ca sancţiuni specifice, „ghidate de precizia muniţiei de război economic”. Există o varietate
de actori, o serie de persoane juridice şi fizice care sunt vizate de astfel de sancţiuni ca, de exemplu, factorii-cheie
de decizie, oficiali guvernamentali sau membrii familiilor acestor persoane, organizaţii militare, organizaţii
politice, entităţi corporatiste, atât din sectorul public, cât şi din cel privat, precum şi alte entităţi nonstatale. Aceste
entităţi pot fi vizate de sancţiuni inteligente, pur şi simplu, din cauza exercitării unor activităţi interzise de către
Consiliul de Securitate al ONU sau sunt suspectaţi de relaţii cu organizaţii teroriste.
Scopul sancţiunilor inteligente este acela de a modifica comportamentul actorilor prin stoparea activităţii
astfel încât să rezulte daune minime asupra populaţiei. Ele sunt îndreptate nu numai împotriva entităţilor
menţionate, ci şi împotriva resurselor, care sunt indispensabile pentru funcţionarea regimului vizat. Accentul pe
actori specifici şi pe resurse specifice constituie elementul-cheie al sancţiunilor inteligente.
Sancţiunile inteligente pot consta în embargouri asupra armelor, sancţiuni specifice financiare, interdicţii de
călătorie, restricţii cu privire la conexiunile de zbor, restricţiile de reprezentare, îngheţarea activelor, restricţii
asupra unor anumite bunuri şi servicii, în special pentru anumite resurse naturale şi produse de bază prelucrate, cum
ar fi: diamante, lemn, petrol, arme, piese de schimb destinate anumitor produse.
La nivel internaţional au fost întreprinse o serie de acţiuni cu privire la tematica sancţiunilor inteligente.
Între anii 1998-2003 au avut loc o serie de conferinţe la nivelul ONU concretizate în trei procese distincte: Procesul
de la Interlaken, Procesul de la Berlin şi Bonn şi Procesul de la Stockholm. Procesul de la Interlaken a avut drept
obiect sancţiunile financiare specifice, procesul de la Bonn-Berlin s-a concentrat asupra embargourilor privind
armele, interdicţiile de călătorie şi sancţiunilor în domeniul aviaţiei, iar Procesul de la Stockholm s-a concentrat
asupra fezabilităţii practice de implementare şi monitorizare a sancţiunilor specifice.
Teme de discuţie:
(1) Definiţi conceptul de sancţiune inteligentă şi identificaţi principalele diferenţe faţă de restul tipurilor de
sancţiuni.
(2) Care sunt actorii vizaţi în aplicarea de sancţiuni inteligente?
(3) Identificaţi rolul organismelor internaţionale în reglementarea sancţiunilor inteligente.

Regimul de impozitare
Taxele şi impozitele afectează în mod direct previziunile financiare ale companiilor. Regimurile fiscale
sunt stabilite de fiecare guvern în parte, taxele şi impozitele colectate de la persoanele fizice şi cele juridice
contribuind la formarea bugetului de stat. Impozitarea reprezintă un criteriul esenţial în alegerea locaţiei de
internaţionalizare şi de aceea este tratată mai pe larg în capitolul destinat mediului economic.

Guvernanţa globală şi nevoia reglementărilor internaţionale, regionale şi naţionale

Apariţia unor noi actori globali şi interdependenţa tot mai mare dintre aceştia, erodarea diviziunii
tradiţionale între nivelurile naţionale şi internaţionale şi apariţia unui sistem de guvernare la nivel mondial au
condus la disciplinarea relaţiilor internaţionale, la un accent tot mai mare pus asupra globalizării, din cauza faptului
ca statele suverane luate în individualitatea lor sunt acum neputincioase în a schimba dinamica politică, economică
şi socială a lumii.

