Toxicologie – Curs

Biotransformarea (metabolizarea) toxicilor

Metabolizarea presupune conversia enzimatică a toxicilor în metaboliţi mai polari,
mai uşor excretabili şi, de regulă, mai puţin toxici.
Organismele acvatice nu posedă sisteme metabolizante pentru xenobiotice,
deoarece acestea excretă compuşii liposolubili direct în apă prin toată suprafaţa corporală.
La organismele terestre însă, biotransformarea este indispensabilă, deoarece substanţele
liposolubile sunt reabsorbite la nivelul tubular renal şi, de aceea, fără metabolizare,
eliminarea acestora ar fi de ordinul zilelor şi chiar anilor (de exemplu, pentru eliminarea
etanolului ar fi necesare 24 de zile).
Organismul animal are posibilitatea de a metaboliza aproape toate structurile
chimice cunoscute. Toţi compuşii exogeni (din exterior) suferă metabolizare, cu excepţia
compuşilor puternic polari (acizii şi bazele tari, minerali şi organici) şi unii compuşi
nepolari (eter etilic, dieldrin etc.).
Metabolizarea este legată de funcţia vitală a organismelor de a se apăra de
compuşii străini acestuia, ce pătrund separat sau odată cu substanţele nutritive şi are loc,
de regulă, în două faze:
➢ în prima fază, un compus, activ sau inactiv biologic, este transformat prin
reacţii de oxidare, reducere sau hidroliză, într-un alt compus, activ sau inactiv;
➢ în faza a doua, compusul iniţial împreună cu produsul său de transformare
trec, prin reacţii de conjugare, într-un compus inactiv din punct de vedere
biologic. Conjugarea presupune generarea unui nou compus rezultat în urma
cuplării unui compus toxic cu un compus endogen (substanță din interiorul
corpului/organsimului).
Astfel, benzenul trece, în prima fază, prin oxidare directă sau prin intermediul
epoxidării, în fenol, difenoli şi trifenoli, iar aceştia suferă, în faza a doua, o conjugare, în
principal cu acidul glucuronic şi cu ionul sulfat. Unii compuși se metabolizează complet
în prima fază (etanolul), în timp ce altele trec direct în faza a doua (fenolul).

Prin metabolizare, în general, polaritatea compusului creşte. Compusul iniţial,

de obicei liposolubil, devine polar în faza I iar în faza a II-a mai polar, când este mai acid
(majoritatea metaboliţilor) sau mai alcalin (ex. piridina). Fiind polari, aceşti ultimi
metaboliţi străbat mai greu barierele membranare lipidice, iar reabsorbţia tubulară este
redusă. Activitatea toxico-dinamică poate varia, în funcție de biotransformări, fie în
sensul inactivării (detoxifierii), fie în sensul bioactivării, respectiv a creșterii toxicității.

