Cuvântul, unitate lexicală

Cuvântul reprezintă unitatea lexicală (unitatea de bază a vocabularului). Totalitatea

unităților lexicale formează vocabularul (lexicul) limbii.

Privite ca unități lexicale, cuvintele se împart din punct de vedere al structurii în:

 simple: mama, masă, oraș, frumos, a merge, sus, pe, și

 derivate: preșcolar, neștiutor
 compuse: doisprezece, bunăvoință, dreptunghi, binefăcător, bună-credință,
bun-simț, floarea-soarelui, pasărea-paradisului, redactor-șef
 îmbinări stabile de cuvinte (combinații de cuvinte), dar care din punct de
vedere al înțelesului se comportă „ca un singur cuvânt”

O serie de lingviști consideră că în categoria unităților lexicale intră nu doar

cuvintele simple și compuse sau locuțiunile, dar și îmbinările stabile de cuvinte (construcții
complexe precum expresiile, zicătorile sau proverbele. Din punct de vedere lexicologic,
construcțiile complexe funcționează în vorbire ca entități distincte și au o structură care nu
poate fi modificată, în schimb poate fi analizabilă sintactic. Modificarea componentelor
acestor structuri atrage după sine anularea caracterului de unitate distinctă.

 locuțiune: de treabă, a băga de seamă, din când în când, prin urmare

 expresii: se face luntre și punte, cum te văd și cum mă vezi
 zicători: are zile cu carul, a dat în mintea copiilor, na-ți-o frântă că ți-am
dres-o
 proverbe: Prietenul la nevoie se cunoaște. Cine se scoală de dimineață
departe ajunge.

Cuvinte vs. unități lexicale

Diferența dintre cuvinte în general și cuvinte privite ca unități lexicale poate fi

înțeleasă mai bine cu ajutorul următorului exemplu.

Prin urmare , când îl rog ceva de bun-simț se face luntre și punte și mă

ajută.

Dacă analizăm fraza, vom observa că este compusă din 17 cuvinte privite într-un
sens general, care înseamnă:

 11 unități lexicale individuale: a ajuta, bun-simț, când, ceva, de, a se face

luntre și punte, îl, mă, prin urmare, a ruga, și
 din care 8 sunt cuvinte simple: când, îl, rog, ceva, de, și, mă, ajută
 un cuvânt compus: bun-simț
 locuțiune: prin urmare
 expresie: a se face luntre și punte
Exercițiu: Indică, în textul următor, tipul unităților lexicale:

„Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă, să se bată el singur cu oştile
împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă
de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele
rupte de la gâturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de
hore, şi, când era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de
voinic.”
 Formă și sens: sens de bază, sens secundar, sens propriu, sens figurat
Rolul contextului în crearea sensului

Sensul unui cuvânt se stabileşte numai într-un context, care poate fi înţeles ca:
a) un enunţ;
b) un text;
c) o situaţie de comunicare în care apare un cuvânt.

Un cuvânt izolat poate avea mai multe sensuri.

Într-un anumit context însă, acel cuvânt are o singură semnificaţie.

I. Sensul propriu (denotativ):

Sensul propriu este:

– sensul obişnuit al unui cuvânt;
– cunoscut de toţi vorbitorii;
– legat de un aspect din realitate.

Sensul propriu are două aspecte:

a) sensul propriu de bază;
b) sensul propriu secundar.

A. Sensul propriu de bază reprezintă ceea ce un cuvânt are specific în sine în orice context.

Exemple de cuvinte cu sens propriu de bază:

a) braţ (parte a corpului omenesc);
b) picior (parte a corpului omenesc);
c) gură (cavitate bucală).

B. Sensul propriu secundar este sensul ce rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de
context.

Exemple de cuvinte cu sens propriu secundar:

a) braţul balanţei;
b) piciorul podului;
c) gură de canal.

II. Sensul figurat (conotativ)

Sensul figurat este:

– sensul neobişnuit al unui cuvânt;
– folosit cu valoare expresivă;
– folosit pentru a forma o imagine poetică.
Exemple de cuvinte cu sens figurat:
a) pe-un picior de plai;
b) pe-o gură de rai;
c) primăvara din sufletul meu;
d) el este oglinda părinţilor săi;
e) el a mers după steaua lui.
 Categorii semantice: sinonime, antonime, omonime, cuvinte polisemantice, câmpul
lexical

I. Clasificarea categoriilor semantice

Categoriile semantice exprimă proprietățile și relațiilor esențiale care apar între sensurile
cuvintelor. În funcție de posibilitățile cuvintelor de a avea unul sau mai multe sensuri și de
modul în care formele cuvintelor și sensurile acestora se grupează, se pot distinge
următoarele categorii semantice (semasiologice): monosemia, polisemia (polisemantism),
sinonimia, omonimia, antonimia și paronimia.

Monosemia (monosemantismul) este însușirea unor cuvinte de a avea un singur sens.

Cuvintele care au această însușire se numesc cuvinte monosemantice.

Polisemia (polisemantism) este însușirea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Cuvintele
cu această însușire se numesc cuvinte polisemantice.

Sinonimia este relația de echivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care au
formă diferită. Cuvintele a căror sensuri se află în acest tip de relație se numesc sinonime.

Omonimia este relația de nonechivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care se
pronunță în același fel. Cuvintele care se află în această relație se numesc omonime.

Antonimia este relația de opoziție între sensurile a două cuvinte care aparțin aceleiași clase
lexico-gramaticale și care se referă la aspecte opuse din realitate. Cuvintele cu acest tip de
relație se numesc antonime.

Paronimia este relația între două cuvinte cu formă aparent identică, dar cu sensuri diferite,
motiv pentru care acele cuvinte pot fi ușor confundate. Cuvintele care pot fi confundate
datorită formei cvasiidentice se numesc paronime.

II. Sinonimele

Sinonime sunt cuvintele cu forme diferite, dar cu înțeles identic sau foarte asemănător. Altfel
spus, două sau mai multe cuvinte sunt considerate sinonime dacă între sensurile lor există o
relație de echivalență.

Relația de sinonimie se stabilește la nivelul unui sens, iar uneori la nivelul mai multor
sensuri.
 parfum = aromă
 speranță = nădejde
 amor = iubire, dragoste
 adevărat = real, autentic, veritabil
 a vorbi = a spune, a grăi, a rosti
 deștept = inteligent, isteț, ager
Teoretic, sinonimia se referă la capacitatea cuvintelor de a denumi în mod identic două
aspecte din realitate. Practic, însă, în cele mai multe situații nu se poate vorbi de o sinonimie
perfectă, totală între cuvinte. Chiar dacă sensul (sensurile) coincide, cuvintele respective nu
pot fi folosite în absolut orice context. Prin urmare, din perspectiva conținutului, cuvintele nu
sunt identice.

Spre exemplu timp = vreme, dar cele două sinonime nu pot fi folosite în aceleași contexte. În
contextul timp frumos, putem spune și vreme frumoasă, dar nu și în timpurile verbului,
rezultatul ar fi vremurile verbului.

Atunci când un cuvânt are mai multe sinonime, spunem despre ele că formează serii
sinonimice. Câteva exemple de serii sinonimice:
 mândru = îngâmfat, fudul, arogant, încrezut
 fermecat = încântat, vrăjit, captivat
 acord = concordanță, coincidență, congruență
 josnicie = ticăloșie, mârșăvie, nemernicie, infamie
 imobil = clădire, locuință, cămin, domiciliu, casă

A. Clasificarea sinonimelor

Din perspectiva tipurilor de unități lexicale între care pot exista relații de sinonimie,
sinonimele se împart în: lexicale, lexico-frazeologice, frazeologice.

1. Sinonime lexicale
Atunci când relația de echivalență se stabilește între două sau mai multe cuvinte, sinonimele
sunt lexicale. Când ne referim la sinonime, de cele mai multe ori, avem în vedere sinonimele
lexicale.
 ață = sfoară
 efemer = trecător
 frizură = coafură
 prieten = amic, apropiat
 vechi = antic, arhaic
 fruct = rod, poamă

2. Sinonime lexico-frazeologice
Atunci când relația de echivalență se stabilește între un cuvânt și o unitate frazeologică,
sinonimele sunt lexico-frazeologice.
 a muri = a da ortul popii, a trece în neființă
 stilou = toc rezervor
 epitaf = inscripție funerară
 capitală = cetate de scaun
 debușeu = piață de desfacere

3. Sinonime frazeologice
Atunci când relația de echivalență se stabilește între două unități frazeologice, sinonimele
sunt frazeologice.
 a trece în neființă = a-și da obștescul sfârșit
 a o lua la sănătoasa = a spăla putina
În funcție de gradul de echivalență semantică și de numărul de sensuri suprapuse,
sinonimele (lexicale) se împart în: sinonime totale, sinonime parțiale (imperfecte sau
relative).

1. Sinonime totale

Sinonime totale (perfecte sau absolute), deși puține la număr, au sensul identic și se stabilesc
între:
 ambii termeni din limba populară sau familiară: bostan = dovleac („cap”); burtă =
pântece; cioc = plisc („gură”); femeie = muiere; gustar = secerar („august”)
 un termen din limba literară și un termen popular: antrax = dalac; caporal =
căprar; soldat = cătană; salivă = scuipat
 un termen din limba literară și un termen regional: căciulă = cușmă; compas =
țircălam; cumnat = șogor; ficat = mai; usturoi = ai; supă = leveșe
 un termen din limba literară și un termen învechit: colonel = polcovnic; document =
zapis; pompier = pojarnic
 un termen din limba literară și un termen poetic: cristal = cleștar; pământ =
glie; trandafir = roză; pahar = potir

În stilurile științific-tehnic și oficial-administrativ regăsim termeni care prezintă o sinonimie

perfectă sau aproape totală.
 lexic = vocabular
 sodiu = natriu
 sulf = pucioasă
 cord = inimă
 oră = ceas
 cupru = aramă;
 vest = apus
 decret = decizie
 hotărâre = dispoziție

2. Sinonime parțiale
Sinonimele parțiale (relative), cele mai multe ca număr, sunt apropiate ca sens și se întâlnesc
de regulă în cuvinte vechi și polisemantice.
 bun = prețios, valoros, blând, gustos
 a trimite = a expedia
 priceput = destoinic
 cuvânt = vorbă, discurs, cuvântare
 a uni = a lega, a conecta, a împreuna, a solidariza

Cuvintele anterioare sunt sinonime foarte apropiați sau identici dacă sunt privite izolat.
Atunci când sunt introduse în contexte diferite, apar o serie sensuri și nuanțe semantice
diferite. Prin urmare, sinonimele se diferențiază prin:
 nuanțe semantice: susur, șoaptă, freamăt, murmur, zvon
 nuanțe de întrebuințare: a făuri, a realiza, a înfăptui, a crea, a plăsmui
 răspândirea teritorială: noroi, glod, tină
 gradul de expresivitate: față, chip, obraz, figura, mutră, moacă

III. Antonimele
Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită și înțeles opus. Altfel spus, două sau mai multe
cuvinte sunt considerate antonime dacă între sensurile lor există o relație de opoziție.

Opoziția sensurilor poate fi totală sau parțială.

Atunci când sensurile se exclud reciproc și sunt contradictorii din punct de vedere logic,
vorbim de opoziție totală (adevărat ≠ fals; corect ≠ incorect; logc ≠ ilogic, mare ≠ mic; bun ≠
rău).

Atunci când între sensurile opuse ale cuvintelor se poate stabili o diferențiere prin gen sau
specie (bărbat ≠ femeie; cocoș ≠ găină; domestic ≠ sălbatic; erbivor ≠ carnivor), vorbim de
opoziție parțială.

Prin urmare, teoretic am putea vorbi de o antonimie totală și parțială (întocmai ca

la sinonime și omonime), dar practic (tradițional) antonimele parțiale sunt excluse din
categoria antonimelor.

A. Părți de vorbire antonime

Predispoziția pentru relația de antonimie o au cuvintele care exprimă calități și însușiri,

aprecieri diverse, relații cantitative și cantitative, precum și alte aspecte estetice, morale sau
filosofice. Relația de antonimie are în vedere aspecte opozabile din realitate, dar care aparțin
aceluiași domeniu din realitate. Prin urmare, antonimele aparțin aceleiași clase lexico-
gramaticale (aceleași părți de vorbire) și pot fi:
 adjective: bun ≠ rău; frumos ≠ urât; dulce ≠ acru; bucuros ≠ trist; cald ≠ rece; mic ≠
mare; iubire ≠ ură; curaj ≠ lașitate
 substantive: bunătate ≠ răutate; frumusețe ≠ urâțenie; bucurie ≠ tristețe; căldură ≠
răceală; prefață ≠ postfață; cinste ≠ necinste
 verbe: a da ≠ a lua; a veni ≠ a pleca; a intra ≠ a ieși; a iubi ≠ a urî; a înfrunzi ≠ a
(se) desfrunzi; a coborî ≠ a urca; a începe ≠ a sfârși
 adverbe: bine ≠ rău; sus ≠ jos; repede ≠ încet; aici ≠ acolo; aproape ≠ departe;
încolo ≠ încoace
 pronume: tot ≠ nimic; cineva ≠ nimeni; toți ≠ niciunul
 prepoziții: înaintea ≠ înapoia; pe ≠ sub; în ≠ din; deasupra ≠ dedesubt; spre ≠
dinspre
 conjuncții: și ≠ nici

B. Clasificarea antonimelor

1. Antonime lexicale
Atunci când relația de opoziție se stabilește între două cuvinte, antonimele sunt lexicale.
Când ne referim la antonime, de cele mai multe ori, avem în vedere antonimele lexicale.

Antonimele lexicale pot avea rădăcină diferite sau aceeași rădăcină. Atunci când rădăcina
diferă, opoziția se realizează prin prefixe.

Cele mai numeroase și cele mai cunoscute sunt cele cu rădăcină diferită, multe din acestea fac
parte din fondul lexical vechi al limbii. În plus, după unii lingviști, antonimele autentice sunt
numai acelea care au radicali diferiți.
  antonime cu radicali diferiți (heterolexe): cald ≠ frig; lumină ≠ întuneric; sus ≠ jos;
aprinde ≠ stinge; bucurie ≠ tristețe
 antonime cu același radical (homolexe): antebelic ≠ postbelic; poetic ≠ apoetic;
exclude ≠ include; prefață ≠ postfață

Antonimele cu același radical își manifestă opoziția prin:

 prefixe antonimice: ante-; post-; con-; in-; des-; în-; ex-; in-; dis-; con-; post-; pre-;
pro-; anti-; sub-; supra-
 prefixe negativ (privativ): ne-; in-; i-; dez-/des-

2. Antonime lexico-frazeologice
Atunci când relația de opoziție se stabilește între un cuvânt și o unitate frazeologică,
antonimele sunt lexico-frazeologice.
 a uita ≠ a-și aduce aminte
 rău ≠ de treabă
 a ascunde ≠ a da pe față
 a opri ≠ a da drumul
 a dormi ≠ a fi treaz

3. Antonime frazeologice
Atunci când relația de opoziție se stabilește între două unități frazeologice, antonimele
sunt frazeologice.
 slab de înger ≠ tare de înger
 a încurca ițele ≠ a descurca ițele
 a da cu împrumut ≠ a lua cu împrumut
 a o lua la sănătoasa ≠ a sta în loc
 a ridica în slăvi ≠ a face de două parale

4. Antonime afixale
Antonimele afixale sunt cuvintele în care opoziția se manifestă prin
intermediul afixelor (prefixelor și sufixelor).
 prefixale (opoziția se stabilește între prefixelor): hipotermie ≠ hipertermie
 sufixale (opoziția se stabilește între sufixelor): cățeluș ≠ cățelandru

IV. Omonimele

Omonimele sunt cuvinte cu formă identică și înțeles total diferit. Altfel spus, cuvintele
identice din punct de vedere sonor și grafic, dar diferite ca sens, sunt omonime.
 lac („apă stătătoare”) ‒ lac („soluție din rășini folosită pentru a proteja unele obiecte”)
 broască („animal amfibiu”) ‒ broască („încuietoarea ușii”)
 război („mașină folosită pentru obținerea țesăturilor) ‒ război („conflict armat”)
 bancă („scaun lung pentru mai multe persoane”) ‒ bancă („instituție financiară”)

O particularitate importantă a omonimelor este că sensul cuvintelor nu poate fi dedus decât în

contexte diferite. Exemplul următor ilustrează perfect legătura dintre înțelegerea cuvintelor
omonime și contextul în care apar: „Dacă este vie / Să-i spui să vie / La noi la vie.”

A. Clasificarea omonimelor
În exemplele anterioare, omonimia a fost surprinsă între unități lexicale distincte. Dar există
și omonimie între formele flexionare ale unor cuvinte distincte sau chiar între formele
flexionare ale aceluiași cuvânt. În funcție de aceste caracteristici, omonimele pot fi împărțite
în mai multe feluri.

1. Omonime lexicale

a. Omonimele lexicale sunt cuvintele care aparțin aceleiași clase gramaticale, au sensuri
diferite și au origini diferite. La rândul lor, acestea se împart în omonime totale și parțiale.
 milă („sentiment”) ‒ milă („unitate de măsură”)
 leu („animal”) ‒ leu („unitate monetară românească”)

b. Omonimele totale sunt cuvintele care au toate formele flexionare identice (singular și
plural), dar care au etimologie (origine) diferită.
 baie/băi („scăldat”) ‒ baie/băi („încăpere pentru îmbăiere”)
 casă/case („clădire pentru locuit”) ‒ casă/case („dulap în care sunt ținuți banii”)
 bancă/bănci („scaun lung pentru mai multe persoane”) ‒ bancă/bănci („instituție
financiară”)
 lac/lacuri („apă stătătoare”) ‒ lac/lacuri („soluție din rășini folosită pentru a proteja
unele obiecte”)

c. Omonimele parțiale (numite și omonime false) sunt cuvintele care nu au toate formele
flexionare identice și au etimologii diferite.
 sare/defectiv de plural („folosită în alimentație”) ‒ sare/defectiv de plural („ceva spus
cu farmec”) ‒ sare/săruri („substanță chimică”)
 masă/mese („obiect de mobilă”) ‒ masă/mase („mulțime de oameni”)
 turna/torn/torni/toarnă („a vărsa un lichid”) ‒ turna/turnez/turnezi/turnează („a
înregistra un film cinematografic”)
 acorda/acord/acorzi/acordă („a da ceva cu grijă”)
‒ acorda/acordez/acordezi/acordează („a regla frecvența unui aparat”)
 cot/coate („parte a articulației”) ‒ cot/coturi („cotitură, întorsătură”)
‒ cot/coți („unitate de măsură”)

2. Omonime lexico-gramaticale
Omonimele lexico-gramaticale sau omoforme sunt cuvintele care aparțin unor clase
gramaticale diferite (părți de vorbire diferite), au sensuri diferite și origini diferite.
 mic (adjectiv) ‒ mic (substantiv „mâncare românească”)
 (un) cer (substantiv) ‒ (eu) cer (verb)
 (un) fluier (substantiv) ‒ (eu) fluier (verb)
 noi (pronume) ‒ noi (adjectiv)
 dar (conjuncție) ‒ (un) dar (substantiv)
 sare (verb) ‒ sare (substantiv)
 toc (verb) ‒ toc (substantiv)

3. Omonimele gramaticale
Omonimele gramaticale (morfologice) sunt forme flexionare identice ale aceluiași cuvânt,
care au sensuri diferite.
 (a unei) cărți (genitiv-dativ, singular) ‒ (niște) cărți (nominativ-acuzativ, plural)
 (a) aduna (infinitiv) ‒ aduna (imperfect persoana a III-a, singular)
  (eu) adunam ‒ (noi) adunam
 (el) cântă ‒ (ei) cântă
 (un) copil ‒ (acestui) copil
 (eu) merg ‒ (ei) merg
 (el să) vină ‒ (ele să) vină

Cuvinte omografe și omofone

Cuvintele se deosebesc între ele și în funcție de modul în care se realizează în scris și oral.
Din acest punct de vedere, cuvintele se împart în omografe și omofone.

Putem spune despre cuvintele omonime că sunt omografe și omofone, numai în măsura în
care folosim noțiunile de omograf și omofon pentru a sublinia forma grafică identică a
cuvintelor (omograf), respectiv forma sonoră identică a cuvintelor (omofon). Un cuvânt nu
are cum să fie și omograf și omofon în același timp, dacă ținem cont de faptul că omografia
are ca și caracteristică pronunția diferită, iar omofonia scrierea diferită.

Cuvinte omofone Fonetic identice – grafic diferited

Cuvinte omografe Grafic identice – fonetic diferite

Atunci când un cuvânt are o formă scrisă identică cu un alt cuvânt ( grafic identice ) și are
aceeași pronunție ( fonetic identice ), acel cuvânt este omonim.

V. Cuvinte polisemantice

Cuvintele polisemantice sunt acele cuvinte care au două sau mai multe sensuri. Aproximativ
80% din lexicul activ sunt cuvinte polisemantice.
Stabilirea calității de cuvânt polisemantic se face prin analiza comparată a contextelor în care
cuvântul respectiv este folosit. Toate contextele distincte în care regăsim cuvântul pot atribui
tot atâtea sensuri distincte cuvântului respectiv.
Atunci când un cuvânt este frecvent folosit în numeroase contexte și are multe sensuri,
spunem despre el că are parte de o inflație semantică (pletoră semantică). Fenomenul de
inflație semantică este întâlnit la multe cuvinte din vocabularul fundamental. Spre exemplu,
cuvinte precum gură, cap, mână, face, fi, lua au fiecare din ele peste zece sensuri principale,
cărora li se adaugă alte sensuri secundare.
În tabelul următor sunt enumerate câteva contexte în care apare cuvântul polisemantic cap și
sensurile pe care le primește în aceste contexte.
Cauzele polisemiei
Cuvintele nu denumesc un singur aspect din realitate, ci categorii diferite de aspecte, rezultate
din asociații convenționale. Spre exemplu, cuvântul prag are două sensuri, care trimit la două
categorii de obiecte: „partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți” și
„ridicătură de teren în formă de prag, treaptă de stâncă greu de trecut”. Pentru vorbitorii
limbii române există o asemănare între cele două categorii de obiecte care permite folosire
aceluiași cuvânt pentru ambele realități. Pe baza acestei asemănări, convențional, de la sensul
de bază al cuvântului prag „partea de jos a tocului ușii”, s-a format al doilea sens derivat
„ridicătură de teren”.
O altă cauză a polisemiei poate fi și influența unor cuvinte străine. Sensurile derivate ale unor
cuvinte pot fi împrumutate și folosite precum în limba străină din care au fost copiate. Spre
exemplu, cuvântul pânză cu înțelesul „țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă” a
primit după modelul împrumutat din limba franceză (fr. toile) sensul de „bucată de țesătură
deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; tablou”.
VI. Câmpul lexical

În lingvistică, termenii câmp lexical și câmp semantic denumesc ansambluri formate cu

scopul de a grupa cuvintele în diverse clase pe baza ariei de semnificație acoperită de ele,
pornind de la diverse câmpuri noționale în care se încadrează cuvintele.

Câmpul lexical este format din:

 toate cuvintele care aparţin aceluiaşi domeniu şi sunt înrudite semantic;
 sinonimele lor;
 derivatele lor;
 expresiile care le cuprind.

Cuvintele care alcătuiesc un câmp lexical reprezintă toate aceeași parte de vorbire:
substantive sau adjective sau verbe etc.

Exemple:
 câmpul lexical al culorilor – roșu, verde, albastru, verzui, albăstrui, sângeriu,
roșiatic, albastru de Voroneț, verde-închis, albastru-deschis, azuriu, smolit etc.
 câmpul lexical al meseriilor – zidar, pietrar, avocat, apărător, instalator, profesor,
dascăl, pedagog, avocățel, profesoraș, ajutor de tipograf, electrician auto, redactor
tehnic etc.

APLICAȚIE:

Identifică în textele de mai jos cuvinte care aparțin câmpului lexical al:

a. naturii :
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
(Lună în câmp- N. Stănescu)

b. orașului:
Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.
Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.
(Sufletul metalic al orașului- N. Stănescu)
c. armatei:
Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.
(Basorelief cu eroi- N. Stănescu)

d. spațiului:
Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă.
(Alfa- N. Stănescu)

e. timpului:
Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.
(Douăsprezece noaptea, cu dor – N. Stănescu)

f. somnului: …
Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, –
acela că existăm…
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenule, snopule, grâule.
Şi m-am gândit -Doamne,
ce fel de pâine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?
(Somnul și trezia- N. Stănescu)