Nivelul global
Un rol important cu privire la deciziile care urmează să se adopte la nivel global îl au instituţiile
(organismele) internaţionale precum:
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este o organizație internațională care supervizează un număr
mare de acorduri, care definesc „regulile comerciale” dintre statele membre. OMC este succesoarea „ Acordului
General asupra Tarifelor și Comerțului” (GATT) și operează în direcția reducerii și abolirii barierelor în calea
comerțului internațional.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) reprezintă cea mai importantă organizaţie internaţională fondată în
anul 1945 după cel de-al Doilea Război Mondial. ONU are următoarele misiuni: „respectarea drepturilor omului”,
„asigurarea păcii mondiale”, „cooperarea internaţională” şi „respectarea dreptului internaţional”. În prezent (oct.
2018), aceasta număra 193 de state suverane membre. Sediul central este la New York.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) reprezintă o organizaţie internaţională al cărei scop principal este
asigurarea stabilității sistemului monetar internaţional prin elaborarea unui sistem al cursurilor de schimb la care se
efectuează plăţile internaţionale, sistem care permite ţărilor (şi cetăţenilor lor) să efectueze tranzacţii între ele.
Mandatul Fondului a fost actualizat în 2012 pentru a include toate problemele macroeconomice şi financiare care
afectează stabilitatea globală: promovarea cooperării monetare globale, asigurarea stabilităţii financiare, facilitarea
comerţului internaţional, promovarea ocupării forţei de muncă şi creşterea economică durabilă, contribuind la
reducerea sărăciei în întreaga lume.
Înfiinţarea acesteia s-a decis la Conferinţa ONU de la Bretton Woods (New Hampshire, SUA), în iulie
1944. Iniţial, cele 44 de ţări participante la această conferinţă au căutat să construiască un cadru de cooperare
economică pentru a evita erorile care au contribuit la Marea Depresiune din anii 1930.
Banca Mondială (BM) este o bancă susținută cu finanțări internaționale, care oferă asistență financiară și
tehnică țărilor sărace. BM este o organizaţie internaţională cu 189 de state membre.
 Grupul Băncii Mondiale cuprinde cinci instituții financiare internaționale, și anume: Banca Internațională
pentru Reconstrucție și Dezvoltare ‒ BIRD (International Bank for Reconstruction and Development), Corporația
Financiară Internațională ‒ IFC (International Finance Corporation), Asociația Internațională de Dezvoltare ‒ IDA
(International Development Association), Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor ‒ MIGA (Multilateral
Investment Guarantee Agency), Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investițiilor ‒
ICSID (International Center for Settlement of Investment Disputes).
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) este o organizaţie financiară de
cooperare internaţională din Grupul Băncii Mondiale, prezentat anterior. Cu 189 de state membre, reprezintă cea
mai mare bancă de dezvoltare din lume. BIRD sprijină misiunea Grupului Băncii Mondiale prin acordarea de
împrumuturi, garanţii, produse de gestionare a riscurilor şi servicii de consultanţă pentru ţările cu venituri mici şi
foarte mici. Instituţia a fost creată în anul 1944 pentru a acorda sprijin statelor europene în vederea reconstrucţiei
după al Doilea Război Mondial.
În prezent, BIRD colaborează îndeaproape cu toate instituţiile Grupului Băncii Mondiale şi cu sectoarele
publice şi private din ţările în curs de dezvoltare pentru reducerea sărăciei şi construcţia prosperităţii comune.
BIRD sprijină guvernele acestor ţări prin acordarea de fonduri şi consultanţă în consolidarea managementului
finanţelor publice, precum şi îmbunătăţirea climatului investiţional.
În cooperarea internaţională un rol important îl are şi G20 (Grupul celor 20 de miniştri ai finanţelor şi
guvernatori ai băncilor centrale) ce reprezintă un forum creat în anul 1999 după crizele politico-economice din Asia
şi Rusia, în scopul asigurării unui dialog privind principalele probleme economice mondiale.
