Curs Dreptul Afacerilor

Raul - Felix HODOȘ
DREPTUL AFACERILOR
2021
Cuprins
Introducere
Descrierea cursului 5
Obiectivele cursului 5
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs 5
Tema 1. Noțiuni privind definirea statului și a

dreptului
Introducere 6
Obiective 6
Cuprins 7
Rezumat 9
Test de autoevaluare 10
Concluzii 10
Bibliografie 10
Tema 2. Definirea și reglementarea dreptului

afacerilor. Interacțiunea dreptului cu economia.
Introducere 11
Obiective 11
Cuprins 12
Rezumat 15
Concluzii 16
Bibliografie 16
Tema 3. Întreprinderea - perspectivă juridică

Introducere 17
Obiective 17
Cuprins 17
Rezumat 19
Concluzii 20
Bibliografie 20
1
Tema 4. Întreprinderile persoanelor fizice
Introducere 21
Obiective 21
Cuprins 21
Rezumat 29
Concluzii 29
Bibliografie 30
Tema 5. Înterprinderile persoanelor juridice

Introducere 31
Obiective 31
Cuprins 32
Rezumat 48
Concluzii 49
Bibliografie 49
Tema 6. Fondul de comerţ

Introducere 51
Obiective 51
Cuprins 52
Rezumat 56
Concluzii 57
Bibliografie 57
Tema 7. Organizarea comerțului

Introducere 58
Obiective 58
Cuprins 58
Rezumat 62
Concluzii 62
Bibliografie 63
2
Tema 8. Concurenţa comercială
Introducere 64
Obiective 64
Cuprins 64
Rezumat 66
Concluzii 67
Bibliografie 67
Tema 9. Proprietatea - fundament al activității

comerciale
Introducere 68
Obiective 68
Cuprins 68
Rezumat 72
Concluzii 72
Bibliografie 72
Tema 10. Contractele specifice activităților

comerciale
Introducere 74
Obiective 74
Cuprins 75
Rezumat 93
Concluzii 94
Bibliografie 94
Tema 11. Raporturile de muncă în cadrul

întreprinderii
Introducere 95
Obiective 95
Cuprins 96
Rezumat 103
Concluzii 103
3
Bibliografie 104
Tema 12. Plata și instrumentele de plată

Introducere 105
Obiective 105
Cuprins 106
Rezumat 116
Concluzii 117
Bibliografie 117
Tema 13. Jurisdicția comercială

Introducere 118
Obiective 118
Cuprins 119
Rezumat 124
Concluzii 124
Bibliografie 125
Tema 14. Procedura insolvenței întreprinderii

Introducere 126
Obiective 127
Cuprins 127
Rezumat 152
Concluzii 153
Bibliografie 153
4
INTRODUCERE
Descrierea cursului:
Cursul disciplinei „Dreptul afacerilor” se predă, în cadrul
Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, în
semestrul I din anul 1 de studiu la specializările
„Economia comerțului, turismului și serviciilor”, „Finanțe
Bănci”, „Marketing” și „Contabilitate şi informatică de
gestiune”.
Disciplina studiază ramura „dreptului afacerilor”, parte
integrantă a dreptului privat, respectiv ansamblul
regulilor aplicabile comerțului și profesioniștilor.
Obiectivele cursului sunt următoarele:

• Să prezinte importanţa cunoaşterii noţiunilor acestei
discipline;
• Să familiarizeze studenţii cu noțiunile şi regulile
fundamentale ale comerțului, respectiv cu cele
aplicabile actorilor în economia de piață.
• Să prezinte şi să explice aspecte esenţiale ale
dreptului afacerilor.
Formatul şi tipul activităţilor implicate de

curs:
• Cursul este structurat în 14 teme, cuprinzând cele
mai importante noțiuni ale dreptului afacerilor, raportate
la importanța lor practică.
• Studiul individual este activitatea premisă pentru
însușirea cunoștințelor de bază ale materiei dreptului
afacerilor, atât prin parcurgerea materialelor obligatorii,
cât și prin rezolvarea spețelor și a aprofundării
bibliografiei.
• Activitatea individuală se completează cu cea de la
seminar, ore în care noțiunile deja însușite de student
vor fi utilizate, cu ajutorul profesorului și al materialelor
didactice adiționale, în cadrul exercițiilor practice.
• Pe parcursul semestrului, în cadrul orelor de
seminar, profesorul va proceda la verificarea
cunoștințelor însușite de studenți, atât cu referire la
partea teoretică a cursului, cât și cu privire la partea
aplicativă.
5
TEMA 1
NOȚIUNI PRIVIND DEFINIREA STATULUI ȘI A DREPTULUI
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Statul și dreptul
1.3.1. Noțiune. Clasificare
1.3.2. Izvoare.
1.3.3. Aplicarea dreptului.
1.3.4. Sarcină de învăţare
1.4. Rezumat
1.5. Test de autoevaluare
1.6. Concluzii
1.7. Bibliografie
1.1. Introducere
În acest prim capitol se realizează o prezentare a unor termeni juridici

de bază ce sunt aplicabili la nivelul întregului stat. Astfel, în cuprinsul
acestui capitol sunt definite noțiuni juridice esențiale, precum “drept” și
“norma juridică”. De asemenea, sunt prezentate principalele izvoare
ale dreptului, modul de aplicare a legii în funcție de timp și spațiu,
precum și ieșirea din vigoare a actelor normative. Prin parcurgerea
acestui capitol, veți putea dobândi competențe importante privind
această noțiune importantă a dreptului afacerilor, cum ar fi:
- Utilizarea noţiunilor juridice generale;
- Cunoașterea izvoarelor dreptului.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de învăţare este de
2 ore.
1.2 Obiective :
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:

- Să definiţi noțiunea și obiectul dreptului;
- Să clasificați izvoarele dreptului
- Să cunoașteți modalitatea de aplicare a normelor de drept în timp
și în spațiu, precum și modurile de ieșire din vigoare a unei norme
de drept
6
1.3. Statul și dreptul:
1.3.1. Noțiune. Clasificare
Noțiunea de „drept” este definită ca fiind sistemul regulilor elaborate

de sistemul de stat, care reglementează comportamentul uman în
conformitate cu valorile sociale și care stabilește drepturi și obligații,
precum și norme de organizare și funcționare a societății, a căror
respectare este opozabilă erga omnes, fiind asigurată la nevoie, de
forța coercitivă a statului.
Dreptul poate fi clasificat după cum urmează:
a) Dreptul obiectiv - totalitatea normelor de conduită impuse
indivizilor și colectivităților în cadrul vieții sociale, uneori chiar prin
forța de constrângere a statului;
b) Dreptul subiectiv - dreptul participanților la un raport juridic
concret de a pretinde o anumită conduită de la ceilalți subiecți de
drept.
Norma juridică este norma socială ce conține o regulă de conduită
obligatorie, stabilită sau aprobată de autoritățile statale, ce are drept
scop reglementarea celor mai importante domenii de activitate,
respectarea ei fiind asigurată de forța de constrângere a statului.
Structura normei juridice:
§ Ipoteza - stabilește condițiile conduitei sau a faptei prevăzută în
normă și, în unele situații, și categoria subiecților la care se
referă prevederile dispoziției;
§ Dispoziția - stabilește conduită propriu-zisă care trebuie
respectată într-o anumită situație, fiind considerată cel mai
important element al normei juridice;
§ Sancțiunea - menționează consecințele încălcării dispoziției.
1.3.2. Izvoare:
Izvoarele dreptului sunt:

a) Actele normative (legea, în sens larg);
b) Uzanțele (obiceiul, cutuma);
c) Principiile generale ale dreptului.
Prin „lege”, în sens larg, ne referim la toate normele legale aflate în
vigoare temporal și teritorial potrivit art. 6 și următoarele din Codul
Civil.
Pe de altă parte, prin „lege” înțelegem atât acte normative aplicabile
doar intern, cât și acte normative emise de autoritățile Uniunii
Europene, respectiv pacte sau tratate internaționale privitoare la
apărarea drepturilor omului și la care România este parte, aplicabile
7
prioritar față de dreptul intern.
În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar
când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
Noțiunea de „uzanţe” cuprinde obiceiul (cutuma) şi uzurile
profesionale.
Uzanţele se aplică în anumite materii, în măsura în care legea nu
interzice.
Ele sunt recunoscute ca izvor de drept doar dacă sunt conforme
ordinii publice şi bunelor moravuri și se dovedesc de partea
interesată.
Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau
organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la
proba contrară.
Aplicarea dreptului:
Normele juridice sunt întocmite în scopul aplicării lor, urmărindu-se

satisfacerea intereselor generale și protejarea valorilor sociale.
Aplicarea normelor de drept în timp:

§ Normele de drept acționează în limitele unei anumite perioade
de timp:
§ Momentul intrării lor în vigoare (momentul inițial);
§ Momentul ieșirii lor din vigoare (momentul final).
Intrarea în vigoare a legii:
În general, legile şi ordonanţele emise de Guvern intră în vigoare la 3
zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Această regulă este în concordanță cu principiul neretroactivității legii,
potrivit căruia legea dispune doar pentru viitor [art. 6 alin. (1) din
Codul Civil].
În anumite cazuri expres prevăzute de lege, norma juridică poate
produce efecte juridice și pentru trecut: în aceste situații, legea
retroactivează (spre exemplu, caracterul retroactiv al legii penale mai
favorabile).
Ieșirea din vigoare a legii:

Momentul final al legii este cel al abrogării (desființării) ei care, de
regulă, este dispusă printr-un act normativ.
Abrogarea este de două feluri:
a) Expresă: prin lege se dispune prin termeni expliciți abrogarea
unei alte legi sau a unei părți din dispozițiile acesteia;
b) Tacită: prin noua lege se stabilește o altă reglementare juridică
a relațiilor sociale deja reglementate, fără a se preciza în mod explicit
8
că legea anterioară este abrogată.
Aplicarea normelor de drept în spațiu:

În acest caz funcționează regula potrivit căreia legea este teritorială,
adică ea își exercită acțiunea asupra întregului teritoriu al statului
emitent, cu excluderea altor state.
Excepții:
§ Agenții diplomatici, inclusiv membrii familiei acestora, au
imunitate cu privire la jurisdicția penală și civilă a statului unde își
desfășoară activitatea, dar nu și în fața celei a statului pe care o
reprezintă.
§ Norma de drept se aplică cetățeanului statului emitent și pe
teritoriul altor țări. Această situație vizează normele de drept care
reglementează statutul juridic și social al persoanei (spre exemplu,
nume, prenume, stare civilă).
Teritoriul statului se extinde și asupra bordului navelor și aeronavelor
aflate în afara granițelor naționale.
Aplicarea normei de drept cu privire la persoane:

Norma de drept se aplică în același fel tuturor cetăţenilor unui stat,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă,
de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială [art. 4 alin. (2) din Constituție].
Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege [art. 16 alin. (1)
și alin. (2) din Constituție].
1.3.7 Sarcină de învăţare:

Se lucrează în echipe de 3-4 persoane. Fiecare echipă va studia
principalele categorii de acte normative aplicabile la nivelul României,
respectiv aplicarea în timp și spațiu al acestora și ieșirea din vigoare a
acestora. Se va intocmi un raport care va fi predat la următoarea dată
stabilită în calendarul disciplinei.
1.4. Rezumat :
În acest capitol aţi învăţat despre mai mulți termeni juridici de bază ce
sunt aplicabili la nivelul întregului stat. Astfel, prin parcurgerea acestui
capitol am studiat noțiuni juridice esențiale, precum “drept” și “norma
juridică”, principalele izvoare ale dreptului, modul de aplicare a legii în
funcție de timp și spațiu, precum și ieșirea din vigoare a actelor
normative.
Cuvinte cheie: norma juridică ; izvoarele dreptului ; aplicarea în timp
și în spațiu a legii.
9
1.5. Test de autoevaluare:
1. Definiți dreptul.
2. Identificați și exemplificați izvoarele dreptului.
3. Menționați moduri de aplicare a legii în timp.
4. Menționați moduri de aplicare a legii în spațiu.
5. Menționați cazuri de încetare a aplicării legii.
Rezolvare:
- Pentru a se găsi răspunsurile veți parcurge întregul capitol.
1.6 Concluzii:
Acest capitol a dorit sa evidenţieze importanţa unor noțiuni juridice
fundamentale, cum sunt cele privind izvoarele drepturlui, precum și
aplicarea și, după caz, încetarea aplicării legii.
În continuare vom aprofunda detalii legate de caracteristicile dreptului
afacerilor. Ramură a dreptului privat, dreptul afacerilor are propria
identitate în raport cu dreptul civil, care rămâne dreptul comun, ale
cărui reguli completează normele speciale ale dreptului afacerilor.
1.7 Bibliografie
1. Hodoș, Raul-Felix; Micu, Daniela, Drept comercial. Curs
universitar, Editura Universitară, București, 2021;
2. Păun, Ciprian Adrian, Dreptul afacerilor. Profesioniștii, Editura

Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2013;
3. Miff Angela; Păun, Ciprian Adrian; Oprea Alina, Dreptul afacerilor,

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009;
4. Niemesch Mihail, Teoria generală a dreptului. Curs universitar,

Editura Hamangiu, București, 2014;
5. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului. Ediția 5, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2014.
10
TEMA 2
DEFINIREA ȘI REGLEMENTAREA DREPTULUI AFACERILOR.
INTERACȚIUNEA DREPTULUI CU ECONOMIA.
Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele
2.3. Dreptul afacerilor
2.3.1. Noțiune.
2.3.2. Dreptul afacerilor - drept original
2.3.3. Izvoarele dreptului afacerilor
2.3.4. Corelația cu alte ramuri de drept
2.3.5. Economia de piață. Definiție
2.3.6. Reglementări cu privire la economia de piaţă
2.4. Rezumat
2.6. Concluzii
2.7. Bibliografie
2.1. Introducere:
În acest capitol se realizează o prezentare a unor termeni juridici
specifici dreptului afacerilor. De asemenea, sunt prezentate
principalele izvoare ale dreptului afacerilor, modul de aplicare a actelor
normative specifice acestui domeniu în funcție de timp și spațiu.
Totodată este definită noțiunea de economie de piață și sunt indicate
principalele reglementări privind acest domeniu de activitate. Prin
parcurgerea acestui capitol, veți putea dobândi competențe importante
privind această noțiune importantă a dreptului afacerilor, cum ar fi:
- Utilizarea noţiunilor generale despre dreptul afacerilor;
- Utilizarea izvoarelor dreptului afacerilor.
2 ore.
2.2 Obiective:

- să definiți noțiunia și obiectul dreptului afacerilor;
- să identificați izvoarele dreptului afacerilor ;
- să definițini noțiunea de economie de piață;
- să arătați principalele reglementări din materia economiei de piață.
11
2.3. Dreptul afacerilor:
2.3.1. Noțiune.
Termenul de „afacere” (considerat sinonim cu termenul „business”)

desemnează, din punct de vedere economic, o activitate exercitată de
unități productive, comerciale, financiare din sectorul privat sau public.
Din punct de vedere juridic, conceptul de „afacere” semnifică, într-o
accepțiune restrânsă, actele de comerț sau o operațiune comercială ;
în sens larg, afacerea vizează activitatea unei întreprinderi de la
înființare până la încetarea existenței sale.
Noțiunea de „comerț” poate fi definită:
• Din perspectivă economică:
a) În sens restrâns, prin comerț se înțelege interpunerea în
circulația mărfurilor.
b) În sens larg, comerțul se referă și la producția de marfuri, dar și
la servicii.
• Din punct de vedere juridic, noțiunea de „comerț” se referă la
comerțul în sens larg, respectiv producerea și interpunerea în
schimbul de bunuri și/sau servicii.
Având în vedere că în Codul Civil, expresiile „acte de comerț” și „fapte
de comerț” au fost înlocuite cu „activități de producție, comerț sau
prestări de servicii”, definiția dreptului afacerilor trebuie sa aibă în
vedere noua orientare a sistemului dreptului privat român.
Dreptul afacerilor concentrează un ansamblu de norme privind
activitățile lucrative. Acesta include aspecte interdisciplinare, specifice
dreptului comercial și altor ramuri de drept (drept fiscal, dreptul muncii,
drept penal al afacerilor, dreptul consumatorilor, dreptul mediului,
etc.). Dreptul afacerilor este un ansamblu de norme juridice aplicabile
raporturilor născute în legătură cu activitățile productive sau care
organizează cadrul juridic de desfășurare a acestor activități.
Dreptul afacerilor este și un drept al organizării afacerilor (law of
business organizations), care tratează formele juridice ale desfășurării
afacerilor.
Reglementările legale specifice dreptului afacerilor se referă la
activități comerciale în diversitatea lor de manifestare:
a) obligații comerciale propriu-zise, contractate de comercianți (mai
exact, contractele și documentele comerciale, dar și obligațiile
comerciale profesionale), adică acele îndatoriri care revin
comercianților ca obligații profesionale specifice;
b) alte aspecte care condiționează activitatea din domeniul afacerilor,
cum sunt: raporturile de muncă, raporturile fiscale la care participă
agenții economici în calitate de contribuabili, instituțiile publice cu
12
atribuții în acest domeniu, publicitatea, concurența comercială.
2.3.2. Dreptul afacerilor - drept original:
Deși a fost considerat ramura cea mai dinamică a dreptului privat, în

care sunt experimentate soluții juridice pentru a fi adaptate la cerințele
vieții de afaceri, dreptul afacerilor este mai puțin un drept inovator și
mai degrabă un drept original.
Dreptul afacerilor se caracterizează prin:
a) Adaptabilitate la nevoile mediului de afaceri, care presupune
reforme succesive în materia societăților, a procedurii insolvenței, a
dreptului bancar, etc.
b) Transparență, care presupune efectuarea înregistrărilor în Registrul
Comerțului, exercitarea de către acționari a dreptului de informare,
exigențe speciale de transparență în cazul emitenților de valori
mobiliare, obligativitatea declarării conflictelor de interese ale
acționarilor și administratorilor / directorilor față de societate, etc.
c) Secretul afacerilor, care implică, printre altele, protejarea secretului
comercial, a tehnologiilor, a know-how-ului, precum și protejarea
secretului bancar;
d) Creditul comercial, care se aplică prin:
• Încrederea unui comerciant în onorabilitatea financiară a
partenerul de afaceri și în aparențele convingătoare ale acestuia
• Termene mai lungi de plată
• Securitatea creanțelor (prezumția de solidaritate a codebitorilor
obligațiilor asumate în exercițiul unei întreprinderi; diversitatea
garanțiilor personale)
• Îmbunătățirea protecției creditorilor sociali.
2.3.3. Izvoarele dreptului afacerilor:
Izvoare normative:
• Legea [Constituția României, Codul Civil, legile (stricto sensu),
ordonanțele și hotărârile de guvern, normele, regulamentele și
ordinele adoptate de organele competente în temeiul legii]
• Uzanțele
• Principiile generale ale dreptului.
Izvoare interpretative:
• Doctrina - reprezintă un instrument important de interpretare și
aplicare a actelor normative privind activitatea comercială
• Practica judiciară.
13
2.3.4. Corelația cu alte ramuri de drept:
Dreptul afacerilor și dreptul civil:

- Ambele ramuri de drept reglementează raporturi patrimoniale și
nepatrimoniale;
- În ambele cazuri metoda de reglementare este egalitatea juridică a
părților;
- În cazul neexecutării obligațiilor contractuale, consecințele sunt
similare, dar sunt și sancțiuni proprii dreptului afacerilor.
Dreptul afacerilor și dreptul comerțului internațional:

- Ambele ramuri de drept au un caracter patrimonial și comercial, iar
subiecte pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice;
- Dreptul afacerilor reprezintă dreptul comun față de dreptul comerțului
internațional.
2.3.5. Economia de piață. Definiție:
Economia de piaţă este forma economiei de schimb care are la bază

mecanismul generalizat al pieţei. În contextul acestuia, raportul dintre
cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi
utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii de persoane la
bunurile economice este reglat prin preţ.
În viziunea lui Ludwig von Mises, trăsăturile economiei de piață sunt:
1.se sprijină pe proprietatea privată;
2.suveranitatea consumatorului (esența capitalismului este dată de
punerea producției economice la dispoziția consumatorului);
3.capitalismul, prin sistemul concurenței sociale își asigură proprii
stimului (concurenţa catalactică);
4.face din profit și urmărirea acestuia de către întreprinzător o forță
motrice perpetuă;
5.așază libertatea la baza edificiului economic și social (individul este
în măsură să aleagă felul în care dorește să se integreze în ansamblul
societății, libertatea economică include și libertatea de a greși);
6.își asigură dinamica și vitalitatea printr-un permanent proces de
selecție.
2.3.6. Reglementări cu privire la economia de piaţă

- Art. 45 din Constituţie, prin care este consacrat principiul libertăţii
economice, garantează accesul liber al persoanei la o activitate
economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii.
-Art. 135 alin. (1) şi (2) din Constituţie: economia României este o
14
economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
-Statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie, precum şi protejarea intereselor
naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.
-La Consiliul European de la Copenhaga din 1993, s-a stabilit că
pentru a deveni membru al Uniunii Europene, un stat trebuie să
îndeplinească mai multe criterii, printre care se află criteriul economic.
-Criteriul economic presupune o economie de piaţă funcţională,
precum şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale din piaţă
internă.
2.3.7 Sarcină de învăţare

principalele categorii de acte normative aplicabile în materia dreptului
afacerilor, respectiv importanța economiei de piață și a reglementărilor
privind acest domeniu în asigurarea democrației la nivel național și
internațional. Se va intocmi un raport care va fi predat la următoarea
dată stabilită în calendarul disciplinei.
2.4. Rezumat :
În acest capitol aţi învăţat despre mai mulți termeni juridici ce sunt
aplicabili în materia dreptului afacerilor. Astfel, prin parcurgerea
acestui capitol am studiat noțiuni juridice, precum principalele izvoare
ale dreptului afacerilor, “economia de piață” și “comerț”, precum și
rolul acestor noțiuni într-o democrație.
Cuvinte cheie: izvoarele dreptului afacerilor; aplicarea în timp și în

spațiu a reglementărilor în materia drepturilor afacerilor ; economia de
piață.
2.5. Teste de autoevaluare

1. Analizaţi diferitele tipuri de comerț, în funcție de definiția
juridică.
2. Definiți dreptul afacerilor.
3. Identificați și exemplificați izvoarele dreptului afacerilor.
4. Noțiunea de economie de piață. Definiție.
5. Reglementări legale privind economia de piață.
Rezolvare:
15
2.6. Concluzii
fundamentale în materia dreptului afacerilor, cum ar fi noțiunea de
“comerț”, “economia de piață”.
În continuare vom aprofunda detalii legate de caracteristicile juridice
ale întreprinderii, ca noțiune esențială în materia dreptului afacerilor.
2.7. Bibliografie
1. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, ediția
a VI-a actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019;

3. Cătană, Radu N., Drept comercial în powerpoint, Editura

Universul Juridic, București, 2013;
4. Nemeș, Vasile, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și

adăugită, Editura Hamangiu, București, 2018;

Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2013;
6. Piperea, Gheorghe, Drept comercial. Intreprinderea, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
16
TEMA 3
ÎNTREPRINDEREA - PERSPECTIVĂ JURIDICĂ
Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Întreprinderea
3.3.1. Definirea noţiunilor privind întreprinderea.
3.3.2. Tipurile întreprinderii
3.4. Rezumat
3.6. Concluzii
3.7. Bibliografie
3.1. Introducere:
În acest capitol se realizează o prezentare a caracteristicilor esențiale
ale întreprinderii din perspectivă juridică. Prin parcurgerea acestui
capitol, veți putea dobândi competențe importante privind această
noțiune importantă a dreptului afacerilor, cum ar fi:
- Deprinderea cunoştinţelor privind întreprinderea;
- Posibilitatea diferenţierii între categoriile de întreprinderi;
- Utilizarea noţiunilor pentru a avea posibilitatea înfiinţării unei
întreprinderi.
2 ore.
3.2 Obiective:

- să definiți noțiunea de întreprindere;
- să identificați și să înțelegeți categoriile de întreprinderi.
3.3. Întreprinderea:
3.3.1. Definirea noţiunilor privind întreprinderea:

Întreprinderea reprezintă „orice entitate angajată într-o activitate
economică constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă
dată, indiferent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel
cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene” [art. 2 alin. (2) din
Legea nr. 21/1996].
Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
17
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrative - art.
3 alin. (2) şi (3) din Codul civil.
Noţiunea de „profesionist” prevăzută la art. 3 din Codul civil include
categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum
şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la
data intrării în vigoare a Codului civil [art. 8 alin. (1) din Legea nr.
71/2011].
3.3.2. Tipurile întreprinderii:
Întreprinderea economică:
Definiție:
Întreprinderea economică reprezintă activitatea economică
desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând
resurse financiare, forţă de muncă, materii prime, mijloace logistice şi
informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege [art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008].
Elementele caracteristice ale întreprinderii economice sunt obiectul și
scopul întreprinderii.
Caractere ale întreprinderii economice:

a) Activitatea întreprinderii este o activitate economică;
b) Activitatea este realizată în mod organizat, permanent și sistematic,
de către una sau mai multe persoane pe riscul lor;
c) Obiectul activității economice constă în procedura și circulația
mărfurilor sau executarea de lucrări și prestarea de servicii.
Actele juridice ale întreprinderii economice:
a) Sunt actele juridice, faptele juridice și operațiunile economice prin
care se exploatează o întreprindere economică;
b) Sunt săvârșite de profesioniști comercianți;
c) Au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de
lucrări și prestarea de servicii;
d) Au ca scop obținerea de profit.
Întreprinderea civilă necomercială:
Definiție:
Întreprinderea civilă (necomercială) este o activitate sistematic
organizată, executată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor,
18
având ca obiect acte sau fapte juridice cu caracter civil, fără a avea ca
scop obținerea profitului.
Această definiție se completează cu definiția generală a întreprinderii,

prevăzută de art. 3 alin. (3) Codul Civil.
Caractere ale întreprinderii civile:

a) Activitățile care fac obiectul întreprinderii civile sunt activitățile
desfășurate în cadrul profesiilor liberale (activitățile avocațiale,
medicale, etc.);
b) Persoanele care realizează activitatea au calitatea de profesionist
și desfășoară această activitate potrivit legii organice care
reglementează regimul juridic al profesiei în cauză;
c) Aceste persoane pun la dispoziția celor interesați cunoștințele și
competența lor, pentru care primesc onorarii.

principalele caracteristici ale întreprinderii în funcție de clasificarea
acestei noțiuni cum aceasta este menționată la pct. 3.3.2. Se va
intocmi un raport care va fi predat la următoarea dată stabilită în
calendarul disciplinei.
3.4. Rezumat:
aplicabili în definirea noțiunii de întreprindere. Astfel, prin parcurgerea
acestui capitol am studiat noțiuni juridice, precum “întreprinderea
economică” și “întreprinderea civilă neeconomică”, principalele
caracteristici ale acesteia, conform legislației în vigoare.
Cuvinte cheie: întreprindere; profesionist; întreprinderea economică;

întreprinderea civilă neeconomică.

