Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept International Public - An Ii, Sem.1 Nedelcu
Drept International Public - An Ii, Sem.1 Nedelcu
INTERNAŢIONAL
PUBLIC
DR ANDA VERONICA NEDELCU-IENEI
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
•II.4. Fundamentul
Fundamentul dreptului internaţional public este reprezentat de acordul de voinţă al statelor.
Lipsa acordului de voinţă al statelor exprimat prin consimţământul expres sau tacit al acestora, duce la neadoptarea normelor
juridice internaţionale.
•II.5. Limitele
Sunt trasate de limitele „domeniului rezervat”
CAPITOLUL III
EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
•III.1. Perioada prestatală
Unii autori afirmă că, încă înainte de apariţia statelor, în societatea gentilică, ar fi existat reguli cu
privire la o anumită protecţie a solilor, solemnităţi pentru încheierea tratatelor, adică un drept
internaţional nescris; dar aceste reguli nu aveau un caracter juridic, conţinând numai obiceiuri, sau
aşa zise reguli de comportare privind raporturile de vecinătate cu celelalte aşezări populate de
oameni.
•III.2. Antichitatea
Primele reguli de drept internaţional s-au cristalizat odată cu apariţia primelor state (China, India,
Egipt, Grecia, Roma) odată cu crearea relaţiilor dintre aceste entităţi, purtătoare de suveranitate.
•III.3. Feudalismul
O caracteristică a epocii feudale o reprezintă războaiele private dintre feudali, nesupuse nici unei
reguli umanitare. Sub influenţa ordinelor cavalereşti religioase, apar noi reguli de purtare a războiului.
Biserica catolică impune aşa numitele armistiţii ale lui Dumnezeu, - le treve de Dieu
Încheierea tratatelor ia o mare dezvoltare, ele privesc problemele războiului şi transmiterea de
teritorii prin moştenire, căsătorie sau vânzare.
Tratatele din această perioadă, erau întărite prin variate garanţii, de la jurăminte până la darea în gaj
a castelelor, fortăreţe, bijuterii sau predând ostateci, iar nobili puternici se declarau conservatores, -
garanţi, ceea ce demonstrează că tratatele erau des încălcate.
Încep să se încheie şi tratate comerciale, care devin o practică frecventă pentru oraşele libere italiene
între ele sau cu liga hanseatică, în care se prevedeau crearea de privilegii economice şi comerciale,
interzicerea pirateriei, desfiinţarea dreptului de naufragiu, jurisdicţia consulară şi regim
extrateritorial, pentru cartierele locuite de italieni.
Este formulată ideea de suveranitate, faţă de împăraţi germani şi papi, care pretindeau
•III.4. Epoca modernă
Declaraţia de independenţă a SUA din anul 1776 şi Revoluţia Franceză din anul 1789, reprezintă momente importante ale
dezvoltării unor principii de drept internaţional, atât prin proclamarea de principii şi instituţii noi, cât şi prin modificările
aduse în organizarea statului, principii de drept internaţional, precum:
•suveranitatea naţională,
•dreptul popoarelor la autodeterminare.
Dezvoltarea dreptului internaţional în secolul al XIX-lea este marcată de congrese şi conferinţe care aveau ca scop
reglementarea statutului politic european.
a. Congresul de la Viena din 1815,
b. Congresul de la Paris din 1856,
c. Convenţia de la Geneva din 1864,
d. Convenţiile multilaterale de interes general,
e. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907,
f. Conferinţa de la Londra din 1909,
g. Convenţii pentru neutralizarea Canalului de Suez în 1888 şi a Canalului Panama în 1901
h. Congresele de la Bruxelles din 1874, 1890,1902,1910
•III.5. Epoca contemporană
Epoca contemporană se caracterizează prin orientarea dreptului internaţional în direcţia:
•păcii,
•democraţiei şi a respectării drepturilor omului,
•a promovării unor valori fundamentale noi:
•pacea,
•cooperare paşnică între naţiuni,
•libertatea popoarelor la autodeterminare
•Tratatele de pace de la Paris din 1919-1920,
•Pactul Ligii Naţiunilor
•Pactul de la Paris Briand-Kellog din 1928
•Pactul Oriental de securitate Locarno 1925
•Între anii 1925-1932, la Liga Naţiunilor,s-a discutat problema dezarmării, dar, fără succes
•Convenţiile din 1933 încheiate la Londra între URSS şi alte state, precum România; a fost dată definiţia agresiunii, ca rezultat al colaborării
dintre M. Litvinov – N.Titulescu
•În această perioadă politica externă a României, era sub conducerea lui Nicolae Titulescu, şi era bazată pe:
•respectarea tratatelor,
•respectarea suveranităţii şi integrităţii statelor,
•împotriva tendinţelor revizioniste,
•pentru crearea unui mecanism de garantare a securităţii.
•În această perioadă au loc încălcări grave, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale:
•actele de agresiune ale Japoniei în Manciuria,
•ale Italiei în Etiopia,
•anexarea Austriei la Germania,
•dezmembrarea Cehoslovaciei,
•intervenţia în războiul din Spania,
•culminând cu cel de al doilea război mondial în care s-au comis grave crime de război.
