Parnasianismul

Parnasianismul este un curent literar din a doua jumătate a secolului al XIX-

lea. Parnasianismul a apărut ca o reacție (neo-clasică) la romantism și cultiva
expresia impersonală, descriptivă, ornamentală și cizelată, raportată la peisaje
exotice, dar și la obiecte de artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate
formală.
Termenul provine de la Parnas, munte consacrat lui Apollo si muzelor în
mitologia greacă, și numeste gruparea poeților francezi care, în jurul anului
1850, s-au detașat de lirismul romantic, cultivând o poezie rece, impersonală și
savantă.
 Reprezentanți

Théophile Gautier Leconte de Lisle

Charles Baudelaire José Maria de Héredia
Parnasianismul s-a constituit ca o reacție faţă de arta poetică romantică.
Romantismul era contestat pentru neglijarea aspectului formal al poeziei,
pentru „egotism” (egocentrism) și subiectivism, pentru exces de fantezie,
lirism, sentimentalism și retorism. Aceasta explică de ce parnasienii au urmărit:

– crearea poeziei impersonale: obiecte picturale, reci, erudite (con -

vingerea că personalitatea poetului se manifestă doar prin per fecțiunea
formelor create, considerate actul suprem al artistului);
– perfecțiunea formei poetice: virtuozitatea tehnică și muzicalitatea
versului, combinațiile poetice căutate, plasticitatea și rafi namentul
stilistic al poeziei, delicatețea asociațiilor vizuale sau senzuale.
Totodată, parnasianismul a disprețuit utilitarismul burghez și a încercat
să-l distanțeze de domeniul artistic. Aceasta explică de ce parnasienii au
adoptat în practica poetică:
– conceptul de „artă pentru artă”, care presupune o creație lipsită
de orice valoare educativă, socială, politică și privită ca un joc sau o
plăcere fără vreun scop fi nal;
– disprețul pentru realitatea obiectivă: neglijarea temelor și subiectelor
legate de prezent, interesul pentru Antichitatea greacă sau alte
civilizații ale trecutului, evocarea naturii exotice, descrierea strălucirii
exterioare a lucrurilor.
 Estetica parnasianismului

În primul rând, parnasianismul a însemnat o întoarcere spre valorile clasice, obiectivitate

față de nebulozitățile lirice ale romantismului, obiectivitate susținută și solicitată de formele
prozodice fixe cultivate.[4] Frumosul preferat de parnasieni era cel din picturile și
sculpturile antichității, din miturile și istoriile civilizațiilor arhetipale din toate ariile
planetei, îndeosebi din Hellada.

În spiritul parnasienilor, Antichitatea capătă culori vii, picturalul, vizualul dominând totul:
nimfe cu sâni albi, coborând din ținuturi marmoreene, cu corpuri mlădioase, îmbietoare, de
culoarea petalelor de trandafir, împrăștiind parfumuri, mai ales de liliac, levănțică, roze, cu
îmbrățișări grațioase, într-o muzică misterioasă a lirelor, cu apariția bacantelor într-un „triplu
delir“.

Prin parnasieni, geografia lirică se extinde la întregul cosmos. Când li s-a reproșat
insensibilitatea, parnasienii au protestat; au argumentat că imaginile de seninătate, frazele
echilibrate pot să exprime marile dureri sau idei; au fost de acord că „forma“ poate fi
„impasibilă“, sculpturală, dar foarte pură în liniile sale. Detestarea „incoerenței ideii“, a
„incorectitudinii limbajului“ rămâne punctul invulnerabil al parnasienilor.
În concluzie,pot spune că idealul de perfecțiune,
echilibrul și întoarcerea către miturile antice sunt
trăsături care ne fac să considerăm parnasianismul o
nouă renaștere, în sens modern, a clasicismului antic.