Printre principalele efecte ale globalizării asupra mediului internaţional de afaceri putem enumera
următoarele:
• Internaţionalizarea pieţelor, incluzând aici creşterea ofertei de produse globale (produse identice vândute pe pieţe
diferite), fenomen apărut datorită uniformizării preferinţelor consumatorilor;
• Internaţionalizarea producţiei, incluzând aici strategii globale de producţie precum externalizarea şi offshoring-ul
de servicii şi;
• Creşterea rapidă a serviciilor de comunicaţii la nivel internaţional, transferul de date şi comerţul electronic;
• Modificări ale structurii cererii pe piaţa forţei de muncă din cauza modificărilor structurale ale sectoarelor
industriei şi serviciilor în rândul ţărilor dezvoltate, prin creşterea cererii pentru locuri de muncă în sectoare înalt
calificate şi reducerea cererii pentru meseriile de bază;
• Răspândirea fenomenului de „dezindustrializare” în rândul ţărilor dezvoltate şi specializarea acestora în producţia
şi comercializarea de servicii;
• Apariţia unor schimbări relativ importante la nivelul structural al companiilor ‒ schimbarea de la producţia
convenţională, care are la bază economiile de scară, către realizarea de economii la nivel de grup managerial al
tuturor companiilor componente ale.
Nivelul regional
Un alt factor important al dezvoltării mediului internaţional de afaceri l-a reprezentat în ultima perioadă
dezvoltarea grupurilor de cooperare economice regionale în diferitele părţi ale lumii, dintre care forma cea mai
avansată de integrare o reprezintă Uniunea Europeană.
Integrarea regională presupune cooperarea economică între un grup de ţări care se regăsesc din punct de
vedere geografic în aceeaşi zonă sau care au relativ acelaşi grad de dezvoltare economică.
Nivele de integrare între țări:
Lipsa integrării •Acordurile comerciale preferenţiale - reducerea tarifelor sau a cotelor în vederea asigurării unui
economice acces preferenţial pe piaţă
Integrare economică •Acord de liber schimb/zonă de liber schimb - lipsa taxelor vamale între ţările membre zonei
formală libere
•Uniune vamală = zonă liberă + existenţa unei politici vamale comune faţă de terţi
•Piaţă comună = uniune vamală + cele patru libertăţi de mişcare (bunuri, servicii, capital,
persoane)
•Uniune economică = piaţă comună + armonizarea deplină a politicii economice
Integrare politică • Uniune politică - grup de ţări care împart aceeaşi suveranitate sau o uniune naţională completă
Acordurile comerciale preferenţiale sunt acele acorduri prin care părţile îşi acordă reciproc unele
concesii (reduceri sau eliminări de taxe vamale de import, contingente tarifare etc.). În baza acestor acorduri,
produsele de export originare dintr-o ţară beneficiază de facilităţi suplimentare de acces pe piaţa ţării partenere.
Acest tip de acord facilitează pătrunderea mărfurilor şi/sau a serviciilor dinspre pieţele ţărilor în curs de dezvoltare
către cele dezvoltate. Cel mai cunoscut tip de acord preferenţial este Sistemul generalizat de preferinţe (SGP), care
presupune acordarea de preferințe de către țările dezvoltate (țări donatoare) țărilor în curs de dezvoltare (țări
beneficiare).
Acordul de liber schimb (ALS) implică schimbul de bunuri şi servicii în rândul ţărilor semnatare fără
perceperea de taxe. Această formă de integrare a stat la baza formării NAFTA şi ASEAN.
 Uniunea vamală reprezintă o formă de acord comercial în baza căreia două sau mai multe ţări îşi acordă
reciproc acces liber pe piaţă şi sunt de acord să aplice un set comun de tarife externe pentru importurile din restul
lumii.
Piaţa comună reprezintă un tip de bloc comercial care este compus dintr-o uniune vamală cu politici
comune privind reglementarea produselor şi cele patru libertăţi de mişcare (bunuri, servicii, capital, persoane).
Principalele tratate de cooperare interregională sunt:
 Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (Association of South-East Asian Nations ‒ ASEAN) :
Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore și Thailanda;
 Comunitatea Caraibelor (Caribbean Community ‒ CARICOM) : 15 state membre din zona Caraibelor și
5 state asociate din zona Caraibelor;
 Piaţa comună a Sudului (Mercado Común del Sur – MERCOSUR) : Argentina, Brazilia, Paraguay,
Uruguay, Chile (asociat), Columbia (asociat), Ecuador (asociat), Peru (asociat);
 Comunitatea Est-Africană (The East African Community ‒ EAC) : Burundi, Kenya, Rwanda, Tanzania,
Uganda, Sudanul de Sud;
 Uniunea Europeană (The European Union ‒ EU);
 Acordul Nord-American de Comerț Liber (North American Free Trade Area ‒ NAFTA) : SUA,
Canada, Mexic;
 Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud (South African Development Community ‒ SADC) : Africa
de Sud, Tanzania, Botswana, Congo, Madagascar, Mozambic, Namibia, Zambia, Zimbabwe etc.
Există mai multe motivaţii în baza cărora apar acordurile de integrare regională, dintre care amintim:
• Existenţa unui număr mare de ţări de mărimi diferite, cu populaţie şi potenţial economic variat şi faptul că
importanţa economică determină rolul unei ţări pe piaţa mondială reprezintă factori determinanţi pentru crearea
unor grupuri economice.
• Pe de altă parte, interesele politice şi economice individuale specifice fiecărei ţări în parte reprezintă bariere
în sprijinul colaborării libere în cadrul grupărilor regionale. Fiecare ţară doreşte să îşi definească obiectivele
sale economice naţionale şi să îşi păstreze dreptul de a promova politica sa proprie, deşi dobândeşte capacitatea
de a lua decizii în afară graniţelor naţionale.
• Beneficiile date de avantajele ce apar în urma fenomenului de naţionalism şi multinaţionalism sunt evidente
odată cu apariţia acestor grupări doar în cazul în care ţările partenere reuşesc să coordoneze unele aspecte ale
politicii lor individuale.
• Integrarea economică în anumite regiuni presupune absenţa discriminării sau eliminarea graduală a acesteia în
relaţiile economice sau în orice alt lucru ce poate contribui la stabilitatea economică şi eficienţa relaţiilor dintre
statele membre.
Zone de liber schimb (ZLS)
ZLS reprezintă spaţii bine determinate geografic în care mărfurile pot fi importate, debarcate, manipulate, prelucrate,
asamblate, fabricate şi reexportate. Companiile care operează în astfel de zone beneficiază de o gamă largă de facilități
precum: scutiri de taxe şi impozite, proceduri administrative simplificate şi importuri de materii prime, maşini, piese şi
echipamente fără perceperea de taxe vamale. Astfel de zone libere sunt situate de obicei în jurul marilor porturi, aeroporturi
internaţionale şi frontierele naţionale şi locaţii cu avantaje geografice pentru comerţ, dar nu este neobişnuit să existe şi in
interiorul ţării.
Zonele libere joacă acum un rol esenţial în comerţul mondial, stimulând creşterea economică şi facilitând creşterea
comerţului internaţional şi a investiţiilor.
În majoritatea ţărilor, dispoziţiile legale generale privind comerţul prin zonele libere sunt incluse în reglementările
vamale naţionale. Cu toate acestea, în unele ţări au fost elaborate legi speciale pentru a spori supravegherea şi pentru a
consolida monitorizarea şi controlul comerţului.

Abordări alternative de dezvoltare regională

I. Intervenționism
Conducător paternalist: - guvern central puternic;
- guverne regionale slabe sau absente;
- minimizarea barierelor comerciale şi mobilităţii factorilor.
Conducători regionali: - guvern central cu puteri limitate;
- guverne regionale puternice şi responsabile la nivel local;
- decizie regională cu privire la: impozite, subvenţii, stimulente etc.
II. Piață liberă
Facilitator paternalist: - asigură condiţii de piaţă echitabile;
- guvern central puternic;
- guverne regionale slabe sau absente;
- decizie centralizată cu privire la: impozite, subvenţii, stimulente etc.
Facilitatori regionali: - guvern central cu puteri limitate;
 - guverne regionale puternice şi responsabile la nivel local;
- minimizează distorsiunile pieţei.

Nivelul național
Cel mai important determinant al mediului politic cu efect asupra mediului de afaceri îl reprezintă
ideologia politică sau sistemul politic, companiile preferând să acţioneze în interiorul ţărilor în care activează
forme de guvernare prietenoase şi stabile.
Există diferite sisteme politice posibile, dar la polii opuşi se regăsesc sistemele democratice şi cele
totalitariste, în funcţie de participarea cetăţenilor la procesul decizional. Între aceşti poli, există grade diferite de
participare, păstrând mai mult sau mai puţin caracteristicile regimurilor extreme din care provin.
Democraţiile se încadrează în două categorii de bază: directă şimreprezentativă. Democraţia directă sau
democraţia publică este tipul de democraţie în care oamenii guvernează direct; ea necesită participarea extinsă a
cetăţenilor în politică. Un tip particular de democraţie directă este democraţia populară ce se bazează pe
referendumuri şi alte modalităţi de împuternicire şi concretizare a voinţei cetăţenilor. Democraţia reprezentativă
este o democraţie indirectă în care suveranitatea este acordată de cetăţeni reprezentanţilor pe care îi aleg.
Sistemele totalitare de guvernare apar acolo unde puterea este deţinută de un grup select (de exemplu, în
comunism) sau de anumite grupări (adesea grupări militare). Totalitarismul este o formă de guvernare în care
libertatea indivizilor este complet subordonată puterii autorităţii de stat şi concentrată în mâinile unei singure
persoane sau a unui grup restrâns care nu dă socoteală populaţiei din punct de vedere constituţional.
Totalitarismul teocratic reprezintă un sistem politic aflat sub controlul unor lideri religioşi. Cum este
exemplul Afganistanului și a Iranului, ţări în care are loc fenomenul dispersării politice.
Dictatura este sistemul politic în care puterea este deţinută de o singură persoană într-o manieră autocrată .
Este bazată pe principiul supunerii conform căruia persoanele dau dovadă de eficienţă şi productivitate atunci când
sunt forţate să urmeze anumite reguli şi reglementări.
O formă de dictatură a reprezentat-o şi comunismul, o ideologie filosofică, politică, economică şi socială.
Comunismul a fost exercitat pe teritoriul Blocului Răsăritean (Sovietic) până în anii 1989-1990. Exercitarea
proprietăţii asupra bunurilor se făcea centralizat, de către stat. De aici putem vorbi despre planificarea economică
(planuri periodice formulate şi implementate de stat) în care sistemul preţurilor era fixat administrativ, iar
cantităţile de bunuri economice livrate pieţei erau stabilite la nivel central şi nicidecum pe baza echilibrului dintre
cantitatea cerută şi cea oferită. Statul era cel care aloca resursele după criterii şi deziderate politice, de multe ori în
ignoranţă totală a profitabilităţii. În cadrul acestui sistem de guvernare putem vorbi despre imposibilitatea
„calculului economic” deoarece: preţurile nu pot fi fixate decât administrativ (inclusiv cursurile de schimb cu
monedele străine), luând în calcul aspecte absolut arbitrarii, acestea conducând la ignorarea rarităţii resurselor şi a
preferinţelor de consum ale populaţiei; noţiunea de profit şi pierdere era arbitrară şi pur accidentală; participarea
ţărilor comuniste la
relaţiile economice internaţionale era aproape inexistentă deoarece lipsa oricărui preţ de piaţă ducea automat la o
izolare pronunţată a ţărilor de circuitul economic internaţional, schimburile se făceau politic, fără un calcul
economic real. Între două ţări comuniste era imposibil de format un preţ la două bunuri atât timp cât nu exista o
piaţă valutară; utilizarea barterului a fost, de asemenea, împiedicată de stabilirea politică a preţurilor la orice
bunuri; ţările comuniste „copiau” preţurile de pe piaţa internaţională pentru a derula schimburi între ele sau cu
parteneri occidentali.
Comparație între democrație și totalitarism:
Democrație Totalitarism
 Sistem constituţional;  Conducere asigurată de un individ sau grup
 Alegeri libere şi corecte;  restrâns;
 Rol restrâns al puterii militare;  Alegerile sunt posibile, dar nu sunt libere;
 Sistem judiciar independent de politică şi alte  Putere militară pentru menţinerea controlului;
influenţe;  Sistem judiciar controlat;
 Societate civilă cu libertate de asociere şi  Societate civilă fără libertate de asociere şi
exprimare. exprimare, controlul mass-mediei.
Impactul regimurilor politice asupra gestionării operaţiunilor comerciale internaţionale:
 Implicarea statului în operaţiunile comerciale internaţionale: Primul impact al regimului politic asupra
companiei este legat de rolul public în viaţa economică a ţării, regula generală fiind că cu cât este mai
totalitar regimul, cu atât mai mult influenţa guvernului devine mai importantă. Această influenţă se poate
manifesta sub diferite forme, cum ar fi, de exemplu, corupţia şi distrugerea proprietăţii private.
 Stabilitatea politică: Riscul politic major în multe ţări îl reprezintă apariţia conflictelor sau a schimbărilor
violente. Un manager trebuie să acorde atenţie acestui lucru, înainte de a desfăşura o afacere într-o ţară în
care există o probabilitate mare de apariţie a unor astfel de evenimente. Dacă un conflict escaladează,
există riscul ca violenţa să fie îndreptată împotriva firmelor străine şi angajaţilor acestora. Războaiele,
perturbările politice şi terorismul pot lua adesea o poziţie antistrăină.
 Schimbările politice guvernamentale: Acest lucru se întâmplă atunci când un guvern, pentru un motiv sau
altul, îşi schimbă politica referitoare la afacerile străine în urma unei presiuni. Această presiune poate fi
rezultatul unor grupări naţionaliste sau religioase, un resentiment general faţă de o anumită naţiune
(exemplu: „antiamericani”), faţă de un sistem economic (exemplu: „anticapitalişti”) sau social (exemplu:
„antidemocrat). În mod permanent, managerii trebuie să supravegheze guvernul, politica şi stabilitatea
acestuia pentru a determina potenţialul de schimbare a politicii, ceea ce ar putea afecta operaţiunile
comerciale ale societăţii.

Riscul politic în afacerile internaționale

Riscul politic reprezintă posibilitatea ca deciziile, evenimentele şi condiţiile politice ale unei ţări să afecteze
climatul de afaceri în aşa fel încât investitorii să piardă bani sau să nu obţină profitul scontat atunci când au luat
decizia de a investi în acea ţară.
În ceea ce priveşte definirea conceptului de risc politic au fost identificate următoarele accepţiuni:
• riscul politic ca risc noneconomic;
• riscul politic ca interferenţă guvernamentală nedorită în operaţiunile de afaceri;
• riscul politic ca probabilitatea de întrerupere a operaţiunilor companiilor de către forţe sau evenimente
politice;
• riscul politic ca oscilaţia rentabilităţii din mediul de afaceri, determinată de schimbările politice care au
potenţialul de a afecta profiturile sau obiectivele unei firme.
Tip de risc Posibile efecte asupra investitorilor Posibile efecte asupra exportatorilor
 Creşterea cheltuielilor pentru  Creşterea cheltuielilor pentru
îndeplinirea standardelor locale îndeplinirea standardelor
Schimbări de conduce la scăderea locale conduce la scăderea
natură legislativă productivităţii sau a productivităţii exportatorului.
nonviabilităţii cetăţenilor
străini.
 Operaţiunile cu partea străină  Produsul este realizat de
Restricţii afiliată sunt oprite cu o  exportator, livrat şi plătit de
comerciale eventuală pierdere totală a el.
investiţiei.
 Imposibilitatea efectuării de  Cumpărătorul străin nu este în
plăţi în valută străină către  măsură să plătească
societatea-mamă sau către exportatorului.
furnizori şi creditori.
Restricţii de schimb valutar
 Deşi există restricţii, valoarea  Exportatorul nu poate returna
(risc de transfer şi de conversie)
numerarului deţinută pe piaţa banii de pe piaţa externă.
externă (ca monedă locală) se
depreciază rapid faţă de dolarul
canadian.
 Compania-mamă pierde  Inventarul şi bunurile fizice,
investiţii în pe care exportatorul le
 capitaluri proprii şi venituri din utilizează pentru a desfăşura o
străinătate. activitate străină pe piaţa
Pierderea proprietăţii
 Abilitatea societăţii-mamă de a externă, sunt pierdute
asupra activelor
respecta convenţiile de definitiv.
(exemplu: confiscare,
împrumut şi obligaţiile  Compania nu este în măsură
expropriere, naţionalizare)
financiare este compromisă. să utilizeze active pierdute
pentru a efectua lucrări
contractate pe alte pieţe
străine.
 Condiţiile existente duc la  Exportatorii nu pot să
abandonarea investiţiei. plătească.
 Activele fizice, cum ar fi  Activele corporale, pe care
Violenţe politice
echipamentul sau inventarul, exportatorul le utilizează
(exemplu: război, război civil,
sunt deteriorate sau distruse. direct pe piaţa externă, sunt
revoluţie, terorism,
 Întreruperea relaţiilor de afaceri deteriorate sau distruse,
tulburări civile)
în ţările de origine sau cu punând astfel în
clienţii străinului, neplata plăţii  pericol performanţa
sau alte obligaţii contractuale. exportatorului.

Exproprierea reprezintă renunţarea involuntară/forţată a unei firme la proprietatea sa privată asupra unor
bunuri economice, incluzând aici şi formele de expropriere cu compensare. Aceasta reprezintă o problema
 specială mai ales în cazul investiţiilor străine directe, când firma expropriată este din altă ţară decât guvernul
care expropriază.

Factorii care determină exproprierile, în principal, sunt naţionalismul şi populismul unui guvern şi
sistemul de guvernare.
În ceea ce privește natura şi percepţia asupra riscului generat de expropriere, în ultimii 30 de ani s-au
înregistrat o serie de modificări:
• Riscul exproprierii a fost proeminent în anii 1970, când companiile multinaţionale s-au aflat în centrul
examinării publice, afacerile lor fiind naţionalizate. Au fost, în special, afectate de exproprieri domeniile
extractive şi prelucrătoare a resurselor naturale, precum şi industriile considerate strategice de către guvernele
ţărilor gazdă. Pentru companii, pierderile principale au fost cauzate de confiscarea activelor străine;
• Transferurile şi riscurile de expropriere au scăzut considerabil în anii 1990, odată cu liberalizarea comercială
şi financiară a unui număr mare de economii, efectul constând în adoptarea unor regimuri de schimb valutar
flotante şi alocarea valutară prin intermediul mecanismelor de piaţă. Reformele adoptate au condus la
implementarea unui mecanism funcţional privind asigurarea riscului valutar (vezi căderea Blocului Comunist şi
trecerea ţărilor componente la sisteme de guvernare liberale);
• În anii 1990, cadrul de reglementare pentru investiţii străine a fost caracterizat printr-o deschidere sporită la
nivel internaţional şi o retragere a intervenţiei guvernamentale în majoritatea statelor lumii, deoarece
beneficiile investiţiilor străine au fost considerate ca depăşind orice efecte adverse.
• În ultimii ani, naţionalizarea a devenit mai degrabă o excepţie decât o normă în comparaţie cu faptul că din ce
în ce mai mulţi investitori sunt preocupaţi de riscuri ca: încălcarea termenilor contractuali de către statul din
ţară gazdă, onorarea garanţiilor guvernamentale şi a schimbărilor normative nefavorabile ‒ care pot duce la
pierderi de investiţii.
Din punct de vedere tipologic există două tipuri de expropriere:
1. Exproprierea directă presupune un transfer legal obligatoriu al titlului de proprietate asupra unor active
corporale sau confiscarea fizică a acestora. În mod normal, exproprierea aduce beneficii statului sau unei terţe părţi
mandatate de stat.
În cazurile de expropriere directă, există o intenţie deschisă, deliberată şi neechivocă de a priva proprietarul
de proprietatea sa prin transferul titlului de proprietate sau prin sechestru direct.
După anul 2000 exproprierile directe de mare amploare (naţionalizările) au fost rare, deşi unele ţări din
America Latină au recurs recent la astfel de măsuri. De asemenea, statele au luat măsuri de urgenţă, prin
achiziţionarea unor părţi mari de capital, pentru salvarea unor sectoare ale economiei afectate de criza
financiară şi economică mondială din 2008-2009.
2. Exproprierea indirectă implică preluarea totală sau aproape totală a unei investiţii, dar fără un transfer
oficial de titlu de proprietate sau confiscare. Se referă la măsuri luate de stat care subminează dreptul de
proprietate într-o asemenea măsură încât fac acest drept inutil, chiar dacă statul nu le-a preluat oficial, iar
proprietatea rămâne la proprietarul original.
Cercetătorii diferenţiază două tipuri speciale de exproprieri indirecte: exproprierea târzie şi exproprierea
ulterioară. Exproprierea târzie poate fi definită drept o reducere substanţială a valorii proprietăţii ca rezultat al
succesiunii actelor sau măsurilor de reglementare pe o perioadă lungă de timp. Exproprierea ulterioară poate fi
definită ca o expropriere care este rezultatul lipsei legislaţiei prevăzute în tratatul cadru iniţial.
Violenţa politică. În ultimii ani au apărut numeroase preocupări cu privire la riscul generat de violenţa
politică deoarece, odată cu atacurile de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, a fost subliniat
riscul terorismului care continuă să facă victime în întreaga lume. Ameninţările generate de mişcările
separatiste şi extremiste, tulburările civile, precum şi pirateria şi deturnarea ameninţă să perturbe legăturile
comerciale dintre state, influenţând atât logistica mărfurilor, cât şi siguranţa serviciilor (a se vedea influenţa
acestui tip de risc asupra serviciilor turistice). Potrivit cercetărilor, violenţa politică (combinând războiul,
tulburările civile şi terorismul) reprezintă a două preocupare a investitorilor în legătură cu ţară gazdă după
riscul de încălcarea a contractului. În plus, turbulenţele financiare şi economice în sine au generat noi
preocupări cu privire la pericolele politice.
Încălcarea contractului reprezintă riscul politic pe termen scurt şi mediu, care poate afecta investitorii
prin prisma schimbărilor nefavorabile ale reglementărilor. Acest tip de risc se manifestă preponderent în
domenii ca industria extractivă în care investiţiile sunt intensive în capital şi predispuse la intervenţii
guvernamentale. Spre exemplu, în cazul României, guvernele, motivate de agende politice naţionaliste, au
căutat să recupereze proprietatea asupra sectorului minier şi au accentuat percepţia investitorilor cu privire la
riscurile de expropriere şi de încălcare a contractelor asociate României.