1
 Toxicologie – Curs

Eterul etilic şi acidul ftalic sunt eliminaţi nemodificaţi, iar unele substanţe
nepolare, cum ar fi HCH şi insecticidele clorurate nu sunt uşor metabolizate şi nici
excretate fiind depozitate în ţesuturile grase din organism.
Faptul că un singur toxic poate fi metabolizat la un număr imens de produşi
sugerează că organismul nu-l recunoaşte şi ca atare acesta doar interferă cu sistemele de
metabolizare pe care corpul le utilizează de regulă pentru transformarea unor compuşi
exogeni în compuşii proprii. Cu substanţele pe care corpul le recunoaşte, de exemplu
proteinele, aminoacizii, grăsimile etc., lucrurile stau cu totul altfel: căile metabolice sunt
precise şi biotransformarea acestora se desfăşoară în aceeaşi manieră. Exogenul perturbă
buna funcţionare a organismului sau doar a unor ţesuturi şi organe şi, prin aceasta, intră
în reacţie chimică sau de altă natură (fiziologică, mecanică etc.) cu componentele
corpului. În cazul în care obiectul sau compusul introdus în corp nu afectează în nici un
fel structura şi funcţiile organismului, acesta din urmă se comportă pasiv (protezele din
argint sau material plastic implantate în corp).
Reacţiile din faza I constau din introducerea în moleculă a unor grupări reactive
cu polaritate crescută: -OH, -NH2, -COOH, -SH. Cea mai frecventă dintre reacţiile acestei
faze este oxidarea, însă pentru unele xenobiotice reducerea este singura cale de
metabolizare, iar altele se degradează prin hidroliză.
Sediul metabolizării poate fi orice ţesut sau organ, însă sediul principal este
ficatul. Enzimele de metabolizare pot fi prezente atât în organele cât şi în ţesuturile care
facilitează intrarea şi ieşirea din organism (piele, rinichi, plămân, intestin), precum şi în
alte ţesuturi (ochi, plasmă etc.). Sediul metabolizării nu corespunde întotdeauna cu
sediul principal al acţiunii toxice. Astfel, metanolul se metabolizează în primul rând în
ficat, dar efectul toxic se exercită la nivelul retinei, SNC, rinichiului; hidroxilarea 2-
naftilaminei are loc în ficat, dar efectul cancerigen apare în vezica urinară;
tetraetilplumbul este transformat în trietilplumb în ficat, dar metabolitul este toxic în
special pentru SNC; în cazul dimetil-nitrozaminei, sediul metabolizării – ficatul –
corespunde cu sediul principal al acţiunii toxice.
Oxidarea este cea mai frecventă biotransformare dintre reacțiile care se
desfășoară în faza I. Oxidările pot avea loc prin intermediul sistemului enzimatic
microzomial localizat la nivelul reticulului endoplasmatic hepatic. Acest sistem are o
plasticitate adaptivă, fapt care permite un răspuns la creșterea concentrației unui substrat
natural sau unui compus de natură exogenă, prin mărirea concentrației enzimelor
componente datorată proliferării reticulului endoplasmatic. Astfel, viteza oxidării acestor
compuși este mărită (induție enzimatică chimică, medicamentoasă etc).
Enzimele pot fi împărţite în două categorii: enzime biochimice (parametabolice)
şi xenobiotice (xenometabolice).
Enzimele biochimice catalizează biotransformarea substanţelor endogene, precum
şi a substanţelor (metaboliţilor) care prezintă asemănări structurale cu substanţele
endogene, deoarece, odată metabolizate şi ajunse la locul de acţiune a enzimelor, acestea
nu le mai pot diferenţia de substratele lor normale şi le metabolizează pe aceeaşi cale.
Enzime ca: alcooldehidrogenaza, aldehiddehidrogenaza, DOPA-decarboxilaza, mono-
aminooxidaza, colinesterazele nespecifice plasmatice, guanaza, nucleotidazele,
xantinoxidaza degradează deopotrivă substratele naturale şi pe cele străine, dar similare
ca structură.

2
 Toxicologie – Curs

Enzimele xenobiotice catalizează biotransformarea majorităţii xenobioticelor

(substanţe chimice industriale, poluanţi, medicamente, cancerigeni, aditivi alimentari),
care nu prezintă, ca atare sau ca metaboliţi, asemănări structurale cu substratele normale.
Aceste enzime au sediul în microzomi şi realizează în special oxidările. În 1955, Axelrod
a pus în evidenţă un sistem de enzime ce necesită NADPH şi oxigen molecular, oxidazele
cu funcţii mixte microzomiale (Microsomal Mixed Function Oxydases) sau OFMM. În
microzomi se mai găsesc şi unele reductaze şi hidrolaze.
Există şi substanţe metabolizate atât pe căile normale, cât şi pe cele caracteristice
xenobioticelor. De exemplu, etanolul se oxidează în citoplasmă prin intermediul alcool-
dehidrogenazei (enzimă biochimică) şi în microzomi prin intermediul unui sistem
enzimatic asemănător.
Enzimele biochimice se mai deosebesc de OFMM prin localizarea, numărul,
specificitatea şi activitatea acestora. Enzimele de oxido-reducere biochimică au sediul în
special în mitocondrii, enzimele de hidroliză în lizozomi, citoplasmă, plasmă sangvină,
iar OFMM se găsesc aproape exclusiv în microzomi. Enzimele biochimice sunt
diversificate şi în cantitate suficientă pentru a satisface metabolizarea substratelor endo-
şi exogene; numărul OFMM este mic sau chiar redus la un sistem unic şi universal de
oxidaze. Enzimele OFMM sunt lipsite de specificitate, deoarece metabolizează
numeroase substraturi cu structuri diferite, în timp ce enzimele biochimice sunt specifice.
Oxidarea este realizată de oxidazele cu funcţii mixte microzomiale (OFMM), un
sistem enzimatic component al membranelor reticulului endoplasmatic neted (REN).
Acest sistem este constituit din două hemoproteine (citocromul P450 şi citocromul b5),
două flavoproteine (NADPH-citocrom P450-reductaza şi NADH-citocrom b5-reductaza),
o fosfolipidă (fosfatidilcolina). În reacţie sunt necesari: oxigenul molecular (O2),
nicotinamid adenin-dinucleotid fosfatul în forma redusă (NADPH) iar uneori şi
nicotinamidadenin-dinucleotidul în forma redusă (NADH).
În tabelul 1 sunt ilustrate o serie de exemple de reacții de oxidare microzomală.
Tabel 1. Exemple de reacții de oxidare microzomală
Tipul reacției Compusul sau toxicul Produsul rezultat
Oxidarea alifatică n-propil benzen 3-fenilpropan-1-ol (2-ol sau 3-ol)
Epoxidarea Naftalină 1-naftol și 2-naftol
Dezaminarea oxidativă Aldrin Dieldrin
N-dealchilarea Amfetamină Fenilacetonă
O-dealchilarea N,N-dimetil-p-nitrofenil N,N-dimetil-p-nitrofenil carbamat
carbamat
S-dealchilarea 4-nitroanisol p-nitrofenol
N-oxidarea Trimetilamină Trimetilamin oxid
N-hidroxilarea Anilina Fenilhidroxilamină
P-oxidarea difenilmetilfosfină Difenilmetilfosfin oxid
Sulfoxidarea Metiocarb Metiocarb sulfonă
Desulfurarea Paration Paraoxon

Metabolizarea non-microzomială include, de asemenea, oxidări (oxidarea

alcoolilor primari, a aldehidelor alifatice şi aromatice, dezaminarea oxidativă a aminelor
aromatice şi aril-substituite; de exemplu serotonina și adrenalina pot fi convertite la

3
 Toxicologie – Curs

aldehide cu ajutorul enzimei monoamin oxidază, MAO), precum şi reduceri (disulfuri, N-

oxizi, S-oxizi) şi reacții de hidroliză (a esterilor, amidelor), însă enzimele sunt localizate
în mitocondrii, citoplasmă, plasmă sangvină.
Reducerea este un proces asistat de reductaze, enzime preponderent produse de
bacteriile de la nivelul intestinului și mai puțin la nivelul țesuturilor mamiferelor. De
exemplu, nitroreducerea microzomală a nitrobenzenului la anilină presupune doi
intermediari nitrozobenzenul și fenilhidroxilamina. Azobenzenul poate fi convertit la
anilină printr-o reacție de reducere microzomală.
Hidroliza este reacția prin care sunt scindate legături esterice, amidice sau
fosforice. Atât la nivelul țesuturilor animale cât și al plasmei se găsesc esteraze și
amidaze (proteaze) care catalizează hidroliza compușilor corespunzători.
Dintre esterazele cele mai cunoscute menționăm:
o Arilesterazele – catalizează hidroliza esterilor aromatici;
o Carboxiesterazele – catalizează hidroliza esterilor alifatici;
o Colinesterazele – catalizează hidroliza esterilor colinei.
Implicaţiile toxicologice ale metabolizării din faza I:
- metaboliţii sunt mai polari, dar nu neapărat mai puţin toxici şi nu se poate
defini biotransformarea ca detoxifiere;
- apariţia metaboliţilor mai toxici explică faptul că unele xenobiotice sunt
inactive in vitro, dar devin active in vivo (Parationul, Schradanul, glicozizii
cianogenici, cloralhidratul, fenacetina etc);
- apariţia metaboliţilor cu activitate diferită de a compusului iniţial este
caracteristică unor xenobiotice (ex. primidona trece parţial în fenobarbital cu
proprietăţi sedative, alături de cele anticonvulsivante);
- activarea enzimelor microzomiale, respectiv inhibarea, sub acţiunea
xenobioticelor administrate concomitent sau anterior dă naştere la fenomenul
de inducţie, respectiv de inhibiţie enzimatică.

Reacţiile din faza a II-a reprezintă procese de conjugare: glucuronoconjugarea,

sulfoconjugarea, acetilarea, conjugarea cu aminoacizi, metilarea, mercaptarea şi
sulfurizarea.
Una dintre cele mai importante reacţii este glucuronoconjugarea, deoarece acidul
glucuronic, glucuronil-transferaza şi nucleotidul de activare (acidul uridin-5-difosfo--D-
glucuronic) se găsesc în majoritatea ţesuturilor (ficat, rinichi, intestin) şi, de asemenea,
datorită varietăţii de grupări (-OH, -SH, -NH2) pe care acidul glucuronic poate fi
transferat. Glucuronoconjugarea se poate exercita asupra alcoolilor alifatici și aromatici,
acizilor carboxilici, compușilor cu grupări sulfidril și a aminelor. Glucuronil-transferaza
este localizată în microzomi.
Sulfoconjugarea se realizează asupra aceloraşi grupări ca şi
glucuronoconjugarea, prin transferul sulfatului provenit în special din aminoacizi
sulfuraţi. Sulfotransferaza se găseşte în citoplasmă, mai ales în celulele renale, hepatice şi
intestinale. Coenzima este 3-fosfoadenozin-5-fosfosulfatul (PAPS).
Acetilarea implică transferul grupărilor acetil la nivelul aminelor aromatice,
hidrazinelor, sulfamidelor și al unor amine alifatice primare. Reacția este catalizată de N-
acetiltransferaza în prezența acetil-CoA. Acetilarea are loc în ficat şi în celulele