•Conferinţa de la Moscova din 1943, au fost luate hotărâri privind răspunderea hitleriştilor pentru crimele de război,
•Crearea ONU,( Conferinţele de la Moscova şi Teheran din 1943, Dumbarton Oaks din 1944, cu participarea şi a Chinei, Yalta şi San Francisco în
1945, situaţia Germaniei de după război – Potsdam, 1945, cu participarea şi a Franţei)
•Crearea / înfiinţarea tribunalelor internaţionale pentru judecarea principalilor criminalilor de război, la Nurnberg şi Tokio
•Prăbuşirea sistemului mondial al colonialismului, şi aplicarea principiilor libertăţii proclamate în timpul războiului, se formează peste 100 de
state noi.
•S-a prăbuşit sistemul comunist în Ţările Europei de Est, a dispărut Tratatul de la Varşovia, s-a destrămat Uniunea Sovietică, RSF Iugoslavia şi
Cehoslovacia; astfel s-a pus capăt războiului rece şi bipolarităţii politico–militare.
•S-a adoptat Carta Naţiunilor Unite, la care sunt părţi peste 180 de state, practic toate statele lumii. Ea a:
•creat un sistem de securitate colectiv, bazat pe ONU ca organizaţie mondială,
•s-a format un sistem de instituţii specializate ale ONU, ca organizaţii independente, de colaborare, sectorială, deschise tuturor statelor lumii.
•S-au dezvoltat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi mecanismele menite să asigure respectarea lor.
•În Declaraţia 2625 din 24 octombrie 1970, precum şi în alte documente ulterioare – Actul final de la Helsinki, au fost consacrate principiile
dreptului internaţional.
•Ca urmare a procesului codificării şi dezvoltării progresive a dreptului internaţional, au fost adoptate importante tratate multilaterale, cum
sunt tratatele privind:
•dreptul spaţial,
•dreptul mării,
•dreptul tratatelor,
•dreptul diplomatic şi consular,
•succesiunea statelor,
•drepturile omului.
•În concluzie, putem spune că, de la dreptul internaţional clasic, care era un drept al statelor, dreptul internaţional contemporan devine un drept al statelor
şi al oamenilor, al păcii, dezvoltării şi conservării mediului înconjurător, iar soarta fiinţei umane, ca destinatari direcţi ai unei norme de drept internaţional,
devine o preocupare majoră a omenirii, fiind justificată ideea că drepturile omului reprezintă religia sfârşitului de secol şi de mileniu.
•Putem conchide că perioada contemporană înregistrează cea mai dinamică dezvoltare a doctrinei, determinată de evoluţia vieţii şi a societăţii
internaţionale
•X.1.4. Apatridia
•Este situaţia inversă bipatridiei, adică când anumite persoane nu au nici o cetăţenie sau îşi pierd cetăţenia fără a deveni cetăţeni ai altui stat, după mecanisme similare cu cele care dau naştere
bipatridiei, dar care acţionează în sens invers.
•Termenul de apatrid, este de origine greacă şi înseamnă o persoană fără patrie.
•Apatridia este o situaţie anormală, care apare ca urmare a unor conflicte de legi negative. Astfel:
•copiii născuţi din părinţi cetăţeni au unui stat, care în materia cetăţeniei aplică principiul jus soli pe teritoriul unui stat ce aplică principiul jus sanguinis, vor fi apatrizi;
•vor deveni apatrizi şi copiii născuţi din părinţi apatrizi pe teritoriul unui stat unde se aplică regula jus sanguinis: Franţa, Italia etc.;
•prin căsătoria unei femei cu un străin , dacă aceasta pierde cetăţenia ţării sale fără să fi putut dobândi cetăţenia soţului;
•sau prin adopţie, când legislaţia statului adoptatului prevede pierderea cetăţeniei în această situaţie, iar aceea a statului adoptatorului nu-i acordă cetăţenia;
•sau ca rezultat al unei condamnări sau al unui act al puterii supreme, prin care se retrage cetăţenia.
•Cum am spus mai sus, apatridul nu are obligaţii derivând din statutul de cetăţean, fiind în acelaşi timp:
•lipsit de protecţia pe care statul o datorează cetăţenilor săi,
•precum şi de unele drepturi, între care cele politice,
•nu are nici garanţia unui statut personal propriu, putând fi expulzat sau supus unor discriminări,
•dar are drepturi:
•pot dobândi proprietăţi mobiliare şi imobiliare;
•acces în faţa tribunalelor;
•drept de exercitare a unei profesii;
•de a contracta căsătorii;
•acces la învăţământ şi la recunoaşterea diplomelor;
•la libera circulaţie pe teritoriul ţării;
•dreptul de a nu fi expulzaţi decât pentru motive de securitate naţională sau de ordine publică;
•dreptul de a fi naturalizaţi etc.;
•li se recunoaşte protecţia proprietăţii intelectuale;
•repartizarea generală a produselor alimentare în caz de penurie,
•învăţământul primar;
•asistenţă şi ajutor public;
•sarcini fiscale etc.
•Tot Conferinţa de la Haga din anul 1930, s-a preocupat mai ales de reducerea cazurilor de apatridie, deoarece aceste persoane se află în situaţia de a fi
lipsite de protecţia de care se bucură în mod normal cetăţenii unui stat.
•Astfel, sub egida ONU au fost adoptate două convenţii cu privire la apatrizi; prima în anul 1954, Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, care a definit
termenul de apatrid ca fiind „o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisant al său prin aplicarea legislaţiei sale”, şi care stabileşte:
•obligaţia generală a acestora de a se conforma, legilor şi regulamentelor din ţara unde se găsesc;
•creează un regim juridic al apatrizilor corespunzător unui tratament uman similar cu cel al refugiaţilor, ori cu al străinilor;
•şi a doua din 30 august 1961, Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie care prevede:
•obligaţia statelor de a acorda cetăţenia persoanelor născute pe teritoriul lor, cu posibilitatea impunerii anumitor condiţii prin legile interne;
•copilul dobândeşte la naştere cetăţenia mamei sale, dacă se naşte pe teritoriul statului al cărui cetăţean este mama sa;
•copilul abandonat este considerat că s-a născut pe teritoriul statului în care a fost găsit;
•copilul poate, în anumite condiţii, să dobândească cetăţenia statului al cărui cetăţean este unul dintre părinţi, chiar dacă s-a născut pe teritoriul altui stat;
•persoanele nu pot fi private de cetăţenia lor dacă prin aceasta ele devin apatrizi;
•interdicţia de a priva o persoană de cetăţenia sa pe motive de rasă, etnice, religioase sau politice.
•Conform Rezoluţiei Adunării generale a ONU, nr. 32748XXIX)/10.12.1974, trebuie să precizăm că începând din anul 1974, Înaltul Comisariat al Naţiunilor
Unite pentru Refugiaţi, îndeplineşte şi funcţiile prevăzute de Convenţia din anul 1961.
•X.2. Regimul juridic al străinilor
•Persoanele fizice care se află pe teritoriul unui stat fără să aibă cetăţenia acestuia, însă posedă cetăţenia altui stat sau este fără
cetăţenie, sunt asimilate noţiunii de străin; şi refugiaţii sunt asimilaţi noţiunii de străin.
•Străinii beneficiază de anumite drepturi şi obligaţii pe perioada cât se află pe teritoriul unui stat. Totalitatea acestor drepturi şi obligaţii
prevăzute de legislaţia unui stat pentru străinii aflaţi pe teritoriul său alcătuiesc condiţia sau regimul juridic al străinului.
•X.2.1. Forme / Tipuri de regimuri
•Practica internaţională cunoaşte următoarele tipuri / forme de regimuri juridice aplicabile străinilor:
•regimul naţional, conform căruia un stat acordă străinului:
•drepturile civile de care se bucură cetăţeanul statului respectiv;
•cu excepţia drepturilor politice:
•dreptul de a alege şi de a fi ales,
•dreptul de a ocupa funcţii publice;
•totodată aceste drepturi acordate pot fi limitate de către stat pentru motive de securitate;
•nu pot avea obligaţii specifice cetăţeanului, adică satisfacerea stagiului militar pe teritoriul statului în care se află;
•regimul special, conform căruia se acordă străinilor drepturile prevăzute în legi naţionale sau într-un tratat internaţional, în domenii determinate, precum cel diplomatic sau consular.
•regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, prin care se acordă străinilor, cetăţeni ai unui stat, pe bază de acorduri internaţionale:
•drepturi cel puţin egale cu acelea acordate cetăţenilor oricărui stat terţ;
•acest regim vizează în principiu:
•unele drepturi economice şi sociale;
•şi se acordă pe bază de reciprocitate,
•regimul reciprocităţii ( internaţional standard of treatment ), sau tratament minim reciproc, în temeiul căruia cetăţenii unui stat A se bucură pe teritoriul statului B de regimul aplicat de statul A cetăţenilor statului
B;
•acest regim este convenit prin convenţii bilaterale;
•vizează în principiu:
•unele drepturi economice şi sociale;
•drepturi de intrare şi de şedere pe teritoriul altui stat;
•mai puţin drepturile şi libertăţile fundamentale, în care se aplică regimul general al nediscriminării.
•regimul mixt, care constă în combinarea regimului naţional cu cel al clauzei naţiunii celei mai favorizate,
•De reţinut, un principiu de bază din practica statelor că, indiferent de forma regimului juridic adoptat, străinul, nu poate avea drepturi mai mari decât cele recunoscute prin lege cetăţenilor statului de reşedinţă.
•Indiferent de regimul de care se bucură străinii pe teritoriul statului de reşedinţă, aceştia au obligaţia:
•de a respecta legile şi reglementările statului pe care se găsesc,
•de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acelui stat,
•de respect şi loialitate faţă de statul de reşedinţă.