Metoda exerciţiului

Exerciţiul reprezintă o metodă de învăţământ, în care predomină acţiunea

practică/operaţională reală. Această metodă implică automatizarea acţiunii didactice prin
consolidarea şi perfecţionarea operaţiilor de bază care asigură realizarea unei sarcini didactice la
niveluri de performanţă prescrise şi repetabile, eficiente în condiţii de organizare pedagogică
relativ identice. Ea susţine însuşirea cunoştinţelor şi capacităţilor specifice fiecărei trepte şi
discipline de învăţământ prin formarea unor deprinderi care pot fi integrate permanent la nivelul
diferitelor activităţi de predare-învăţare-evaluare.
Exerciţiile sunt acţiuni efectuate în mod conştient şi repetat de către elev cu scopul
dobândirii unor priceperi, deprinderi şi cunoştinţe noi, pentru a uşura alte activităţi şi a contribui
la dezvoltarea altor aptitudini.
Proiectarea si realizarea exerciţiului, ca metodă didactică aplicabilă la toate nivelurile
sistemului de învăţământ, presupune valorificarea pedagogică a etapelor angajate psihologic în
procesul de formare şi consolidare a deprinderilor :
a) familiarizarea elevului cu acţiunea care urmează să fie automatizată;
b) antrenarea operaţiilor necesare pentru desfăşurarea acţiunii respective;
c) integrarea operaţiilor antrenate în structura acţiunii, consolidată deja la nivelul unui stereotip
dinamic;
d) sistematizarea acţiunii în funcţie de scopul general şi specific al activităţii respective;
e) integrarea acţiunii automatizate în activitatea respectivă;
i) perfecţionarea acţiunii automatizate în contexte diferite care asigură evoluţia sa în termeni de
stabilitate şi de flexibilitate .
Aceste etape se pot modifica după natura exerciţiilor. Acolo unde exerciţiul permite mai
multe căi de rezolvare, cadrul didactic analizează toate aceste căi şi selectează pe cele mai
importante, propunându-le spre rezolvare pe grupe, comparând rezultatele, avantajele şi
dezavantajele fiecărei metode în parte. Se va evidenţia în mod obligatoriu cea mai bună soluţie.
Valoarea pedagogică a exerciţiului reflectă gradul de integrare al deprinderii dobândite în
structura de proiectare şi realizare a activităţii de învăţare. Aceasta permite intervenţia
permanentă a exerciţiului în secvenţe de instruire care solicită stăpânirea, recuperarea, aplicarea,
analiza materiei în termenii unor obiective concrete care vizează nu numai consolidarea
deprinderilor ci şi dezvoltarea capacităţilor operatorii ale cunoştinţelor şi capacităţilor
reactualizate/aprofundate în diferite contexte didactice, în vederea eliminării sau prevenirii
interferenţei sau uitării noţiunilor, regulilor, formulelor, principiilor, legilor, teoriilor etc, studiate
în cadrul fiecărei discipline de învăţământ.
Exerciţiile didactice pot fi clasificate în funcţie de gradul lor de complexitate (exerciţii
simple, semicomplexe, complexe) sau de dirijare a acţiunii automatizate (exerciţii dirijate,
exerciţii semidirijate, exerciţii autodirijate).
Utilizarea pe scară largă a acestei metode a condus la o clasificare a exerciţiilor ce are la
bază aportul capacităţilor intelectuale necesare rezolvării lor:
• exerciţii de recunoaştere a unor noţiuni, formule, metode.
• exerciţii aplicative ale unor formule sau algoritmi cunoscuţi.
• exrciţii care permit însuşirea unor noţiuni.
Avantajele metodei sunt concretizate în rezultatele aplicării ei:
- formează o gândire productivă,
- oferă posibilitatea muncii independente,
- oferă posibilitatea analizei diverselor metode şi soluţii de rezolvare a problemelor,
- activează simţul critic şi autocritic şi îi învaţă pe elevi să-şi aprecieze rezultatele şi metodele de
lucru,
- oferă posibilitatea depistării şi eliminării erorilor.
Această metodă nu contribuie numai la formarea priceperilor şi deprinderilor de lucru, ci
aduce un aport substanţial la dezvoltarea unui raţionament flexibil şi operant.
Exemplu
Profil : Economic

Tema : Procedee de calculație a costurilor pe unitatea de produs

Clasa a XII-a
În exemplul de față ne propunem să prezentăm pașii care trebuie parcurși în cazul
aplicării procedeului indicilor de echivalență (calculația prin coeficienți de echivalență),
precum și pentru separarea cheltuielilor în cazul existenței producției cuplate prin metoda
exercitiului.

a) familiarizarea elevului cu acţiunea care urmează să fie automatizată;

Alegerea unui produs drept bază de comparație
Pentru determinarea indicilor de echivalență poate fi ales oricare dintre produsele
pentru care se dorește calculul costului de producție.

b) antrenarea operaţiilor necesare pentru desfăşurarea acţiunii respective;

Calculul indicilor (coeficienților) de echivalență (ki)
Pentru determinarea indicilor de echivalență există mai multe variante de calcul:
 agregarea realizată ca raport direct;
 agregarea realizată ca raport invers;
 utilizarea unor coeficienți complecși, care se determină ca urmare a folosirii unei
combinații de parametri;
 utilizarea unor coeficienți agregați.
Ponderarea coeficienților de echivalență simpli, stabiliți diferențiat pe articole de calculație (de
exemplu, pentru cheltuielile cu materiile prime se va lua în considerare consumul pe unitatea de
produs), cu greutatea specifică a fiecărui articol de calculație în costul total de repartizat se face
astfel:
ki – indicele de echivalență complex; i = 1 ➜ n;
pi și p’i – mărimea celor doi parametri corespunzătoare purtătorului de costuri pentru care se
calculează coeficientul de echivalență;
pb și p’b – mărimea celor doi parametri corespunzătoare produsului ales ca bază de referință;
Kt – coeficientul de echivalență total agregat;
µi – greutatea specifică (ponderea) fiecărui articol de calculație „i” în totalul costurilor;
Kij – coeficientul de echivalență simplu pe fiecare articol de calculație „i” pentru fiecare produs
„j”.

-se vor rezolva mai multe exerciţii de acest tip, respectând paşii descrişi anterior ;

c) integrarea operaţiilor antrenate în structura acţiunii, consolidată deja la nivelul unui

stereotip dinamic;
- sistematizarea acţiunii în funcţie de scopul general şi specific al activităţii respective;

Echivalarea calculatorie a producției obținute prin transformarea acesteia în unități de producție

convențională (Qe)

Această etapă presupune utilizarea unui raționament simplu potrivit căruia, în funcție de un
anumit parametru comun ce are valori diferite pentru produsele obținute, considerăm că se obține
un singur tip de produs.

d) integrarea acţiunii automatizate în activitatea respectivă;

Calculul costului unitar efectiv pentru o unitate echivalentă

unde:
Cue – costul unitar efectiv pentru o unitate echivalentă;
Ch – cheltuielile de producție totale.

e)perfecţionarea acţiunii automatizate în contexte diferite care asigură evoluţia sa în

termeni de stabilitate şi de flexibilitate ;

Calculul costului unitar efectiv pentru unitatea fizică de producție obținută

unde:
Cef – costul efectiv.

Exemplu :

Întreprinderea Omega obține trei produse, A, B și C, pentru care se cunosc următoarele

informații:

Baza de repartizare este produsul B.

Ne propunem să determinăm costul unitar al celor trei produse ținând seama de structura
articolelor de calculație.
În cazul indicilor de echivalență agregați se determină inițial ponderea costurilor fiecărui articol
de calculație în totalul costurilor. Ulterior se aplică etapele prezentate anterior.

– Determinarea coeficienților de echivalență simpli parțiali pentru fiecare articol de

calculație:

– Determinarea coeficienților de echivalență agregați:

– Determinarea producției în unități echivalente:

– Determinarea costurilor pe unități echivalente, detaliate pe articole de calculație:

Calculul costului unitar pe fiecare sortiment cu ajutorul coeficienților de echivalență:

Determinarea costului pe articole de calculație: