C 12 anatomie farm II

Cerebelul sau creierul mic este a doua cea mai mare structură a creierului.
Cerebelul este aşezat în partea posterioară și inferioară a cutiei craniene, suprapus
trunchiului cerebral, sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale, de care este separat
printr-o structură meningeală - duramater - numită cortul cerebelului. Are formă
ovoidă, cântăreşte 140 g şi are o suprafaţă 100000 mm2. Cerebelul este împărţit prin
două şanţuri longitudinale în trei lobi: unul central numit vermis şi doi laterali sau
emisfere cerebeloase.
Cerebelul are trei feţe: una superioară, în raport cu cortul cerebelului care îl
desparte de lobii occipitali ai emisferelor cerebrale; una inferioară, în raport cu feţele
cerebeloase ale osului occipital şi una anterioară, în raport cu faţa posterioară a
trunchiului cerebral, de care este despărțit prin ventriculul cerebral IV. Trei perechi de
fibre nervoase susțin cerebelul și formează legături nervoase comunicante cu celelalte
structuri nervoase. Acestea sunt reprezentate de cele trei perechi de pedunculi
cerebeloși: superiori, mijlocii și inferiori.
Cerebelul este format din substanţă cenuşie şi albă:
- substanţa cenuşie formează scoarţa cerebeloasă la suprafaţă şi nuclei
cerebeloşi în profunzime.
- substanţa albă se află sub scoarţa cerebeloasă spre care trimite prelungiri
subţiri.
Substanţa cenuşie formează:
- stratul extern, subțire, numit scoarţă cerebeloasă care este formată din trei
straturi celulare (dinspre suprafață spre interior: molecular, intermediar sau al
celulelor Purkinje și granular) cu structură și funcții diferite şi
- nucleii cerebeloşi, dispuşi în interiorul cerebelului în formaţiuni pereche:
nucleii fastigiali, nucleii globoşi, nucleii emboliformi, nucleii dinţaţi situați în
centrul emisferelor cerebeloase.
Substanţa albă formează stratul profund și gros al cerebelului și este formată
din fibre nervoase aferente, eferente care sosesc și părăsesc scoarța cerebeloasă și
fibre de asociație dintre cele două emisfere.
Pe suprafaţa cerebelului se observă o serie de șanțuri și fisuri care împart
cerebelul în lobi, lobuli și folii.
Legăturile cerebelului cu trunchiul cerebral se fac prin cele trei perechi de
pedunculi cerebeloşi: superiori care leagă cerebelul de creierul mijlociu, mijlocii ce
trimit impulsuri ale mișcărilor voluntare de la creier spre punte și cerebel și inferiori
care leagă cerebelul de bulbul rahidian și măduva spinării.
Din punct de vedere filogenetic și funcțional, cerebelul este format din trei părți:
arhicerebelul, paleocerebelul și neocerebelul. Conexiunile acestora formează trei
circuite cerebeloase (aferenţe şi eferenţe nervoase) cu funcții și căi anatomice
distincte:
1. Circuitul vestibulo-arhicerebelos. Acesta permite cerebelului să intervină
în menţinerea echilibrului şi coordonarea mişcărilor globilor oculari.
2. Circuitul spino-paleo-cerebelos. Prin informaţiile proprioceptive pe care le
primeşte, cerebelul elaborează răspunsuri pe care transmite neuronilor
 motori medulari pentru ajustarea tonusului muscular la necesităţile posturii
şi elaborarea mişcărilor elementare ale corpului.
3. Circuitul cortico-neocerebelos care permite cerebelului să intervină în
controlul mişcărilor complexe ale membrelor.

Creierul este reprezentat de diencefal și emisferele cerebrale.

Diencefalul sau creierul intermediar se află în jurul ventricului trei, de o parte
şi de alta a emisferelor cerebrale care îl acoperă aproape în întregime și împreună cu
care ocupă cea mai mare parte a cutiei craniene. Este o mare regiune autonomă a
creierului formată din structuri vitale.
Cele mai importante structuri ale diencefalului sunt: talamusul, hipotalamusul,
epitalamusul și glanda pituitară.
a. talamusul este o masă ovoidală mare de substanţă cenuşie dispusă antero-
posterior care ocupă 4/5 din diencefal. Talamusul prezintă patru feţe şi două
extremităţi, una superioară numită tubercul talamic şi una posterioară numită pulvinar.
Feţele sale participă împreună hipotalamusul şi cu alte structuri nervoase la formarea
pereţilor ventriculului III şi a ventriculilor laterali. Talamusul reprezintă centrul de
integrare a întregii sensibilităţi a organismului cu excepția mirosului. El permite
discriminarea senzorială și asigură senzația de atenționare, în special pentru stimulii
dureroși. Ar fi responsabil pentru starea de șoc ce urmează după o traumă serioasă.
b. hipotalamus este o mică parte a diencefalului localizată sub talamus unde
formează partea bazală și pereții laterali ai ventriculului cerebral trei. Este format din
mai mulți nuclei interconectați cu alte porțiuni ale sistemului nervos. Hipotalamusul
este descris ca un centru autonom și are importante funcții vitale legate direct sau
indirect de regularizarea funcților viscerale. El este centrul cel mai important pentru
coordonarea funcţiilor organelor interne, a instinctelor şi a stărilor emoţionale.
Centrii hipotalamusului ţin sub control: ritmul veghe somn, reglarea temperaturii
corpului, metabolismul apei și a bilanțului electrolitic, metabolismul glucidic, lipidic,
presiunea arterială, secreţia sudorală, funcţia sexuală, emoțiile, controlul funcțiilor
endocrine, tonusul de excitabilitate a scoarţei cerebrale.
c. Epitalamusul reprezintă porțiunea dorsală a diencefalului care formează o
porțiune subțire a tavanului ventriculului trei. În interiorul acestuia se găsesc plexurile
coroide ce secretă LCR-ul.
Din porțiunea terminală a epitalamusului se formează și glanda pineală
(epifiza) care are funcție neuroendocrină.
Glanda hipofiză este plasată în șaua turcească, situată inferior de diencefal de
care este legată printr-o structură nervoasă numită infundibul. Hipofiza este o glandă
endocrină care structural și funcțional este împărțită într-o parte anterioară,
adenohipofiza și o parte posterioară, neurohipofiza care ține direct de SNC.

Creierul sau encefalul este format din două straturi: unul superficial numit
cortex cerebral sau scoarță cerebrală, alcătuit din substanță cenușie cu o grosime de
2-4 mm. și un strat gros profund care este format din substanță albă.
Emisferele cerebrale sunt două structuri de aspect ovoidal cu axul lung dispus
antero-posterior. Acestea sunt formate din 5 perechi de lobi cerebrali. Emisferele
cerebrale îndeplinesc funcţii superioare corticale cum ar fi: percepţia impulsurilor
senzoriale, provocarea mişcărilor voluntare, stocarea memoriei, a proceselor de
gândire şi raţionament, a comportamentului instinctual şi emoţional. Emisferele
cerebrale reprezintă cca 80 % din masa creierului.
Cele două emisfere cerebrale sunt despărţite printr-un şanţ median adânc, numit
fisura interemisferică, într-o emisferă dreaptă şi o emisferă stângă. În această fisură
pătrunde o prelungire a dureimater denumită coasa creierului. Legătura dintre
emisfere se realizează la baza fisurii interemisferice printr-o lamă mare de substanţă
albă numită corpul calos. Acesta este format din trigonul cerebral, chiasma optică,
spaţiul perforat anterior, tuberculul cenuşiu, tija pituitară, corpii mamilari,
spaţiul perforat posterior şi pedunculii cerebrali. Fiecare emisferă cerebrală are în
porțiunea centrală o cavitate numită ventricul lateral în care se găsește LCR.
La cei mai mulţi oameni emisfera stângă controlează aptitudinile analitice şi
verbale ca cititul, scrisul şi matematica iar cea stângă se ocupă de sursele spaţiale şi
artistice ale inteligenţei. Corpul calos unifică și armonizează atenţia şi sensibilitatea
celor două emisfere, uşurând procesele de învăţare şi memorare.

Unei emisfere cerebrale i se descriu: 1. 3 feţe:

Faţa externă sau supero-laterală vine în raport cu bolta şi părţile laterale ale
craniului. Pe suprafaţa ei se găsesc trei şanţuri adânci: şanţul central sau scizura
Rolando, şanţul lateral sau scizura Sylvius, şanţul perpendicular sau scizura parieto-
occipitală care delimitează patru lobi: frontal, parietal, temporal şi occipital. Lobii
prezintă nişte şanţuri mai puţin adânci care delimitează între ele girii sau
circumvoluţiunile emisferelor cerebrale, care au rolul de a crește suprafaţa scoarţei
până la 1800-2200 cm2.
Faţa internă sau medială, orientată spre fisura interemisferică, prezintă în
partea inferioară formaţiunea de legătură intercomisurală, care uneşte cele două
emisfere cerebrale, numită corp calos. Faţa medială a lobului occipital prezintă
şanţul calcarin.
Faţa inferioară este în raport cu baza craniului şi este împărţită de şanţul lateral
în două părţi: partea anterioară care prezintă spre anterior faţa orbitală a lobului
frontal, la mijloc se găseşte şanţul olfactiv în care se găsesc bulbul şi tractul olfactiv
iar posterior şi lateral sunt girii orbitali. Partea posterioară a feţei inferioare se
numeşte şi temporo-occipitală şi este traversată de şanţuri anteroposterioare care
delimitează giri.
2. Scizurile sau şanţurile. Există 3 scizuri importante:
- şanţul central sau scizura Rolando, începe sus pe muchia supero-medială a
emisferei şi coboară oblic, pe faţa externă spre anterior.
- şanţul lateral sau scizura Sylvius este cel mai adânc; începe anterior pe faţa
inferioară a fiecărei emisfere şi urcă pe faţa externă a ei spre posterior.
- şanţul perpendicular sau scizura parieto-occipitală ce se află în partea
posterioară şi externă a emisferelor. Pe faţa internă, şanţul perpendicular extern se
continuă cu şanţul perpendicular intern, de pe care porneşte un alt şanţ numit
scizura calcarină împreună cu care delimitează un lob de formă triunghiulară numit
lobul cuneat.
 3. Lobii emisferici: Între scizuri se găsesc lobi care poartă numele oaselor
craniene cu care vin în raport. Pe fiecare emisferă se disting lobii: frontal, parietal,
temporal, occipital şi lobul insulei.
Lobul frontal formează porţiunea anterioară a fiecărei emifere cerebrale.
Scizura lui Rolando îl desparte de lobul parietal. Scizura Silvius separă lobul frontal
de cel temporal. Girusul precentral, situat imediat înaintea scizurii Rolando, este o
importantă arie motorie care răspunde de iniţializarea impulsurilor motorii
voluntare pentru muşchii scheletici, analizarea experienţelor senzoriale şi oferă
răspunsuri legate de personalitate, memorie, emoţii, raţionament, judecare, planificare
şi comunicare verbală.
Lobul parietal se găseşte posterior de scizura Rolando şi nu este prea bine
delimitat în rest. Girusul postcentral situat înapoia scizurii lui Sylvius este o
importantă zonă senzitivă somatică pentru că răspunde la stimulii cutanaţi şi
receptorii musculari din tot corpul. În plus aici se formează funcţia de înţelegere a
limbajului vorbit şi articularea verbală a gândurilor şi emoţiilor, a interpretării textului
şi formelor obiectelor cu care umblăm.
Lobul temporal este situat sub lobul parietal și în porțiunea posterioară a
lobului frontal. De ambii lobi este separat prin șanțul lui Sylvius. Lobul temporal
conţine centrii auzului care primesc fibre nervoase de la cohleea urechii interne,
interpretează unele experienţele senzoriale şi stochează memoria experienţelor
aparatelor auditiv şi vizual.
Lobul occipital se află deasupra cerebelului de care este separat prin cortul
cerebelelui şi formează porţiunea posterioară a creierului. El nu prezintă o separare
distinctă faţă de lobii parietal şi temporal şi are rol important în vedere integrând
mişcările ochilor pentru direcţionare şi focusare, pentru corelarea imaginilor vizuale
cu experienţele vizale precedente şi cu alţi stimuli senzoriali.
Insula este un lob situat profund la nivelul scizurii Sylvius, care nu poate fi
văzut la suprafaţă fiind acoperit de ceilalţi lobi. Are rol în memorare şi de integrare
a celorlalte activităţi cerebrale.
Scoarţa cerebrală sau cortexul cerebral este locul unde se realizează funcţiile
complexe de relaţie cu mediul încojurător, integrarea corpului într-un tot unitar,
sediul conştiinţiei şi al limbajului. Are o grosime de 1,5-4 mm şi un număr de 14-18
miliarde de neuroni.
În regiunile mai vechi din punct de vedere filogenetic există două straturi de
neuroni: strat granular, superficial şi stratul piramidal mai profund. În regiunile mai
nou apărute ale cortexului se găsesc 6 straturi celulare:
- Stratul molecular, are rol de protecţie și este format din multe nevroglii şi
puţini neuroni foarte mici.
- Stratul granular extern cu număr mare de neuroni mici cu nucleu mare. Este
sediul sensibilităţii.
- Stratul piramidal extern cu celule piramidale mijlocii. Este sediul motricităţii.
- Stratul granular intern cu celule nervoase mici. Reprezintă al doilea strat al
sensibilităţii.
- Stratul piramial intern cu un număr mare de celule piramidale mari (celule
Beţ). Reprezintă al doilea strat al motricităţii.
- Stratul fusiform sau polimorf cu celule fusiforme, poliforme, triunghiulare.
 Aceste straturi sunt repartizate neuniform pe suprafaţa cortexului, determinând
zone receptoare (senzitive, senzoriale) care predomină în straturile granulare şi zone
motorii în care predomină în straturile piramidale. Între acestea se găsesc zone de
asociaţie care formează cea mai mare parte a cortexului.
Se deosebesc:
- zone senzitive ce recepţionează excitaţiile de tact, durere, temperatură, mio-
artro-kinetice şi care se găsesc în circumvoluţia centrală posterioară, cea anterioară şi
în lobul frontal.
- zone senzoriale care recepţionează: excitaţii auditive în lobul temporal extern;
excitaţii olfactive, pe faţa inferioară a lobilor temporal şi frontal; excitaţii gustative, la
piciorul circumvoluţiunii centrale posterioare, în regiunea operculului rolandic;
excitaţii vizuale, în lobul occipital de o parte şi de alta a scizurii calcarine.
- zone motorii dispuse în lobul frontal
- zone de asociaţie cu rol de legătură între aceste structuri.
Substanța albă formează porțiunea profundă și groasă a creierului. Este formată
din axoni mielinizați, dendrite și asocieri de celule nevroglice. Aceste fibre formează
miliarde de legături în creier prin care informația sub forma impulsurilor electrice sunt
transmise centrilor nervoși. Sunt trei tipuri de fibre:
1. Fibre de asociere care se referă la conexiunile ce se fac în cadrul aceleiași
emisfere.
2. Fibre comisurale care conectează neuronii și girusurile unei emisfere de
cealălaltă. Exemple sunt corpul calos și comisura anterioară.
3. Fibre de proiecție care formează tractusurile ascendente și descendente.
Acestea transmit impulsurile de la creier la alte porțiuni cerebrale sau ale
măduvei spinării.
Nucleii bazali sau corpii striați sunt mase de substanţă cenuşie specializate,
situate profund la baza emisferelor cerebrale, deasupra şi lateral de talamus. Cel mai
proeminent ganglion bazal se numeşte corpus striatum, după aspectul său striat, de
alternare a benzilor de substanță albă cu insule de nucleii cenușii. Corpus striatum
este format din mai multe mase ganglionare: nucleul caudat care are formă de
virgulă și este dispus superior în ventriculul lateral, nucleul lentiform dispus inferior.
Între cei doi nuclei se găsește o bandă groasă de substață albă. Nucleul lentiform este
format dintr-o porţiune laterală numit putamen şi o porţiune medială numită globus
pallidus. Aspectul diferit al nucleilor este dat de tipul neuronilor, de mărimea acestora
și de gradul lor de mielinizare. Corpul striat are conexiuni numeroase și complexe. În
principiu, corpul striat este un ansamblu de structuri motorii care participă la
mecanisme de reglare: fie prin conexiune inversă de tipul feed-back, fie prin circuitele
sale multisinaptice care conectează diferitele teritorii funcționale ale SNC în ambele
sensuri.
Au rol important în reglarea motilităţii musculare automate stereotipe,
participând la formarea căii extrapiramidale. Rolul principal este acela de a modula
mişcările active comandate de scoarţă. Afectarea ganglionilor bazali generează o
variată disfuncţionlitate motorie ca tremuratul, rigiditatea musculară şi mişcări fără
scop întâlnite în sindroame sau boli ca: – Sindromul Parkinson, boală degenerativă
de origine necunoscută sau care apare secundar după encefalită, ateroscleroză, leziuni
cerebrale manifestată prin tremurături ale părților distale ale extremităților, rigiditate
musculară diminuarea amplitudinilor mișcărilor și rigiditatea feței. - Degenerescența
hepato- lenticulară (Boala Wilson) – boală congenitală care apare ca urmare a unei
mutații la nivelul genei care codifică o molecula care ajută la transportarea cuprului.
Cuprul se depune în diverse organe, afinitate mai mare având ficatul și creierul, mai
ales la nivelul ganglionilor bazali. Apare tremor intenţional, mișcări atetozice,
dizartrie, rigiditate, - Coreea reumatică Shydenham, - Coreea Huntington, etc.
Arile cerebrale implicate în vorbire sunt în general localizate în cortexul
cerebral a emisferei stângi atât la dreptaci cât și la stângaci. Acestea sunt:
Aria Broca sau aria motorie pentru vorbire este localizată în girusul inferior
stâng al lobului frontal. Aria lui Broca este o regiune din lobul frontal al emisferei
dominante (de obicei stânga) cu funcții importante în procesul vorbirii. Procesarea
limbajului a fost legată de această zonă odată cu studiile Pierre Paul Broca care a
constatat pierderea capacității de vorbire la pacienți cu leziuni în girusul frontal
inferior (afazia Broca).
Aria Wernicke este a doua dintre cele două părți ale cortexului cerebral
asociate cu vorbirea (cealaltă este aria Broca). Aceasta este implicată în înțelegerea
limbajului scris și vorbit. Aria Wernike este situată în treimea posterioară a girusului
temporal superior și zonele ce înconjoară lobul parietal inferior. Unii o identifică cu
aria de asociație auditivă din girusul temporal superior, anterior de cortexul auditiv
primar. Aici se află locul cel mai implicat, în mod constant, în recunoașterea
cuvintelor vorbite. Funcția acestei arii este de a transforma stimulii senzoriali în
reprezentări neuronale sub formă de cuante, astfel încât acestea să permită asocieri ce
duc la înțelegerea sensului unui cuvânt. Afazia Wernike produce o vorbire
caracterizată prin cuvinte potrivite dar amestecate haotic sau cuvinte inventate,
cunoscută ca „salată de cuvinte„. Pacienții nu înțeleg limbajul vorbit sau scris.
Girusul angular localizat la joncțiunea dintre lobii parietal, temporal și
occipital reprezintă centrul de integrare a informațiilor auditorii, vizuale și
somatestezice. Afectarea acestei zone produce și ea afazie. Unii pacienți cu această
arie afectată la emisfera stângă pot vorbi și înțelege limbajul vorbit dar nu pot citi și
scrie, sau alți pacienți pot să scrie o propoziție dar nu o pot citi, probabil datorită
afectării proiecției de la lobul occipital (implicat în vedere) spre lobul angular.

Vascularizația SNC. Creierul primeşte sânge arterial prin patru vase arteriale
care sunt ramuri pereche din arterele carotide interne şi arterele vertebrale.
Acestea se unesc pe faţa inferioară a creierului în jurul glandei hipofize. Această
confluenţă permite ca sângele arterial să rămână relativ constant chiar dacă una din
cele patru ramuri se ocluzează.
Arterele vertebrale provin din arterele subclaviculare, de care se despart la
baza gâtului, după care merg în sus spre encefal. Ele merg prin găurile transverse ale
vertebrelor cervicale şi pătrund în carniu la nivelul marii găuri occipitale. În craniu,
cele două artere vertebrale se unesc pentru a forma, la nivelul punţii, artera bazilară.
Aceasta merg de-a lungul feţei inferioare a creierului şi spre urechea internă şi se
termină formând două artere cerebrale posterioare care vascularizează porţiunea
posterioară a creierului. Arterele posterioare comunicante sunt ramuri care derivă
din arterele posterioare cerebrale şi participă la formarea cercului arterial, numit şi
cercul lui Willis, din jurul glandei hipofize, împreună cu arterele carotide interne.
 Ramurile arterei carotide interne provin din artera carotidă comună. Ramurile
arteriale urcă prin gât până la nivelul bazei craniului pe care îl traversează prin
canalul arterei carotide de la nivelul osului temporal. Ajunsă la suprafaţa creierului
artera carotidă dă mai multe ramuri. Trei din cele mai importante sunt: artera
oftalmică pentru ochi şi structrurile anexe, arterele cerebrale anterioare şi mijlocii
ce se adresează creierului. Arterele carotide interne se conectează cu arterele cerebrale
posterioare la nivelul cercului arterial.
Perechea de vene jugulare interne drenează sângele venos de la nivelul
creierului, a meningelor şi a regiunilor profunde ale gâtului şi feţei. Acestea se
formează din numeroase sinusuri venoase craniene reprezentate de o serie de canale
poziţionate între cele două foiţe ale duramater. Sinusurile venoase primesc sânge
venos de la venele cerebrale, cerebeloase, oftalmice şi meningeale.