4
 Toxicologie – Curs

sistemului reticulo-endotelial. În unele situații acetilarea scade hidrosolubilitatea și crește

toxicitatea (cazul izoniazidei, ).
Metilarea are loc în ficat şi rinichi şi spoliază organismul de grupări metil pe care
le transferă de la metionină (sub forma S-adenozil-metioninei sau SAM) şi de la bazele
xantinice. De exemplu, nicotina în urma reacției de metilare este convertită la ionul de N-
metil nicotiniu.
Mercaptarea are sediul în rinichi, iar metaboliţii rezultaţi sunt uneori mai toxici,
însă mai uşor de eliminat. Sulfurizarea reprezintă o reală detoxifiere, deoarece toxicitatea
sulfocianurii faţă de cianură este foarte slabă, însă eficienţa reacţiei este redusă, din cauza
cantităţilor limitate de rodanază disponibilă.
Conjugarea cu aminoacizi se exercită asupra acizilor carboxilici, a acizilor
aromatici care pot forma conjugați cu glicocolul (glicina), acidul glutamic, arginină sau
ornitină. De exemplu, în cazul plantelor, ierbicidul 2,4-D este conjugat cu acidul aspartic
și excretat prin peretele celular. Conjugarea compușilor carboxilici din categoria
xenobioticelor se realizează prin intemediul unor enzime mitocondriale (hepatice sau
renale). Acidul benzoic este activat prin formarea unui ester activat al coenzimei A (în
prezența acil-CoA sintetazei și a acetil-CoA) după care în prezența acil-CoA:glicin N-
aciltransferazei se formează acidul hipuric.
Conjugarea cu glutation este o reacție catalizată de glutation S-transferaza,
rezultând compuși conjugați cu glutation care se clivează cu ajutorul γ-glutamil
transpeptidazei. Produșii rezultați sunt acetilați și rezultă astfel derivați N-acetil-cisteinici
(acizi mercapturici) care sunt eliminați rapid.

Suplimentar – Examen Licenta

Procesul de glucurono-conjugare

Reactiile de glucurono-conjugare sunt reactii de inactivare, cu formare de compusi intens

hidrofili, usor de eliminat. Metabolitii formati in urma glucurono-conjugarii sunt de tipul
O-eter sau O-ester glucuronat.

Prin glucuronoconjugare sunt transformati atat compusi endogeni (bilirubina, hormoni

steroizi, vitamine precum acidul nicotinic, derivati ai colesterolului), precum si
numeroase substante exogene si metabolitii acestora rezultati in urma reactiilor din faza I,
cu structura fenolica sau de acid carboxilic.

5
 Toxicologie – Curs

Procesul de glucuronoconjugare este un proces consumator de energie, care necesita o

activare prealabila. Forma activa a glucuronil-transferazei hepatice este UDP-glucuronil-
transferaza. Procesul metabolic decurge prin formarea din G-1-fosfat si UTP a UDP-
glucozei, care apoi este dehidrogenata, in prezenta coenzimei NAD+, forma oxidata, la
acid UDP-glucuronic (UDP-GA, numit si acid uridin -5'-difosfoglucuronic). Forma activa
a acidului glucuronic astfel rezultata (UDP-GA) este legata de metabolitul hidroxilat sau
carboxilat al unei substante exogene medicamentoase, la nivelul microzomilor hepatici.
Secventele metabolice implicate in metabolizarea pe aceasta cale sunt urmatoarele:

Numeroase medicamente sunt supuse, in cadrul fazei a II-a de metabolizare, procesului

de glucuronoconjugare: acid p-aminobenzoic, acid salicilic, cloramfenicol, morfina,
paracetamol, diazepam, mentol, fenolftaleina etc.
Deoarece activitatea UDP-glucuronil-transferazei este foarte redusa la nou-nascut,
administrarea unor medicamente care se metabolizeaza pe aceasta cale poate duce la
reactii adverse grave, fie prin deplasarea unor compusi endogeni de pe substrat (cresterea
cantitatii de bilirubina libera in detrimentul celei conjugate cu aparitia icterului nuclear),
fie prin capacitatea redusa de metabolizare (aparitia sindromului cenusiu dupa
administrare de cloramfenicol).

6
 Toxicologie – Curs

Dintre numeroasele exemple de biotransformare prin glucurono-conjugare prezentam in

figura nr. 21 reactiile de conjugare din faza a II-a pentru morfina si acid salicilic (rezultat
prin hidroliza aspirinei).