1.Definiți noțiunea de întreprindere.
2. Definiți noțiunea de întreprindere economică și menționați
caracterele acestei noțiuni.
3. Definiți noțiunea de întreprindere civilă și precizați caracterele
acestei noțiuni.
Rezolvare:
19
3.6. Concluzii:
Acest capitol a dorit sa evidenţieze importanţa unor noțiuni juridice, cum ar
fi noțiunea de “întreprinderea”, “profesionist”, precum și caracteristicile
acestor noțiuni, astfel cum acestea sunt reglementate de legislația în
vigoare și sunt interpretate de doctrina de specialitate. De asemenea, în
cuprinsul acestui capitol au fost prezentate principalele caracteristici ale
noțiunilor de întreprindere economică și întreprindere civilă neeconomică.
În continuare vom aprofunda detalii legate de principalele categorii de
întreprinderi persoane fizice, din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr.
44/2008.
3.7. Bibliografie
1. Hodoș, Raul-Felix; Micu, Daniela, Drept comercial. Curs universitar,
Editura Universitară, București, 2021;
2. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial român. Ediția a VI-

a actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019;
3. Miff Angela, Păun Ciprian, Oprea Alina, Dreptul afacerilor, Editura

Risoprint, Cluj Napoca, 2009.
20
TEMA 4
ÎNTREPRINDERILE PERSOANELOR FIZICE.
Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Întreprinderi persoane fizice
4.3.1. Clasificare
4.3.2. Condiţii de înfiinţare
4.4. Rezumat
4.6. Concluzii
4.7. Bibliografie
4.1. Introducere:
În acest capitol sunt prezentate principalele categorii de întreprinderi
persoane fizice, din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008. Prin
- Deprinderea cunoştinţelor privind întreprinderile persoane fizice;
- Posibiltatea diferenţierii între categoriile de întreprinderi persoane
fizice;
- Utilizarea noţiunilor pentru a avea posibilitatea înfiinţării unei
întreprinderi persoană fizică.
2 ore.
4.2 Obiective :

- să definiți noțiunea de întreprindere persoană fizică;
- să identificați și să înțelegeți categoriile de întreprinderi
persoane fizice.
4.3.1 Întreprinderi persoane fizice.
A. Persoana fizică autorizată:
Reglementare legală:
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează desfăşurarea activităţilor
economice de persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale
21
şi întreprinderile familiale.
Ordonanţa de urgenţă nu se aplică în următoarele situaţii:
a) Profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror
desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale;
b) Acelor activităţi economice pentru care, prin lege, sunt instituite
anumite restricţii de desfăşurare ori alte interdicţii şi acelor activităţi
interzise expres prin lege pentru libera iniţiativă;
c) Serviciilor prestate în contextul libertăţii de prestare transfrontalieră
a serviciilor, astfel cum este reglementată de art. 56 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.
Potrivit art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008, persoana fizică autorizată
este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată
de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă.
Condiţii privind înfiinţarea persoanei fizice autorizate:
Orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat
membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European,
poate desfăşura, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la
liberă asociere şi al dreptului de stabilire, activităţi economice pe
teritoriul României, în condiţiile legii.
Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile,
ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres
pentru libera iniţiativă [Art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr.
44/2008].
Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, persoanele fizice prevăzute la
art. 3 alin. (1) pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate;
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale”
Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale trebuie să aibă un sediu profesional pe
teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege (art. 5 din O.U.G. nr.
44/2008).
Orice activitate economică desfăşurată permanent, ocazional sau
temporar în România de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale trebuie să fie
înregistrată şi autorizată, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Autorizarea funcţionării, în condiţiile O.U.G. nr. 44/2008, nu
exonerează persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale de obligaţia de a obţine, înainte de începerea
activităţii, autorizaţiile, avizele, licenţele şi altele asemenea, prevăzute
în legi speciale, pentru desfăşurarea anumitor activităţi economice
[Art. 6, alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 44/2008].
22
Pot desfăşura activităţi economice într-una dintre formele prevăzute la
art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008 persoanele fizice care:
a) Au capacitate deplină de exerciţiu, cu excepţia membrilor
întreprinderii familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie
să aibă vârsta de cel puţin 16 ani;
b) Nu au săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale
şi de cele care privesc disciplina financiar-fiscală;
c) Au un sediu profesional declarat conform art. 9;
d) Declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar,
sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei muncii [art. 8, alin.
(1) din O.U.G. nr. 44/2008].
Sediul persoanei fizice autorizate:
Persoana fizică autorizată are sediul profesional declarat prin cererea

de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării.
Pentru stabilirea sediului profesional/punctelor de lucru este necesar
ca persoana fizică titulară, care se autorizează ca PFA, să prezinte
înscrisul care atestă dreptul de folosinţă asupra imobilului cu
destinaţie de sediu profesional / punct de lucru.
Dacă la sediul profesional, imobil cu destinaţie de locuinţă, nu se
desfăşoară nici o activitate economică, persoana fizică titulară a PFA,
care are dreptul de folosinţă asupra imobilului, depune o declaraţie pe
propria răspundere, sub semnătură privată, prin care atestă faptul că
la sediul profesional nu desfăşoară activitate economică, în acest caz
nefiind necesare formalităţile prevăzute de art. 42 din Legea nr.
230/2007.
Desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul unui sediu
permanent de către cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene
sau ale Spaţiului Economic European se realizează cu respectarea
reglementărilor în vigoare privind sediul permanent [art. 9, alin. (1),
alin. (2) și alin. (3) din O.U.G. nr. 44/2008].
Înregistrarea persoanei fizice autorizate în Registrul Comerţului:
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a

funcţionării se depune la registrul comerţului de pe lângă tribunalul din
judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul profesional.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a
funcţionării va fi însoţită de documentaţia prevăzută în anexa la
O.U.G. nr. 44/2008 [art. 10, alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 44/2008].
23
Regimul juridic al persoanei fizice autorizate:
Persoana fizică autorizată va ţine contabilitatea în partidă simplă,

potrivit reglementărilor privind organizarea şi conducerea evidenţei
contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea
de contribuabil, în conformitate cu prevederile Codului fiscal.
PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activităţi
prevăzute de codul CAEN.
În scopul exercitării activităţii/activităţilor pentru care a fost autorizată,
PFA poate stabili relaţii contractuale, în condiţiile legii, cu orice
persoane fizice şi juridice, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau
întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără
ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit O.U.G. nr.
44/2008.
Persoana fizică autorizată poate desfăşura activităţile pentru care este
autorizată, singură sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de
aceasta, în calitate de angajator, cu contract individual de muncă,
încheiat şi înregistrat în condiţiile legii.
O persoană titulară a PFA poate cumula calitatea de persoană fizică

autorizată cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel pentru care PFA este autorizată.
PFA nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează potrivit art. 16, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Persoana fizică ce desfăşoară activităţi economice ca PFA este
asigurată în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile prevăzute de
lege.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi
aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate cumula şi calitatea de
întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
Persoana fizică autorizată să desfăşoare activităţi economice ca PFA
poate cere schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca
întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale. Titularul PFA
răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului.
În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate
prevăzute de Legea nr. 85/2014. Orice persoană interesată poate face
dovada calităţii de profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau
24
separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim.
[art. 15, art. 16, alin. (1) și alin. (2), art. 17 alin. (1) - (3), art. 18 art. 19
alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (1) - alin. (3) din O.U.G. nr. 44/2008].
Încetarea activității persoanei fizice autorizate:

Potrivit art. 21 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 44/2008, persoana
fizică autorizată îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul
comerţului în următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin voinţa titularului PFA;
c) în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată.
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu
originalul a actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul
registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde îşi are sediul
profesional, de către orice persoană interesată.
B. Întreprinderea individuală
Întreprinderea individuală reprezintă o întreprindere economică fără

personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică.
Condiţii privind înfiinţarea unei întreprinderi individuale:
Prevederile O.U.G. nr. 44/2008 referitoare la constituirea persoanei

fizice autorizate și înregistrarea sa la Oficiul Registrului Comerțului se
aplică, după caz și în măsura compatibilităţii lor, și în cazul
întreprinderii individuale.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al

întreprinderii individuale
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin

înregistrarea în registrul comerţului.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este
comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul
comerţului.
Întreprinderea individuală poate avea în obiectul de activitate cel mult
10 clase de activităţi prevăzute de codul CAEN.
Întreprinderea individuală poate angaja cel mult 8 salariaţi, terţe
persoane, cu contract individual de muncă încheiat şi înregistrat în
condiţiile legii şi poate stabili relaţii contractuale, în condiţiile legii, cu
orice persoane fizice şi juridice, cu alte întreprinderi individuale, cu
PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activităţi
economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit
25
potrivit O.U.G. nr. 44/2008 [art. 22 - art. 24, alin. (1) și alin. (2) din
O.U.G. nr. 44/2008].
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează potrivit art. 24 din O.U.G. nr. 44/2008, chiar dacă
colaborarea este exclusivă.
poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de
activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea
individuală.
este asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile prevăzute de lege.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru
obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile
din patrimoniul de afectaţiune.
Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi
urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale
art. 2.324 alin. (3) din Codul civil sunt aplicabile [art. 25 alin. (1), alin.
(2) și alin. (3) și art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008].
Încetarea activităţii întreprinderii individuale:

îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului în
următoarele cazuri:
a) Prin deces;
b) Prin voinţa acestuia;
c) În condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată.
În cazul prevăzut la art. 27 alin. (1) lit. a) moştenitorii pot continua
întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică,
în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii.
Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un
reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca
întreprindere familială [art. 27 alin. (1) – alin. (3) din O.U.G. nr.
44/2008].
26
C. Întreprinderea familială:
Întreprinderea familială reprezintă întreprinderea economică, fără

personalitate juridică, organizată de membrii unei familii.
Prevederile O.U.G. nr. 44/2008 referitoare la constituirea persoanei
fizice autorizate și înregistrarea sa la Oficiul Registrului Comerțului se
aplică, după caz și în măsura compatibilităţii lor, și în cazul
întreprinderii familiale.
Particularități de înființare a întreprinderii familiale:
Întreprinderea familială este constituită din 2 sau mai mulţi membri ai

unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai
unor întreprinderi individuale.
De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe
persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate economică decât cel în care şi-au organizat
întreprinderea familială.
Membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi
în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru
şomaj, în condiţiile prevăzute de lege.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de
muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire,
încheiat de membrii familiei în formă scrisă, ca o condiţie de validitate.
Acordul de constituire va stipula, sub sancţiunea nulităţii, următoarele
informații:
§ Datele de identificare ale membrilor familiei şi ale
reprezentantului desemnat din rândul acestora,
§ Condiţiile participării,
§ Cota procentuală a fiecărui membru la beneficii şi la pierderi,
§ Raporturile dintre membrii întreprinderii familiale,
§ Condiţiile de retragere,
§ Data întocmirii.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona
interesele întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub
forma unui înscris sub semnătură privată. Procura specială se
semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de
exerciţiu deplină şi reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată,
27
întreprinderea familială poate stabili relaţii contractuale, în condiţiile
legii, cu orice persoane fizice şi juridice, cu alte întreprinderi familiale,
cu întreprinderi individuale sau cu PFA, pentru efectuarea unei
activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit potrivit O.U.G. nr. 44/2008 [art. 28 alin. (1) - alin. (4) și art. 29
alin. (1) - alin. (3) din O.U.G. nr. 44/2008].
Regimul juridic aplicabil întreprinderii familiale:
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte

personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, fiecare membru al
acesteia poate stipula constituirea, în cadrul patrimoniului său, a unui
patrimoniu de afectaţiune, pentru exercitarea activităţii economice a
întreprinderii familiale.
În acest caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional la
acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea
patrimoniului de afectaţiune.
Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de
participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la
beneficiile sau la pierderile întreprinderii [art. 30 alin. (1) - (3) din
O.U.G. nr. 44/2008].
Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru
datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu
patrimoniul de afectaţiune şi, în completare, cu întreg patrimoniul
acestora, corespunzător cotelor de participare prevăzute la art. 29
alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008 [art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008].
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii
familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor
întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul
proprietarului bunului care va face obiectul actului [art. 32 alin. (2) din
O.U.G. nr. 44/2008].
Situații de încetare a activităţii întreprinderii individuale:
a) mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;

b) mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea
acesteia sau se retrag din întreprindere;
c) în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată.
28
principalele caracteristici ale întreprinderilor persoane fizice în funcție
de clasificarea acestor noțiuni cum aceasta este menționată la pct.
4.3.2. Se va intocmi un raport care va fi predat la următoarea dată
4.4. Rezumat:
aplicabili în definirea noțiunii de întreprindere. Astfel, prin parcurgerea
acestui capitol am studiat noțiuni juridice, precum “întreprinderea
persoană fizică”, „persoană fizică autorizată”, „întreprindere
individuală” și “întreprinderea familială”, principalele caracteristici ale
acestor noțiuni, conform legislației în vigoare.
Cuvinte cheie: întreprindere persoană fizică; persoană fizică

autorizată; întreprindere individuală; întreprinderea familială.

1. Enumeraţi tipurile de întreprinderi.
2. Enumeraţi condiţiile privind înfiinţarea unei persoane fizice
autorizate.
3. Care sunt cazurile care duc la încetarea activităţii unei persoane
fizice autorizate.
4. Enumeraţi condiţiile privind înfiinţarea unei întreprinderi individuale.
5. Precizați care sunt cazurile care duc la încetarea activităţii
întreprinderii individuale.
Rezolvare:
4.6. Concluzii:
Acest capitol a dorit sa evidenţieze importanţa unor noțiuni juridice, cum ar
fi noțiunea de “întreprinderea persoană fizică”, „persoană fizică autorizată”,
„întreprindere individuală” și “întreprinderea familială”, precum și
caracteristicile acestor noțiuni, astfel cum acestea sunt reglementate de
legislația în vigoare și sunt interpretate de doctrina de specialitate. De
asemenea, în cuprinsul acestui capitol au fost prezentate principalele
caracteristici ale noțiunilor menționate anterior.
În continuare vom aprofunda detalii legate de principalele categorii de
întreprinderi persoane juridice, din perspectiva O.U.G. nr. 44/2008.
29
4.7. Bibliografie:
2. Bratiş, Marian, Aplicaţiile noului Cod civil (NCC) cu privire la

persoana profesioniştilor şi raporturile juridice relative la exploatarea
întreprinderii cu scop lucrativ şi patrimonial, Revista de Drept
Comercial nr. 5/2012, p. 34 - 52;
3. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial român. Ediția

a VI-a, actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019.
4. Nemeş, Vasile, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și


C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
30
TEMA 5
ÎNTERPRINDERILE PERSOANELOR JURIDICE
Cuprins
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Întreprinderi persoane juridice
5.3.1. Noțiune, caractere generale, clasificare
5.4. Rezumat
5.6. Concluzii
5.7. Bibliografie
5.1. Introducere:
persoane juridice, din perspectiva Codului Civil și a Legii nr. 31/1990.
Prin parcurgerea acestui capitol, veți putea dobândi competențe
importante privind această noțiune importantă a dreptului afacerilor,
cum ar fi:
- Utilizarea şi aplicarea regulilor ce privesc societăţile potrivit Codului
Civil;
- Posibilitatea diferenţierii între societatea civilă şi societatea
reglementată de Legea nr. 31/1990 republicată.
2 ore.
5.2 Obiective :

- să definiți noțiunea de „societate” potrivit Codului civil și să
precizați caracterele specifice acestei noțiuni;
- să definiți noțiunea de „societate” din perspectiva Legii nr.
31/1990 republicată și să precizați caracterele specifice acestei
noțiuni.
31
5.3. Întreprinderi persoane juridice.
5.3.1. Noțiune, caractere generale, clasificare
A. Societăţile din perspectiva Codului Civil:
1. Caractere generale:
O societate poate fi înfiinţată prin încheierea de către două sau mai

multe persoane a unui contract, prin care acestea se obligă reciproc
să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la
aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau
prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de
economia ce ar putea rezulta (art. 1881 din Codul Civil).
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu
participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit
altfel.
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.
Poate fi asociat orice persoană fizică sau persoană juridică, afară de
cazul în care prin lege se dispune altfel.
Un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât
cu consimţământul celuilalt soţ, dispoziţiile art. 349 din Codul Civil
aplicându-se în mod corespunzător.
Orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu
ordinea publică şi bunele moravuri.
Fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societăţii prin
aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specific.
În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în
patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate
juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor, afară de cazul în
care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.
În cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi
reale imobiliare, contractul se încheie în formă autentică.
Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de
publicitate prevăzute de lege.
Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută
înainte de data înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în
toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii personalităţii juridice.
2. Forma contractului de societate:

Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu
se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o
societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă şi
32
trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul,
denumirea şi sediul societăţii [art. 1884 alin. (1) şi (2) din Codul civil].
3. Durata societăţii:
a. Este nedeterminată, dacă prin contract nu se prevede altfel.
b. Asociaţii pot prelungi durata societăţii, înainte de expirarea
acesteia [art. 1885 alin. (1) şi (2) din Codul Civil].
4. Formele societăţilor prevăzute de art. 1888 din Codul Civil:

a. Societăţi simple;
b. Societăţi în participaţie;
c. Societăţi în nume colectiv;
d. Societăţi în comandită simplă;
e. Societăţi cu răspundere limitată;
f. Societăţi pe acţiuni;
g. Societăţi în comandită pe acţiuni;
h. Societăţi cooperative;
i. Alt tip de societate anume reglementat de lege.
Societăţile civile constituite în temeiul dispoziţiilor Vechiului Cod Civil
se pot transforma în oricare dintre formele de societate reglementate
de Noul Cod civil sau de alte legi, cu respectarea condiţiilor prevăzute
de acestea.
Actele săvârşite de acestea anterior intrării în vigoare a Noului Cod
Civil rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor.
Răspunderea asociaţilor, atât între ei, cât şi faţă de terţi, pentru actele
şi faptele săvârşite anterior transformării rămâne supusă legii în
vigoare la data încheierii sau săvârşirii acestora.
5. Dobândirea personalităţii juridice:

Prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot
conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest caz, răspunderea
lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă
prin lege nu se dispune altfel.
Dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă
personalitate juridică, indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi
constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială
care îi conferă personalitate juridică.
Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data
înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi
sunt guvernate de regulile aplicabile societăţii simple [art. 1.889 alin.
(1) şi (3) din Codul Civil].
33
B. Societățile din perspectiva Legii nr. 31/1990
1. Noţiune, caractere specifice:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990, în vederea desfăşurării de

activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se
pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică, cu
respectarea dispoziţiilor acestei legi. Societăţile cu sediul în România
sunt persoane juridice române.
Pentru dobândirea personalităţii juridice, societatea trebuie să fie
înmatriculată în Registrul Comerţului.
Reglementări cu privire la noţiunea şi caracterele societăţii sunt
cuprinse şi în Codul Civil, la art. 1881 alin. (1), art. 1882, alin. (2) şi
alin. (3), precum şi art. 1889.
Alte reglementări privind constituirea, organizarea, funcţionarea şi
încetarea societăţilor:
§ Legea nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea
intermediarilor în asigurări şi reasigurări;
§ Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
§ Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
§ Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare.
2. Clasificarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990:

Conform art. 2 din Legea nr. 31/1990 formele societăţilor sunt:
§ Societatea în nume colectiv;
§ Societatea în comandită simplă;
§ Societatea pe acţiuni;
§ Societatea în comandită pe acţiuni;
§ Societatea cu răspundere limitată.
3. Societățile de persoane:
3.1. Caractere generale:

Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane;
Acest tip de societăţi comerciale se constituie intuitu personae,
respectiv în considerarea calităţilor personale ale asociaţilor şi a
încrederii reciproce a acestora
Categorii de societăţi de persoane:
-Societatea în nume colectiv
-Societatea în comandită simplă
34
3.2. Societatea în nume colectiv
Constituirea societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv se constituie prin contract de societate
care este încheiat în formă autentică și care cuprinde următoarele
elemente:
a) Datele de identificare a asociaţilor;
b) Forma, denumirea şi sediul social;
c) Obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale;
d) Capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării;
e) Asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau
administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
f) Partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;
g) Sediile secundare, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea,
sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o
atare înfiinţare;
h) Durata societăţii;
i) Modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Societatea în nume colectiv este obligată să verse integral la data
constituirii capitalul social subscris (art. 91 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Răspunderea asociaţilor unei societăţi în nume colectiv

Asociaţii în societatea în nume colectiv răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale.
Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru
obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel
mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta
împotriva acestor asociaţi.
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,
întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său
sau în acela al unei alte persoane este obligat să restituie societăţii
beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele
cauzate.
Nici un asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a
fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în
interesul societăţii.
Asociatul care contravine acestei dispoziţii este răspunzător de
sumele luate şi de daune.
Când aportul la capitalul social aparţine mai multor persoane, acestea
sunt obligate solidar faţă de societate şi trebuie să desemneze un
35
reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din
acest aport – art. 83 din Legea nr. 31/1990.
Asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este
liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost
aduse.
Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat,
asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda
legală din ziua scadenţei creanţelor.
Asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite
în numele societăţii de persoanele care o reprezintă. Hotărârea
judecătorească obţinută împotriva societăţii este opozabilă fiecărui
asociat (art. 85 din Legea nr. 31/1990).
Administrarea unei societăţi în nume colectiv:

Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator,
afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună,
decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă între
administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social.
Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare
societăţii, poate decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care
se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la
administraţie - art. 76 din Legea nr. 31/1990.
Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot

alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile,
durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin
actul constitutiv nu se dispune altfel.
Cu aceeaşi majoritate asociaţii pot decide asupra revocării
administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care
administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv - art. 77 din Legea
nr. 31/1990.
Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele
operaţiunilor obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, acesta
trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori, înainte de a o încheia,
sub sancţiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta.
Pentru aprobarea situaţiei financiare anuale şi pentru deciziile
referitoare la introducerea acţiunii în răspunderea administratorilor
este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului
social – art. 86 din Lege.
36
3.2. Societatea în comandită simplă
Constituirea societăţii în comandită simplă

Societatea în comandită simplă se constituie prin contract de
societate, care va conţine aceleaşi elemente ca în cazul societăţii în
nume colectiv, cu menţiunea de a se indica şi asociaţii comanditaţi.
Societatea în comandită simplă este obligată să verse integral la data
constituirii capitalul social subscris.
Administrarea unei societăţi în comandită simplă:

Administrarea societăţii se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi.
Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe
baza unei procuri speciale pentru operaţiuni determinate, dată de
reprezentanţii societăţii şi înscrisă în registrul comerţului.
În caz contrar, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi nelimitat
şi solidar, pentru toate obligaţiunile societăţii contractate de la data
operaţiunii încheiate de către acesta.
Comanditarul poate îndeplini servicii în administraţia internă a
societăţii, poate face acte de supraveghere, poate participa la numirea
şi la revocarea administratorilor, în cazurile prevăzute de lege, sau
poate acorda, în limitele actului constitutiv, autorizarea
administratorilor pentru operaţiunile ce depăşesc puterile lor.
Comanditarul are, de asemenea, dreptul de a cere copie de pe
situaţiile financiare anuale şi de a controla exactitatea lor prin
cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente
justificative.
4.Societățile de capitaluri:
4.1. Definiţie şi caracteristici:

Societatea de capitaluri reprezintă societatea la înfiinţarea căreia are o
mai mare relevanţă aporturile asociaţilor decât persoana acestora.
Societatea de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi,
impus de nevoile acoperirii capitalului social. Prin urmare, contribuția
pecuniară a fiecărui acționar la capitalul social este esențială.
4.2. Societatea pe acţiuni
Constituirea unei societăți pe acțiuni:

Societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate şi statut,
care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv.
37
Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va cuprinde:
a) Datele de identificare a fondatorilor
b) Forma, denumirea şi sediul social;
c) Obiectul de activitate al societăţii,
d) Capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea
are un capital autorizat, cuantumul acestuia;
e) Natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul
de acţiuni acordate pentru acestea şi numele sau, după caz,
denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
f) Numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt
nominative sau la purtător;
g) Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea
nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni;
h) Orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
i) Datele de identificare a primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului de
supraveghere;
j) Puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv
membrilor directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună
sau separat;
k) Datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor
financiar;
l) Clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul
gestiunii societăţii de către organele statutare, numărul membrilor
consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui număr;
m) Durata societăţii;
n) Modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
o) Sediile secundare, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea,
sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o
atare înfiinţare
p) Orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau
până în momentul în care societatea este autorizată să îşi înceapă
activitatea;
q) Cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru
constituire.
Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi
simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau
prin subscripţie publică.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000
de lei.
Acţiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea
nominală, care nu va putea fi mai mică de 0,1 lei.
38
Conducerea și administrarea unei societăți pe acțiuni:
Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2.

În cazul în care societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă
mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate solicita instanţei
dizolvarea societăţii.
Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari
prevăzut de lege este reconstituit.
Adunările generale ale societății pe acțiuni:
§ ordinare
§ extraordinare.
Când actul constitutiv nu dispune altfel, ele se vor ţine la sediul
societăţii şi în localul ce se va indica în convocare.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în
cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Legea nr. 31/1990, republicată, reglementează două sisteme de
administrare a unei societăţi pe acţiuni:
§ Sistemul unitar
§ Sistemul dualist.
Caracteristicile sistemului unitar

Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar.
Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de
administraţie.
Administratorii sunt desemnaţi de adunarea generală ordinară a
acţionarilor și pot fi revocaţi oricând de către aceasta.
Dacă revocarea survine fără justă cauză, administratorul este
îndreptăţit la plata unor daune-interese.
În cazul sistemului unitar, consiliul de administraţie reprezintă
societatea în raport cu terţii şi în justiţie.
Preşedintele consiliului de administraţie este ales dintre membrii
acestuia.
Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor
necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii,
cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a
acţionarilor.
Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care
nu pot fi delegate directorilor:
§ Stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale
societăţii;
§ Stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar,
39
precum şi aprobarea planificării financiare;
§ Numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
§ Supravegherea activităţii directorilor;
§ Pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a
acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia;
§ Introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei
societăţii.
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia
sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general;
Administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate
prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când
dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă
de îndatoririle funcţiei lor.
Caracteristicile sistemului dualist:

Societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi de un
consiliu de supraveghere.
Conducerea societăţii revine în exclusivitate directoratului, care
îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate.
Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de
supraveghere. Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului
de supraveghere.
Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa
unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, membrii directoratului
reprezintă societatea doar acţionând împreună.
Cenzorii societății pe acțiuni:

Societatea pe acţiuni va avea 3 cenzori şi un supleant, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede un număr mai mare.
Cenzorii sunt aleşi de adunarea generală a acţionarilor.
Durata mandatului lor este de 3 ani şi pot fi realeşi.
4.3. Societatea în comandită pe acţiuni.

Societatea în comandită pe acțiuni se constituie prin contract de
societate şi statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv.
Actul constitutiv va cuprinde aceleaşi elemente ca în cazul societăţii
pe acţiuni, conform art. 8 din Legea nr. 31/1990.
Capitalul social nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Conducerea şi administrarea societăţii:

Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi.
40
Administratorii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a
acţionarilor, printr-o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru
adunările extraordinare.
Adunarea generală, cu aceeaşi majoritate, alege altă persoană în
locul administratorului revocat, decedat sau care a încetat exercitarea
mandatului său. Numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi administratori,
dacă sunt mai mulţi. Noul administrator devine asociat comanditat.
Administratorul revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi
pentru obligaţiile pe care le-a contractat în timpul administraţiei sale,
putând însă exercita acţiune în regres împotriva societăţii.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte la
deliberările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor sau, după
caz, a auditorului financiar, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii.
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societatea în comandită pe acțiuni
se completează cu normele privind societăţile pe acţiuni, cu excepţia
celor referitoare la sistemul dualist de administrare.
5.Societatea cu răspundere limitată
Constituire:
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de

societate şi statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv.
Această societate se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei
singure persoane, caz în care se întocmeşte numai statutul;
Actul constitutiv al societăţii cu răspundere limitată va cuprinde
aceleaşi elemente ca în cazul societăţii în nume colectiv, conform art.
7 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.
Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi.
Transmiterea părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi
în registrul de asociaţi al societăţii.
Transmiterea are efect faţă de terţi numai din momentul înscrierii ei în
registrul comerţului
Dacă părţile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta, în
calitate de asociat unic, are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit
prezentei legi, adunării generale a asociaţilor.
Dacă asociatul unic este administrator, îi revin şi obligaţiile prevăzute
de lege pentru această calitate.
41
Conducerea şi administrarea societăţii cu răspundere limitată
Adunarea generală a asociaţilor

Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală.
Adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă prin actul constitutiv nu
se prevede altfel.
Adunarea generală a asociaţilor are următoarele obligaţii principale:
§ Să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea
profitului net;
§ Să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/demită şi să le
dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea
auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu,
potrivit legii;
§ Să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele
pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;
§ Să modifice actul constitutiv.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul
social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar.
Un asociat sau un număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime
din capitalul social, va putea cere convocarea adunării generale.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, acesta va
exercita atribuţiile adunării generale a asociaţilor societăţii.
Administratorul societăţii cu răspundere limitată

Societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori,
asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea
generală.
Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor,
mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate, sub sancţiunea revocării şi răspunderii
pentru daune.
6.Modificarea, dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor societare:
Modificarea întreprinderilor societare:

Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărâre a adunării generale ori
a Consiliului de administraţie, respectiv directoratului, sau prin
hotărârea instanţei judecătoreşti.
Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este
obligatorie atunci când are ca obiect:
a) Majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură
a unui imobil;
42
b) Modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume
colectiv sau în comandită simplă;
c) Majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv
directoratul, vor depune la registrul comerţului actul modificator şi
textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările.
Actul modificator al actului constitutiv al unei societăţi în nume colectiv
sau în comandită simplă, în formă autentică, se depune la oficiul
registrului comerţului, fără a fi obligatorie publicarea lui în Monitorul
Oficial.
Schimbarea formei societăţii, prelungirea duratei ei sau alte modificări
ale actului constitutiv al societăţii nu atrag crearea unei persoane
juridice noi.
Creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie
împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii
peste termenul fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu
executoriu anterior hotărârii.
Când opoziţia a fost admisă, asociaţii trebuie să decidă, în termen de
o lună de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg
să renunţe la prelungire sau să excludă din societate pe asociatul
debitor al oponentului.
Reducerea sau majorarea capitalului social

Capitalul social poate fi redus prin:
a) Micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale;
b) Reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
c) Dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.
Capitalul social mai poate fi redus, atunci când reducerea nu este
motivată de pierderi, prin:
a) Scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele
datorate;
b) Restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi,
proporţională cu reducerea capitalului social şi calculată egal
pentru fiecare acţiune sau parte socială;
c) Reducerea capitalului social va putea fi făcută numai după
trecerea a două luni din ziua în care hotărârea a fost publicată
în monitorul oficial.
Hotărârea va trebui să respecte minimul de capital social, atunci când
legea îl fixează, să arate motivele pentru care se face reducerea şi
procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Când societatea a emis obligaţiuni, nu se va putea proceda la
reducerea capitalului social prin restituiri făcute acţionarilor din sumele
rambursate în contul acţiunilor, decât în proporţie cu valoarea
43
obligaţiunilor rambursate.
Mărirea capitalului social a societăţii pe acţiuni

Capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin
majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi
aporturi în numerar şi/sau în natură.
Mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
poate fi hotărâtă numai cu votul tuturor acţionarilor, în afară de cazul
când este realizată prin încorporarea rezervelor, beneficiilor sau
primelor de emisiune.
Potrivit dispozițiilor art. 212 din Legea nr. 31/1990, republicată,
societatea pe acţiuni îşi va putea majora capitalul social, cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute pentru constituirea societăţii.
În caz de subscripţie publică, prospectul de emisiune, purtând
semnăturile autentice a 2 dintre membrii consiliului de administraţie,
respectiv dintre membrii directoratului, va fi depus la registrul
comerţului şi va cuprinde:
a) Data şi numărul înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
b) Denumirea şi sediul societăţii;
c) Capitalul social subscris şi vărsat;
d) Numele şi prenumele administratorilor, respectiv ale membrilor
directoratului şi consiliului de supraveghere, cenzorilor sau, după caz,
auditorului financiar, şi domiciliul lor;
e) Ultima situaţie financiară aprobată, raportul cenzorilor sau
raportul auditorilor financiari;
f) Dividendele plătite în ultimii 5 ani sau de la constituire, dacă, de
la această dată, au trecut mai puţin de 5 ani;
g) Obligaţiunile emise de societate;
h) Hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de
acţiuni.
Majorarea capitalului social al unei societăţi prin ofertă publică de
valori mobiliare şi/sau prin acordarea posibilităţii acţionarilor de a-şi
tranzacţiona drepturile de preferinţă pe piaţa de capital este supusă
prevederilor legislaţiei specifice pieţei de capital (art. 213 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Dacă majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură,
adunarea generală care a hotărât aceasta va propune judecătorului-
delegat numirea unuia sau mai multor experţi pentru evaluarea
acestor aporturi.
Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre
subscriere, în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu
numărul acţiunilor pe care le posedă [art. 215 alin. (1) și art. 216 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990 republicată].
Hotărârea adunării generale privind majorarea capitalului social
44
produce efecte numai în măsura în care este adusă la îndeplinire în
termen de un an de la data adoptării.
Dacă majorarea de capital propusă nu este subscrisă integral,
capitalul va fi majorat în cuantumul subscrierilor primite doar dacă
condiţiile de emisiune prevăd această posibilitate.
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar vor trebui plătite, la
data subscrierii, în proporţie de cel puţin 30% din valoarea lor
nominală şi, integral, în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în
Monitorul Oficial, a hotărârii adunării generale. În acelaşi termen vor
trebui plătite acţiunile emise în schimbul aporturilor în natură.
Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, poate fi autorizat ca,
într-o anumită perioadă să majoreze capitalul social subscris până la o
valoare nominală determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi
acţiuni în schimbul aporturilor [art. 219, art. 220 alin. (1) și alin. (2) și
art. 2201 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată].
Majorarea capitalului social al societăţii răspundere limitată:

Această procedură poate fi efectuată confom modalităţilor şi din
sursele prevăzute în cazul societăţii pe acţiuni, în conformitate cu
prevederile art. 221 și ale art. 210 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Excluderea şi retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv, în

comandită simplă sau cu răspundere limitată:
Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă

sau cu răspundere limitată:
a) Asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a
obligat;
b) Asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care
a devenit legalmente incapabil;
c) Asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept
în administraţie;
d) Asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii
sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în
folosul lui sau al altora.
Aceste dispoziţii se aplică şi comanditaţilor în societatea în comandită
pe acţiuni.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea
societăţii sau a oricărui asociat.
Asociatul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până
în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce
acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv.
Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul
social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea
45
acesteia.
Asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute
de societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere.
Asociatul în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau în
societatea cu răspundere limitată se poate retrage din societate:
a) În cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) Cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) În baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai apelului.
Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se
stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia
sau, în caz de neînţelegere, de tribunal [art. 222, art. 223 alin. (1), art.
224, art. 225 alin. (1) și art. 226 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr.
31/1990 republicată].
Dizolvarea societăţii:
Potrivit art. 227 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea
se dizolvă prin:
a) Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) Imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
realizarea acestuia;
c) Declararea nulităţii societăţii;
d) Hotărârea adunării generale;
e) Hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii;
f) Falimentul societăţii;
g) Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al
societăţii.
Dizolvarea societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni se dizolvă:
- Prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare dacă se constată
că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale
aprobate conform legii, activul net al societăţii s-a diminuat la mai
puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris,
- La cererea oricărei persoane interesate, dacă societatea are mai
puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv:

Societatea în nume colectiv se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
În caz de dizolvare a societăţii prin hotărâre a asociaţilor, aceştia vor
putea reveni, cu majoritatea cerută pentru modificarea actului
46
constitutiv, asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut nici o
repartiţie din activ.
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a
societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv
directoratul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar,
aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile
întreprinse.
Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile
lichidării, până la terminarea acesteia.
Dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru
durata sa are efect faţă de terţi numai după trecerea unui termen de
30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a.
Asociaţii pot hotărî, o dată cu dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea
prevăzute pentru modificarea actului constitutiv, şi modul de lichidare
a societăţii, atunci când sunt de acord cu privire la repartizarea şi
lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului
sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după
plata creditorilor are loc la data radierii societăţii din registrul
comerţului.
Orice persoană interesată poate face numai apel împotriva hotărârii
de dizolvare, în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Apelantul va depune o copie a apelului la oficiul registrului comerţului,
pentru menţionare în registrul comerţului.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare,
persoana juridică intră în lichidare, potrivit prevederilor Legii nr.
31/1990 republicată.
Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat radierea se comunică
societăţii, oficiului registrului comerţului pentru radierea societăţii din
registrul comerţului, organelor fiscale competente din cadrul
Ministerului Finanțelor Publice şi se publică, cu titlu gratuit, pe pagina
de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului sau pe
portalul de servicii on-line al acestuia.
Dizolvarea societății cu răspundere limitată:

Cauzele generale de dizolvare, precum și cele specifice mentionate la
societatea în nume colectiv sunt operante și în cazul societății cu
răspundere limitată.
Astfel, societatea cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
47
asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la
unul singur.
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a
societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.

principalele caracteristici ale societăților în funcție de clasificarea
acestor noțiuni cum aceasta este menționată la pct. 5.3.1. Se va
intocmi un raport care va fi predat la următoarea dată stabilită în
5.4. Rezumat:
aplicabili în definirea noțiunii de „societate”. Astfel, prin parcurgerea
acestui capitol am studiat noțiuni juridice specifice Codului civil și,
respectiv, Legii nr. 31/1990, cum ar fi noțiunile de „societate civilă”,
cum ar fi noțiunile de „societatea în comandită simplă”, „societate în
comandită pe acţiuni”, „societatea pe acțiuni”, „societatea în nume
colectiv” și “societatea cu răspundere limitată”, precum și
caracteristicile acestor noțiuni, astfel cum acestea sunt reglementate
de legislația în vigoare și sunt interpretate de doctrina de specialitate.
Cuvinte cheie: societatea ca noțiune reglementată de Legea nr.

31/1990; societatea în comandită simplă; societate în comandită pe
acţiuni; societatea pe acțiuni; societatea în nume colectiv; societatea
cu răspundere limitată.

1. Precizați principalele caracterele ale societăţii potrivit Codului Civil.
2. Definiți noțiunea de „societate” conform Legii nr. 31/1990 și
menționați principalele caracteristici.
3. Enumerați formele societăţilor enumerate de Legea nr. 31/1990.
4. Definiți noțiunea de „societate de persoane” și menționați
principalele caractere.
5. Menționați principalele elemente pentru constituirea societăţii în
nume colectiv
6. Precizați modul de administrare a unei societăți în nume colectiv
7. Menționați principalele elemente pentru constituirea societăţii în
comandită simplă.
8. Precizați asemănările şi deosebirile dintre societatea în nume
48
colectiv şi societatea în comandită simplă.
9. Definiți noțiunea de „societate pe acţiuni” și menționați principalele
caractere.
10. Enumerați sistemele de administrare a societăţii pe acţiuni,
precum și caracteristicile acestora.
11. Enumerați principalele caractere a societăţii în comandită pe
acţiuni.
12. Precizați asemănările şi deosebirile dintre societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni.
13. Definiți noțiunea de „societate cu răspundere limitată” și
menționați principalele caractere.caracteristici.
14. Menționați demersurile pentru constituirea unei societăţi cu
răspundere limitată.
15. Precizați modul de administrare societăţii cu răspundere
limitată (organele de conducere, principalele reguli pentru modificarea
întreprinderilor societare).
16. Mărirea capitalului social a societăţii pe acţiuni.
17. Dizolvarea societăţii pe acţiuni.
18. Dizolvarea societăţii în nume colectiv.
19. Dizolvarea societății cu răspundere limitată.
Rezolvare:
5.6. Concluzii:
specifice Codului civil și, respectiv, Legii nr. 31/1990, cum ar fi noțiunile de
„societate civilă”, „societatea în comandită simplă”, „societate în comandită
pe acţiuni”, „societatea pe acțiuni”, „societatea în nume colectiv” și
“societatea cu răspundere limitată ”, precum și caracteristicile acestor
noțiuni, astfel cum acestea sunt reglementate de legislația în vigoare și
sunt interpretate de doctrina de specialitate. De asemenea, în cuprinsul
acestui capitol au fost prezentate principalele caracteristici ale noțiunilor
menționate anterior.
În continuare vom aprofunda noțiuni specifice fondului de comerț.
5.7. Bibliografie:
1. Bârsan, Corneliu şi colab., Societăţile comerciale, Organizarea.
Funcţionarea. Răspunderea, Editura Şansa, Bucureşti, 1993;
2. Căpăţână, Octavian, Societăţile comerciale. Ediția a 2-a,

actualizată şi întregită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
3. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial. Ediția a VI-a
49
actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019;



C.H. Beck, Bucureşti, 2012;
7. Piperea, Gheorghe, Drept comercial. Volumul I, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008;
8. Popa, Sorana, Drept comercial. Teorie şi practică judiciară,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
9. Săuleanu, Lucian, Societăţi comerciale. Studii, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
10. Societatea comercială pe acţiuni. Tranzacţie judiciară

încheiată cu o altă societate în care preşedintele consiliului de
administraţie deţine funcţia de administrator. Condiţii (Curtea de
Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 64 din 30
martie 2010, C.B.N.), Revista de Drept Comercial nr. 1/2012;
11. Tarsia Andreea-Corina, Reorganizarea persoanei juridice de

drept privat, Editura Hamangiu, 2012;
12. Turcu, Ion, Tratat teoretic si practic de drept comercial. Vol. II,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
13. Turcu, Ion, Teoria şi practica dreptului comercial român,

Volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
50
TEMA 6
FONDUL DE COMERŢ
Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Fondul de comerț
6.3.1. Reglementare legală
6.3.2. Principalele elemente necorporale ale fondului de comerț
6.3.3. Elementele corporale ale fondului de comerț
6.4. Rezumat
6.6. Concluzii
6.7. Bibliografie
6.1. Introducere:
persoane juridice, din perspectiva Codului Civil și a Legii nr. 31/1990.
Prin parcurgerea acestui capitol, veți putea dobândi competențe
importante privind această noțiune importantă a dreptului afacerilor,
cum ar fi:
- deprinderea cunoştinţelor privind fondul de comerţ;
- aplicarea şi utilizarea principalelor elemente ale fondului de comerţ.

2 ore.
6.2. Obiective:

- să definiți noțiunea de „fond de comerţ”;
- să identificați și să înțelegeți principalele elemente ale fondului
de comerţ.
51
6.3. Fondul de comerț
6.3.1. Reglementare legală
Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor mobile şi imobile,

corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii,
vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării
activităţii sale.
În registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la donaţia,
vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra
fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări
înregistrărilor în registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori
fondul de comerţ [art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului].
Reglementări cu privire la fondul de comerţ se regăsesc şi în Codul
civil. Potrivit art. 2637 alin. (1) din Codul civil, condiţiile de fond ale
actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părţi sau, după caz, de
autorul său.
În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi
identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.
Se consideră că există asemenea legături cu legea statului în care
debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la
data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ
sau sediul social [art. 2638 din Codul Civil].
6.3.2. Principalele elemente necorporale ale fondului de comerț:
Firma:
Firma reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care un
comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Firmele şi
emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei şi emblemei se
dobândeşte prin înscrierea acestora în registrul comerţului (art. 30 din
Legea nr. 26/1990).
Conţinutul firmei:
Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din numele
comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui
acestuia.
Firma unei asociaţii familiale trebuie să cuprindă numele membrului de
familie la iniţiativa căruia se înfiinţează asociaţia familială, cu
52
menţiunea «asociaţie familială», scrisă în întregime.
Nici o menţiune care ar putea induce în eroare asupra naturii sau
întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului nu poate fi adăugată
firmei.
Se vor putea face menţiuni care să arate mai precis persoana
comerciantului sau felul comerţului său (art. 31 din Legea nr.26/1990).
În cazul societăţilor, conţinutul firmei depinde de forma juridică a
acestora.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”,
scrisă în întregime (art. 32 din Legea nr.26/1990).
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a
cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea "societate în
comandită", scrisă în întregime (art. 33 din Legea nr.26/1990).
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma
altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
„societate pe acţiuni” sau „S.A.” ori, după caz, „societate în comandită
pe acţiuni” (art. 35 din Legea nr.26/1990).
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o
denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai
multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
„societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.” (art. 36 din Legea
nr.26/1990).
Condiţii legale privind înregistrarea unei firme:

Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente.
Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge
o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea
mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat
sau în orice alt mod (art. 38 din Legea nr. 26/1990).
Este interzisă înscrierea unei firme care, neintroducând elemente
deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie
cu acestea.
De asemenea se interzice înscrierea unei firme care conţine cuvintele:
«ştiinţific», «academie», «academic», «universitate», «universitar»,
«şcoală», «şcolar» sau derivatele acestora.
Înscrierea unei firme care conţine cuvintele: «naţional», «român»,
«institut» sau derivatele acestora ori cuvinte sau sintagme
caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice centrale se realizează
numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului.
Înscrierea unei firme care conţine cuvinte sau sintagme caracteristice
autorităţilor şi instituţiilor publice locale se realizează numai cu acordul
prefectului judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, în
53
circumscripţia teritorială în care solicitantul şi-a stabilit sediul social.
În aceste din urmă cazuri autoritatea competentă refuză eliberarea
acordului dacă firma în cauză este de natură să creeze confuzie cu
denumirea unei instituţii publice ori de interes public.
Acordul pentru folosirea denumirii ori, după caz, refuzul eliberării
acordului se comunică în termen de 10 zile de la data solicitării.
Refuzul acordului conduce la respingerea cererii de înmatriculare a
persoanei juridice.
Verificarea disponibilităţii firmei şi a emblemei se face de către oficiul
registrului comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive sau,
după caz, de modificare a firmei sau a emblemei.
Firmele şi emblemele radiate din registrul comerţului sunt indisponibile
pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 41 din Legea nr. 26/1990 [art. 39 alin. (1) - alin. (9)
din Legea nr. 26/1990].
Nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de
comercianţii din sectorul public.
Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue
activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant
persoană fizică sau al unui asociat al unei asociaţii familiale, societăţi
în nume colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului
precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de
menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor [art. 41 alin.
(1) din Legea nr. 26/1990].
Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa
menţionării raportului de succesiune. În cazul în care firma unei
societăţi cu răspundere limitată cuprinde numele unuia sau mai multor
asociaţi, dispoziţiile prevăzute de art. 41 alin. (1) rămân aplicabile.
Emblema:
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant
de un altul de acelaşi gen [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990].
Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise în
acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi
de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi
desfăşoară activitatea.
Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi
aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,
publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de
firma comerciantului.
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având
mărimea de cel puţin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă
emblema [art. 43 alin. (1) – (3) din Legea nr. 26/1990].
54
Marca:
Marca reprezintă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum
ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre,
elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma
produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori,
holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora,
cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau
serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi (art. 2 din
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice).
Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea
acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Mărcile comunitare
beneficiază de protecţie pe teritoriul României, potrivit prevederilor
Regulamentului privind marca comunitară [art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice].
Clientela:
Clientela are un rol important în activitatea unui comerciant, deoarece
ea determină, prin număr, calitate și frecvență, situația economică a
comerciantului, succesul sau insuccesul acestuia.
Clientela poate fi definită ca fiind totalitatea persoanelor care apelează
în mod obișnuit la același comerciant, adică la fondul de comerț al
acestuia, pentru procurarea unor mărfuri și / sau servicii.
Chiar dacă nu se poate recunoaște un drept la clientelă, ca drept
exclusiv al titularului fondului de comerț, acest titular are un anumit
drept incorporal asupra clientelei. Astfel, el se poate apăra împotriva
actelor și faptelor ilicite de sustragere a clientelei sale.
Dacă aceste acte și fapte constituie manifestări ale concurenței
neloiale, titularul fondului de comerț are la dispoziție mijloacele de
apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenței neloiale.
Deoarece clientela este strâns legată de fondul de comerț, dreptul la
clientelă nu poate fi transmis separat, ci doar în cadrul fondului de
comerț.
Vadul comercial:
Vadul comercial constituie aptitudinea fondului de comerț de a atrage
publicul.
Această aptitudine a fondului de comerț este rezultatul unor diverși
factori, cum ar fi:
a) Amplasarea localului;
b) Calitatea mărfurilor și a serviciilor prestate;
c) Prețurile practicate;
d) Comportamentul personalului profesionistului în raporturile cu
55
clienții;
e) Abilitățile profesionistului de realizare a reclamei comerciale.
f) Prin natura lui, vadul comercial nu reprezintă un element
distinct al fondului de comerț, ci se analizează doar împreună
cu clientela.
6.3.3. Elementele corporale ale fondului de comerț:
Clasificare:
a) Bunurile imobile
b) Bunurile mobile.
Bunurile imobile pot fi:

a) Imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se
desfășoară comerțul);
b) Imobile prin destinație (de exemplu, instalații, utilaje, mașini,
etc.)
Bunurile mobile corporale:

§ Pot fi materiale prime, materiale, etc., destinate a fi prelucrate,
precum și produsele (mărfurile) rezultate din activitatea
economică.
§ În privința mărfurilor rezultate din activitatea comerciantului ori
achiziționate de acesta pentru a fi revândute, ele au o legătură
mai slabă cu fondul de comerț, deoarece sunt destinate
valorificării prin vânzare către clientelă.

principalele caracteristici ale fondului de comerț în funcție de
clasificarea acestor noțiuni cum aceasta este menționată la pct. 6.3.1.
Se va intocmi un raport care va fi predat la următoarea dată stabilită în
6.4. Rezumat:
aplicabili în definirea noțiunii de „fond de comerț”. Astfel, prin
parcurgerea acestui capitol am studiat noțiuni precum „marca”
„emblema unei firme”, „clientela, „vadul comercial”, precum și
56
Cuvinte cheie: fondul de comerț; marca; emblema unei firme;
clientela; vadul comercial.

1. Definiţi fondul de comerţ şi enumeraţi principalele caracteristici.
2. Enumerați și definiți principalele elemente ale fondului de comerţ.
3. Definiți noțiunile de „marcă” şi „emblema unei firme” și menționați
principalele caracteristici ale acestor noțiuni.
4. Definiți noțiunile de „clientela” și „vadul comercial” și menționați
principalele caracteristici ale acestor noțiuni.
5. Menționați elementele corporale ale fondului de comerț.
Rezolvare:
6.6. Concluzii:
specifice fondului de comerț, cum ar fi noțiunile de „marcă”, „emblema
unei firme”, „clientela” și „vadul comercial”, precum și caracteristicile
vigoare și sunt interpretate de doctrina de specialitate. De asemenea, în
cuprinsul acestui capitol au fost prezentate principalele caracteristici ale
noțiunilor menționate anterior.
În continuare vom aprofunda noțiuni specifice organizării comerțului.
6.7. Bibliografie:
2. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, Ediția a

VI-a, actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019;
3. Nemeş, Vasile, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și adăugită,

4. Piperea, Gheorghe, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2012.
57
TEMA 7
ORGANIZAREA COMERȚULUI
Cuprins
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Organizarea comerțului
7.3.1. Cadru legal
7.3.2. Clasificarea comerțului
7.3.3. Comerţul en-gros
7.3.4. Comerțul en-detail
7.4. Rezumat
7.6. Concluzii
7.7. Bibliografie
7.1. Introducere:
În acest capitol sunt prezentate principalele caracteristici ale
organizării comerțului în România. Prin parcurgerea acestui capitol,
veți putea dobândi competențe importante privind această noțiune
importantă a dreptului afacerilor, cum ar fi:
- familiarizarea cu noţiunea de economie de piaţă şi concurenţă;
- dobândirea cunoştinţelor privind tipurile concurenţei.

2 ore.
7.2. Obiective:

- să utilizați noţiunile generale despre economia de piaţă şi
despre concurenţă;
- să faceți diferența între categoriile noțiunii de „concurenţă”.
7.3. Organizarea comerțului

7.3.1. Cadru legal
Comercializarea produselor şi a serviciilor de piaţă este reglementată

de Ordonanța Guvernului nr. 99/2000, care stabileşte principiile
generale privind desfăşurarea activităţii comerciale şi urmăreşte
58
dezvoltarea reţelei de distribuţie a produselor şi serviciilor de piaţă, cu
respectarea principiilor liberei concurenţe, securităţii şi intereselor
economice ale consumatorilor.
Dispozițiile O.G. nr. 99/2000 se completează, printre altele, cu cele ale
Legii nr. 31/1990 republicată, ale O.U.G. nr. 44/2008, ale Legii nr.
11/1991 și ale Legii nr. 21/1996 și ale Codului Civil.
Obiectivele stabilite de art. 2 din O.G. nr. 99/2000 în comercializarea
mărfurilor și a serviciilor sunt următoarele:
a) Stimularea dezvoltării activităţii de comercializare a produselor
şi serviciilor de piaţă;
b) Incurajarea liberei iniţiative, asigurarea concurenţei loiale şi a
liberei circulaţii a produselor şi serviciilor de piaţă;
c) Informarea corectă şi protejarea intereselor consumatorilor,
precum şi posibilitatea asigurării produselor şi serviciilor de piaţă în
zonele de vecinătate ale acestora;
d) Modernizarea şi dezvoltarea formelor de distribuţie;
e) Promovarea diverselor tipuri de reţele de distribuţie şi forme de
vânzare;
f) Stimularea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii cu activitate
de comercializare a produselor şi serviciilor de piaţă;
g) Susţinerea şi ocrotirea activităţii comerciale şi de prestări de
servicii de piaţă în zonele defavorizate.
O.G. nr. 99/2000 reglementează activităţile din sectorul comercial şi al
serviciilor de piaţă privind cerinţele necesare desfăşurării acestor
activităţi, structurile de vânzare, practicile comerciale şi regulile
generale de comercializare, precum şi sancţiunile în caz de
nerespectare a prevederilor acesteia.
Sunt exceptate de la prevederile O.G. nr. 99/2000 activităţile de
comercializare având ca obiect:
a) Produsele medicamentoase, dispozitivele medicale;
b) Produsele agricole şi agroalimentare vândute de producătorii
agricoli individuali în baza certificatului de producător;
c) Combustibilii pentru uzul mijloacelor de transport, inclusiv cei
comercializaţi prin staţii de distribuţie;
d) Bunurile din producţia proprie a meşteşugarilor individuali
vândute la locurile de producţie;
e) Lucrările, brevetele şi invenţiile, precum şi publicaţiile de natură
ştiinţifică sau informativă realizate de titularii acestora;
f) Tipăriturile, pliantele, broşurile şi albumele, realizate în scopul
prezentării patrimoniului cultural deţinut de muzee, centre de cultură,
teatre sau alte instituţii similare acestora, ori bunurile culturale sau cu
caracter promoţional specifice activităţii instituţiilor culturale, şi
comercializate prin fondul propriu al fiecărei instituţii culturale sau cu
prilejul unor manifestări cultural-artistice organizate de acestea;
59
g) Mărfurile vândute către vizitatori, în cadrul festivalurilor,
târgurilor, saloanelor sau al altor manifestări expoziţionale, cu condiţia
ca acestea să facă obiectul manifestărilor respective;
h) Produsele confiscate şi valorificate conform dispoziţiilor legale
în vigoare;
i) Produsele şi serviciile de piaţă reglementate prin acte
normative speciale.
7.3.2. Clasificarea comerțului :

1. Comerțul cu ridicata / en-gros;
2. Comerţul cu amănuntul / de detail.
7.3.3. Comerţul en-gros:
Semnificaţie şi conţinut:
Comerţul cu ridicata / de gros reprezintă activitatea desfăşurată de
comercianţii care cumpără produse în cantităţi mari în scopul
revânzării acestora în cantităţi mai mici altor comercianţi sau utilizatori
profesionali şi colectivi [art. 4 lit. c) din O.G. nr. 99/2000].
În conceptul de distribuţie a mărfurilor, comerţul en-gros include toate
activităţile implicate în vânzarea de bunuri sau servicii către cei care le
cumpără pentru a le revinde sau pentru a le folosi în scopuri
comerciale.
Scopul comerţului en-gros este de a oferi servicii şi siguranţă
partenerilor de afaceri, antrenaţi în circulaţia mărfurilor, şi de a asigura
realizarea unui profit cât mai ridicat pentru operatorii economici
implicați în circuitul comercial (producătorul, comerciantul cu ridicata /
comerciantul cu amănuntul şi utilizatorul / consumatorul final).
Activitatea de comerţ en-gros presupune achiziţionarea de mărfuri în
cantități mari şi comercializarea acestora în cantități mici, dar asortate,
către comerţul en-detail.
Trăsături specifice:
1. Actele de vânzare-cumpărare au loc între întreprinderi
economice:
Spre deosebire de activitatea ce se desfăşoară în cadrul comerţului cu
amănuntul, unde cumpărătorul mărfurilor este, în cele mai multe
cazuri, consumatorul final, în cadrul activităţii de comerţ en-gros atât
cumpărătorul, cât şi vânzătorul mărfurilor sunt persoane juridice de
drept public (autorități și instituții publice) sau privat (de regulă agenți
economici).
2. Atât cumpărările, cât şi vânzările de mărfuri se realizează în
cantități mari;
3. Activitatea de comerţ en-gros nu încheie circuitul economic al
60
mărfurilor, ci doar facilitează legătura dintre producţie şi comerțul en-
detail.
Funcţii:
1. Achiziționarea de la numeroși producători a unor cantități mari
de produse şi alocarea unor fonduri materiale aferente acestor mărfuri
2. Stocarea unor cantităţi mari de mărfuri în vederea asigurării
echilibrului dintre cerere şi ofertă;
3. Transformarea sortimentului industrial în sortiment comercial;
4. Revânzarea mărfurilor în cantităţi mici către comercianţii finali.
7.3.4. Comerțul en-detail:
Semnificaţie şi conţinut:
Comerţul cu amănuntul / de detail reprezintă activitatea desfăşurată
de comercianţii care vând produse, de regulă, direct consumatorilor
pentru uzul personal al acestora [art. 4 lit. d) din O.G. nr. 99/2000].
Pentru a asigura oferta de mărfuri în cadrul pieţei, întreprinderile
economice cu amănuntul, indiferent de forma de proprietate,
apartenenţă, tipul, structura şi mărimea lor, se aprovizionează cu
mărfuri de la comercianţii en-gros sau de la producători, își creează în
propria gestiune stocuri de mărfuri şi apoi le vând către consumatorii
finali.
În aceste condiții, comerţul cu amănuntul presupune trei etape:
1. Aprovizionare;
2. Stocare;
3. Vânzare, etapă în care vânzările de mărfuri constituie
activitatea esenţială, specifică relaţiilor de schimb.
Trăsături specifice:
a) Mărfurile care se vând prin comerţul en-detail sunt destinate în
cea mai mare parte consumului individual.
b) Mărfurile se desfac în cantități mici, corespunzător consumului
unei persoane sau familii într-o anumită perioadă de timp
c) Prin vânzarea lor, mărfurile părăsesc sfera circulaţiei, intrând în
sfera consumului.
Funcții:
a) Achiziționarea în cantități mici a mărfurilor, în scopul revânzării
acestora;
b) Asigurarea prezenței unităţilor en-detail în majoritatea
localităților populate;
c) Asigurarea unui sortiment larg și complex de mărfuri.
61
7.3.5. Sarcină de învăţare:
principalele caracteristici ale organizării comerțului în România în
funcție de clasificarea acestor noțiuni cum aceasta este menționată la
pct. 7.3. Se va intocmi un raport care va fi predat la următoarea dată
7.4. Rezumat:
aplicabili în definirea noțiunii de „comercializarea de produse și servicii
pe piața liberă”. Astfel, prin parcurgerea acestui capitol am studiat
noțiuni precum „comerțul en-gros”, „comerțul en-detail”, precum și
Cuvinte cheie: concurență; comercializarea de produse și servicii pe
piața liberă; comerțul en-gros; comerțul en-detail.

1. Precizați reglementarea legală aplicabilă în cazul comercializării
produselor şi serviciilor de piaţă, precum și obiectivele aplicabile în
acest domeniu.
2. Definiți noțiunea de „comerț en-gros” și menționați trăsăturile
acestei noțiuni.
3. Definiți noțiunea de „comerț en-detail” și menționați trăsăturile
acestei noțiuni.
Rezolvare:
7.6. Concluzii:
specifice activității de comerț, cum ar fi noțiunile de „comercializarea de
produse și servicii pe piața liberă”, „comerțul en-gros ” și „ comerțul en-
detail”, precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel cum acestea sunt
reglementate de legislația în vigoare. De asemenea, în cuprinsul acestui
capitol au fost prezentate principalele caracteristici ale noțiunilor
menționate anterior.
În continuare vom aprofunda noțiuni specifice concurenței comerciale.
62
7.7. Bibliografie:
1. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, Ediția a
VI-a, actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019.
2. Ionescu Mihaela Irina, Groza Dumitra, Protecția consumatorilor.

Ghid legislativ, Editura Hamangiu, București, 2015.

Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2013.
63
TEMA 8
CONCURENŢA COMERCIALĂ
Cuprins
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Concurenţa comercială
8.3.1. Definirea concurenţei. Regimul juridic al concurenţei
8.3.2. Concurenţa loială. Definiţie şi caracteristici
8.3.3. Concurența neloială. Definiţie şi caracteristici
8.4. Rezumat
8.6. Concluzii
8.7. Bibliografie
8.1. Introducere:
economiei de piață în România. Prin parcurgerea acestui capitol, veți
putea dobândi competențe importante privind această noțiune
importantă a dreptului afacerilor, cum ar fi:
- Utilizarea noţiunilor generale despre economia de piaţă şi
concurenţă;
- Posibilitatea diferenţierii între tipurile concurenţei.
2 ore.
8.2. Obiective:

- Să definiți noţiunile de „economie de piaţă” şi „concurenţă”;
- Să precizați tipurile concurenţei și caracteristicile acestora.
8.3. Concurenţa comercială
8.3.1. Definirea concurenţei. Regimul juridic al concurenţei:

Actele normative în vigoare nu oferă o definiție clară și expresă a
noțiunii de concurență.
Potrivit Dictionarului explicativ al limbii române, concurența reprezintă
rivalitatea comercială, dusă cu mijloace economice între întreprinderi,
64
monopoluri, țări etc., pentru acapararea pieței, desfacerea unor
produse, pentru clientelă și pentru obținerea unor câștiguri cât mai
mari.
Clasificarea concurenței:
a) Concurența loială
b) Concurenţa neloială
8.3.2. Concurenţa loială. Definiţie şi caracteristici

Concurenţa loială poate fi definită drept o importantă formă de
concurenţă în cadrul căreia comerciantul îşi exercită, cu bună-credinţă
şi potrivit uzantelor cinstite, comportamentul competiţional în domenii
specifice concurenţei comerciale, având drept scop asigurarea
existenţei sau a expansiunii activităţii de comerţ.
Pentru existenţa concurenţei loiale trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a) Concurenţa să aibă o existenţă concretă şi să fie exercitată cu
bună-credinţă;
b) Comerciantul să folosească uzante cinstite în activitatea sa
comercială;
c) Competiţia concurenţială să se desfaşoare în domenii permise
acesteia.
8.3.4. Concurența neloială. Definiţie şi caracteristici
Potrivit art. 2 din Legea nr. 11/1991, concurenţă neloială constituie

„orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi
de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de
efectuare a prestărilor de servicii”.
Legea nr. 11/1991 reprezintă principalul act normativ care

reglementează concurenţa neloială, precum şi sancţiunile aplicabile în
cazul săvârşirii unor fapte de natură anti-concurenţiale.
Sunt considerate ca fiind contrare uzanţelor comerciale cinstite
următoarele categorii de practici:
a) utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui
comerciant;
b) neexecutarea unilaterală a contractului;
c) utilizarea unor proceduri neloiale;
d) abuzul de încredere;
e) incitarea la delict;
f) achiziţionarea de secrete comerciale de către terţii care
cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici;
g) orice altă practică de natură să afecteze poziţia comercianţilor
concurenţi pe piaţă - art. 11 lit. a) din Lege.
65
Alte reglementări privind concurenţa:
Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată:
Scopul acestui act normativ îl reprezintă protecţia, menţinerea şi

stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în
vederea promovării intereselor consumatorilor (art. 1 din Legea nr.
21/1996).
Dispoziţiile acestei legi se aplică actelor şi faptelor săvârşite de
întreprinderi, asociaţii de întreprinderi sau, după caz, de autorităţi şi
instituţii administraţiei publice fie pe teritoriul României, fie în afara
teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.
Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind definirea pieţei relevante,

din data de 5 august 2010:
Potrivit acestui act normativ, noţiunea de piaţă relevantă permite

identificarea furnizorilor şi a clienţilor/consumatorilor care acţionează
pe respectiva piaţă.
Pe această bază se pot calcula mărimea totală a pieţei şi cotele de
piaţă ale furnizorilor, în funcţie de vânzările de produse relevante
realizate de aceştia în zona în cauză (pct. 51 din Instrucţiuni).

principalele caracteristici ale concurenței loiale, respectiv ale
concurenței neloiale în România în funcție de caracteristici acestor
noțiuni cum acestea sunt menționate la pct. 8.3. Se va intocmi un
raport care va fi predat la următoarea dată stabilită în calendarul
disciplinei.
8.4. Rezumat:
întâlniți într-o economie de piață. Astfel, prin parcurgerea acestui
capitol am studiat noțiuni precum „ concurență”, „concurență loială ” și
„concurență neloială”, precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel
cum acestea sunt reglementate de legislația în vigoare și sunt
interpretate de doctrina de specialitate.
Cuvinte cheie: concurență; concurență loială; concurență neloială.
66
1. Enumeraţi importantele reglementări interne şi comunitare cu privire
la economia de piaţă.
2. Definiţi concurenţa şi enumeraţi principalele reglementări juridice.
3. Enumeraţi tipurile concurenţei. Definiţie, caracteristici.
Rezolvare:
- Pentru a găsi răspunsurile se va parcurge întregul capitol.
- Se vor menţiona tipurile concurenţei şi caracteristicile fiecăreia.
8.6. Concluzii:
specifice unei economii de piață, cum ar fi noțiunile de „concurență”,
„concurență loială” și „concurență neloială”, precum și caracteristicile
vigoare. De asemenea, în cuprinsul acestui capitol au fost prezentate
principalele caracteristici ale noțiunilor menționate anterior.
În continuare vom aprofunda noțiuni specifice proprietății ca
fundament al activității comerciale.
8.7. Bibliografie:
2. Lazăr Ioan, Dreptul Uniunii Europene în domeniul concurenței,

Editura Universul Juridic, București, 2016.
3. Costin, Mircea Nicolae, Dicţionar de dreptul afacerilor. Ediţia a 2-

a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;
4. Giorgiu, Coman, Concurenţa în dreptul intern şi european,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;
5. Mircea, Valentin, Legislaţia concurenţei, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2012.
67
TEMA 9
PROPRIETATEA-FUNDAMENT AL ACTIVITĂȚII COMERCIALE
Cuprins
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Proprietatea - fundament al activității comerciale
9.3.1. Noțiuni generale privind proprietatea
9.3.2. Reglementare legală. Caractere ale dreptului de proprietate
9.3.3. Proprietatea privată în economie
9.4. Rezumat
9.6. Concluzii
9.7. Bibliografie
9.1. Introducere:
proprietății, ca fundament al activității comerciale în România. Prin
- Deprinderea şi utilizarea noţiunilor specifice dreptului de proprietate.
- Utilizarea cunoştinţelor specifice dreptului de proprietate.
2 ore.
9.2. Obiective:

- să definiți și să explicați caracterele dreptului de proprietate.
- Să prezentați rolul proprietății în activitatea comercială.
9.3. Proprietatea - fundament al activității comerciale

9.3.1. Noțiuni generale privind proprietatea
În diferitele stadii ale dezvoltării societății omenești a existat
preocuparea de justificare a noțiunii de proprietate, opiniile exprimate
fiind unanime în ce privește importanța și necesitatea ei.
Proprietatea poate fi privită din două puncte de vedere: economică și
juridică. Din perspectivă economică, proprietatea a existat de-al lungul
societății omenești, producerea și procurarea de bunuri necesare
68
traiului fiind o condiție indispensabilă pentru viața socială. Prin urmare,
proprietatea este strâns legală de sfera producției de bunuri materiale
și de culegerea roadelor acestei activități.
Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre
deosebire de care dreptul de proprietate este o categorie juridică și se
distinge posibilitatea de însușire a unui bun.
Titularul dreptului de proprietate este îndreptățit să-și exercite
prerogativele dreptului său prin putere proprie și în interes propriu,
respectând limitele impuse de lege, cu îndreptățirea de a cere tuturor
celorlalți de a se abține de la orice acte care sunt de natură a stânjeni
acest drept.
Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, deoarece totalitatea
relațiilor economice dintre oameni sunt în același timp și relații juridice,
pe care aceștia le au între ei în legătură cu bunurile.
În ambele accepțiuni, proprietatea permite omului să își însușească
bunurile naturale precum și pe cele care sunt rezultatul activității
umane desfășurate în sfera producției de bunuri materiale și spirituale.
9.3.2. Reglementare legală. Caractere ale dreptului de proprietate.
Potrivit art. 555 alin. (1) din Codul Civil, proprietatea privată este
dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod
exclusiv, absolut şi perpetuu.
Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele obiectului său.
În definirea proprietății trebuie să se pornească de la conținutul juridic
al dreptului de proprietate, alcătuit din atributele recunoscute de lege
proprietarului. Sunt numeroase situații în care o parte a acestor
atribute sau chiar toate sunt exercitate de o altă persoană decât
proprietarul, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de
proprietate.
Respectarea dreptului de proprietate este garantată de art. 44 din
Constituţie. Potrivit acestui text legal, proprietatea privată este
garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
Conținut juridic (atributele dreptului de proprietate privată):

Ø Posesia (ius utendi);
Ø Folosința (ius fruendi);
Ø Dispoziția (ius abutendi).
69
Atributele pot fi cedate:
Ø În totalitate (spre ex. vânzare - cumpărare, donaţie)
Ø În parte (spre ex. închiriere).
Caractere juridice ale dreptului de proprietate:

Ø Caracter absolut și inamovibil;
Ø Caracter deplin și exclusiv;
Ø Caracter perpetuu și transmisibil.
Clasificare:
Ø Proprietate publică.
Ø Proprietate privată.
Proprietatea privată în economie:
Subiecte ale dreptului de proprietate privată:

Ø Persoanele fizice;
Ø Persoanele juridice, după cum urmează:
a) Societățile cu capital privat sau cu capital de stat, constituite în
baza Legii nr. 31/1990 a societăților, republicată, și a Legii nr.
15/1990;
b) Persoanele juridice fără scop lucrativ, asociațiile, fundațiile,
sindicatele;
c) Societățile agricole, înființate potrivit Legii nr. 36/1991, ca
societăți pe acțiuni de tip privat, cu personalitate juridică, fără
scop comercial.
d) Asociațiile cu scop lucrativ sub forma cooperativelor
meșteșugărești, de consum și de credit.
e) Regiile autonome înființate și organizate în baza Legii nr.
15/1990;
f) Persoanele juridice străine, cu unele limitări prevăzute de
lege;
g) Statul și autoritățile administrativ-teritoriale.
9.3.3. Proprietatea privată în economie.
Proprietatea privată este regula, în timp ce proprietatea publică, prin

regimul ei strict, constituie excepția.
În contextul dezvoltării economiei, proprietatea privată este
dominantă, pentru că bunurile care o compun sunt în circuitul civil
general, ceea ce presupune valorificarea lor pentru asigurarea
nevoilor materiale permanente ale membrilor societății.
Existența unui circuit rapid al bunurilor aflate în proprietatea privată
70
facilitează dezvoltarea economiei concurențiale, în interesul general și
individual.
Orice economie de piaţă, care poate fi caracterizată ca fiind o
economie deschisă, se bazează, în principal, pe schimb și pe
proprietatea privată asupra resurselor de productie.
Printre trăsăturile esențiale ale unei economii de piață se află:
Ø Proprietate privată
Ø Libertate economică
Ø Concurență loială
Proprietatea privată constituie fundamentul liberei initiațive în cadrul
unei economii de piață.
Libera inițiativă reprezintă o dovadă a libertății agenților economici de
a poseda bunuri, de a le utiliza și de a dispune de ele.
Ea cunoaște cea mai mare dezvoltare în cazul proprietății private.
Libera inițiativă a agenților economici presupune:
§ Libertatea de folosire a bunurilor aflate în proprietate proprie și
libertatea în adoptarea deciziilor, cu condiția respectării prevederilor
legale în vigoare;
§ Libertatea de asumare a unor riscuri în activitatea economică
întreprinsă;
§ Răspundere juridică pentru consecințele deciziilor și acțiunilor
luate cu privire la activitatea economică.
Având în vedere importanța proprietății private în derularea activității
economice, doctrina economică liberală a inclus de la început, printre
principiile sale fundamentale, pe cel al libertății de acţiune şi
independenţei agenţilor economici asigurată de inviolabilitatea
proprietăţii private.
Celelalte principii ale liberalismului economic sunt, potrivit doctrinei,
următoarele:
§ Guvernarea vieţii economice de „legi obiective”, care să menţină
permanent echilibrul între interesele individuale şi cele generale;
§ Îngrădirea libertăţii de acţiune a agenţilor economici doar de către
limitele impuse de realizarea propriilor interese (maximizarea
rezultatelor şi minimizarea eforturilor);
§ Concurenţa liberă şi perfectă între agenţii economici.
Proprietatea privată este esențială în dezvoltarea economiei
capitaliste, deoarece este fundamentul libertății de acțiune în această
materie.
Pentru aceste motive, garantarea și respectarea proprietății private
sub toate aspectele rămân două condiții obligatorii pentru dezvoltarea
unei societăți democratice.
71
principalele caracteristici ale proprietății ca fundament al activității
comerciale, astfel cum acestea sunt detaliate la pct. 9.3.1., 9.3.2. și
9.3.3. din prezentul capitol. Se va întocmi un raport care va fi predat la
următoarea dată stabilită în calendarul disciplinei.
9.4. Rezumat:
În acest capitol aţi învăţat despre mai mulți termeni specifici dreptului
civil, care sunt deseori întâlniți și în raporturile juridice de drept al
afacerilor. Astfel, prin parcurgerea acestui capitol am studiat noțiuni
precum „proprietate”, „proprietate publică” și „proprietate privată”,
precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel cum acestea sunt
reglementate de legislația în vigoare și sunt interpretate de doctrina de
specialitate.
Cuvinte cheie: proprietate; proprietate publică; proprietate privată.

1. Prezentați noțiunile generale privind proprietatea.
2. Menționați reglementările legale ale proprietății.
3. Precizați care sunt caracterele dreptului de proprietate.
4. Menționați care este importanța proprietății private asupra activității
economice.
Rezolvare:
- Pentru a putea răspunde la toate întrebările este necesară studierea
întregului capitol.
9.6. Concluzii:
specifice unei economii de piață, cum ar fi noțiunile de „proprietate”,
„proprietate publică” și „proprietate privată”, precum și caracteristicile
vigoare.
În continuare vom aprofunda noțiuni aplicabile în cazul contractelor
specifice activităților comerciale.
9.7. Bibliografie:
1. Sabău - Pop Ioan, Hodoș Raul - Felix, Elemente de drept civil¸
Editura Sfera Juridică, București, 2008;
72
2. Bârsan Corneliu, Drept civil. Drepturile reale principale în
reglementarea noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2017;
3. Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura C.H.

Beck, București, 2009, apud Ioan Lazăr, Noţiuni relevante în dreptul
european al concurenţei, în Revista Pandectele Române nr. 9/2014.
73
TEMA 10
CONTRACTELE SPECIFICE ACTIVITĂȚILOR COMERCIALE
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Contractele specifice activităților comerciale
10.3.1. Definiție legală a noțiunii de „contract”
10.3.2. Principii valabile la încheierea contractelor
10.3.3. Limitări
10.3.4. Clasificare legală
10.3.5. Încheierea contractelor
10.3.6. Contractele încheiate de profesioniști
10.4. Rezumat
10.6. Concluzii
10.7. Bibliografie
10.1. Introducere:
În acest capitol sunt prezentate principalele contracte specifice
activităților comerciale în România. Prin parcurgerea acestui capitol,
veți putea dobândi competențe importante privind aceste noțiuni
importante ale dreptului afacerilor, cum ar fi:
- utilizarea cunoştinţelor în aplicaţii practice privind contractele
specifice activităţilor comerciale
- posibilitatea utilizării cunoştinţelor privind forma, condiţiile de
validitate, obligaţii, efecte la încheierea efectivă a unui contract.
4 ore.
10.2. Obiective:

- Să definiți și să menționați caracteristicile contractelor specifice
activităţilor comerciale.
- Să prezentați caracteristicile, condiţiile de validitate, obligaţiile,
încetarea şi efectele fiecărui contract.
74
10.3. Contractele specifice activităților comerciale
10.3.1. Definiție legală a noțiunii de „contract”:
Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane
cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art.
1166 din Codul Civil).
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile Codului
Civil, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168
din Codul Civil)
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul
acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele
moravuri (art. 1169 din Codul Civil).
10.3.2. Principii valabile la încheierea contractelor:

§ Principul solidarismului contractual:
- Păstrarea echilibrului contractului;
- Proporționalitatea;
- Coerența contractuală.
§ Principiul libertății de voință;
§ Principiul bunei credințe.
10.3.3. Limitări
§ Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale

de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri (art. 11 din Codul Civil)
§ Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea
şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale.
Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie (art. 1170 din
Codul Civil).
§ Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde
clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea
cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate [art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 193/2000].
§ Se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii [art. 1 alin. (3) din Legea
nr. 193/2000].
75
10.3.4. Clasificare legală:
(1) Art. 1171 din Codul Civil:

§ Contracte sinalagmatice;
§ Contracte unilaterale.

§ Contracte cu titlu oneros;
§ Contracte cu titlu gratuit.
3) Art. 1173 din Codul Civil:

§ Contracte comutative;
§ Contracte aleatorii.

§ Contracte consensuale,
§ Contracte solemne;
§ Contracte reale.
10.3.5. Încheierea contractelor.
Acordul de voință al părților asupra clauzelor contractuale se formează

prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.
Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte
exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau
excluderea acestei obligaţii [art. 1183 alin. (2) din Codul civil].
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în
cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o
folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu
contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în
culpă [art. 1184 din Codul civil].
Acordul de voință a părților pentru încheierea contractului se formează
prin întâlnirea ofertei cu acceptarea.
Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru
încheierea valabilă a contractului [art. 1187 din Codul civil].
Oferta de a contracta:
Oferta de a contracta reprezintă actul juridic unilateral, prin care o
persoană, numită ofertant, face o propunere unei persoane sau
publicului, propunere privind încheierea unui contract, specificând
elementele esențiale ale acestuia.
Condiții ale ofertei de a contracta:

§ Să fie fermă;
76
§ Să fie precisă și completă;
§ Să fie neechivocă;
§ Să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă și cu
intenția de a angaja din punct de vedere juridic.
O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine
suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia
ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar
[art. 1188 alin. (1) din Codul civil].
Acceptarea ofertei:
Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea
ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta
din motive care nu îi sunt imputabile [art. 1326 alin. (3) din Codul civil].
Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în
mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei [art. 1196 alin. (1)
din Codul civil].
Condiții ale acceptării ofertei:

§ Să fie clară, neîndoielnică (să exprime voința de a contracta);
§ Să fie pură și simplă;
§ Să fie liberă (neviciată);
§ Să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită [în condițiile art.
1196 alin. (2) din Codul civil].
Acceptarea necorespunzătoare a ofertei:

Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
§ Cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei
primite;
§ Nu respectă forma cerută anume de ofertant;
§ Ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă [art. 1197
alin. (1) din Codul civil].
Retragerea ofertei sau a acceptării:

Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la
destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu
acceptarea (art. 1199 din Codul civil).
Momentul încheierii contractului:

§ Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc
efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar
dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt
imputabile [art. 1200 alin. (1) din Codul Civil].
§ Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la
77
fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din
acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din
alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul [art. 1200 alin.
(2) din Codul Civil].
Locul încheierii contractului:

Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea
ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive
care nu îi sunt imputabile [art. 1186 alin. (1) din Codul Civil]
Clauze uzuale ale contractului:

a) Identificarea părților;
b) Obiectul contractului;
c) Durata contractului / termenul contractual;
d) Obligațiile părților, care se stabilesc în funcție de natura
contractului;
e) Obligația de plată a prețului și alte obligații monetare;
f) Clauze privind revocarea sau denunțarea unilaterală a
contractului;
g) Clauze privind exonerarea de răspundere (pactul comisoriu);
h) Clauze privind rezoluțiunea / rezilierea contractului;
i) Clauze privind modificarea contractului:
§ Clauza ofertei concurente;
§ Clauza clientului celui mai favorizat;
§ Clauza de impreviziune (hardship);
§ Clauza primului sau dublului refuz.
j) Clauze privind încetarea contractului;
k) Locul încheierii contractului;
l) Semnăturile părților;
m) Alte clauze (clauza compromisorie; legea aplicabilă
contractului; clauze de confidențialitate; clauze de neconcurență;
clauze de exclusivitate, etc.).
Clauza de impreviziune:
Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a
devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei
obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.
Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de
oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar
face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei,
instanţa poate să dispună:
§ Adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între
părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea
78
împrejurărilor;
§ Încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le
stabileşte.
Aceste din urmă dispoziţii legale sunt aplicabile numai dacă:
§ schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea
contractului;
§ schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au
fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod
rezonabil, în momentul încheierii contractului;
§ debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici
nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest
risc;
§ debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-
credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a
contractului [art. 1271 alin. (1) alin. (2) și alin. (3) din Codul
civil].
Clauzele abuzive în contracte.
Legislație europeană și națională:
§ Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind

clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
§ Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în
efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale
§ Legea nr. 193/2000 care transpune Directiva 93/13/CEE;
§ Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor republicată;
§ Legea nr. 72/2013 care transpune Directiva 2011/7/UE.
Definiție legală a noțiunii de „clauză abuzivă”:
Clauza abuzivă - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct

cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi
din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor (art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992).
Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:
Clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul

va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte
prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi
79
contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].
Clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu
consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate
consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard
preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de
comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv [art. 4 alin. (2)
din Legea nr. 193/2000].
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una
dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude
aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru restul contractului, în
cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a
fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde
că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu
consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens [art.
4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000].
Clauze abuzive în contracte încheiate între profesionişti şi între

aceştia şi autorităţi contractante:
Practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit

inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii
pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este
considerată abuzivă (art. 12 din Legea nr. 72/2013).
Calificarea legală a clauzelor abuzive:
Sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existenţei

circumstanţelor prevăzute la art. 13 din Legea nr. 72/2013 sau a altor
circumstanţe specifice cauzei, clauzele contractuale care:
a) exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau
stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale
penalizatoare;
b) fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera
curgerea dobânzilor;
c) prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi
decât cel prevăzut la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 sau, după
caz, la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Lege;
d) fixează, în contractele dintre profesionişti şi autorităţi
contractante, un termen de plată mai mare decât cel prevăzut la art. 7
alin. (1) din Legea nr. 72/2013;
e) elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare;
f) stabilesc un termen pentru emiterea / primirea facturii (art. 14
din Legea nr. 72/2013).
80
Calificarea judiciară a clauzelor şi a practicilor abuzive:
În determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici,

instanţa ţine cont de toate circumstanţele cauzei, în special de:
- Abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la
uzanţele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;
- Nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de
diligenţă în executarea obligaţiilor;
- Natura bunurilor sau serviciilor;
- Neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele
de plată sau de la rata dobânzii, potrivit legii nr. 72/2013;
- Poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o
întreprindere mică sau mijlocie (art. 13 din Legea nr. 72/2013).
Sancțiuni legale aplicabile clauzelor abuzive:

§ Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută [art. 15 alin.
(1) din Legea nr. 72/2013].
§ Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de
clauzele şi practicile abuzive este atrasă potrivit prevederilor Codului
Civil [art. 15 alin. (2) din Legea nr. 72/2013].
10.3.6. Contractele încheiate de profesioniști:
Definiție:
Aceste contracte sunt încheiate de profesioniști în exploatarea unei
întreprinderi economice, având ca obiect producerea și circulația
mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în scopul de a
obține profit.
Caracteristici:
a) Sunt încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi economice,
în condițiile art. 3 alin. (3) din Codul Civil;
b) Sunt încheiate de profesioniști;
c) Au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de
lucrări și prestarea de servicii;
d) Se încheie pentru obținerea unui profit .
Reguli derogatorii aplicabile doar raporturilor juridice dintre

profesioniști:
1. Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite,

atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să
cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, îi obligă
81
numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu
terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde
că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea
adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă
drepturile pe care le are împotriva reprezentantului [art. 1297 alin. (1)
și alin. (2) din Codul Civil].
2. Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul
şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că
părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul
respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil (art. 1233 din
Codul Civil).
4. Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate
în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede
altfel (art. 1446 din Codul Civil).
5. Debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume
prevăzute de lege, precum şi atunci când nu a fost executată obligaţia
de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi [art. 1523 alin. (2) lit. d) din Codul Civil].
6. Mandatul dintre două persoane fizice acordat pentru acte de
exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros
[art. 2010 alin. (1) din Codul Civil] .
Dobânda în materia contractelor încheiate de profesioniști:
Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât

pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru
întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un
anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii
termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie.
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea
obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare
[art. 1 alin. (1), alin. (2), alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.
13/2011].
Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata
dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei
dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.
În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile
contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul
82
ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil, rata dobânzii
legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2),
diminuat cu 20% [art. 3 alin. (1), alin. (2), alin. (21) și alin. (3) din
Ordonanța Guvernului nr. 13/2011].
În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil, dobânda nu
poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile anterioare este nulă de
drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde
dobânda legală.
Valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin
raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se
datorează numai dobânda legală [art. 5 alin. (1) - alin. (3) și art. 6 din
Ordonanța Guvernului nr. 13/2011)].
Principalele tipuri de contracte folosite de profesioniști în activitatea

lor:
a) Contractul de vânzare-cumpărare;
b) Contractul de furnizare;
c) Contractul de agenţie;
d) Contractul de fiducie;
e) Contractul de report;
f) Contractul de factoring;
g) Contractul de asociere în participaţie;
h) Contractul de comision;
i) Contractul de franciză;
j) Contractul de leasing;
k) Contractul de transport;
l) Contractul de consignaţie;
m) Contractul de cont curent;
n) Contractul de cont bancar curent;
o) Contractul de expediţie.
a) Contractul de vânzare-cumpărare
Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după
caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în
schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească [art.
1650 alin. (1) din Codul Civil].
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract care prezintă

următoarele caracteristici:
83
- bilateral (sinalagmatic), adică dă naştere la obligaţii reciproce între
părţile contractante;
- consensual, fiind valabil prin simplul accord de voinţă al părţilor;
- comutativ: întinderea obligaţiilor reciproce este cunoscută de părţi
din momentul încheierii contractului;
- cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unui anumit interes,
o anumită contravaloare economic (bunul cumpărat, respectiv
echivalentul valoric-preţul;
- translativ de propietate: prin contract se transmite dreptul de
propietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător;
- solemn: când este vorba de vânzare de terenuri agricole se prevede
forma autentică a contractului.
Obligaţiile principale ale vânzătorului:

- să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
- să predea bunul;
- să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.
Cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:
- să preia bunul vândut;
- să plătească preţul vânzării;
b) Contractul de furnizare
Contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor,
se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate
de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare
încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite
servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu,
iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau
să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor [art. 1776
alin. (1) din Codul Civil].
Caractere juridice:
- contract sinalagmatic (bilateral) întrucât obligaţiile născute din
acesta sunt reciproce şi interdependente;
- cu titlu oneros deoarece fiecare parte urmăreşte să îşi procure un
avantaj în schimbul obligaţiilor asumate;
- comutativ deoarece, la momentul încheierii sale, existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este
determinată;
- real întrucât, pentru validitatea sa, este necesară atât realizarea
acordului de voinţă, cât şi remiterea bunului (bunurilor) sau prestarea
serviciului;
- cu executare în timp, întrucât bunul poate fi predat la un singur
termen sau la mai multe termene, însă ulterioare momentului încheierii
84
contractului.
Obligaţiile furnizorului:
- Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor furnizate;
- Predarea bunurilor şi prestarea serviciilor;
- Suportarea riscului pieirii bunurilor până în momentul predării;
- Obigaţia de garanţie contra evicţiunii;
- Obligaţia de garanţie contra viciilor bunurilor furnizate.
Obligaţiile beneficiarului:
- Preluarea bunurilor;
- Plata preţului produselor sau serviciilor.
Încetarea contractului de furnizare:

- Prin denunţare unilaterală dacă nu s-a stabilit un termen
contractual;
- La împlinirea termenului;
- Prin voinţa comună a părţilor;
- Prin imposibilitatea material sau juridică de furnizare sau de recepţie
a bunurilor;
- Prin declanşarea procedurii insolvenţei asupra uneia din părţile
contractante.
c) Contractul de agenţie
Contractul de agenţie este contractul prin care o parte, denumită
comitent, împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte, denumită
agent, fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie
contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate [art. 2072
alin. (1) din Codul civil].
Caracteristici:
- Activitate din cadrul contractului de agentie este o activitate cu
caracter profesional și este de durată.
- Agentul acţionează cu titlu profesional; are impact in ceea ce
priveste criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei.
- Activitatea agentului se va desfășura având în vedere una sau în
mai multe regiuni determinate.
- Comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent.
- Agentul este un intermediar independent.
- Agentul nu este prepusul comitentului.
Obligaţiile agentului:
- Este ţinut să îndeplinească obligaţiile care decurg din
85
împuternicirea primită din partea comitentului;
- Este obligat să-i comunice comitentului informaţiile ce
interesează afacerile acestuia;
- Este obligat să îndeplinească împuternicirea în condiţii cât mai
avantajoase pentru comitent;
- Este obligat să respecte instrucţiunile rezonabile primate de la
comitent;
- Este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor efectuate în contul
comitentului;
- Este obligat să păstreze bunurile primate de la comitent în
condiţii corespunzătoare.
Obligaţiile comitentului:
- Este obligat să transmit agentului toate datele, informaţiile şi
instrumentele necesare executării contractului de agenţie;
- Este obigat să plătească agentului renumeraţia cuvenită.
Încetarea contractului:
- La expirarea termenului;
- Rezilierea contractului;
- Denunţarea unilaterală.
d) Contractul de fiducie:
Fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi
constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori
alte drepturi patrimoniale, prezente ori viitoare, către unul sau mai
mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia
sau mai multor beneficiari.
Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de
celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor (art. 773 din
Codul Civil).
Caracteristici:
- Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolută dacă prin el se
realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului.
- Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţă
persoană.
- Fiducia este stabilită prin lege sau prin contract încheiat în formă
autentică.
- Ea trebuie să fie expresă.
- În absenţa unei stipulaţii contrare, constituitorul poate, în orice
moment, să desemneze un terţ care să îi reprezinte interesele în
executarea contractului şi care să îi exercite drepturile născute din
contractul de fiducie
86
- Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie şi modificările
sale trebuie să fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o
lună de la data încheierii acestora, la organul fiscal competent să
administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat
al statului.
- Când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi reale imobiliare,
acestea sunt înregistrate la administraţia publică locală competentă,
sub sancțiunea nulității absolute.
- Desemnarea ulterioară a beneficiarului, în cazul în care acesta nu
este precizat chiar în contractul de fiducie, trebuie să fie făcută, sub
aceeaşi sancţiune, printr-un act scris înregistrat în aceleaşi condiţii.
- Dacă pentru transmiterea unor drepturi este necesară îndeplinirea
unor cerinţe speciale de formă, se va încheia un act separat cu
respectarea cerinţelor legale.
- În aceste cazuri, lipsa înregistrării fiscale atrage aplicarea
sancţiunilor administrative prevăzute de lege.
Părţile contractului de fiducie:

Orice persoană fizică sau juridică poate fi constituitor.
Pot avea calitatea de fiduciari numai instituţiile de credit, societăţile de
investiţii şi de administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de
investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal
înfiinţate.
De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi avocaţii,
indiferent de forma de exercitare a profesiei.
Conţinutul contractului de fiducie:

- drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi
patrimoniale transferate;
- durata transferului, care nu poate depăşi 33 de ani începând de la
data încheierii sale;
- identitatea constituitorului sau a constituitorilor;
- identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;
- identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile care
permit determinarea acestora;
- scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie
ale fiduciarului ori ale fiduciarilor.
Drepturile și obligațiile fiduciarului:

- se prezumă că fiduciarul are puteri depline asupra masei
patrimoniale fiduciare, acţionând ca un veritabil şi unic titular al
drepturilor în cauză,
- excepţie: situația în care se dovedeşte că terţii aveau cunoştinţă de
limitarea acestor puteri;
87
- fiduciarul are dreptul la o renumerație;
- fiduciarul este obligat să dea socoteală constituitorului cu privire la
îndeplinirea obligaţiilor sale, precum și beneficiarului, la cererea
acestuia.
Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare

a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte
drepturi cuprinse în patrimoniul său.
Dacă fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol
interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul său
sau beneficiarul poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului.
Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului de fiducie:

- Cât timp nu a fost acceptat de către beneficiar, contractul de fiducie
poate fi denunţat unilateral de către constituitor.
- După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat
sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către constituitor
decât cu acordul beneficiarului sau, în absenţa acestuia, cu
autorizarea instanţei judecătoreşti.
Încetarea contractului de fiducie:

- prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit când
aceasta intervine înainte de împlinirea termenului.
- prin renunțarea la fiducie de către toţi beneficiarii, iar în contract nu
s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea
situaţie.
- în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei
împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii,
efectele reorganizării persoanei juridice.
Când contractul de fiducie încetează, masa patrimonială fiduciară
existentă în acel moment se transferă la beneficiar, iar în absenţa
acestuia, la constituitor.
Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului
sau al constituitorului se va produce numai după plata datoriilor
fiduciare.
e) Contractul de report
Contractul de report reprezintă convenția prin care reportatorul
cumpără de la reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori
mobiliare circulând în comerţ.
În acelaşi timp, reportatorul se obligă să revândă reportatului titluri sau
valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbul
unei sume determinate [art. 1772 alin. (1) şi alin. (2) din Codul Civil].
88
Caracteristici:
Contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor
mobiliare, iar dacă acestea sunt nominative, prin îndeplinirea
formalităţilor necesare pentru transmiterea lor.
În lipsă de stipulaţie contrară, drepturile accesorii conferite de titlurile
şi valorile mobiliare date în report, precum dobânzile şi dividendele
ajunse la scadenţă în timpul duratei reportului, se cuvin reportatorului.
Obligaţiile reportatorului:
- Să exercite opţiunea pe seama reportatului în timpul reportului, dacă
titlurile acordă un asemenea drept în condiţiile legii speciale
- Să pună la dispoziţia reportatorului fondurile necesare, cu cel puţin 3
zile înainte de scadenţa termenului de opţiune.
Obligațiile reportatului:
- Să pună la dispoziţia reportatorului sumele necesare, cu cel puţin 3
zile înainte de scadenţa vărsămintelor, dacă în timpul reportului
urmează a se efectua vărsăminte în contul titlurilor şi valorilor
mobiliare care fac obiectul reportului.
Lichidarea reportului:
- Se va face înăuntrul celei de-a doua zi de lucru ce urmează
scadenţei.
- Dacă la scadenţa termenului reportului părţile lichidează diferenţele,
făcând plata, şi reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau valori
mobiliare ce diferă prin calitatea sau specia lor ori pe un alt preţ,
atunci se consideră că părţile au încheiat un nou contract.
f) Contractul de cont curent

Contractul de cont curent reprezintă convenția prin care părţile,
denumite curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele
decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şi
indisponibile până la închiderea contului.
Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanţă
exigibilă [art. 2171 alin. (1) și alin. (2) din Codul Civil].
Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul constituie prima remitere
dintr-un nou cont şi contractul este considerat reînnoit pe durată
nedeterminată (art. 2171 din Codul Civil).
Caracteristici:
- Creanţele care nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face obiectul
unui cont curent şi nu se vor înscrie în acesta sau, dacă sunt înscrise,
înscrierea se consideră nescrisă.
- În cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în cont
89
exclusiv creanţele derivând din exerciţiul activităţii profesionale, dacă
nu se prevede expres contrariul.
Efectele încheierii contractului de cont curent:

- Proprietatea remiterilor se transferă primitorului, prin înregistrarea
acestora în cont.
- Obligaţiile născute din remiterile anterioare se novează şi creanţele
reciproce se compensează până la concurenţa debitului şi creditului,
sub rezerva plăţii soldului creditor.
- Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până
la încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin
altfel.
- Drepturile la plata comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor pentru
operaţiunile înscrise în cont sunt incluse în cont, dacă nu se prevede
expres contrariul.
- Înscrierea unei creanţe în cont curent nu împiedică exerciţiul
acţiunilor şi excepţiilor referitoare la validitatea actelor sau
operaţiunilor care au dat loc remiterilor.
- Garanţiile reale sau personale aferente creanţelor înscrise în cont
rămân în fiinţă şi vor fi exercitate asupra soldului creditor la încheierea
contului, în limita creditului garantat.
- Dacă o creanţă garantată de un fideiusor sau de un coobligat a fost
înscrisă în cont, acesta rămâne obligat conform contractului de
fideiusiune pentru cuantumul datoriei garantate, faţă de curentistul
care, la închiderea contului, are un sold creditor.
Încheierea contului:
- Încheierea contului curent şi lichidarea soldului se fac la scadenţa
prevăzută în contract sau la momentul încetării contractului de cont
curent.
- Părţile pot decide termene intermediare de încheiere a contului, iar în
acest caz soldul creditor se înscrie ca prima partidă în noul cont.
- Soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va
calcula dobânda convenţională de la data încheierii contului, dacă nu
este trecută într-un cont nou.
Aprobarea contului
- Extrasul sau raportul de cont trimis de un curentist celuilalt se
prezumă aprobat, dacă nu este contestat de acesta din urmă în
termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-un termen
rezonabil.
- Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul
pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru omisiuni sau dublă
90
înregistrare, în termen de o lună de la data aprobării extrasului sau
raportului de cont ori de la încheierea contului, sub sancţiunea
decăderii.
Executarea şi poprirea:
- Numai soldul creditor rezultat la încheierea contului curent poate fi
supus executării sau popririi pornite contra unuia dintre curentişti
- Creditorii oricăruia dintre curentişti pot solicita instanţei să dispună,
pe cale de ordonanţă preşedinţială, încheierea înainte de termen a
contului curent, pentru executarea sau poprirea soldului rezultat în
favoarea curentistului debitor.
Termenul de prescripţie
- Dreptul la acţiune pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu
ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora
asemenea se va prescrie în termen de un an de la data comunicării
extrasului de cont curent.
Încetarea contractului de cont curent:

a) Încetarea de drept a contractului:
- la expirarea termenului convenit expres de părţi în cuprinsul
contractului
- prin convenţie separată încheiată în formă scrisă.
b) încetarea contractului la solicitarea oricărei părți contractante:
În cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, fiecare parte
poate declara încetarea acestuia la încheierea contului, înştiinţând-o
pe cealaltă parte cu 15 zile înainte.
c) prin denunțare unilaterală, sub rezerva notificării celeilalte părți
contractante cu cel puțin 15 zile înainte.
g) Contractul de consignaţie
Contractul de consignaţie reprezintă o varietate a contractului de
comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care
consignantul le-a predat consignatarului în acest scop (art. 2.054 din
Codul Civil).
Caracteristici:
- Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă.
- Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară
numai pentru dovada contractului.
- Preţul la care bunul urmează să fie vândut este cel stabilit de părţile
contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al mărfurilor de
pe piaţa relevantă, de la momentul vânzării.
91
- Consignantul poate modifica unilateral preţul de vânzare stabilit, iar
consignatarul va fi ţinut de această modificare de la momentul la care
i-a fost adusă la cunoştinţă în scris.
- În lipsă de dispoziţii contrare ale contractului sau ale instrucţiunilor
scrise ale consignantului, vânzarea se va face numai cu plata în
numerar, prin virament sau cec barat şi numai la preţurile curente ale
mărfurilor.
Drepturile și obligațiile consignantului:

- Consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea
contractului, păstrând dreptul de a inspecta şi controla starea acestora
pe toată durata contractului.
- Consignantul dispune de bunurile încredinţate consignatarului, pe
toată durata contractului. El le poate relua oricând, chiar în cazul în
care contractul a fost încheiat pe durată determinată.
- are obligația de a achita consignatarului cheltuielile de conservare şi
vânzare a bunurilor, dacă prin contract nu se prevede altfel.
- are obligația de plată a cheltuielilor de întreţinere şi de depozitare a
bunurilor, ori de câte ori va ignora obligaţia de a relua bunurile.
- are obligația de a asigura bunurile la valoarea stabilită de către părţi
sau, în lipsă, la valoarea de circulaţie de la data primirii lor în
consignaţie.
Drepturile și obligațiile consignatarului:

- dreptul la o remunerație, care se stabileşte prin contract sau, în lipsă,
ca diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit de consignant şi preţul
efectiv al vânzării.
- dreptul să îi fie acoperite toate cheltuielile făcute pentru executarea
contractului dacă consignantul reia bunurile sau dispune luarea
acestora din posesia consignatarului, precum şi în cazul în care
contractul de consignaţie nu se poate executa, fără vreo culpă din
partea consignatarului;
- obligația de a primi şi a păstra bunurile ca un bun proprietar şi le va
remite cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care
le-a primit spre vânzare
- obligaţia de păstrare, asigurare şi întreţinere a bunurilor până când
acestea sunt reluate de consignant dacă, potrivit împrejurărilor,
bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant, în caz de încetare a
contractului prin renunţarea consignatarului.
Încetarea contractului:
- prin revocarea consignatarului de către consignant,
- prin renunţarea consignatarului, din cauzele indicate în contract,
- prin moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea
92
consignantului ori a consignatarului.

principalele caracteristici ale contractelor desfășurate în activitatea
comercială, astfel cum acestea sunt detaliate la pct. 10.3.1. - 10.3.6.
din prezentul capitol. Se va întocmi un raport care va fi predat la
10.4. Rezumat:
În acest capitol aţi învăţat despre mai mulți termeni specifici dreptului
civil, care sunt deseori întâlniți și în raporturile juridice de drept al
afacerilor. Astfel, prin parcurgerea acestui capitol am studiat noțiuni
precum „contract”, „contract de vânzare-cumpărare”, „contract de
furnizare”, „contract de agenţie”, „contract de fiducie”, „contract de
report” , „contract de consignaţie” și „contract de cont curent”, precum și
Cuvinte cheie: contracte; activitate comercială.

1. Enunţaţi principalele contracte folosite în activitatea comercială
2. Definiți noțiunea de contract de vânzare-cumpărare și menționați
trăsăturile acestuia;
3. Definiți noțiunea de contract de furnizare și menționați trăsăturile
acestuia;
4. Definiți noțiunea de contract de agenţie și menționați trăsăturile
acestuia;
5. Definiți noțiunea de contract de fiducie și menționați trăsăturile
acestuia;
6. Definiți noțiunea de contract de report și menționați trăsăturile
acestuia;
7. Definiți noțiunea de contract de consignaţie și menționați trăsăturile
acestuia;
8. Definiți noțiunea de contract de cont curent și menționați trăsăturile
acestuia.
Rezolvare:
- Pentru a putea răspunde la toate întrebările este necesară studierea
întregului capitol.
93
10.6. Concluzii:
specifice unei economii de piață, cum ar fi noțiunile de „contract”,
„contract de vânzare-cumpărare”, „contract de furnizare”, „contract de
agenţie”, „contract de fiducie”, „contract de report” , „contract de
consignaţie” și „contract de cont curent”, precum și caracteristicile acestor
noțiuni, astfel cum acestea sunt reglementate de legislația în vigoare.
În continuare vom aprofunda noțiuni aplicabile în cazul raporturilor de
muncă în cadrul întreprinderii.
10.7. Bibliografie:
1. Cărpenaru, Stancu D., Tratat de drept comercial român. Ediția a
VI-a, Editura Universul Juridic, București, 2019;
2. Chirică, Dan, Contracte speciale civile şi comerciale, Editura
Rosetti, 2005;
3. Nemeş, Vasile, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și adăugită,
4. Piperea, Gheorghe, Drept comercial. Volumul II, Editura C.H.
5. Piperea, Gheorghe, Introducere în Dreptul contractelor
profesionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011;
6. Ţăndăreanu, Nicoleta, Principii generale şi speciale în materie de
nulitate a contractelor prin prisma prevederilor noului Cod civil (Legea
nr. 287/2009), Revista de Drept Comercial nr. 1/2012;
7. Turcu, Ion, Vânzarea în Noul Cod civil, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2011.
94
TEMA 11
RAPORTURILE DE MUNCĂ ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII.
Cuprins
11.1. Introducere
11.2. Obiective
11.3. Raporturile de muncă în cadrul întreprinderii.
11.3.1. Principii fundamentale în stabilirea raporturilor de muncă
11.3.2. Contractul individual de muncă
11.3.3. Conflictele de muncă
11.3.4. Procedura de conciliere a conflictelor colective de muncă
11.3.5. Medierea și arbitrajul în cazul conflictelor colective de muncă
11.4. Rezumat
11.6. Concluzii
11.7. Bibliografie
11.1. Introducere:
raporturilor de muncă în cadrul unei întreprinderi din România. Prin
parcurgerea acestui capitol, veți putea dobândi competențe
importante privind aceste noțiuni importante ale dreptului afacerilor,
cum ar fi:
- deprinderea şi utilizarea noţiunilor specifice raporturilor de muncă
în cadrul întreprinderii.
- utilizarea cunoştinţelor specifice jurisdicției muncii.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de învăţare este
de 2 ore.
11.2. Obiective:

- Să definiți și să explicați noţiunile specifice raporturilor de
muncă în cadrul întreprinderii.
- Să definiți și să explicați noţiunile specifice jurisdicției muncii.
95
11.3. Raporturile de muncă în cadrul întreprinderii.
11.3.1. Principii fundamentale în stabilirea raporturilor de
muncă:
Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă

nu poate fi îngrădit.
Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a
profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze.
Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-
un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi
acestea.
Codul Muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă,
controlul aplicării legislației muncii, precum şi jurisdicţia muncii.
Dispozițiile Codului Muncii se aplică:
a) Cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de
muncă, care prestează muncă în România;
b) Cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de
muncă şi care prestează activitatea în străinătate, în baza
unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia
cazului în care legislaţia statului pe al cărui teritoriu se
execută contractul individual de muncă este mai favorabilă;
c) Cetăţenilor străini sau apatrizi încadraţi cu contract
individual de muncă, care prestează muncă pentru un
angajator român pe teritoriul României;
d) Persoanelor care au dobândit statutul de refugiat şi se
încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul
României, în condiţiile legii;
e) Ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract
de ucenicie la locul de muncă;
f) Angajatorilor, persoane fizice şi juridice;
g) Organizaţiilor sindicale şi patronale.
În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de
tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.
Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată
pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă,
apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică,
origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială,
apartenenţă ori activitate sindicală, este interzisă.
Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere,
deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai
multe dintre criteriile prevăzute la art. 5 alin. (2) din Codul Muncii,
care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori
96
înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor
prevăzute în legislaţia muncii.
Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod
aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la art. 5 alin. (2) din
Codul Muncii, dar care produc efectele unei discriminări directe.
Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de
muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de
securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii
şi a conştiinţei sale, fără nicio discriminare.
Tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute
dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter
personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor
nelegale.
Pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice
discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele
şi condiţiile de remunerare.
Salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor
şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale.
Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al
bunei-credinţe.
Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la
raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în
condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.
Cetăţenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele
membre ale Uniunii Europene, precum şi în oricare alt stat, cu
respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a tratatelor
bilaterale la care România este parte (art. 5 - art. 9 din Codul
Muncii).
11.3.2. Contractul individual de muncă:
Raporturile de muncă între o întreprindere, în calitate de angajator,

și o persoană fizică, în calitate de angajat, se pot stabili prin
încheierea unui contract individual de muncă, încheiat în condițiile
art. 10 și urm. din Codul Muncii.
Potrivit art. 10 din Codul Muncii, contractul individual de muncă este
contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se
obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator,
persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite
salariu.
Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi
contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative
ori prin contracte colective de muncă.
Contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată.
97
Prin excepţie, contractul individual de muncă se poate încheia şi pe
durată determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege.
Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea
vârstei de 16 ani.
Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de
salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al
reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică,
aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate
sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
Prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate,
potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract
individual de muncă.
Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în
calitate de angajator, din momentul dobândirii personalităţii juridice.
Persoana fizică dobândeşte capacitatea de a încheia contracte
individuale de muncă în calitate de angajator, din momentul
dobândirii capacităţii depline de exerciţiu.
Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului
părţilor, în formă scrisă, în limba română, anterior începerii activităţii
de către salariat. Obligaţia de încheiere a contractului individual de
muncă în formă scrisă revine angajatorului.
Anterior începerii activităţii, contractul individual de muncă se
înregistrează în registrul general de evidenţă a salariaţilor, care se
transmite inspectoratului teritorial de muncă.
Angajatorul este obligat ca, anterior începerii activităţii, să înmâneze
salariatului un exemplar din contractul individual de muncă.
Angajatorul este obligat să păstreze la locul de muncă o copie a
contractului individual de muncă pentru salariaţii care prestează
activitate în acel loc.
Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă
constituie vechime în muncă.
Absenţele nemotivate şi concediile fără plată se scad din vechimea
în muncă [art. 11, art. 12 alin. (1) și alin. (2), art. 13 alin. (1) și alin.
(2), art. 14 și art. 16 alin. (1) - alin. (6) din Codul Muncii].
Anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă,
angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea
angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe
care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice.
Obligaţia de informare a persoanei selectate în vederea angajării
sau a salariatului se consideră îndeplinită de către angajator la
momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului
adiţional, după caz.
Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va
fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente:
98
a) Identitatea părţilor;
b) Locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix,
posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri;
c) Sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului;
d) Funcţia/ocupaţia conform specificaţiei clasificării
ocupaţiilor din românia sau altor acte normative, precum şi
fişa postului, cu specificarea atribuţiilor postului;
e) Criteriile de evaluare a activităţii profesionale a
salariatului aplicabile la nivelul angajatorului;
f) Riscurile specifice postului;
g) Data de la care contractul urmează să îşi producă
efectele;
h) În cazul unui contract de muncă pe durată determinată
sau al unui contract de muncă temporară, durata acestora;
i) Durata concediului de odihnă la care salariatul are
dreptul;
j) Condiţiile de acordare a preavizului de către părţile
contractante şi durata acestuia;
k) Salariul de bază, alte elemente constitutive ale
veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plăţii salariului
la care salariatul are dreptul;
l) Durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi
ore/săptămână;
m) Indicarea contractului colectiv de muncă ce
reglementează condiţiile de muncă ale salariatului;
n) Durata perioadei de probă.
Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute mai sus în
timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea
unui act adiţional la contract, anterior producerii modificării, cu
excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în
mod expres de lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil.
La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul
executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o
clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după
încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui
terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la
angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă
lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată
perioada de neconcurenţă.
Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în
cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod
concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării
contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare,
perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă,
99
terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi
aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu
angajatorul [art. 17 alin. (1) - (3) și alin. (5) și art. 21 alin. (1) și alin.
(2) din Codul Muncii].
11.3.3. Conflictele de muncă:
Prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi

angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau
social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.
Conflictul colectiv de muncă intervine între angajaţi şi angajatori
care are ca obiect începerea, desfăşurarea sau încheierea
negocierilor privind contractele ori acordurile colective de muncă.
Conflictul individual de muncă are ca obiect exercitarea unor
drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele
individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de
muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi
din legi sau din alte acte normative.
De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă
următoarele:
Ø conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru
acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite
prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu;
Ø conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor
individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora;
Ø conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor
de serviciu ori a unor clauze ale acestora;
Conflictele de muncă se soluţionează potrivit prevederilor Legii nr.
62/2011 a dialogului social.
Dreptul angajaţilor de a declanşa conflicte colective de muncă în
legătură cu începerea, desfăşurarea şi încheierea negocierilor
contractelor colective de muncă este garantat de lege.
Conflictele colective de muncă pot avea loc pentru apărarea
intereselor colective cu caracter economic, profesional sau social.
În cazul conflictelor colective de muncă angajaţii sunt reprezentaţi
de organizaţiile sindicale reprezentative sau reprezentanţii
angajaţilor, după caz, care participă la negocierile colective ale
contractului sau acordului colectiv de muncă aplicabil.
Conflictele colective de muncă pot fi declanşate în următoarele
situaţii:
a) angajatorul sau organizaţia patronală refuză să înceapă
negocierea unui contract ori acord colectiv de muncă, în
condiţiile în care nu are încheiat un astfel de contract sau
100
acord ori cel anterior a încetat;
b) angajatorul sau organizaţia patronală nu acceptă
revendicările formulate de angajaţi;
c) părţile nu ajung la o înţelegere privind încheierea unui
contract sau acord colectiv de muncă până la data stabilită de
comun acord pentru finalizarea negocierilor.
În toate cazurile, sesizarea pentru concilierea conflictului colectiv de
muncă se formulează în scris şi va cuprinde în mod obligatoriu
menţiunile de la art. 166 din Legea nr. 62/2011.
Concilierea, medierea şi arbitrarea conflictelor colective de muncă
se fac numai între părţile aflate în conflict. Procedura de conciliere
este obligatorie.
11.3.4. Procedura de conciliere a conflictelor colective de

muncă:
Pentru susţinerea intereselor lor la conciliere, sindicatele

reprezentative sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor desemnează
o delegaţie formată din 2-5 persoane, care va fi împuternicită în
scris să participe la concilierea organizată de Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale sau de inspectoratul teritorial de
muncă, după caz.
Pentru susţinerea intereselor sale la conciliere, angajatorul sau
organizaţia patronală desemnează printr-o împuternicire scrisă o
delegaţie compusă din 2-5 persoane care să participe la conciliere.
La data fixată pentru conciliere, delegatul Ministerului Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale sau al inspectoratului teritorial de
muncă, după caz, verifică împuternicirile delegaţilor părţilor şi stăruie
ca aceştia să acţioneze pentru a se realiza concilierea.
Susţinerile părţilor şi rezultatul dezbaterilor se consemnează într-un
proces-verbal, semnat de către părţi şi de delegatul Ministerului
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sau al inspectoratului teritorial
de muncă, după caz.
În cazul în care în urma dezbaterilor se ajunge la un acord cu privire
la soluţionarea revendicărilor formulate, conflictul colectiv de muncă
se consideră încheiat.
În situaţiile în care acordul cu privire la soluţionarea conflictului
colectiv de muncă este numai parţial, în procesul-verbal se vor
consemna revendicările asupra cărora s-a realizat acordul şi cele
rămase nesoluţionate, împreună cu punctele de vedere ale fiecărei
părţi referitoare la acestea din urmă.
101
11.3.5. Medierea și arbitrajul în cazul conflictelor colective de
muncă:
În vederea promovării soluţionării amiabile şi cu celeritate a

conflictelor colective de muncă se înfiinţează Oficiul de Mediere şi
Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
În cadrul Oficiului de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de
Muncă vor fi constituite corpul de mediatori şi corpul de arbitri ai
conflictelor colective de muncă.
Componenţa şi criteriile de accedere în corpul de mediatori şi corpul
de arbitri ai conflictelor colective de muncă, competenţa, atribuţiile,
precum şi procedurile de mediere şi arbitraj se stabilesc prin
Regulamentul de mediere şi arbitraj, elaborat de Oficiul de Mediere
şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
În cazul în care conflictul colectiv de muncă nu a fost soluţionat ca
urmare a concilierii organizate de Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, respectiv de inspectoratul teritorial de muncă,
după caz, părţile pot hotărî, prin consens, iniţierea procedurii de
mediere, în condiţiile prezentei legi.
Pentru medierea conflictelor individuale de muncă sunt aplicabile
prevederile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea
şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările
ulterioare.
Pe întreaga durată a unui conflict colectiv de muncă, părţile aflate în
conflict pot hotărî prin consens ca revendicările formulate să fie
supuse arbitrajului Oficiului de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor
Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale.
Hotărârile arbitrale pronunţate de Oficiul de Mediere şi Arbitraj al
Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale sunt obligatorii pentru părţi,
completează contractele colective de muncă şi constituie titluri
executorii.
Medierea sau arbitrajul conflictului colectiv de muncă este
obligatorie/obligatoriu dacă părţile, de comun acord, au decis acest
lucru înainte de declanşarea grevei sau pe parcursul acesteia.

principalele caracteristici ale contractului individual de muncă, ale
102
confliectelor colective de muncă, precum și ale procedurii de
soluționare a acestor conflicte, astfel cum acestea sunt detaliate la
pct. 11.3.1. - 11.3.7. din prezentul capitol. Se va întocmi un raport
care va fi predat la următoarea dată stabilită în calendarul
disciplinei.
11.4. Rezumat:
În acest capitol aţi învăţat despre mai mulți termeni specifici
dreptului muncii, care sunt deseori întâlniți și în raporturile juridice de
drept al afacerilor. Astfel, prin parcurgerea acestui capitol am studiat
noțiuni precum „contract individual de muncă”, „conflict colectiv de
muncă” și „procedura concilierii conflictelor colective de muncă”,
precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel cum acestea sunt
reglementate de legislația în vigoare și sunt interpretate de doctrina
de specialitate.
Cuvinte cheie: contract individual de muncă; conflict colectiv de

muncă; procedura concilierii conflictelor colective de muncă.

1. Menționați principiile fundamentale ale dreptului muncii.
2. Definiți noțiunea de „contract individual de muncă” și precizați
caracteristicile acestuia.
3. Prezentați procedura concilierii conflictelor colective de muncă.
4. Prezentați rolul arbitrajului și a medierii în cadrul conflictelor
colective de muncă.
Rezolvare:
- Pentru a putea răspunde la toate întrebările este necesară
studierea întregului capitol.
11.6. Concluzii:
specifice, cum ar fi noțiunile de „contract individual de muncă”, „conflict
colectiv de muncă” și „procedura concilierii conflictelor colective de
muncă”, precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel cum acestea
sunt reglementate de legislația în vigoare.
În continuare vom aprofunda noțiuni aplicabile în cazul plății și al
instrumentelor de plată.
103
11.7. Bibliografie:
1) Anghel Răzvan, Procedura soluționării conflictelor individuale de

muncă. Ghid pentru practicieni, Editura CH Beck, București, 2017.
2) Onica-Chipea Lavinia, Dreptul muncii. Curs universitar. Ediția a
II-a revăzută și adăugită, Editura Pro Universitaria, București, 2017.
3) Panainte Septemiu, Drept european al muncii. Principalele
directive. Jurisprudență CJUE. Conformitatea dreptului național,
Editura Hamangiu, București, 2017.
4) Ștefănescu Ion Traian, Tratat de drept al muncii, Editura
Universul Juridic, București, 2017.
5) Țiclea Alexandru, Codul muncii comentat și adnotat cu legislație
conexă și jurisprudență relevant, Editura Universul Juridic,
București, 2017.
104
TEMA 12
PLATA ȘI INSTRUMENTELE DE PLATĂ
Cuprins
12.1. Introducere
12.2. Obiective
12.3. Plata și instrumentele de plată.
12.3.1. Plata
12.3.2. Instrumente de plată.
12.4. Rezumat
12.6. Concluzii
12.7. Bibliografie
12.1. Introducere:
instrumentelor de plată. Prin parcurgerea acestui capitol, veți putea
dobândi competențe importante privind aceste noțiuni importante ale
dreptului afacerilor, cum ar fi:
- utilizarea cunoştinţelor în aplicaţii practice privind titluri de credit şi
instrumente de plată.
- utilizarea cunoştinţelor privind forma şi condiţiile de validitate a

de 2 ore.
12.2. Obiective:

- Să definiți și să explicați principalele instrumente de plată.
- Să prezentați principalele caracteristici şi condiţii de validitate a
105
12.3. Plata și instrumentele de plată.
12.3.1. Plata
Definiție:
În sens larg, plata presupune executarea voluntară a oricărei
obligații, în sensul în care debitorul execută prestațiile la care este
ținut din proprie inițiativă. Pentru aceste motive, plata reprezintă o
modalitate firească de stingere a obligațiilor.
În sens restrâns, plata necesită îndeplinirea obligației de a da o
sumă de bani.
Reglementare legală:
Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este
executată de bunăvoie.
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al
obligaţiei.
Orice plată presupune o datorie [art. 1469 alin. (1) și alin. (2) și art.
1470 din Codul Civil].
Clasificare:
a) În funcție de obiect:
Ø Plăți în bani.
Ø Plăți în bunuri.
Ø Plăți în servicii.
b) În funcție de intervenția unei instituții bancare:
Ø Plăți bancare (sunt, în general, plățile efectuate cu
monedă scripturală).
Ø Plăți nebancare.
c) În funcție de inițiativa plății
Ø Plăți instrumentate la ordinul creditorului.
Ø Plăți instrumentate la ordinul debitorului.
Plățile instrumentate la ordinul creditorului sunt cele care, pentru a fi
efectuate, presupun existența unui drept al creditorului de a solicita
băncii debitorului să preleveze suma de bani necesară îndeplinirii
obligației şi transferarea acesteia în contul său.
Operațiunea este tipică pentru plata efectelor de comerț, acolo unde
inițiativa plății aparține creditorului, dar şi în unele plăți electronice.
Subiectele plății:
Ø Autorul plății
Ø Benefeciarul plății
106
Autorul plății:
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ
în raport cu acea obligaţie.
Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a
încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia
cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ
decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca
obligaţia să fie executată numai de debitor.
Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama
debitorului [art. 1473 și art. 1474 alin. (1) - alin. (3) teza I din Codul
Civil].
Beneficiarul plății:
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său legal sau
convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate
de către instanţă judecătorească să o primească (art. 1475 din
Codul Civil).
Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art. 1.475
din Codul Civil este valabilă dacă:
a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei
chitanţe liberatorii semnate de creditor.
Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate anterior stinge
obligaţia numai în măsura în care profită creditorului [art. 1477 alin.
(1) și (2) din Codul Civil].
Condițiile plății:
Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un
bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa
se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate [art. 1480
alin. (1) și alin. (2) din Codul Civil].
Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor
a sumei nominale datorate.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul
unde aceasta trebuie efectuată.
Cu toate acestea, creditorul care acceptă, în condiţiile de mai sus,
un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai
cu condiţia ca acesta să fie onorat.
Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de
lege.
107
Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când
legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în
lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz,
dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată [art.
1488 alin. (1) - alin. (3) și art. 1489 alin. (1) și alin. (2) din Codul
Civil].
Locul plăţii:
În lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţiile băneşti trebuie executate
la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii [art.
1494 alin. (1) lit. a) din Codul Civil].
Data plății:
În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor stabilite între acestea ori al uzanţelor,
obligaţia de plată a unei sume de bani trebuie executată de îndată.
Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau
locul unde urmează să se facă plata o impune.
Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la
care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut
obiectul plăţii.
Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie
contrară [art. 1495 alin. (1) și alin. (2), art. 1497 și art. 1498 din
Codul Civil].
Dovada plăţii:
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice
mijloc de probă.
Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie.
În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze
chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata. [art. 1499, art.
1500 alin. (1) teza I și alin. (3) din Codul Civil].
12.3.2. Instrumente de plată.
Efectul de comerţ:
Definiție:
Noțiunea de „efect de comerţ” este utilizată în practică pentru a

desemna un titlu negociabil, autonom, care dă dreptul la plata unei
sume de bani, cum este cambia sau un alt titlu de valoare, prin care
se constată o creanţă întemeiată pe o livrare de mărfuri sau o
prestare de servicii.
108
Distincţie:
Ø Titluri care au vocaţie unică, respectiv doar de instrument

de plată, cum este cazul cecului;
Ø Titluri cu o vocaţie dublă, respectiv de instrument de plată
şi de instrument de credit, cum este cazul cambiei sau
biletului la ordin;
Clasificare în funcţie de conţinut:
Ø Titluri ce conferă dreptul la o sumă de bani: cambia,

cecul, biletul la ordin, titluri de stat, etc.
Ø Titluri ce conferă dreptul la ridicarea unei anume cantităţi
de mărfuri: conosamente, recipise de depozit, warante, etc.
Ø Titluri ce conferă drepturi complexe: acţiunile societăţilor
comerciale.
Caracteristici:
- negociabilitatea;
- obiectul său să reprezinte o sumă de bani;
- angajamentul de plată;
- termenul scurt;
- posibilitatea de a fi acceptat pentru plată.
Cerinţe:
- să aibă caracter constitutiv de drepturi;
- să aibă caracter formal;
- să aibă caracter literal;
- să confere un drept autonom.
Cambia:
Cambia reprezintă înscrisul prin care o persoană (trăgătorul), dă

mandat sau ordonă altei persoane (trasul) să plătească unei a treia
persoane (beneficiarul) sau la ordinul acesteia, o sumă determinată
de bani, în data şi la locul înscrise pe suportul de hârtie.
Potrivit art.1 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la
ordin, cuprinsul cambiei este următorul:
a) Denumirea de cambie trecută în însuși textul titlului și
exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea acestui
titlu.
b) Ordinul necondiționat de a plăti o sumă determinată.
c) Numele aceluia care trebuie să plătească (tras),
109
respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei fizice,
respectiv denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se
obligă;
d) Codul trasului, respectiv un număr unic de identificare
prevăzut în documentele de identificare sau de înregistrare
ale trasului;
e) Arătarea scadenței.
f) Arătarea locului unde plata trebuie facuta.
g) Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata
trebuie făcută.
h) Arătarea datei și a locului emiterii.
i) Semnătura celui care emite cambia (trăgător).
Funcțiile cambiei:
Ø Instrument de schimb valutar;
Ø Instrument de credit;
Ø Instrument de plată.
Condiţii de validitate a cambiei:

Ø Forma scrisă
Ø Prezenţa menţiunilor prevăzute la art. 1 din Legea nr.
58/1934.
Cambia în alb:
Ø Cambie care poartă semnătura trăgătorului, dar nu conţine
toate menţiunile obligatorii;
Ø Lipsa înscrierii obligatorii trebuie să fie consecinţa unui act
voit, iar nu a unei erori;
Ø Posesorul decade din dreptul de a completa cambia în alb
după trei ani de la data emisiunii cambiei [art.12 alin. (2) din
Legea nr. 58/1934].
Clauze facultative (accesorii):

- „Nu la ordin”, „fără gir”, „netransmisibil prin gir”;
- „După aviz”
- „Valoarea primită în mărfuri”, „în numerar”, etc.
- Nu se permite condiţionarea printr-o clauză a ordinului de
a plăti;
- Sunt considerate ca inexistente clauzele exoneratoare de
plată şi anumite clauze privitoare la dobânzi;
Acceptarea cambiei:
- Cambia devine opozabilă trasului după acceptare;
- Acceptarea obligă trasul de a plăti la scadenţă suma
110
acceptată;
- Refuzul acceptării se constată printr-un protest de
neacceptare, în formă autentică, înainte de scadenţă;
- Acceptarea este facultativă, cu excepţia:
Ø Înscrierii unei clauze în sensul că acceptarea este
obligatorie;
Ø Cambiilor cu scadenţă la vedere;
Plata cambiei:
- Cambia cu scadenţă trebuie prezentată la plată în acea zi sau
în cel mult următoarele două zile;
- Cambia fără scadenţă se achită la prezentare, dar nu mai
târzie de un an;
- Refuzul de plată al trasului transformă obligaţia de garanţie a
trăgătorului, girantului şi avalistului în obligaţie de plată;
Acţiuni cambiale
- Directe: contra acceptantului şi avaliştilor săi;
- De regres: contra trăgătorului, girantului sau acceptantului prin
intervenţie.
Poate fi exercitată şi înainte de scadenţă:
- În cazul refuzului de acceptare a trasului;
- În cazul falimentului trasului;
- În cazul falimentului trăgătorului cambiei stipulate ca
neacceptabilă.
Avalul:
Garanţie de plată a cambiei;
Garantul – avalist;
Debitorul garantat – avalizat;
Formula avalului se înscrie pe faţa originalului cambiei, a copiei
cambiei şi constă în cuvintele: „avalizat”, „pentru aval”, „pentru
garanţie”, etc.
Girul:
Girul sau andosarea este modul de circulaţie a cambiei şi se face

prin predarea titlului cu o menţiune scrisă pe dosul cambiei.
Girant - cel ce transmite cambia;
Giratar - cel ce primeşte cambia;
Condiţii:
Ø să fie scris pe cambie;
Ø să fie semnat de girant.
111
Biletul la ordin:
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent

sau subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadență
unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin presupune raporturi juridice între două persoane:
Ø emitetul (subscriitorul), care are calitatea de debitor;
prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă
de bani la scadență;
Ø beneficiarul, care are calitatea de creditor; el este
îndreptățit să primească plata ori plata se face la
ordinul său.
Caracterele biletului la ordin:

Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de
credit, la ordin, care încorporează o obligație necondiționată de plată
a unei sume de bani semnatarii săi, ținuți solidar pentru executarea
obligației.
Potrivit art. 104 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la
ordin, cuprinsul biletului la ordin este următorul:
1. Denumirea de bilet la ordin trecută în însuși textul titlului și
exprimată în limba întrebuintață pentru redactarea acestui
titlu;
2. Promisiunea necondiționată de a plăti o sumă determinată;
3. Arătarea scadenței;
4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută;
5. Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie
făcută;
6. Arătarea datei și a locului emiterii;
7. Semnătura emitentului, respectiv semnătura olografă a
persoanei fizice având calitatea de emitent sau, după caz, a
reprezentantului legal ori a împuternicitului emitentului,
persoană fizică, persoană juridică sau entitate care utilizează
astfel de instrumente;
8. Numele emitentului, respectiv numele şi prenumele, în clar,
ale persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori a
entităţii care se obligă.
9. Codul emitentului.
Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipsește vreuna din
mențiunile arătate de art.104 din Lege nu va avea valoarea juridică
a unui bilet la ordin, afară de cazurile expres admise de lege.
Remedii prevăzute de art. 105 din Lege pentru evitarea
consecințelor nevalabilității titlului, determinată de lipsa unor
112
mențiuni ale înscrisului :
Ø Nearătarea scadenței nu afectează valabilitatea titlului.
În acest caz, biletul la ordin este socotit plătibil „la
vedere”.
Ø În absența menționării locului plății, plata se va face la
locul emiterii titlului, care este considerat și locul
domiciliului emitentului.
Ø În lipsa locului emiterii titlului, biletul la ordin se
socotește semnat în locul arătat lângă numele
emitentului.
Cecul:
Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin

unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să
plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane,
numite beneficiar.
Cecul implică raporturi juridice între trei persoane:
Ø Trăgătorul
Ø Trasul
Ø Beneficiarul.
În calitate de tras poate fi desemnată numai o societate bancară. Cu
toate acestea, cecul tras și plătibil în străinătate este valabil ca cec,
chiar dacă trasul nu este o societate bancară.
Premisele emiterii cecului:

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, cecul nu poate fi emis
decât dacă tragatorul are disponibil la tras, disponibil asupra căruia
are dreptul de a dispune prin cec pe baza unei convenții exprese
sau tacite. Titlul emis fără observarea acestor condiții valorează
totuși ca cec.
Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenția
încheiată între client și bancă. Prin această convenție, banca îl
autorizează pe client să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să
efectueze din disponibil plățile, la ordinul trăgătorului.
Convenția poate fi expresă sau tacită. Ea poate constitui o clauză a
contractului privind serviciul de casă pentru client sau a unui credit
în numerar acordat de bancă.
Condițiile de valabilitate a cecului :

Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă și să
cuprindă mențiunile obligatorii prevăzute de art. 1 din Legea nr.
59/1934 :
1. Denumirea de cec trecută în însuși textul titlului și
113
exprimată în limba utilizată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani.
3. Numele celui care trebuie să plătească (tras).
4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
5. Arătarea datei și a locului emiterii.
6. Semnatura celui care emite cecul (trăgătorul).
7. Numele trăgătorului, respectiv numele şi prenumele, în
clar, ale persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice
ori a entităţii care se obligă.
8. Codul trăgătorului, respectiv un număr unic de
identificare, preluat din documentele de identificare sau de
înregistrare ale trăgătorului.
Titlul căruia îi lipsește una dintre mențiunile prevăzute de art. 1 din
Legea nr. 59/1934 nu va fi socotit cec, cu excepția cazurilor în care
legea prevede altfel.
În lipsa mențiunii privind locul plății sau locul emiterii cecului, legea
oferă anumite remedii¸ pentru salvgardarea valabilității titlului.
Transmiterea cecului:
Transmiterea cecului la ordin :

Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu sau fara clauză
expresă „la ordin”, este transmisibil prin gir.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt
obligat. El trebuie să fie necondiționat și integral. Girul trebuie să fie
scris pe cec și să fie semnat de către girant.
Girul este valabil chiar dacă beneficiarul (giratarul) nu este
menționat sau dacă girantul a pus doar semnătura (gir în alb).
Dacă cecul menționează numele și prenumele beneficiarului și
cuprinde clauza „nu la ordin”, cecul va fi transmisibil prin cesiune, în
condițiile dreptului comun.
Transmiterea cecului la purtător:

Cecul poate fi stipulat plătibil la purtător.
Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu mențiunea „sau la
purtător”, ori o altă expresie echivalentă este socotit cec la purtător.
Cecul fara arătarea beneficiarului este socotit cec la purtător.
Transmiterea cecului nominativ :

Cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului, precum și
mențiunea „nu la ordin” ori o expresie echivalentă. Acesta se
transmite prin cesiune, în condițiile dreptului comun.
Plata cecului:
114
Cecul este plătibil la vedere. Orice stipulație contrară se consideră
nescrisă.
Cecul emis şi plătibil în România trebuie, sub sancţiunea pierderii
dreptului de regres împotriva giranţilor şi garanţilor, să fie prezentat
la plată în termen de 15 zile.
Cecul emis în alt stat și plătibil în România trebuie să fie prezentat în
termen de 30 de zile, iar dacă este emis în afara Europei, în termen
de 70 zile.
Termenele se socotesc din ziua arătată în cec ca dată a emiterii.
Dacă cecul este plătibil în străinătate, termenul de prezentare va fi
cel arătat de legea locului plății.
Prezentarea unui cec la plată se poate face în original sau prin
trunchiere.
Prin trunchiere se înțelege procedeul informatic constând în
următoarele operațiuni succesive:
a) transpunerea în format electronic a informaţiilor
relevante de pe cecul original;
b) reproducerea imaginii cecului original în format
electronic; şi
c) transmiterea informaţiei electronice obţinute prin
operaţiunile prevăzute la lit. a) şi b) către instituţia de credit
plătitoare.
Prezentarea la plată a unui cec prin trunchiere produce aceleaşi
efecte juridice ca şi prezentarea la plată a cecului original, cu
condiţia ca acesta din urmă să fi fost emis cu respectarea
prevederilor legii.
Instituţiile de credit pot recurge la procedeul trunchierii, cu condiţia
ca între ele să existe o convenţie prealabilă în contextul unui
aranjament de plată sau o convenţie constând în aderarea lor la un
sistem de plăţi.
Trasul care plătește un cec, ce poate fi girat, este dator să verifice
regularitatea succesiunii girurilor, dar nu și autenticitatea
semnăturilor giranților.
Plătind cecul, trasul poate cere ca acesta să-i fie predat cu
mențiunea „achitat” de către posesor.
Posesorul nu poate refuza o plată parțială.
În caz de plată parțială, trasul poate cere să se facă pe cec
mențiune de această plată și să i se dea o chitanță.
În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu
are o acțiune directă împotriva acestuia.
Posesorul cecului poate exercita o acțiune în regres împotriva
giranților, trăgătorului și a celorlalți obligați de regres.
Posesorul păstrează drepturile sale contra trăgătorului, chiar dacă
cecul nu a fost prezentat în timp util pentru plată ori nu s-a făcut
115
protestul ori constatarea echivalentă protestului.
Clasificarea cecului:
Ø Cecul barat;
Ø Cecul plătibil în cont;
Ø Cecul netransmisibil;
Ø Cecul de călătorie;
Ø Cecul circular.

disciplinei.
12.4. Rezumat:
În acest capitol aţi învăţat despre mai mulți termeni juridici specifici,
care sunt deseori întâlniți în raporturile juridice de drept al afacerilor.
Astfel, prin parcurgerea acestui capitol am studiat noțiuni precum
„plată” și „instrumente de plată”, precum și caracteristicile acestor
noțiuni, astfel cum acestea sunt reglementate de legislația în vigoare
și sunt interpretate de doctrina de specialitate.
Cuvinte cheie: plată; instrument de plată.

