Biomecanica corelată cu

restaurarea protetică pe
implante.
• Raportul coroană/implant:
• Acest raport trebuie să fie întotdeauna mai mic
decât 1
• Situaţiile nefavorabile apar consecutiv atrofiei
osoase verticale postextracţionale şi duc la
creşterea alarmantă a forţelor paraxiale
• Datele literaturii de specialitate ne demonstrează
că în cazul unui raport coroană/implant mai mare
decât 1, fiecare 1 mm în plus creşte cu 4% efectul
de flexiune asupra complexului implantar.
• Pentru depistarea şi evaluarea precisă a viitorului raport coroană/implant se va
realiza un studiu pre-operator
• Cu ajutorul acestuia se va aprecia mărimea şi localizarea precisă a defectului şi
se va alege modalitatea cea mai potrivită de corectare prin tehnici de
augmentare ce vor fi realizate pre-implantar
• În majoritatea situaţiilor, atrofia postextracţională este prezentă nu doar în
sens vertical, ci şi vestibulo-oral, ducând de obicei la optarea pentru tehnici
combinate de augmentare
• Se observă astfel cum o componentă preimplantară (atrofia crestei edentate)
restaurarea protetică prin intermediul raportului copoană/implant
• Inserţia implantelor exercită multiple implicaţii biomecanice asupra viitoarei
restaurări implanto-protetice prin diametrul, topografia şi numărul implantelor,
parametrii aleşi în funcţie de tipul de edentaţiei, topografia şi întinderea ei,
parafuncţiile din antecedente şi tipul viitoarei restaurări
• Cum se alege corect diametrul implanturilor:
• Acest parametru este mai important în asigurarea amortizării
forţelor, deoarece s-a demonstrat faptul că cele mai mari forţe
acţionează la nivelul coamei crestei
• Diametrul se alege în concordanţă cu zona topografică în care
se vor insera respectivele implante
• Astfel, în edentaţiile frontale mandibulare se aleg implante mai
înguste, cu diametrul de 3.3 sau 3.5mm, iar în edentaţiile din
zonele laterale ale arcade mandibulare şi în cele maxilare se
folosesc de obicei implante cu diametrul mediu, de 4.2 sau 4.5
mm, în funcţie de sistemul de implante utilizat
• La pacienţii cu bruxism în antecedente se vor alege implante cu
diametru mai mare cu 1 mm, dacă oferta osoasă permite acest
lucru
• Numărul implanturilor. Punctele cheie în
alegerea corectă:
•  
• Se indică înlocuirea prin câte un implant a
fiecărui dinte lipsă, pentru a se asigura o
distribuţie a forţelor pe o suprafaţă cât mai
mare
• Atunci când din diferite motive nu se poate
realiza acest lucru, se încearcă inserţia a
suficiente implante, dispuse echilibrat
• Astfel, se recomandă să nu existe corp de punte
care să înlocuiască mai mult de doi dinţi pentru
a se evita apariţia unei elasticităţi prea mari a
corpului de punte, elasticitate care va exercita
efecte de flexiune şi de torsiune asupra
implantelor
• Engelman a evidenţiat rolul esenţial pe care îl joacă în
amortizarea forţelor atât numărul implantelor, cât şi
topografia lor
• Din aceste considerente putem menţiona, că cea mai
favorabilă situaţie este dată de inserţia a trei implante
în poziţie tripodică, iar la polul opus se află realizarea
unei extensii distale
• Utilizarea extensiilor distale va fi întodeauna evitată,
deoarece aplicarea forţelor la nivelul acestora
determină flexiuni şi torsiuni asupra implantului situat
în vecinătatea extensiei, datorită creşterii momentului
forţei
• O situaţie particulară în ce priveşte numărul de
implante este întâlnită în cazul molarului inferior ce se
recomandă a fi înlocuit prin două implanturi, orientate
uşor divergent
• Astfel se reduce tendinţa de rotaţie a coroanei, rotaţie
care ar putea determina fractura bontului protetic. Se
vor aplica două bonturi protetice deasupra cărora se va
aşeza o singură capă pe care se va aşeza apoi coroana
molarului
• Edentaţiile totale pot fi reabilitate atât prin restaurări fixe,
cât şi prin lucrări protetice mobilizabile, în funcţie de
numărul şi topografia implanturilor inserate
• În cazul unei edentaţii totale mandibulare se va evita
realizarea unei singure restaurări implanto-protetice fixe,
din cauza elasticităţii mandibulare. Astfel, se va prefera
realizarea a trei restaurări, una frontală şi două laterale
• Tot la mandibulă edentat total, pentru restaurările protetice
mobilizabile sprijinite pe implante este suficientă inserţia a
două implante localizate interforaminal. Uneori se optează
pentru inserţia a 4 implante în regiunea anterioară a
mandibulei
• La maxilă edentat total, pentru suprastructurile protetice
mobilizabile sunt necesare mai multe implante (minim 4)
• Morfologia suprafeței ocluzale a coroanelor din restaurarea
protetică:
• În cazul edentaţiilor posterioare superioare sau inferioare se
recomandă confecţionarea unor lucrări protetice cu relief ocluzal
mai atenuat, şi suprafeţele ocluzale mai înguste în sens vestibulo-
oral, deoarece în regiunile posterioare ale arcadelor suprafaţa
implantelor este mai mică decât suprafaţa radiculară a dinţilor
naturali pierduţi. O suprafaţă ocluzală îngustă scade presiunile
exercitate asupra implantului şi contribuie la o distribuţie mai
fiziologică a forţelor scăzând efectul forţelor laterale.
Forțele masticatorii
 Noțiunea de forță
• Prin noțiunea de forță se definește cauza capabilă să schimbe starea de
repaus sau de mișcare a unui corp.
• Forța este determinată prin direcție, sens, punct de aplicare. Grafic,
forța se reprezintă printr-un segment de dreaptă denumit si vectorul
forței.
• Directia acestui vector este determinat de dreapta din care el face parte;
sensul sau este indicat de săgeată; mărimea vectorului și valoarea lui
scalara sunt determinate prin reprezentarea la scara: O este punctul de
aplicare a forței.
• Dacă considerăm două sau mai multe forțe în același plan, ele pot fi: pe
aceeași direcție, paralele sau concurente.
• Forțele situate în acelaș plan se pot compune și descompune, indiferent
de modul cum sunt situate între ele. Din compunerea mai multor forțe
se obține rezultanța, care la rândul ei poate fi descompusă în forțele
care au compus-o.
 Forțele de același sens și direcție
• Forțele de același sens și direcție se compun
dând o rezultanță de aceeași direcție și sens,
având mărimea egală cu suma celor două
forțe care au compus-o.
 Forțele de aceeași direcție, dar de sens contrar

• Forțele de aceeași direcție, dar de sens

contrar, dau o rezultanță egală cu diferența lor,
având sensul forței mai mari.
 Două forțe concurente
• In cazul a două forțe concurente, rezultatul se
poate obține cu ajutorul paralelogramului
construit de cele doua forțe, având mărimea și
direcția diagonalei paralelogramului trasat.
 Forța ocluzală
• Forța ocluzală în impactul său cu suprafața de
ocluzie se descompune în rezultante
paraaxiale, care tind să deplaseze și să
basculeze dintele.
 Descompunerea forțelor
• Descompunerea forțelor de impact pe planurile cuspidiene depinde de intensitatea
forței, punctul de aplicare, direcția de mișcare mandibulara, coeficientul de frecare
între fețele ocluzale în contact, înclinarea fațetelor cuspidiene, direcția de aplicare
a forței în raport cu planul înclinat.
• Descompunerea forței principale în forțe aberante ce tind să disloce dintele într-un
sens sau altul, depinde în primul rând de punctul de aplicare a forței.
• In cazul în care forța se aplică în centrul feței ocluzale, în axul dintelui, rezultanta
se identifică cu direcția axului dintelui, iar forțele rezultate din descompunerea
forței principale vor fi foarte aproape de zero.
• In cazul în care punctul de aplicare al forțelor ocluzale este excentric, chiar dacă
direcția forței este paralelă cu direcția axului dintelui, rezultanta, ca și forțele
secundare derivate din descompunerea forței principale, vor tinde să răstoarne fața
ocluzală și prin urmare dintele.
• Valoarea momentului de răsturnare este cu atât mai mare cu cât crește intensitatea
forței principale și raportul coroană-radacină.
 Clasificarea forțelor ocluzale
• După caracterul lor pasiv sau activ:
- forțe de acțiune,
- forțe de reacțiune;

• După intensitate:
- liminare,
- supraliminare,
- subliminare;

• După direcție:
- forțe verticale de presiune,
- forțe orizontale, care pot fi tangențiale si radiare.
 Forța de acțiune și reacțiune
• Forța care imprimă o mișcare unui corp este forța activa, iar forța care se opune acestei
mișcări este forța de rezistență (pasivă).
• Atunci când forța activă este egală cu forța de rezistență, corpul este în stare de echilibru.
• În mecanismul masticației, mandibula este supusă la o sumă de forțe active care tind să o
mobilizeze, în contradicție cu forțele pasive de rezistență.
• Forțele active sunt generate de musculatura activă, care imprimă mandibulei mișcare, iar
forțele pasive sunt date de greutatea mandibulei, tonusul musculaturii antagoniste, etc.
• Ridicarea mandibulei și închiderea gurii se produce prin acțiunea întregului grup de
mușchi ridicători care se contractă sinergic.
• Sub influența mușchilor ridicători, mandibula este ridicată și presată către maxilă cu o
putere egala cu forța declanșata de acești mușchi.
• Dar atât direcția de deplasare a mandibulei, cât și forța care o aplică asupra maxiei sunt
determinate de rezultanta acțiunii grupului de mușchi ridicători.
• Astfel, mușchii temporali, prin contracția lor bilaterală, determină mișcare în sens
postero-superior pe o direcție care se întretaie cu planul de la Frankfurt, sub un unghi de
60s, deschis posterior, pterigoidienii interni în sens antero-posterior pe o direcție ce
întretaie planul de la Frankfurt sub un unghi de 110s deschis anterior, iar maseterii au
același sens pe o direcție ce întretaie planul respectiv sub un unghi de 97s cu aceeași
deschidere anterioara.
• Mărimea acestor forțe poate fi calculată cu ajutorul legii lui
Weber, după care forța declanșată de un mușchi este
proporțională cu suprafața sa de secțiune transversală.
• La om, un mușchi cu suprafața de 1cm2 poate declanșa forța
până la 10kgf. Aplicând legea lui Weber în cazul
ridicătorilor mandibulei, s-a stabilit că acesteia pot declanșa
următoarele forțe în sensul arătat mai sus: temporalii 80kgf;
pterigoidienii interni 40kgf, iar maseterii 75kgf.
• Aplicând legea paralelogramului pentru F1 si F2 se obține
F1 care compusă cu F3 duce la R2, rezultanta contracției
tuturor ridicătorilor ce se manifestă pe o direcție normală
pe planul de la Frankfurt și care face un unghi de 75s cu
planul de ocluzie, manifestându-se către superior cu o
mărime de aproximativ 180kgf.
• Dar complexitatea articulației temporo-mandibulare, contracția a numai o
parte din fasciculele musculare, duc la o varietate aproape infinită a
mișcarilor mandibulare ca sens, direcție intensitate a forței, în dependență de
cerințele funcționale ale deplasărilor mandibulare.
• Astfel, forța declanșată în medie de musculatura ridicătoare este de   10-
20kgf la nivelul incisivilor și de 30-50kgf la nivelul lateralilor.
• In timpul masticației, aceste forțe se exercită la nivelul arcadelor dentare și
mai ales al suprafețelor ocluzale, având intensitatea maximă în faza juxta-
ocluzală a masticatiei (Dubecq).
• Deși forțele manifestate la nivelul fețelor ocluzale cresc dinspre anterior spre
posterior, presiunile exercitate la nivelul dinților descresc dinspre anterior
spre posterior.
• Din relația P=F/S se observă raportul invers proporțional dintre presiune și
suprafață.
• Așa se explică faptul că la nivelul frontalilor presiunea este foarte ridicata,
scade la premolari, atinge minimum la molarii de la 6 ani, care au suprafața
ocluzală cea mai mare și crește ușor la molarii de 12 ani și cei de minte, care
au suprafața ceva mai mică decât acestia din urmă.
• Suprafața lateralilor este cu atât mai mare, și deci presiunile
suportate sunt cu atât mai mici, cu cât dinții sunt mai cuspidați.
(În acest caz pentru a afla suprafața lor reală se înmulțește
suprafața fețelor cuspidiene cu cosinusul înclinarii lor, in
medie pentru premolari 1,26, iar pentru molari 1,17).
• Sub acțiunea forțelor active și pasive dinții se pot mobiliza. De
aici necesitatea asigurării unui echilibru static și dinamic al
acestora prin combaterea forțelor care tind sa-i mobilizeze.
• Forțele de reacțiune trebuie să fie egale și de sens contrar forței
ce tinde sa schimbe starea de repaus sau de mișcare a unui
corp pentru ca sistemul dinte-alveolă să fie în echilibru. Forțele
de reacțiune depind de caracteristicile mecano-fizice ale celor
două componente ale complexului dinte-os alveolar, sistem în
cadrul căruia parodonțiul cu interrelațiile sale biologice joacă
rolul fundamental.
• Biomecanica joacă un rol important în asigurarea
unui pronostic favorabil al restaurărilor implanto-
protetice.
• Există numeroşi factori pre-implantari, ai etapei
chirurgicale şi protetice, cu implicaţii biomecanice
importante.
• Toţi aceşti factori au drept scop realizarea unei
armonii, cât mai eficiente a forţelor şi o distribuţie
axială a acestora asupra fiecărui implant, este ştiut
faptul că implantele sunt mult mai vulnerabile la
forţele paraxiale comparativ cu dinţii naturali.
• Totalitatea procedeelor de analiză şi
determinare a solicitărilor şi deformărilor
osoase fac obiectul de studiu al biomecanicii.
• În restaurările protetice pe implante
cunoştinţele de biodinamică sunt importante
deoarece dinţii şi implantele prezintă diferenţe
majore.
• Nici la ora actuală nu ştim cu certitudine dacă
implantele trebuie sau nu să imite mobilitatea
fiziologică dentară.
• Există multe studii care au determinat că implantele nu
trebuie să dispună de sisteme speciale de amortizare,
substratul osos în care se inseră poate să suporte aceste
forţe.
• Diferenţa mare de mobilitate între unii dinţi naturali şi
implante reprezintă unul din principalii factori care stau la
baza eşecurilor biomecanice din cadrul restaurărilor
protetice pe implante cu agregări mixte (pe dinţii naturali şi
implante).
• Menţinerea prin intermediul implantelor a unei suprafeţe de
sprijin asemănătoare cu cea a dinţilor naturali prexeistenţi
are o importanţă majoră la direcţionarea fiziologică, în ax, a
forţelor masticatorii, scăzând rata eşecurilor biomecanice
ale restaurărilor protetice pe implante.
Dintre mijloacele de optimizare a ariei de sprijin amintim:

• utilizarea pe cât posibil a implantelor cu suprafeţe

acoperite (de exemplu cu hidroxioapatită), considerate
mai puţin expuse eşecului traumatice comparativ cu
cele din titan pur sau din aliaje de titan cu suprafeţe
neacoperite;
• creşterea rezistenţei la stres a substratului osos prin
aplicarea graduală a unor forţe de intensitate
progresivă asupra implantelor;
• conectarea implantelor la dinţii naturali devitalizaţi în
prealabil dacă situaţia clinică o impune;
 Adaptarea suprafeţei ocluzale a suprastructurii la
suprafaţa de sprijin a infrastructurii, prin:
• reducerea dimensiunii vestibulo-orale a suprafeței ocluzale, în
vederea stabilirii unui ghidaj de grup redus dar balansat.
• evitarea atât a suprastructurilor cu relief ocluzal aplatizat (care
contribuie la reducerea eficienţei masticatorii) cât şi a celor cu
relief ocluzal foarte accentuat (predispuse la concentrarea stresului
la nivelul infrastructurii şi implicit la interfaţa os implant).
• ghidajul protetic trebuie să fie în concordanţă cu cel existent la
dinţii naturali, prevenind astfel disfuncţiile temporo-mandibulare.
• menţinerea în ocluzie doar a molarilor (când situaţia clinică o
permite) entităţi odontale suficiente asigurării unei bune eficienţe
masticatorii.
• Controlul transmiterii fortelor masticatorii
printr-o examinare atentă a masticaţiei şi
deglutiţiei.
• În cazul când se depistează prezenţa unor
parafuncţii (bruxism) se recomandă utilizarea
gutierelor.
 Factorii care oferă cele mai utile informaţii pentru
stabilirea ariei de sprijin optime a unui implant sunt
reprezentaţi de:

a) suprafaţa de sprijin a dintelui/dinţilor existenţi

anterior
b) calitatea ofertei osoase
c) suprafaţa ocluzală a suprastructurii.
• O apreciere corectă a ariei de sprijin şi o bună
cunoaştere a reperelor anatomice de la nivelul
crestelor alveolare, constituie veritabile repere
care facilitează ulterior alegerea dimensiunilor
corecte ale implantului.
• S-a stabilit că durabilitatea unei punţi fixe pe
implante la un edentat parţial este egală sau
chiar superioară unei restaurări fixe
tradiţionale pe dinții stâlpi naturali.
• Implantologia orală oferă o serie de avantaje
comparativ cu protetica dentară clasică prin
posibilitatea alegerii numărului, topografiei,
implantelor cât şi prin posibilitatea de a
conferi stâlpilor un număr, o înălţime,
conicitate, angulaţie, ruguzitate, retenţie şi
rezistenţă adecvată.
Topografia unui implant trebuie să ţină seama de câteva
principii generale privind direcţia forţelor exercitate
asupra corpului implantului.
• Astfel forţele axiale aplicate pe corpul implantului
reduc stresul compresiv şi pe cel tensional,
contribuind la stabilizarea punţii pe implante.
• Iar forţele orizontale produc o creştere a stresului
compresiv cât şi a celui tensional, destabilizând
puntea.
• Pe când forţele oblice se descompun într-o
componentă axială (favorabilă) şi una orizontală
(nocivă).
• Cu cât unghiul sub care se aplică forţa este mai
mare, cu atât stresurile tensionale, torsionale şi
compresive cresc, chiar dacă intensitatea forţei
este aceeaşi.
• Se recomandă o topografie şi o poziţionare a
implantelor care să permită recepţionarea maximă
a forţelor axiale, stabilizatoare.
• Topografia ideală a implantului se consideră a fi la
jumătatea lăţimii osului restant în direcţie
vestibulo-orală, sau chiar uşor înspre zona osoasă
mai densă.
• Numărul implantelor trebuie să fie în
concordanţă atât cu întinderea restaurării
protetice cât şi cu particularităţile câmpului
protetic.
• Atunci când se remarcă o creştere în intensitatea
şi durata de aplicare a componentelor orizontale
ale forţelor asupra restaurării protetice sprijinite
pe implante, numarul acestora trebuie să crească
în vederea distribuirii stresului pe un număr mai
mare de implante.
• Lăţimea implantului constituie de asemenea un
mijloc important de diminuare a stresului funcţional
la interfaţă implant-os. Implantele late prezintă o
arie de contact osos mult mai mare la nivelul crestei
edentate comparativ cu implantele înguste.
• Acest fapt contribuie în final la reducerea stresului
compresiv şi tensional.
• Prin urmare, cu cât diametrul cervical al implantelor
este ami mare, cu atât aria de contact osos creşte şi
stresul funcţional de la nivelul crestei edentare
scade.
 Retenţia şi rezistenţa stâlpilor
• Retenţia unei restaurări protetice turnate se
opune îndepărtării acesteia de-a lungul axei de
inserţie.
• Rezistenţa este forţa care se opune mobilizării
dinţilor sub acţiunea forţelor ocluzale de
diferite orientări.
• În general cimenturile au o rezistenţă mai mare la
compresiune decât la tracţiune şi o mai bună retenţie decât
rezistenţă.
• Configuraţia stâlpilor implantelor trebuie să se realizeze
astfel încât să prevină descimentarea.
• Înălţimea preparaţiei este un factor esenţial în ceea ce
priveşte eficacitatea retenţiei.
• Creşterea înălţimii preparaţiei nu duce doar la creşterea
suprafeţei de retenţie ci şi la o dispoziţie mai axială a
pereţilor faţă de acţiunea stresului tensional.
• Creşterea înălţimii stâlpului duce la creşterea rezistenţei
cimentului sub acţiunea forţelor orizontale dar şi la
scăderea forţelor de torsiune la nivelul zonelor cimentate.
 Rugozitatea.
• Suprafeţele rugoase cresc gradul reteţiei
datorită pătrunderii cimentului în macro - şi
microretenţiile componentei metalice.
• În cazul cimentării unei punţi pe implante
trebuie să ţinem cont de faptul că aderenţa
unor cimenturi la aliaje nu este identică cu cea
existentă la nivelul dentinei bonturilor dinţilor
naturali.
• Axa de inserţie a unei restaurări protetice fixe
pe implante nu este (de cele mai multe ori)
identică cu direcţia forţelor funcţionale
exercitate în timpul masticaţiei.
• Dacă acestea sunt însă similare, are loc o
diminuare dramatica a retenţiei.
• De aceea, pentru a îmbunătăţi rezistenţa
punţilor necimentate se recomandă o diferenţă
de 15º între axa de inserţie a piesei protetice şi
axa forţelor axiale.
 Raportul coroană / implant
• Acest raport trebuie să fie întotdeauna mai mic
decât 1.
• Situaţiile nefavorabile apar consecutiv atrofiei
osoase verticale postextracţionale şi duc la
creşterea alarmantă a forţelor paraxiale.
• Datele literaturii de specialitate ne demonstrează că în
cazul unui raport coroană/implant mai mare decât 1,
fiecare 1 mm în plus creşte cu 4% efectul de flexiune
asupra complexului implantar.
• Pentru depistarea şi evaluarea precisă a viitorului
raport coroană/implant se va realiza un studiu pre-
operator.
• Cu ajutorul acestuia se va aprecia mărimea şi
localizarea precisă a defectului şi se va alege
modalitatea cea mai potrivită de corectare prin tehnici
de augmentare ce vor fi realizate pre-implantar.
• În majoritatea situaţiilor clinice, atrofia postextracţională
este prezentă nu doar în sens vertical, ci şi vestibulo-oral,
ducând de obicei la optarea pentru tehnici combinate de
augmentare.
• Se observă astfel cum o componentă preimplantară
(atrofia crestei edentate) restaurarea protetică prin
intermediul raportului copoană/implant.
• Inserţia implantelor exercită multiple implicaţii
biomecanice asupra viitoarei restaurări implanto-protetice
prin diametrul, topografia şi numărul implantelor,
parametrii aleşi în funcţie de tipul de edentaţiei, topografia
şi întinderea ei, parafuncţiile din antecedente şi tipul
viitoarei restaurări.
 Diametrul implantului
• Acest parametru este mai important în
asigurarea amortizării forţelor, deoarece s-a
demonstrat faptul că cele mai mari forţe
acţionează la nivelul coamei crestei.
• Diametrul se alege în concordanţă cu zona
topografică în care se vor insera respectivele
implante.
• Astfel, în edentaţiile frontale mandibulare se
aleg implante mai înguste, cu diametrul de 3.3
sau 3.5mm, iar în edentaţiile din zonele
laterale ale arcade mandibulare şi în cele
maxilare se folosesc de obicei implante cu
diametrul mediu, de 4.2 sau 4.5 mm, în funcţie
de sistemul de implante utilizat.
• La pacienţii cu bruxism în antecedente se vor
alege implante cu diametru mai mare cu 1 mm,
dacă oferta osoasă permite acest lucru.
 Topografia implantelor
• Acest parametru este esenţial în cadrul
tratamentului implanto-protetic şi are drept scop
principal amortizarea forţelor şi transmitrea lor în
axul lung al fiecărui implant deoarece fiind lipsit
de parodont, implantul este mult mai vulnerabil la
forţele paraxiale comparativ cu un dinte natural.
• Poziţionarea implantelor în osul alveolar necesită
a fi evaluată atât la nivelul coamei crestei
edentate, cât şi în interiorul osului.
• La nivelul coamei crestei, topografia este
apreciată în sens V-O şi M-D şi trebuie pe cât
de posibil să corespundă centrului feţei
ocluzale sau cingulumului coroanei din
viitoarea restaurare ce va fi susţinută pe
respectivul implant.
• Abaterea de la aceste principii duce la o
creştere semnificativă a forţelor de flexiune
asupra implantului.
• Dacă atrofia vestibulo-orală a crestei determină
o poziţionare mai palatinală a implantului,
aceasta va duce la realizarea unei restaurări cu o
prelungire vestibulară ce va avea efect de
pârghie asupra coplexului implantar.
• Pentru evitarea unei asemenea situaţii se va
recurge la augmentarea vestibulară
preimplantară a lăţimii crestei.
• În interiorul osului, poziţionarea V-O şi M-D a
implantului costituie axul de inserţie al acestuia.
• Acest ax trebuie să fie aproximativ
perpendicular pe planul de ocluzie şi cât mai
aproximativ de cel al dintelui natural pierdut sau
al dintelui adiacent spaţiului edentat, dacă acest
dinte nu a suferit eventuale migrări orizontale
consecutive edentaţiei alăturate.
• Aceste migrări sunt obligatoriu corectate
preimplantar fie prin acoperirea cu microproteze
a coroanelor adiacente spaţiului edentat, fie mai
corect prin tratament ortodontic.
• O modalitate particulară de creştere a
suprafeţei restaurării şi implicit de amortizare
eficientă a forţelor o constituie inserţia uşor
tripodală a trei implante adiacente, acolo unde
lungimea spaţiului edentat permite acest lucru
 Numărul implantelor
• Se indică înlocuirea prin câte un implant a fiecărui dinte
lipsă, pentru a se asigura o distribuţie a forţelor pe o
suprafaţă cât mai mare.
• Atunci când din diferite motive nu se poate realiza acest
lucru, se încearcă inserţia a suficiente implante, dispuse
echilibrat.
• Astfel, se recomandă să nu existe corp de punte care să
înlocuiască mai mult de doi dinţi pentru a se evita apariţia
unei elasticităţi prea mari a corpului de punte, elasticitate
care va exercita efecte de flexiune şi de torsiune asupra
implantelor.
• Engelman a evidenţiat rolul esenţial pe
care îl joacă în amortizarea forţelor
atât numărul implantelor, cât şi
topografia lor.
• Din aceste considerente putem menţiona, că
cea mai favorabilă situaţie este dată de inserţia
a trei implante în poziţie tripodică, iar la polul
opus se află realizarea unei extensii distale.
• Utilizarea extensiilor distale va fi întodeauna
evitată, deoarece aplicarea forţelor la nivelul
acestora determină flexiuni şi torsiuni asupra
implantului situat în vecinătatea extensiei,
datorită creşterii momentului forţei.
• O situaţie particulară în ce priveşte
numărul de implante este întâlnită în
cazul molarului inferior ce se
recomandă a fi înlocuit prin două
implanturi, orientate uşor divergent
• Astfel se reduce tendinţa de rotaţie a coroanei,
rotaţie care ar putea determina fractura
bontului protetic. Se vor aplica două bonturi
protetice deasupra cărora se va aşeza o singură
capă pe care se va aşeza apoi coroana
molarului.
• Edentaţiile totale pot fi reabilitate atât prin
restaurări fixe, cât şi prin lucrări protetice
mobilizabile, în funcţie de numărul şi
topografia implanturilor inserate.
• În cazul unei edentaţii totale mandibulare se va
evita realizarea unei singure restaurări
implanto-protetice fixe, din cauza elasticităţii
mandibulare. Astfel, se va prefera realizarea a
trei restaurări, una frontală şi două laterale.
• Tot la mandibulă edentat total, pentru
restaurările protetice mobilizabile sprijinite pe
implante este suficientă inserţia a două
implante localizate interforaminal. Uneori se
optează pentru inserţia a 4 implante în
regiunea anterioară a mandibulei.
• La maxilă edentat total, pentru suprastructurile
protetice mobilizabile sunt necesare mai multe
implante (minim 4)
 Tipul joncţiunii implant/bont
• Acolo unde se apreciază că implantul va fi
supus unor solicitări funcţionale crescute vor fi
preferate conexsiuni mai rezistente, de tipul
celor hexagonale externe sau conice interne,
pentru a se diminua considerabil riscul de
fracturare sau slăbire a şurubului ce
solidarizează bontul protetic de implant.
Materialele din care este realizată restaurarea
protetică
• Amortizarea forţelor se poate realiza şi prin
confecţionarea restaurării protetice dintr-un
material ce prezintă un grad de elasticitate.
• De aceea, în edentaţiile din zonele laterale ale
arcadelor dentare şi la pacienţii cu bruxism în
antecedente se preferă utilizarea aliajelor
nobile.
• De asemenea, pentru amortizarea forţelor şi
încărcarea progresivă a implantelor se recomandă ca
primele restaurări protetice (provizorii) să se
realizeze din acrilat sau din materiale compozite.
• Menţinerea îndelungată a restaurărilor provizorii din
acrilat poate imprima însă forţe adverse implantelor,
din cauza flexibilităţii crescute.
• Ceramică conferă stabilitate maximă contactelor
ocluzale, dar nu realizează amortizarea forţelor. Ea
se indică doar după realizarea integrării osoase a
implantelor.
 Morfologia suprafeţei ocluzale a coroanelor
pentru restaurarea protetică
• În cazul edentaţiilor posterioare superioare sau
inferioare se recomandă confecţionarea unor lucrări
protetice cu relief ocluzal mai atenuat, şi suprafeţele
ocluzale mai înguste în sens vestibulo-oral, deoarece
în regiunile posterioare ale arcadelor suprafaţa
implantelor este mai mică decât suprafaţa radiculară
a dinţilor naturali pierduţi. O suprafaţă ocluzală
îngustă scade presiunile exercitate asupra
implantului şi contribuie la o distribuţie mai
fiziologică a forţelor scăzând efectul forţelor laterale.
 Extensiile restaurărilor protetice
• De câte ori este posibil se evită realizarea unor extensii
la restaurările implanto-protetice fixe.
• Totuşi, în cazurile în care sunt utilizate este esenţială
lungimea acestora. S-a observat că fiecare 1 mm de
pârghie duce la o creştere cu 15% a flexiunii asupra
implantului situat în vecinătatea extensiei.
• Lungimea maximă a extensiei atât la restaurările fixe,
cât şi la cele mobilizabile va trebui să fie cel mult
egală cu distanţa antero-posterioară dintre implantele
cele mai anterioare şi cele mai posterioare.
• Într-un experiment s-a observat că la o extensie
de 16mm pe 4 implante şi o forţă de 100N
aplicată pe extensie, implantul din vecinătatea
extensiei se va înfunda, iar următorul se va
ridica, producând balans şi resorbţie osoasă.
• În aceleaşi condiţii, dar cu o extensie de 8 mm,
scad forţele de presiune pe primul implant, iar
pe al doilea implant forţa este aproape nulă. În
consecinţă se indică realizarea unor extensii de
cel mult 8 mm.
 Restaurările protetice cu sprijin mixt

• În cazul unor edentaţii parţiale, tratamentul

implanto-protetic se poate realiza prin două
variante:
- Lucrări protetice susţinute exclusiv pe
implante
- Lucrări protetice susţinute atât pe implante, cât
şi pe dinţi naturali (restaurări protetice cu
sprijin mixt).
• Majoritatea autorilor au reţinut în ceea ce priveşte
tratamentul implanto-protetic prin lucrări protetice
cu sprijin mixt, reţineri datorate diferenţei de
rezilienţă dintre implant şi dinţi naturali.
• Un dinte natural are o mobilitate verticală
fiziologică de 28 microni, pe când cea a unui
implant este de aproximativ 8 microni. Mobilitatea
implantelor se datorează elasticităţii osului
periimplantar şi este influenţată de diametrul,
numărul şi geometria implantelor incluse în lucrarea
protetică, precum şi de intensitatea forţelor aplicate.
• Diferenţa de mobilitate dintre cele două tipuri
de stâlpi de punte duce la apariţia unor
probleme biomecanice.
• Înfundarea primară a dintelui în alveolă sub
acţiunea forţelor ocluzale este urmată de o
înfundare secundară. În timpul aceste
înfundări secundare se produce şi înfundarea
implantelor cu 5 microni. Această înfundare
reprezintă o mişcare fiziologică echilibrată a
celor două tipuri de stâlpi de punte.
• În cadrul unei restaurări protetice cu sprijin
mixt trebuie să existe un sistem special (sistem
de amortizare a forţelor) care să permită în
timpul înfundării primare a dintelui şi
înfundarea lucrării protetice, evitându-se în
acest fel transmiterea unor forţe suplimentare
la nivelul implantului. Pentru a-şi îndeplini
acest rol, sistemele de amortizatori de forţe
reprezentaţi de culise şi balamale se vor monta
lângă implant
• Prin aceste sisteme speciale, forţele se vor
transmite egal şi fiziologic pe ambele tipuri de
stâlpi de punte, atât pe perioada de înfundare
primară, cât şi în cea secundară a dintelui
natural.
• Atunci când forţele ocluzale determină
înfundarea în os a dintelui şi a implantului
peste limita fiziologică apar fenomene
patologice ce afectează stabilitatea dinţilor
stâlpi.
• Se pot produce anchiloze şi/sau intruzii dentare,
precum şi următoarele situaţii dezavantajoase
pentru pronosticul restaurărilor protetice cu
sprijin mixt:
- Dintele natural nu poate suporta forţele transmise
la nivelul lui şi în consecinţă implantul va fi
suprasolicitat, mobilizându-se odată cu dintele
- Dinţii cu suprafaţa radiculară mică nu vor putea
rezista la forţele mari transmise şi se vor
mobiliza împreună cu implantul
- Transmiterea forţelor în direcţii nefiziologice
la nivelul elementelor de agregare duce la
mobilizarea acestora
- Rigiditatea lucrării în sens ocluzal şi lateral
duce de multe ori la mobilizarea implantului
datorită dinţilor naturali incluşi în lucrare.
 Aceste situaţii nedorite vor fi combătute prin următoarele
metode:
- Dinţii naturali stâlpi de punte se vor devitaliza pentru a li se
scădea rezilienţa verticală
- Realizarea unui ax de inserţie al implantului foarte apropiat
de axul de inserţie al dinţilor naturali pierduţi
- Corpul de punte va fi mai lung şi mai subţire, din alte
materiale decât ceramica, pentru a avea o elasticitate care să
compenseze diferenţa de rezilienţă dintre dinţi şi implante
- Utilizarea ruptorilor de forţe gen matrice/patrice
- Uutilizarea unor bonturi protetice pe implant, bonturi care să
aibă o mobilitate similară rezilienţei parodontale a dinţilor
naturali.
 Problemele biomecanice apar şi în cazul
când dinţii stâlpi prezintă mobilitate
patologică. În funcţie de gradul de mobilitate
există mai multe variante terapeutice:
• Inserţia de implante suplimentare
• Evitarea includerii dinţilor în lucrare
• Imobilizarea mai multor dinţi restanţi şi
includerea lor în lucrare protetică
• Utilizarea materialelor elastice pentru corpul
de punte.