Capitolul I

Partea I. Cercetare teoretică

CAPITOLUL 1. CADRU GENERAL PRIVIND DEZVOLTAREA
UNIUNII EUROPENE
I.1 Noțiuni introductive
Continentul european se bucură de pace de peste 50 de ani. Cooperarea economică și liniștea
au transformat peisajele Europei de Vest și Centrale, care timp de secole au fost dominate de
competiție și război. După cum se poate argumenta, această transformare a avut încă de la început
dimensiuni multiple. Preocupările economice și de securitate s-au amestecat cu dorința de a stabili
regimuri democratice stabile care să respecte drepturile fundamentale ale omului. Împreună, statele
Uniunii Europene (UE) formează cea mai mare economie din lume. Formarea UE justifică astfel
atenția noastră în sine. Cu toate aste, o analiză a modului în care a apărut cooperarea în această
regiune oferă perspective asupra modului în care ar putea apărea cooperarea în alte domenii.
Efectele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial și amenințarea constantă a unei
confruntări Est-Vest au făcut ca reconcilierea franco-germană să devină o prioritate. Decizia de a
pune în comun industriile cărbunelui și oțelului din șase țări europene, introdusă în vigoare prin
Tratatul de la Paris din anul 1951, a marcat primul pas către integrarea europeană. Tratatele de la
Roma din 1957 au întărit bazele acestei integrări și noțiunea de viitor comun pentru cele șase țări
europene implicate.
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (prescurtat CECO),
sau Tratatul de la Paris, a fost semnat la 18 aprilie 1951 și a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Pentru
prima dată, șase state europene au convenit să lucreze pentru această formă de integrare. Acest
tratat a pus bazele Comunității Europene prin înființarea unui corp executiv cunoscut sub numele de
Înalta Autoritate, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de Justiție
și a unui Comitet Consultativ.1 Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002 la sfârșitul perioadei de
valabilitate de 50 de ani prevăzute la articolul 97. În conformitate cu Protocolul nr. 37 anexat la
tratate (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniune), valoarea netă
a activelor CECO la momentul dizolvării acesteia a fost atribuită Fondului de cercetare pentru
cărbune și oțel pentru a finanța cercetarea statelor membre în sectoarele legate de industria
cărbunelui și a oțelului.
Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (prescurtat CEE) și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (prescurtat CEEA, altfel cunoscută sub denumirea de Euratom) sau
Tratatele de la Roma, au fost semnate la 25 martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Spre deosebire de Tratatul CECO, Tratatele de la Roma au fost încheiate pentru o perioadă
nelimitată (articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul EAECT), ceea ce le conferea
un statut cvasi-constituțional. Cele șase țări fondatoare au fost Belgia, Franța, Germania, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos.
Statele fondatoare ale CECO au fost clare cu privire la intențiile lor pentru acest demers, și
anume că acesta a fost doar primul pas către o Federație Europeană.2 Piața cărbunelui și oțelului
avea să fie un experiment care putea fi extins treptat în alte sfere economice, culminând cu o Europă
politică.
Scopul Comunității Economice Europene a fost de a stabili o piață comună bazată pe cele
patru libertăți de circulație (mărfuri, persoane, capital și servicii). Scopul Euratom a fost de a
coordona furnizarea de materiale fisionabile și programele de cercetare inițiate sau în curs de
pregătire de către statele membre privind utilizarea pașnică a energiei nucleare.
Preambulele celor trei tratate relevă o unitate de scop în spatele creării Comunității
Europene, prin convingerea că statele Europei trebuie să conlucreze pentru a construi un viitor
comun, deoarece numai aceasta le va permite să-și controleze destinul.

1
Zlătescu, I.M., (2018), “Instituții europene și drepturile omului”, Institutul romând pentru drepturile omului, București,
România, pp. 101-115;
2
Tătar, R.G., (2014), “Drept comunitar european”, Editura Nagrad, Lugoj, pp. 17-31;

5
Capitolul I

I.2 Istoricul Uniunii Europene

Origini istorice
Înainte de 1939, puterile europene încă se puteau bucura de lumina mai multor secole de
expansiune europeană și de preeminență pe scena mondială. Ele au condus imperii vaste și au ținut
în stăpânire soarta națiunilor de pe tot globul. Șase ani mai târziu, războiul, ocupația străină și
distrugerea totală schimbaseră peisajul politic al Europei pentru totdeauna. Coloniile profitaseră de
ocazie pentru a căuta independența, economiile interne erau în prăbușire, iar guvernele erau
înfometate după resurse.
Pentru o vreme, iluziile au amplificat distrugerea materială. Franța, ocupată timp de cinci
ani, contestată în posesiunile sale din Asia de Est și Orientul Mijlociu și divizată de clivajele interne
în timpul războiului, pretindea totuși că este una dintre cele mai importante puteri globale. Este
adevărat că a încercat chiar să reducă și să dividă Germania după al Doilea Război Mondial prin
aducerea zonelor cheie sub controlul francez într-un mod care amintește de Tratatul de la Versailles
din 1918. Și Anglia credea că va juca în continuare un rol global, chiar dacă ar trebui să facă acest
lucru într-un a reconstruit Commonwealth-ul, mai degrabă decât să conducă un imperiu absolut.
Chiar și puterile mici, precum Țările de Jos și Belgia, și-au imaginat că mai au de jucat un rol extra-
european în Indiile de Est și în Africa.
Astfel de iluzii s-au confruntat curând cu realități dure. Renașterea economică franceză s-a
bazat pe sprijinul american, dar Washingtonul avea planuri foarte diferite față de Paris în ceea ce
privește renașterea germană și viitorul Imperiului Francez. Celelalte puteri ar trebui să recunoască
în mod similar că, în incipientul Război Rece, SUA și-ar putea dicta preferințele divergente asupra
imperiului, rolului european în străinătate și protecționismului economic. Mai mult, în Războiul
Rece al superputerilor nucleare, era clar că Anglia, Franța și Germania nu puteau fi altceva decât
jucători minori. Nu aveau forțele de descurajare convențională împotriva unui atac sovietic și nu
aveau capacități nucleare proprii la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor ‘50.3
Mai multe preocupări au survenit astfel, cu principalulul rol de a alimeta preferințele marilor
puteri din Europa. Conștienți că un alt mare război le va pecetlui soarta, liderii politici au fost
dispuși să întreprindă o varietate de strategii pentru a atenua șansele izbucnirii unui astfel de război.
Conflictul intra-european și încălcările flagrante ale drepturilor omului care au însoțit războiul
trebuiau evitate cu orice preț. Cooperarea economică și militară a devenit astfel indisolubil legată și
a fost considerată necesară pentru a garanta democrația și bunăstarea cetățenilor. În plus, Franța,
găsindu-se în imposibilitatea de a bloca reînarmarea Germaniei, dorea o organizație care să lege în
mod credibil Germania și să-și reducă potențialele ambiții. Toate statele doreau cu adevărat o
garanție militară americană pentru a apăra Europa, precum și sprijin financiar american pentru
reconstrucție. Răspunsul la astfel de dileme părea să stea din ce în ce mai mult într-un accent mai
eurocentric și în niciun caz într-o orientare globală și într-o cooperare mai strânsă între europeni în
afacerile economice și militare.

Organizații timpurii și înrudite cu Uniunea Europeană

Cooperarea europeană în anii postbelici a cuprins o mare varietate de forme instituționale,
dintre care se vor menționa doar câteva. Belgia, Țările de Jos și Luxemburg au creat în 1947 o
organizație economică (cunoscută ca BENELUX) care vizează reducerea tarifelor interne și
implementarea unui tarif extern comun - un principiu care ar informa integrarea ulterioară la scară
mai largă. Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (prescurtată OEEC), creată în 1948,
a oferit un alt forum pentru gestionarea afacerilor economice. OEEC a fost creată în mare măsură
pentru a restabili comerțul liber și plățile internaționale, precum și pentru a canaliza ajutorul
Planului Marshall către șaisprezece state europene.
Însă primii pași către integrarea europeană nu au fost orientați numai către câștiguri
economice. Suferința masivă cauzată de genocid și încălcări ale drepturilor omului de o amploare
fără precedent a inspirat guvernele să caute mijloacele pentru a preveni orice reapariție a unor astfel
3
https://www.bruegel.org/keyword/eu-budget, accesat la data 27.01.2023/2115;

6
Capitolul I

de evenimente. Consiliul Europei, format din zece state membre în 1949, a instituit o Convenție a
Drepturilor Omului și o Curte Europeană a Drepturilor Omului pentru a monitoriza și a judeca
nemulțumirile. Noutatea aranjamentului instituțional constă în statutul supranațional al Curții și în
direct efectul Convenției. Adică, persoanele fizice, odată ce au epuizat căile de atac interne, puteau
iniția direct proceduri prin instituțiile Consiliului Europei.
Preocupările de securitate s-au mutat în tandem. Încărcarea sovietică asupra Cehoslovaciei
în 1948 și presiunea asupra Poloniei, Ungariei, României și Bulgariei au determinat Anglia, Franța
și țările Benelux să semneze Tratatul de la Bruxelles, promițând ajutor reciproc împotriva unui
inamic comun. Războiul din Coreea a accelerat răspunsurile americane și europene pentru a se
pregăti pentru eventualitatea unui război fierbinte pe continentul european. Totuși, angajamentele
coloniale, în special cele ale Franței în Indochina și ale Marii Britanii în teritoriile sale de peste
mări, le-au exagerat capacitățile.
Două opinii principale s-au dezvoltat în acest context. O perspectivă a favorizat integrarea
Germaniei într-un sistem de apărare vest-european, Comunitatea Europeană de Apărare (prescurtat
EDC), împreună cu Franța, națiunile Benelux și Italia. O viziune alternativă a susținut încorporarea
Germaniei în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (cunoscut ca NATO). Adunarea Națională
Franceză nu a reușit să ratifice acordul EDC în 1954, excluzând astfel prima opțiune. Republica
Federală Germania și Italia au semnat atunci Tratatul de la Bruxelles (crearea Uniunii Europene de
Vest, sau UEO) și a urmat aderarea Germaniei la NATO.
Integrarea europeană a constituit astfel încă de la început un proces multidimensional,
condus de o varietate de motive pe lângă perspectiva câștigului economic. Dorința de cooperare
economică și căutarea unor eficiențe de scară s-au îmbinat cu dorința de a crea democrații stabile
care să respecte drepturile inviolabile. Preocupările comune de securitate cu privire la URSS,
nevoia de a lega Germania de apărarea vest-europeană și (inițial) dorința de a preveni orice
renaștere a militarismului german au creat un mediu de încredere reciprocă și încredere în creștere.

Instituțiile fondatoare ale Comunității Europene

În timp ce în perioada postbelică au apărut o varietate de aranjamente instituționale care au
facilitat o integrare mai strânsă, Uniunea Europeană actuală (numită inițial Comunitatea Economică
Europeană) își are rădăcinile în trei organizații. Funcțiile și aranjamentele lor instituționale variate
au reflectat varietatea de obiective pe care le aveau în vedere adepții integrării.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), creată prin Tratatul de la Paris în
1951, cuprindea șase state: cele trei țări Benelux, Franța, Germania de Vest și Italia. Acesta a avut
ca scop reglementarea producției de cărbune și oțel; reducerea tarifelor interne care împiedică
comerțul transfrontalier cu aceste produse; limitarea subvențiilor la aceste sectoare; și stabilirea
unui tarif extern comun. O autoritate supranațională (Înalta Autoritate) ar supraveghea procesul.
Ideea de a reglementa producția de cărbune și oțel s-a îmbinat bine cu înclinația franceză
pentru dirigism sau planificarea și intervenția guvernamentală. Mai mult decât atât, reflectând încă
o dată dimensiunile de securitate ale procesului, cărbunele și oțelul au fost considerate elemente
esențiale pentru orice potențială consolidare militară, sugerând beneficiile pentru monitorizarea
supranațională a acestor sectoare.
Tratatul de la Roma a instituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (sau Euratom)4 în
1957. Euratom a reprezentat un efort comun pentru a dezvolta utilizarea pașnică a energiei nucleare
în cadrul celor șase națiuni membre, deși Franța și Germania au condus în mare măsură proiectul.
Franța dorea să mobilizeze capitalul și know-how-ul german. Republica Federală Germană,
dimpotrivă, dorea să dezvolte utilizarea energiei nucleare, dar nu a putut face acest lucru decât în
context internațional, pentru a evita trezirea preocupărilor cu trecutul său de război. Eficiența de
scară a oferit, o rațiune economică solidă pentru cooperare. Mai departe, fără birocrații interne
înrădăcinate, cooperarea internațională a fost mai ușor de obținut decât în alte sectoare ale
economiei mai consacrate.
4
Christiano, L., M. Eichenbaum, S., Rebelo, B., (2021), “When is the Government Spending Multiplier Large?” Journal
of Political Economy, Vol. 58, pp. 12-21;

7
Capitolul I

Tratatul de la Roma a instituit și Comunitatea Economică Europeană (prescurta CEE)

propriu-zisă, care mai târziu avea să devină sinonimă cu întregul proiect de integrare. Acesta a
urmărit realizarea, în primul rând, a unei uniuni vamale – reducerea tarifelor interne și crearea unui
tarif extern comun. În al doilea rând, a vizat problemele concurenței neloiale și a subvențiilor și,
astfel, a încercat să înceapă procesul care să conducă către o adevărată piață comună.