1. Plata. Definiție. Reglementare legală. Clasificare.
2. Autorul plății. Beneficiarul plății.
3. Cambia. Cuprins. Condiţii de validitate.
4. Cambia în alb.
5. Acceptarea şi plata cambiei.
6. Principalele acţiuni cambiale.
7. Biletul la ordin. Cuprins.
8. Cecul. Cuprins. Condiţii de validitate.
9. Transmiterea cecului. Plata cecului.
Rezolvare:
116
12.6. Concluzii:
specifice unei economii de piață, cum ar fi noțiunile de „plată” și
„instrumente de plată”, precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel
cum acestea sunt reglementate de legislația în vigoare.
În continuare vom aprofunda noțiuni aplicabile în cazul jurisdicțiilor
comerciale.
12.7. Bibliografie:
1. Cărpenaru, Stancu D., Tratat de drept comercial român. Ediția a
VI-a, Editura Universul Juridic, București, 2019;
2. Costin, Mircea N., Costin, Mircea C., Dicţionar de drept civil, vol.
II, Editura Lumina Lex, Bucureşti;
universitar, Editura Universitară, București, 2021.
5. Piperea, Gheorghe, Drept comercial. Volumul II, Editura C.H.
6. Popescu, Grigore-Florin, Biletul la ordin, cecul şi cambia:
jurisprudenţă comercială şi penală, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011;
7. Săuleanu, Lucian, Smarandache Lavinia, Dodocioiu Alina, Drept
bancar: curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
8. Vasilescu Paul, Drept civil. Obligații. În reglementarea Noului Cod
Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
117
TEMA 13
JURISDICȚIA COMERCIALĂ
Cuprins
13.1. Introducere
13.2. Obiective
13.3. Jurisdicția comercială.
13.3.1. Jurisdicția publică
13.3.2. Jurisdicția privată
13.4. Rezumat
13.6. Concluzii
13.7. Bibliografie
13.1. Introducere:
instrumentelor de plată. Prin parcurgerea acestui capitol, veți putea
dobândi competențe importante privind aceste noțiuni importante ale
dreptului afacerilor, cum ar fi:
- Cunoașterea regulilor de competenţă şi de soluționare a cauzelor
comerciale.
- Cunoașterea instanțelor judecătorești competente să soluționeze
un litigiu izvorând din aplicarea normelor de drept al afacerilor.
- Cunoașterea arbitrajului ca jurisdicție privată cu atribuții în
soluționarea unui litigiu izvorând din aplicarea normelor de drept al
afacerilor.
de 2 ore.
13.2. Obiective:

- Să prezentați regulile de competenţă şi de soluționare a
cauzelor comerciale.
- Să prezentați instanțele judecătorești competente să
soluționeze un litigiu izvorând din aplicarea normelor de drept al
afacerilor.
- Să prezentați arbitrajul ca jurisdicție privată cu atribuții în
soluționarea unui litigiu izvorând din aplicarea normelor de drept
al afacerilor.
118
13.3. Jurisdicția comercială.
13.3.1. Jurisdicția publică.
Reguli generale de soluționare a litigiilor civile:

Litigiile civile care se supun legislației românești se soluționează în
conformitate cu principiile contradictorialității, legalității și publicității
procesului, astfel cum sunt definite de Codul de Procedură Civilă.
Principalele drepturi ale oricărei părți dintr-un litigiu (reclamant /
pârât / intevenient) sunt următoarele:
a) Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil;
b) Egalitatea;
c) Dreptul de dispoziție;
d) Dreptul la apărare.
Aceste drepturi trebuie să fie exercitate cu bună credință, orice
încălcare a acestei îndatoriri putând fi sancționată prin aplicarea
unei amenzi judiciare de către instanța judecătorească. Pe de altă
parte, părţile au obligaţia să contribuie la desfăşurarea fără
întârziere a procesului și să sprijine realizarea justiţiei.
Competența materială și teritorială a instanțelor judecătorești:

Judecătoria judecă, în primă instanţă, mai multe categorii de litigii,
printre care se află cererile evaluabile în bani în valoare de până la
200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau
neprofesionişti.
Instanța competentă teritorial în soluționarea acestei cereri este, de
regulă, instanța de la domiciliul / sediul pârâtului. Excepțiile de la
această regulă sunt expres prevăzute de lege.
Partea litigantă nemulțumită de hotărârea pronunțată de judecătorie
în soluționarea unei asemenea cereri poate formula apel, care se
soluționează de către tribunal.
În cazul cererilor evaluabile în bani cu o valoare mai mare de
200.000 lei, tribunalul este competent să soluționeze, în primă
instanță, acest tip de cerere, iar apelul formulat împotriva sentinței
tribunalului urmează să fie soluționat de Curtea de Apel.
Cererea de chemare în judecată:

Instanța este investită de către reclamant cu soluționarea unei cereri
de chemare în judecată, care trebuie să conțină următoarele
elemente:
a) Numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor, precum și
celelalte date de identificare a părților;
119
b) Numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în
proces;
c) Obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea reclamantului,
atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de
calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu
indicarea înscrisurilor corespunzătoare;
d) Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea;
e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
f) Semnătura.
Întâmpinarea:
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în
fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată.
Întâmpinarea va cuprinde:
a) Numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori,
pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul, precum şi
celelalte date de identificare a părților;
b) Excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de
cererea reclamantului;
c) Răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept
ale cererii;
d) Dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere;
e) Semnătura.
Probele în procesul civil:
Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o
dovedească, cu excepțiile prevăzute de lege.
Instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în
vigoare în România.
Principalele mijloace de probă sunt:
§ Înscrisurile;
§ Martorii;
§ Expertiza.
Hotărârea judecătorească:
Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul.
Hotărârea trebuie semnată de membrii completului de judecată şi de
către grefier.
Hotărârea se comunică din oficiu părţilor.
După pronunţarea hotărârii, instanţa se dezînvesteşte şi nici un
judecător nu poate reveni asupra părerii sale.
Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai
între părţi şi succesorii acestora.
120
13.3.2. Jurisdicția privată.
Arbitrajul:
Arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat.
În administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral
competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul
comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii
publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.
Persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să
soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea
care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea
succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora
părţile nu pot să dispună.
Arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia sau mai
multor persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea
convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi
obligatorie pentru ele.
Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiţi constituie tribunalul
arbitral.
Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei
arbitrale.
Părţile pot stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat
ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie
direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect
arbitrajul, următoarele aspecte:
§ Normele privind constituirea tribunalului arbitral,
§ Numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor,
§ Termenul şi locul arbitrajului,
§ Normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le
urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri
prealabile de soluţionare a litigiului,
§ Repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale,
§ Orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.
Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie
permanentă de arbitraj sau de o altă entitate ori de o persoană
fizică.
În aceste cazuri, soluţionarea litigiului este încredinţată unor arbitri,
numiţi ori acceptaţi de părţi potrivit convenţiei arbitrale sau regulilor
instituţiei permanente de arbitraj.
În litigiile arbitrale, părţile pot formula cereri şi îşi pot exercita
drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Aceştia pot fi
asistaţi de alţi specialişti.
121
Convenția arbitrală:
Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii.
Convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze
compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o
convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub
forma compromisului.
Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face
obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti.
Instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a
încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se
va declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele
solicită aceasta, invocând convenţia arbitrală.
Instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă:
§ Pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă
întemeiată pe convenţia arbitrală;
§ Convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;
§ Tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit
imputabile pârâtului în arbitraj.
Tribunalul arbitral:
Poate fi arbitru orice persoană fizică dacă are capacitate deplină de
exerciţiu.
Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai
mulţi arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar.
Dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3
arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea -
supraarbitrul - desemnat de cei 2 arbitri.
Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, părţile care au
interese comune vor numi un singur arbitru.
Arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform convenţiei arbitrale.
Dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să
pronunţe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii
sale, sub sancţiunea caducităţii arbitrajului.
În cadrul termenului de șase luni, părţile pot consimţi în scris la
prelungirea termenului arbitrajului.
Cererea de arbitrare:
Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă,
care va cuprinde:
a) Numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor;
b) Numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în
122
litigiu, când este cazul anexându-se dovada calităţii;
c) Menţionarea convenţiei arbitrale;
d) Obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a
ajuns la determinarea acestei valori;
e) Motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se
întemeiază cererea;
f) Numele, prenumele şi domiciliul membrilor tribunalului
arbitral;
g) Semnătura părţii.
Întâmpinarea:
În termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va
face întâmpinare cuprinzând excepţiile privind cererea
reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la această cerere,
probele propuse în apărare, precum şi, în mod corespunzător,
celelalte menţiuni prevăzute pentru cererea de arbitrare.
Excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin
întâmpinare, trebuie invocate, sub sancţiunea decăderii, cel mai
târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.
Dacă tribunalul arbitral apreciază că nedepunerea întâmpinării
justifică amânarea soluţionării litigiului, pârâtul va putea fi obligat la
plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.
Hotărârea arbitrală
Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului
principal şi al normelor de drept aplicabile.
Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă:
a) Componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data
pronunţării hotărârii;
b) Numele şi prenumele părţilor, domiciliul ori reşedinţa lor sau,
după caz, denumirea şi sediul, numele şi prenumele
reprezentanţilor părţilor, precum şi ale celorlalte persoane
care au participat la dezbaterea litigiului;
c) Menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a
procedat la arbitraj;
d) Obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) Motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul
arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest aspect,
întemeiază soluţia;
f) Dispozitivul;
g) Semnăturile tuturor arbitrilor.
Hotărârea arbitrală trebuie să fie comunicată părţilor în termen de
cel mult o lună de la data pronunţării ei.
Hotărârea arbitrală comunicată părţilor este definitivă şi obligatorie.
123
disciplinei.
13.4. Rezumat:
utilizați în cadrul soluționării litigiilor specifice dreptului afacerilor prin
raportare la normele de procedură civilă ca norme de drept comun
aplicabile în materia dreptului afacerilor. Astfel, prin parcurgerea
acestui capitol am studiat noțiuni precum „jurisdicție publică”,
„jurisdicție privată”, „procedură arbitrală”, „hotărâre judecătorească” și
„hotărâre arbitrală” precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel
cum acestea sunt reglementate de legislația în vigoare.
Cuvinte cheie: jurisdicție publică; jurisdicție privată; procedură

arbitrală.

1. Reguli generale de soluționare a litigiilor civile;
2. Competența teritorială și materială a instanțelor judecătorești;
3. Cererea de chemare în judecată. Elemente;
4. Întâmpinarea în fața instanței de judecată. Elemente.
5. Hotărârea judecătorească. Elemente. Efecte.
6. Arbitrajul ca jurisdicție privată.
7. Convenția arbitrală.
8. Cererea arbitrală.
9. Întâmpinarea la cererea arbitrală.
10. Hotărârea arbitrală.
Rezolvare:
13.6. Concluzii:
124
specifice soluționării litigiilor specifice dreptului afacerilor prin
raportare la normele de procedură civilă ca norme de drept comun
aplicabile în materia dreptului afacerilor, precum și caracteristicile
jurisdicției comerciale, astfel cum acestea sunt reglementate de legislația
în vigoare.
În continuare vom aprofunda noțiuni aplicabile în cazul procedurilor
de insolvență.
13.7. Bibliografie:
1. Boroi Gabriel, Stancu Mirela, Drept procesual civil, Editura
Hamangiu, București, 2015.
2. Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, Volumele I, II, III, Editura
125
TEMA 14
PROCEDURA INSOLVENȚEI ÎNTREPRINDERII.
Cuprins
14.1. Introducere
14.2. Obiective
14.3. Procedura insolvenței întreprinderii.
14.3.1. Cadru legal. Definiție
14.3.2. Participanţii la procedura insolvenţei
14.3.3. Procedura insolvenţei, ca proces civil
14.3.4. Deschiderea procedurii insolvenţei
14.3.5. Efectele deschiderii procedurii insolvenţei
14.3.6. Perioada de observaţie
14.3.7. Reorganizarea judiciară
14.3.8. Falimentul
14.3.9. Închiderea procedurii
14.3.10. Atragerea răspunderii pentru apariția stării de insolvență
14.3.11. Alte tipuri de proceduri de insolvență.
13.4. Rezumat
13.6. Concluzii
13.7. Bibliografie
14.1. Introducere:
În acest capitol sunt prezentate principalele noțiuni aplicabile în cadrul

procedurilor de insolvență și faliment, din perspectiva Legii nr.
85/2014. Prin parcurgerea acestui capitol, veți putea dobândi
competențe importante privind această noțiune importantă a dreptului
afacerilor, cum ar fi:
- utilizarea noţiunilor privind insolvenţa întreprinderilor societare.
- utilizarea cunoştinţelor privind participanţii în cadrul unei proceduri
de insolvenţă şi principalele atribuţii ale acestora.
- utilizarea cunoştinţelor în aplicaţii practice privind procedura derulării
procesului de insolvenţă.
4 ore.
126
14.2 Obiective :

- să definiți noțiunea de „insolvenţă”;
- să cunoașteți participanţii în cadrul unei proceduri de
insolvenţă.
-- să cunoașteți modul de derulare a procesului de insolvenţă.
14.3. Procedura insolvenței întreprinderii:
14.3.1. Cadru legal. Definiție:
Această procedură este reglementată de Legea nr. 85/2014 privind

procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
Prin această lege, domeniul reglementării este extins, cuprinzând atât
prevederi privind procedura insolvenţei, cât şi prevederi privind
procedurile de prevenire a insolvenţei, respectiv mandatul ad-hoc și
concordatul preventiv, care erau reglementate, anterior adoptării Legii
nr. 85/2014, de acte normative diferite.
Scopul Legii nr. 85/2014: instituirea unei proceduri colective pentru

acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este
posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia (art. 2).
Procedura reglementată de Legea nr. 85/2014 se aplică acelor
persoane care exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (2) şi
(3) din Codul civil.
Cu titlu de excepţie, persoanele care exercită profesii liberale

reglementate de prevederi legale speciale nu vor fi supuse acestei legi
(ex: medici, avocaţi, arhitecţi, notari publici, etc.).
De asemenea, prevederile Legii nr. 85/2014 nu vor viza nici acele
persoane pentru care, prin dispoziții normative autonome, se
reglementează o procedură specială de insolvenţă (spre ex.,
insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale, reglementată de O.U.G.
nr. 46/2013).
Legea nr. 85/2014 nu se aplică nici unităţilor şi instituţiilor de
învăţământ preuniversitar, universitar, şi nici entităţilor prevăzute la
art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică.
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se

caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru
127
plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:
§ insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de
zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia
este relativă;
§ insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul
nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile
băneşti disponibile la data scadenţei” (art. 5 pct. 29 din Legea nr.
85/2014).
Potrivit art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014, procedura
generală se aplică debitorilor prevăzuţi la art. 3 din Legea nr. 85/2014,
cu excepţia celor cărora li se aplică procedura simplificată.
Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă
care se încadrează în una dintre următoarele categorii:
a) profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în
registrul comerţului, cu excepţia celor care exercită profesii liberale;
b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale;
c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi
îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
1. Nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
2. Actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. Administratorul nu poate fi găsit;
4. Sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei
din registrul comerţului.
d) Persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior
formulării cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost
numit sau, deşi numit, menţiunea privitoare la numirea sa nu a fost
înscrisă în registrul comerţului;
e) Debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de
intrare în faliment;
f) Orice persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor,
care nu a obţinut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei
întreprinderi şi nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate.
14.3.2. Participanții la procedura insolvenței
Organele care aplică procedura insolvenței sunt:

§ instanţele judecătoreşti,
§ judecătorul-sindic,
§ administratorul judiciar;
§ lichidatorul judiciar.
Aceștia trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi
operaţiunilor prevăzute de Legea nr. 85/2014, precum şi realizarea, în
condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste
128
acte şi operaţiuni.
Instanțele judecătorești:
Toate procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2014 sunt de

competenţa tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat
în a cărui circumscripţie debitorul şi-a avut sediul social/profesional cel
puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei. Dacă în cadrul tribunalului
a fost creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine
competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege.
Sediul social / profesional al debitorului este cel cu care figurează
acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole
sau în registrul asociaţilor şi fundaţiilor.
Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură se
efectuează prin Buletinul Procedurilor de Insolvență editat de Oficiul
Național al Registrului Comerțului. Comunicarea citaţiilor, a
convocărilor şi notificărilor către participanţii la proces, al căror sediu,
domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor
Codului de procedură civilă.
În procedurile contencioase vor fi citate în calitate de părţi numai
persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre
soluţionare judecătorului-sindic, în condiţii de contradictorialitate. În
toate celelalte cazuri se aplică dispoziţiile din Codul de procedură
civilă referitoare la procedura necontencioasă, în măsura în care nu
contravin unor dispoziţii exprese prevăzute de Legea nr. 85/2014.
Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor
judecătoreşti în Buletinul Procedurilor de Insolvență înlocuieşte, de la
data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de
procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces, acestea
fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării.
Curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de
judecătorul-sindic. Hotărârile curţii de apel sunt definitive.
Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată
prin publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvență, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
Judecătorul-sindic:
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic:

a) Pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii
insolvenţei şi, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura
generală, cât şi prin procedura simplificată;
b) Judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive
a creditorilor pentru începerea procedurii;
129
c) Judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
d) Desemnarea motivată, a administratorului judiciar provizoriu /
lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul care a depus
cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă
cererea îi aparţine acestuia.
e) Confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului judiciar desemnat de adunarea creditorilor ori de
creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor.
f) Înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a
administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, potrivit
prevederilor art. 57 alin. (4);
g) Judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de aşi
mai conduce activitatea;
h) Judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor
organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului
în insolvenţă, potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, sau sesizarea
organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni;
i) Judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau
de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operaţiuni
frauduloase;
j) Judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor
sau ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de
administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar;
k) Confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de
către creditori;
l) Soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor
de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare
în faliment;
m) Soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele
administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar;
n) Judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
o) Judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului
judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele
comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de
cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la
cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi;
p) Dispunerea convocării adunării creditorilor, cu o anumită
ordine de zi;
q) Pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii;
r) Orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al
activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la
procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii
130
insolvenţei.
Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori
lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă
acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea.
Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului
judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi
controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele
acestora.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat,
numai cu apel.
Adunarea creditorilor:
Adunarea creditorilor va fi convocată şi prezidată de administratorul

judiciar / lichidatorul judiciar, dacă legea sau judecătorul-sindic nu
dispune altfel.
Creditorii cunoscuţi vor fi convocaţi de administratorul judiciar sau de
lichidatorul judiciar în cazurile prevăzute expres de prezenta lege şi ori
de câte ori este necesar.
Adunarea creditorilor va putea fi convocată şi de comitetul creditorilor
sau de către creditorii deţinând creanţe în valoare de cel puţin 30% din
valoarea totală a creanţelor cu drept de vot.
Dacă administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar refuză să
prezideze adunarea creditorilor ori nu se prezintă la data şi locul
convocării, aceasta va fi prezidată de preşedintele comitetului
creditorilor ori, în lipsă, de creditorul care a cerut convocarea.
Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare este
nulă, cu excepţia cazului în care la şedinţă participă titularii tuturor
creanţelor şi aceştia sunt de acord cu introducerea chestiunii
respective pe ordinea de zi a şedinţei.
Creditorii pot fi reprezentaţi în adunare prin împuterniciţi cu procură
specială autentică sau, în cazul creditorilor bugetari şi al celorlalte
persoane juridice, cu delegaţie semnată de conducătorul unităţii.
Creditorii vor putea vota şi prin corespondenţă.
La şedinţele adunărilor creditorilor, salariaţii debitorului vor putea fi
reprezentaţi de un delegat din rândul acestora, care va vota pentru
întreaga valoare a creanţelor reprezentând salariile şi alte drepturi
băneşti ce li se cuvin.
Deliberările şi hotărârile adunării creditorilor vor fi cuprinse într-un
proces-verbal, care va fi semnat de preşedintele şedinţei, membrii
comitetului creditorilor, precum şi de administratorul judiciar sau de
lichidator, după caz.
Hotărârea adunării creditorilor poate fi anulată de judecătorul-sindic
pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării
131
hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-
verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor care au lipsit
motivat de la şedinţa adunării creditorilor sau ale căror voturi nu au
fost consemnate în procesul-verbal întocmit.
Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială,
şedinţele adunării creditorilor au loc în prezenţa titularilor de creanţe
însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor cu drept de
vot asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă
cu votul favorabil manifestat expres al titularilor majorităţii, prin
valoare, a creanţelor prezente cu drept de vot.
Comitetul creditorilor:
Judecătorul-sindic poate desemna, în raport cu numărul creditorilor,

un comitet format din 3 sau 5 creditori, dintre cei cu drept de vot, cu
creanţele beneficiind de cauze de preferinţă, creanţele bugetare şi
chirografare cele mai mari, prin valoare.
Dacă, din cauza numărului mic de creditori, judecătorul-sindic nu
consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuţiile
comitetului vor fi exercitate de adunarea creditorilor.
Desemnarea se va face, prin încheiere, după întocmirea tabelului
preliminar de creanţe.
În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege
un comitet format din 3 sau 5 creditori, dintre primii 20 de creditori cu
drept de vot, dintre cei deţinând creanţe ce beneficiază de cauze de
preferinţă, creanţe bugetare şi creanţe chirografare, cele mai mari în
ordinea valorii şi care se oferă voluntar, selecţia fiind efectuată prin
întrunirea acestor criterii cumulative pe baza celui mai mare procentaj
de vot din valoarea creanţelor prezente.
Comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de
judecătorul-sindic.
Atribuțiile Comitetului creditorilor:

a) Să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării
creditorilor cu privire la continuarea activităţii debitorului şi la
planurile de reorganizare propuse;
b) Să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul
judiciar care doreşte să fie desemnat de către creditori în dosar
condiţiile numirii;
c) Să ia cunoştinţă de rapoartele întocmite de administratorul
judiciar sau de lichidatorul judiciar, să le analizeze şi, dacă este
cazul, să formuleze contestaţii la acestea;
d) Să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării
creditorilor, privind măsurile luate de administratorul judiciar sau de
132
lichidatorul judiciar şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi
alte măsuri;
e) Să solicite ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
f) Să introducă acţiuni pentru anularea unor acte sau operaţiuni
frauduloase, făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când
astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar ori
de lichidatorul judiciar.
Comitetul creditorilor se întruneşte ori de câte ori este necesar, la
cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, după
caz, ori la cererea oricărui membru al comitetului creditorilor.
Administratorul judiciar
Desemnarea administratorului judiciar:

Practicienii în insolvenţă interesaţi vor depune la dosar o ofertă de
preluare a poziţiei de administrator judiciar în dosarul respectiv
La această ofertă se vor anexa dovada calităţii de practician în
insolvenţă şi o copie de pe poliţa de asigurare profesională.
În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, creditorii care deţin mai
mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot pot
decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi onorariul.
Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a
creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor,
desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul
administratorului judiciar sau ori să confirme administratorul judiciar
provizoriu şi să îi stabilească onorariul.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar:

a) Examinarea situaţiei economice a debitorului şi a
documentelor depuse potrivit prevederilor art. 67 sau art. 74 din
legea nr. 85/2014, după caz, şi întocmirea unui raport prin care să
propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea
perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea
acelui raport aprobării judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de
acesta, dar care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea
administratorului judiciar;
b) Examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia
stării de insolvenţă, cu menţionarea eventualelor indicii sau
elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă şi
cu privire la existenţa premiselor angajării răspunderii acestora,
precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare a activităţii
debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi
depunerea la dosarul cauzei, într-un termen stabilit de judecătorul-
133
sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la desemnarea
administratorului judiciar;
c) Întocmirea actelor prevăzute la art. 67 alin. (1) din legea nr.
85/2014, în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia
respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea,
corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele respective,
când acestea au fost prezentate de debitor;
d) Elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în
funcţie de cuprinsul raportului prevăzut la lit. a);
e) Supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului
debitorului;
f) Conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii
debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese
ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de
efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
g) Convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor
adunării creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor
debitorului persoană juridică;
h) Introducerea de acţiuni pentru anularea actelor sau
operaţiunilor frauduloase ale debitorului, încheiate în dauna
drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter
patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a
constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia
drepturile creditorilor;
i) Sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care
constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea
sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură;
j) Denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
k) Verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de
obiecţiuni la acestea, notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau
înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi întocmirea tabelelor de
creanţe;
l) Încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare
la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate
de către debitor înainte de deschiderea procedurii, formularea şi
susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor
debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;
m) Încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea
fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale, cu condiţia confirmării
acestor operaţiuni de către judecătorul-sindic;
n) Sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă
care ar cere o soluţionare de către acesta;
o) Inventarierea bunurilor debitorului;
p) Dispunerea evaluării bunurilor debitorului, astfel încât aceasta
134
să fie realizată până la data stabilită pentru depunerea tabelului
definitiv al creanţelor;
q) Transmiterea spre publicare în Buletinul Procedurilor de
Insolvență a unui anunţ cu privire la depunerea la dosar a raportului
de evaluare, în termen de două zile de la depunere.
Administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând
descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, justificarea
cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli
efectuate din fondurile existente în averea debitorului, precum şi, dacă
este cazul, stadiul efectuării inventarierii. În raport se va menţiona şi
onorariul încasat al administratorului judiciar, cu precizarea modalităţii
de calcul al acestuia.
În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau ca
urmare a adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor în acest sens,
cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept
de vot, îl poate înlocui pe administratorul judiciar / lichidatorul judiciar,
pentru motive temeinice.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar va putea
desemna persoane de specialitate precum avocaţi, experţi contabili,
evaluatori sau alţi specialişti.
Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi supuse
aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi plătite
din averea debitoarei.
Administratorul special:
Administratorul special este persoana fizică sau juridică desemnată de

adunarea generală a acţionarilor / asociaţilor / membrilor debitorului,
împuternicită să le reprezinte interesele în procedură şi, atunci când
debitorului i se permite să îşi administreze activitatea, să efectueze, în
numele şi pe contul acestuia, actele de administrare necesare.
După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de
administratorul judiciar / lichidatorul judiciar, care îi conduce şi
activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus
la a reprezenta interesele acţionarilor / asociaţilor / membrilor.
Atribuţiile administratorului special:

a) Participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la
judecarea acţiunilor prevăzute la art. 117 - art. 122 din Legea nr.
85/2014 ori a celor rezultând din nerespectarea art. 84 din Lege;
b) Formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de
prezenta lege;
c) Propune un plan de reorganizare;
d) Administrează activitatea debitorului, sub supravegherea
135
administratorului judiciar, după confirmarea planului, doar în
situaţia în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul de administrare;
e) După intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul,
primeşte raportul final şi situaţia financiară de închidere şi
participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi
aprobarea raportului;
f) Primeşte notificarea închiderii procedurii.
Lichidatorul judiciar
În cazul în care dispune intrarea la faliment, judecătorul-sindic va
desemna un lichidator judiciar, căruia i se aplică în mod corespunzător
prevederile Legii nr. 85/2014 referitoare la administratorul judiciar.
Atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii
atribuţiilor lichidatorului judiciar de către judecătorul-sindic. Poate fi
desemnat lichidator judiciar şi administratorul judiciar desemnat
anterior.
Principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar:

a) Examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază
procedura simplificată în raport cu situaţia de fapt
b) Întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor
cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor angajării
răspunderii acestora;
c) Conducerea activităţii debitorului;
d) Introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase
încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a
unor transferuri cu caracter patrimonial susceptibile a prejudicia
drepturile creditorilor;
e) Aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor
corespunzătoare pentru conservarea lor;
f) Menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de
debitor;
g) Verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de
obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
h) Urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate
din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta
înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor; formularea şi
susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor
debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;
i) Primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în
contul averii debitorului;
j) Vânzarea bunurilor din averea debitorului;
k) Încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea
136
fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de
către judecătorul-sindic;
l) Sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere
o soluţionare de către acesta;
m) Orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-
sindic.
14.3.3. Procedura insolvenţei, ca proces civil

Prevederile Legii nr. 85/2014 referitoare la soluționarea, de către
judecătorul sindic, a cererilor în cadrul procedurii insolvenței se
completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de
Procedură Civilă.
Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică cu privire la:
§ comunicarea actelor de procedură către participanţii la proces,
al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate.
§ comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii
procedurii şi notificarea deschiderii procedurii.
§ comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva
cărora se introduce o acţiune, în temeiul Legii nr. 85/2014, ulterior
deschiderii procedurii insolvenţei;
§ soluționarea apelului formulat împotriva hotărârii judecătorului-
sindic;
De asemenea, Codul de Procedură Civilă conține reglementări cu
privire la procedura insolvenței. Astfel, potrivit art. 120 din acest act
normativ, cererile în materia insolvenţei sunt de competenţa exclusivă
a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.
14.3.4. Deschiderea procedurii insolvenței
Deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitorului:

Dacă cererea debitorului corespunde prevederilor Legii nr. 85/2014,
judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii
generale ori, după caz, de deschidere a procedurii simplificate.
Prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va
dispune administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului să-i
notifice pe creditori cu privire la deschiderea procedurii.
Deschiderea procedurii insolvenței în urma admiterii cererii

creditorului:
În termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorului, instanţa
o va comunica debitorului şi organului fiscal competent.
În termen de 10 zile de la primirea cererii, debitorul trebuie fie să
conteste, fie să recunoască existenţa stării de insolvenţă. În cadrul
judecării contestaţiei, va putea fi administrată doar proba cu înscrisuri.
137
Dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de
insolvenţă, respinge cererea creditorului, care va fi considerată ca
lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei.
În acest caz, cauţiunea va fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite
de debitor, pentru introducerea cu rea-credinţă a unei astfel de cereri,
conform dispoziţiei judecătorului-sindic.
În cazul achitării, până la închiderea dezbaterilor, a creanţei
creditorului care a solicitat deschiderea procedurii, judecătorul-sindic
va respinge cererea ca rămasă fără obiect, cauţiunea depusă fiind
restituită în mod corespunzător.
Dacă debitorul nu plăteşte creanţa creditorului până la închiderea
dezbaterilor, iar judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în stare
de insolvenţă, va admite cererea de deschidere a procedurii formulate
de acesta şi va deschide, prin sentinţă, fie procedura generală a
insolvenţei, fie procedura simplificată, după caz. În acest caz,
cauţiunea va fi restituită creditorului.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale, judecătorul-sindic
desemnează un administrator judiciar provizoriu, iar în cazul
deschiderii procedurii simplificate desemnează un lichidator judiciar
provizoriu.
14.3.5. Efectele deschiderii procedurii insolvenței:

De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile
judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru
realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor
acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin
depunerea cererilor de admitere a creanţelor.
În acest sens, prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul-
sindic va dispune comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti
în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la registrul
corespunzător şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi.
Debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţia administratorului judiciar
sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta,
precum şi toate informaţiile apreciate ca necesare cu privire la
activitatea şi averea sa.
După rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii,
toate actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar vor cuprinde, în mod obligatoriu şi cu
caractere vizibile, în limbile română, engleză şi franceză, menţiunea
„în insolvenţă”, „in insolvency”, „en procedure collective”.
După intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele şi
corespondenţa vor purta menţiunea „în reorganizare judiciară”, „in
judicial reorganisation”, „en redressement” sau, după caz, „în
faliment”, „in bankruptcy”, „en faillite”.
138
Dacă debitorul deţine sau administrează una sau mai multe pagini de
internet, organele de conducere ale acestuia sunt obligate să publice
pe paginile de internet proprii, în termen de 24 de ore de la data
comunicării hotărârii de deschidere a procedurii, informaţiile referitoare
la starea societăţii, precum şi numărul, data şi instanţa care a
pronunţat hotărârea.
Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă ca urmare a
nerespectării obligaţiilor prevăzute anterior vor fi reparate în mod
exclusiv de persoanele care au încheiat actele ca reprezentanţi legali
ai debitorului, fără a fi atinsă averea debitorului.
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare,
constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra
bunurile din avere şi de a dispune de acestea dacă nu şi-a declarat
intenţia de reorganizare.
Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la
care se dispune deschiderea falimentului, dată de la care debitorul va
putea desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării
operaţiunilor lichidării.
În perioada de observaţie, debitorul va putea să continue
desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii
cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a
activităţii curente, după cum urmează:
sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut
o cerere de reorganizare şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;
sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a
ridicat dreptul de administrare.
Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui
creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului
asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de
compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.
Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar.
Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar,
în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de Legea nr. 85/2014, sunt
dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau
drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel.
Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în
termenul stabilit de acesta, un raport prin care să propună fie intrarea
în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din
procedura generală.
Propunerea privind intrarea în faliment a debitorului va fi supusă
aprobării adunării generale a creditorilor la prima şedinţă a acesteia.
La şedinţă va putea participa şi administratorul special, fără drept de
vot.
139
Adunarea generală a creditorilor va aproba propunerea
administratorului judiciar prin votul titularilor a cel puţin două treimi din
creanţele prezente la vot.
14.3.6. Perioada de observație:

Perioada de observaţie este perioada cuprinsă între data deschiderii
procedurii şi data confirmării planului sau, după caz, a intrării în
faliment. La data deschiderii procedurii contractele în derulare se
consideră menţinute.
Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de
decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii
anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule.
Prevederile referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la
nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor nu sunt
aplicabile în privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor
de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a
unui acord de compensare bilaterală.
În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un
termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii,
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice
contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât
timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori
substanţial de către toate părţile implicate.
Administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în
termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată
în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să
denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea
contractului, acesta fiind socotit denunţat.
Contractul se consideră denunţat:
a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea
solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde;
b) la data notificării denunţării de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar.
Dacă solicită executarea contractului, administratorul judiciar /
lichidatorul judiciar precizează trimestrial, în cadrul rapoartelor de
activitate, dacă debitorul dispune de fondurile băneşti necesare
achitării contravalorii bunurilor sau prestaţiilor furnizate de
cocontractant.
Debitorul decade din beneficiul termenului dacă, în primele 3 luni de la
data deschiderii procedurii, cocontractantul notifică administratorului
judiciar intenţia privind denunţarea contractului sau declararea
anticipată a exigibilităţii. Ulterior menţinerii contractului,
140
cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa
debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic.
Administratorul judiciar / lichidatorul judiciar poate să denunţe
contractele prin care debitorul s-a obligat să efectueze anumite servicii
specializate sau cu caracter strict personal.
Obligaţiile rezultând dintr-o promisiune bilaterală de vânzare cu dată
certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător
intră în procedură, vor fi executate de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar la cererea promitentului-cumpărător, dacă:
a)preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data
cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător;
b)preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului;
c)bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de
reorganizare;
d)în cazul imobilelor, promisiunile sunt notate în Cartea funciară.
Măsuri ulterioare deschiderii procedurii insolvenței:

În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite tuturor
creditorilor indicați de debitor o notificare, care va cuprinde:
§ Termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la
sentinţa de deschidere a procedurii;
§ Termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a
creanţelor asupra averii debitorului
§ Termenul de verificare a creanţelor,
§ Termenul de întocmire, afişare şi comunicare a tabelului
preliminar
§ Termenul de definitivare a tabelului creanţelor,
§ Locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
Cererea de admitere a creanţelor
Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de

administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi
creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a
procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul
fixat în sentinţa de deschidere a procedurii.
Creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii
vor fi admise la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la
distribuiri de sume în măsura îngăduită de Legea nr. 85/2014.
Dreptul de vot şi dreptul la distribuţie ale titularilor creanţelor sub
condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii, inclusiv ale titularilor
creanţelor a căror valorificare este condiţionată de executarea în
prealabil a debitorului principal, se nasc numai după îndeplinirea
condiţiei respective.
141
Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de
observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite
conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la
masa credală. Această prevedere se aplică în mod corespunzător
pentru creanţele născute în procedura de faliment.
Cererea de admitere a creanței va cuprinde:
a) Numele / denumirea creditorului,
b) Domiciliul / sediul acestuia,
c) suma datorată,
d) temeiul creanţei,
e) menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau
garanţii.
La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale
actelor de constituire de garanţii.
Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare, cu excepţia
creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, precum şi
prin hotărâri arbitrale executorii.
Nu sunt supuse acestei proceduri creanţele bugetare rezultând dintr-
un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.
Soluționarea cererilor de admitere a creanței. Tabelul preliminar de

creanțe. Tabelul definitiv de creanțe:
Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei
cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită
pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei
creanţe.
Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul judiciar / lichidatorul
judiciar va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar.
Tabelul preliminar de creanțe va cuprinde toate creanţele împotriva
averii debitorului, cu următoarele precizări:
a) Natura creanțelor: creanțe chirografare, garantate, cu priorităţi,
sub condiţie sau nescadente
b) Numele / denumirea creditorului,
c) Suma solicitată de creditor
d) Suma acceptată de administratorul judiciar.
La creanţele care beneficiază de o cauză de preferinţă se vor arăta
titlul din care izvorăşte dreptul de preferinţă, rangul acesteia şi, dacă e
cazul, motivele pentru care creanţele au fost trecute parţial în tabel
sau au fost înlăturate.
Tabelul preliminar de creanţe va fi publicat în Buletinul Procedurilor de
Insolvență. După publicare, creditorii înscrişi în tabelul preliminar de
creanţe pot participa la adunările creditorilor.
Administratorul judiciar / lichidatorul judiciar va trimite de îndată
notificări creditorilor, ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au
142
fost trecute parţial în tabelul de creanţe sau înlăturate, precizând şi
motivele.
Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să
formuleze contestaţii faţă de tabelul de creanţe, cu privire la creanţele
şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul
judiciar / lichidatorul judiciar în tabel.
Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 7 zile de la
publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență a tabelului
preliminar.
Partea care formulează contestaţia trimite, cu confirmare de primire,
câte un exemplar al contestaţiei şi al documentelor ce o însoţesc
administratorului judiciar / lichidatorului judiciar, creditorului a cărui
creanţă se contestă, precum şi administratorului special.
La termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru
definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona
deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă
pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe.
Creanţele înscrise provizoriu vor avea toate drepturile prevăzute de
lege cu excepţia dreptului de a încasa sumele propuse spre
distribuire.
După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate şi s-a predat
raportul de evaluare a garanţiilor, administratorul judiciar/lichidatorul
judiciar va înregistra, de îndată, la tribunal şi va publica în Buletinul
Procedurilor de Insolvență tabelul definitiv al tuturor creanţelor
împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia
fiecărei creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze de preferinţă.
După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor
înregistrate în tabelul definitiv pot să participe la votul asupra planului
de reorganizare sau la orice repartiţii de sume în caz de faliment în
procedura simplificată.
14.3.7. Reorganizarea judiciară:

Reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului,
persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform
programului de plată a creanţelor.
Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea,
implementarea şi respectarea unui plan, care poate să prevadă
nelimitativ, împreună sau separat:
a) Restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) Restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital
social;
c) Restrângerea activităţii prin lichidarea parţială sau totală a
activului din averea debitorului.
143
Planul de reoganizare.
Persoanele care vor putea propune un plan de reorganizare sunt:

a) debitorul, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor /
asociaţilor, în termen de 30 de zile de la publicarea tabelului
definitiv de creanţe;
b) administratorul judiciar, de la data desemnării sale şi până la
îndeplinirea unui termen de 30 de zile de la data publicării
tabelului definitiv de creanţe;
c) unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20%
din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de
creanţe, în termen de 30 de zile de la publicarea acestuia.
Planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare în raport
cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele
financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului şi
va cuprinde măsuri concordante cu ordinea publică, inclusiv în ceea
ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a
administratorilor şi a directorilor.
Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu programul de
plată a creanţelor.
Creanţele înscrise ca beneficiare ale unei cauze de preferinţă în
tabelul definitiv al creanţelor pot fi purtătoare de dobânzi şi alte
accesorii.
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani,
calculaţi de la data confirmării planului. Termenele de plată stabilite
prin contracte - inclusiv de credit sau de leasing - pot fi menţinute prin
plan, chiar dacă depăşesc perioada de 3 ani.
Aceste termene pot fi şi prelungite, cu acordul expres al creditorilor,
dacă iniţial erau mai scurte de 3 ani.
După realizarea tuturor obligaţiilor din plan şi închiderea procedurii de
reorganizare, aceste plăţi vor continua conform contractelor din care
rezultă.
Planul de reorganizare va menţiona:
a) Categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate, în sensul
prezentului titlu;
b) Tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;
c) Dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes
economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii
comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de
răspundere;
d) Ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor
de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi
primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va
calcula în baza unui raport de evaluare;
144
e) Modalitatea de achitare a creanţelor curente.
O copie de pe planul propus va fi depusă la grefa tribunalului şi la
registrul în care este înregistrat debitorul şi va fi transmisă debitorului,
prin administratorul special, administratorului judiciar şi comitetului
creditorilor.
Administratorul judiciar va publica în termen de 5 zile de la depunerea
planului, un anunţ referitor la acesta în Buletinul Procedurilor de
Insolvență, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va vota
cu privire la plan în adunarea creditorilor, precum şi a faptului că este
permisă votarea prin corespondenţă.
Şedinţa adunării creditorilor în care se va exprima votul asupra

planului de reorganizare se va ţine în termen de 20-30 de zile de la
publicarea anunţului.
Planul de reorganizare, inclusiv anexele, se va transmite persoanelor
îndreptățite în format electronic, scanat, prin grija administratorului
judiciar, prin e-mail sau prin postare pe site-ul acestuia.
Când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea
debitorului este reorganizată în mod corespunzător. Creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate
astfel cum este prevăzut în planul de reorganizare.
Dacă nici un plan nu este confirmat şi termenul pentru propunerea

unui plan a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată
a procedurii falimentului.
În urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul îşi va conduce
activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi în
conformitate cu planul confirmat.
Acţionarii, asociaţii şi membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de
a interveni în conducerea activităţii ori în administrarea averii
debitorului, cu excepţia şi în limita cazurilor expres şi limitativ
prevăzute de lege şi în planul de reorganizare.
14.3.8. Falimentul
Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau, după caz, prin
încheiere, intrarea în faliment în următoarele cazuri:
Debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
a) Debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare;
b) Nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a
propus un plan de reorganizare, sau niciunul dintre planurile
propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
c) Debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus
un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost
145
acceptat şi confirmat;
d) Obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt
îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau
desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale
aduce pierderi averii sale;
e) A fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se
propune, după caz, intrarea debitorului în faliment.
În cazul intrării în faliment în procedura generală, lichidatorul judiciar
va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de
debitor/administratorul judiciar, prevăzută la art. 145 alin. (2) lit. e), ale
căror creanţe s-au născut după deschiderea procedurii, debitorului şi
registrului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea
menţiunii. Dispoziţiile art. 99 alin. (2) şi (3) se aplică în mod
corespunzător.
Notificarea va fi comunicată creditorilor cu cel puţin 10 zile înainte de
împlinirea termenului-limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a
creanţelor şi va cuprinde:
a) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a
creanţelor prevăzute la art. 146 alin. (3) din Legea nr. 85/2014,
în vederea întocmirii tabelului suplimentar, care va fi de
maximum 45 de zile de la data intrării în faliment, precum şi
cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată
valabilă;
b) termenul de verificare a creanţelor prevăzute la art. 146 alin.
(3), de întocmire şi publicare a tabelului suplimentar al
acestora, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea
termenului prevăzut la lit. a);
c) termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor, care va fi de 7
zile de la publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență a
tabelului suplimentar;
d) termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va
depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b).
Vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului,
inclusiv cele bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau,
după caz, al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv de
creanţe sau faţă de programul de plată din planul de reorganizare, ca
urmare a plăţilor făcute după deschiderea procedurii.
În cazul intrării în faliment prin procedura simplificată, lichidatorul
judiciar va trimite o notificare privind intrarea în procedura falimentului,
ridicarea dreptului de administrare şi dizolvarea debitorului, tuturor
creditorilor notificaţi potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 85/2014,
debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole ori registrului asociaţiilor şi fundaţiilor în care
debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
146
În cazul intrării în faliment după confirmarea unui plan de
reorganizare, titularii creanţelor participă la distribuiri cu valoarea
acestora astfel cum au fost înregistrate în tabelul definitiv consolidat.
Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de
lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic.
Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul
judiciar a inventarierii şi depunerea raportului de evaluare. Bunurile
vor putea fi vândute în bloc sau individual.
Tipul de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere
directă sau o combinaţie a celor două şi regulamentul de vânzare
corespunzător modalităţii de vânzare pentru care se optează sunt
aprobate de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului
judiciar.
În vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, cu acordul
comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în
numele debitorului, un evaluator şi să îi stabilească onorariul.
Bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât în bloc, cât şi
individual. Evaluarea în bloc are în vedere fie evaluarea totalităţii
bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor
funcţionale
Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării:

Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului,
grevate, în favoarea creditorului, de cauze de preferinţă, vor fi
distribuite în următoarea ordine:
§ Taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării
bunurilor respective.
§ Creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul
procedurii de insolvenţă. Aceste creanţe cuprind capitalul,
dobânzile, precum şi alte accesorii, după caz.
§ Creanţele creditorilor garantaţi născute înainte de
deschiderea procedurii cuprinzând tot capitalul, dobânzile,
majorările şi penalităţile de orice fel, inclusiv cheltuielile.
La fiecare 3 luni, lichidatorul judiciar va prezenta comitetului

creditorilor:
§ Un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din
încasarea de creanţe;
§ Un plan de distribuire între creditori.
Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare va cuprinde:

-Soldul aflat în contul de lichidare după ultima distribuire;
147
-Încasările efectuate de către lichidatorul judiciar din valorificarea
fiecărui bun şi din recuperarea creanţelor;
-Cuantumul dobânzilor sau al altor venituri de care beneficiază averea
debitorului ca urmare a păstrării în conturi bancare a sumelor
nedistribuite sau prin administrarea bunurilor existente în averea
debitorului;
-Totalul sumelor aflate în contul de lichidare.
Planul de distribuire între creditori cuprinde în mod obligatoriu

următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face
distribuirea:
-Actualizările aduse tabelului definitiv de creanţe;
-Sumele distribuite deja;
-Sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv şi distribuirile
efectuate deja;
-Sumele ce fac obiectul distribuirii;
-Sume rămase de plată după efectuarea distribuirii.
Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine:

a) Taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii
b) Creanţele provenind din finanţări acordate în temeiul art. 87 din
Legea nr. 85/2014
c) Creanţele izvorâte din raporturi de muncă;
d) Creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după
deschiderea procedurii;
e) Creanţele bugetare;
f) Creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor
terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau
de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de
existenţă;
g) Creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic
pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este
persoană fizică;
h) Creanţele reprezentând credite bancare;
i) Alte creanţe chirografare;
j) Creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
§ credintele acordate persoanei juridice debitoare de către un
asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social;
§ creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.
După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul
va supune judecătorului-sindic un raport final. Raportul final va fi
însoţit de situaţiile financiare finale.
Judecătorul-sindic va dispune convocarea adunării creditorilor în
termen de maximum 30 de zile de la publicarea raportului final.
148
Creditorii pot formula obiecţiuni la raportul final cu cel puţin 5 zile
înainte de data convocării.
La data şedinţei, judecătorul-sindic va soluţiona, prin încheiere, toate
obiecţiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este
cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia. După ce judecătorul-
sindic aprobă raportul final al lichidatorului, acesta va trebui să facă
distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului.
14.3.9. Închiderea procedurii:

În orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi
cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze
sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de urgenţă
creditorii într-o şedinţă, iar în cazul refuzului exprimat de aceştia de a
avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, va da o
sentinţă de închidere a procedurii.
Prin această hotărâre se dispune şi radierea debitorului din registrul în
care este înmatriculat.
O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau de
lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în baza unui
raport al administratorului judiciar care constată îndeplinirea tuturor
obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum şi plata
creanţelor curente scadente.
Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment,
aceasta va fi închisă potrivit prevederilor art. 167 din Legea nr.
85/2014.
Procedura de faliment va fi închisă prin îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiții:
a) Judecătorul-sindic a aprobat raportul final
b) Toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost
distribuite
c) Fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.
Dacă creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute,
judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii
falimentului şi de radiere a debitorului din registrul în care este
înmatriculat.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic
direcţiei regionale sau, după caz, administraţiei judeţene a finanţelor
publice şi oficiului registrului comerţului ori, după caz, registrului
societăţilor agricole sau altor registre unde debitorul este înmatriculat,
pentru efectuarea menţiunii. Aceasta va fi notificată şi tuturor
creditorilor, prin publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul judiciar /
lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt
149
descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la
procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de drepturi de
preferinţă, acţionari sau asociaţi.
14.3.10. Atragerea răspunderii pentru apariția stării de insolvență:

Potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar /
lichidatorul judiciar poate solicita judecătorului sindic atragerea
răspunderii membrilor organelor de conducere şi / sau supraveghere
din cadrul societăţii, precum şi a răspunderii oricăror altor persoane
care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului.
Judecătorul sindic poate admite cererea administratorului judiciar /
lichidatorului judiciar dacă constată că pârâtul se face vinovat de
săvârșirea oricăreia din următoarele fapte:
a) A folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul
propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) A făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii
în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) A dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care
ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;
d) A ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele
documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în
conformitate cu legea;
e) A deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice
ori a mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) A folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei
juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) În luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să
se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi
creditori;
h) Orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la
starea de insolvenţă a debitorului.
În ipoteza respingerii de către judecătorul sindic a acţiunii de atragere
a răspunderii, administratorul judiciar / lichidatorul judiciar care nu
intenţionează să formuleze apel împotriva acesteia va notifica în acest
sens comitetul creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un
comitet al creditorilor, adunarea creditorilor.
Dacă adunarea creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de
jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune
introducerea apelului, acesta va fi introdus de către preşedintele
comitetului creditorilor sau de către creditorul majoritar, după caz.
150
14.3.11. Alte tipuri de proceduri de insolvență:
1) Procedura insolvenței persoanelor fizice.

2) Procedura insolvenței unităților administrativ-teritoriale.
1) Procedura insolvenței persoanelor fizice:

- Este reglementată de Legea nr. 151/2015, intrată în vigoare în
data de 01.01.2018.
Definiție:
Insolvenţa persoanei fizice este acea stare a patrimoniului debitorului
care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile
pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente.
Insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după trecerea
unui termen de 90 de zile de la data scadenţei, nu a plătit datoria sa
faţă de unul sau mai mulţi creditori. Prezumţia este relativă (art. 3 pct.
12 din Legea nr. 151/2015).
Clasificare:
Procedurile de insolvenţă reglementate de Legea nr. 151/2015 sunt:
a) Procedura de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a
datoriilor;
b) Procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active;
c) Procedura simplificată de insolvenţă.
Iniţierea procedurii de insolvenţă:
Debitorul aflat în stare de insolvenţă, în sensul art. 3 pct. 12 din Legea
nr. 151/2015, poate depune la comisia de insolvenţă o cerere de
deschidere a procedurii insolvenţei pe bază de plan de rambursare a
datoriilor. Dacă debitorul consideră că situaţia sa financiară este
iremediabil compromisă şi un plan de rambursare a datoriilor nu poate
fi elaborat şi pus în executare, acesta poate solicita direct instanţei
judecătoreşti competente deschiderea procedurii judiciare de
insolvenţă prin lichidare de active.
Debitorul care îndeplineşte condiţiile de la art. 65 din Legea nr.
151/2015 depune la comisia de insolvenţă o cerere de aplicare a
procedurii simplificate de insolvenţă (art. 6 din Lege).
Organele care aplică procedura de insolvenţă:
§ Comisia de insolvenţă
§ Administratorul procedurii
§ Instanţele judecătoreşti
§ Lichidatorul.
Acestea trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi
operaţiunilor prevăzute de Legea nr. 151/2015, precum şi realizarea,
în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor debitorului şi ale
creditorilor.
151
2) Procedura insolvenței unităților administrativ-teritoriale:
- Este reglementată de O.U.G. nr. 46/2013 privind criza financiară şi
insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale.
Potrivit art. 2 lit. r) din O.U.G. nr. 46/2013, insolvenţa este starea
patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale caracterizată prin
existenţa unor dificultăţi financiare, prin lipsa acută de disponibilităţi
băneşti, ce conduce la neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi
exigibile, pe o anumită perioadă de timp.
Insolvenţa este prezumată în următoarele situaţii:
§ Neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de
120 de zile şi care depăşesc 50% din bugetul general al unităţii
administrativ-teritoriale, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu
comercial;
§ Neachitarea drepturilor salariale izvorâte din raporturile de muncă şi
prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare
de 120 de zile de la data scadenţei.

Se lucrează în echipe de 3 - 4 persoane. Fiecare echipă va studia
principalele caracteristici ale procedurilor de insolvență și de faliment
în funcție de clasificarea acestor noțiuni cum aceasta este menționată
la pct. 14.3.1 - 14.3.11. Se va intocmi un raport care va fi predat la
14.4. Rezumat:
aplicabili în cazul procedurilor de insolvență și de faliment deschise
împotriva unei întreprinderi, în accepțiunea Legii nr. 85/2014, la care
se adaugă procedurile de insolvență reglementate de alte acte
normative (O.U.G. nr. 46/2013, Legea nr. 151/2015). Astfel, prin
parcurgerea acestui capitol am studiat noțiuni juridice specifice
procedurilor de insolvență și de faliment, cum ar fi „participanţii în
cadrul procedurii insolvenţei”, „cereri de admitere a creanțelor”,
„reorganizare judiciară”, „procedura de lichidare a bunurilor din averea
debitorului”, precum și caracteristicile acestor noțiuni, astfel cum
acestea sunt reglementate de legislația în vigoare și sunt interpretate
de doctrina de specialitate.
Cuvinte cheie: procedura insolvenței întreprinderii; procedura

falimentului întreprinderii; participanţii în cadrul procedurii insolvenţei;
cereri de admitere a creanțelor; reorganizare judiciară; procedura de
lichidare a bunurilor din averea debitorului.
152
1. Enumeraţi participanţii în cadrul procedurii insolvenţei.
2. Judecătorul-sindic. Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic.
3. Adunarea şi comitetul creditorilor.
4. Principalele atribuţii ale administratorului judiciar şi ale lichidatorului.
5. Deschiderea procedurii insolvenței. Efecte.
6. Cererea de admitere a creanţelor. Tabelul preliminar şi tabelul
definitiv.
7. Reorganizarea judiciară. Planul de reoganizare.
8. Falimentul. Efectuarea lichidării.
9. Închiderea procedurii.
10. Răspunderea membrilor organelor de conducere.
Rezolvare:
- Pentru a găsi răspunsul la toate întrebările şi pentru a înțelege
modalitatea de derulare a procedurii insolvenţei întreprinderii, este
necesară parcurgerea întregului capitol.
14.6. Concluzii:
specifice în cazul procedurilor de insolvență și de faliment deschise
împotriva unei întreprinderi, în accepțiunea Legii nr. 85/2014, la care se
adaugă procedurile de insolvență reglementate de alte acte normative
(O.U.G. nr. 46/2013, Legea nr. 151/2015). Astfel, prin parcurgerea acestui
capitol am studiat noțiuni juridice specifice procedurilor de insolvență și de
faliment, cum ar fi „participanţii în cadrul procedurii insolvenţei”, „cereri de
admitere a creanțelor”, „reorganizare judiciară”, „procedura de lichidare a
bunurilor din averea debitorului”, precum și caracteristicile acestor noțiuni,
astfel cum acestea sunt reglementate de legislația în vigoare și sunt
interpretate de doctrina de specialitate.
14.7. Bibliografie:
1. Bufan Radu, coordonator științific, Tratat practic de insolvență,
2. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, ediția
a VI-a actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019;
3. Cărpenaru, Stanciu D.; Hotca, Mihai Adrian; Nemeș Vasile,
Codul insolvenței comentat. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura
universitar, Editura Universitară, București, 2021.
153

Curs Dreptul Afacerilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Dreptul Afacerilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Raul - Felix HODOȘ

Tema 1. Noțiuni privind definirea statului și a

Tema 2. Definirea și reglementarea dreptului

Tema 3. Întreprinderea - perspectivă juridică

Tema 5. Înterprinderile persoanelor juridice

Tema 6. Fondul de comerţ

Tema 7. Organizarea comerțului

Tema 9. Proprietatea - fundament al activității

Tema 10. Contractele specifice activităților

Tema 11. Raporturile de muncă în cadrul

Tema 12. Plata și instrumentele de plată

Tema 13. Jurisdicția comercială

Tema 14. Procedura insolvenței întreprinderii

Obiectivele cursului sunt următoarele:

Formatul şi tipul activităţilor implicate de

În acest prim capitol se realizează o prezentare a unor termeni juridici

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:

Noțiunea de „drept” este definită ca fiind sistemul regulilor elaborate

Izvoarele dreptului sunt:

Normele juridice sunt întocmite în scopul aplicării lor, urmărindu-se

Aplicarea normelor de drept în timp:

Ieșirea din vigoare a legii:

Aplicarea normelor de drept în spațiu:

Aplicarea normei de drept cu privire la persoane:

1.3.7 Sarcină de învăţare:

2. Păun, Ciprian Adrian, Dreptul afacerilor. Profesioniștii, Editura

3. Miff Angela; Păun, Ciprian Adrian; Oprea Alina, Dreptul afacerilor,

4. Niemesch Mihail, Teoria generală a dreptului. Curs universitar,

5. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului. Ediția 5, Editura C.H.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:

Termenul de „afacere” (considerat sinonim cu termenul „business”)

2.3.2. Dreptul afacerilor - drept original:

Deși a fost considerat ramura cea mai dinamică a dreptului privat, în

2.3.3. Izvoarele dreptului afacerilor:

Dreptul afacerilor și dreptul civil:

Dreptul afacerilor și dreptul comerțului internațional:

2.3.5. Economia de piață. Definiție:

Economia de piaţă este forma economiei de schimb care are la bază

2.3.6. Reglementări cu privire la economia de piaţă

2.3.7 Sarcină de învăţare

Cuvinte cheie: izvoarele dreptului afacerilor; aplicarea în timp și în

2.5. Teste de autoevaluare

2. Hodoș, Raul-Felix; Micu, Daniela, Drept comercial. Curs

3. Cătană, Radu N., Drept comercial în powerpoint, Editura

4. Nemeș, Vasile, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și

5. Păun, Ciprian Adrian, Dreptul afacerilor. Profesioniștii, Editura

6. Piperea, Gheorghe, Drept comercial. Intreprinderea, Editura

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:

3.3.1. Definirea noţiunilor privind întreprinderea:

3.3.2. Tipurile întreprinderii:

Caractere ale întreprinderii economice:

Întreprinderea civilă necomercială:

Această definiție se completează cu definiția generală a întreprinderii,

Caractere ale întreprinderii civile:

3.3.3 Sarcină de învăţare:

Cuvinte cheie: întreprindere; profesionist; întreprinderea economică;

3.5. Test de autoevaluare:

2. Cărpenaru, Stanciu D., Tratat de drept comercial român. Ediția a VI-

3. Miff Angela, Păun Ciprian, Oprea Alina, Dreptul afacerilor, Editura

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:

4.3.1 Întreprinderi persoane fizice.

A. Persoana fizică autorizată:

Condiţii privind înfiinţarea persoanei fizice autorizate: