SCHIZOFRENIILE

Evoluţia conceptului de
schizofrenie
• Conceptul de schizofrenie se conturează
începând din secolul al XIX-lea, odată cu
primele încercări de clasificare a bolilor psihice.
• Morel, în anul 1852, a descris demenţa precoce
(démence précoce), boală cu debut în
adolescenţă, caracterizată prin tendinţa la
izolare, manierisme, comportament bizar şi
evoluţie către o deteriorare psiho-cognitivă
progresivă şi ireversibilă.
• Ulterior, Kahlbaum (1874) a descris sindromul
catatonic, iar Hecker (1871) a descris hebefrenia
(nebunia juvenilă).
• La sfârşitul secolului al XIX-lea, Emil
Kraepelin a fundamentat prima clasificare
a bolilor psihice descrise până în acel
moment. În această clasificare, psihozele
fără o cauză cunoscută organică au fost
împărţite, în funcţie de simptomatologie şi
evoluţie, în trei mari categorii:
• psihoza maniaco-depresivă,
• paranoia şi
• dementia praecox.
• În anul 1911, Eugen Bleuler a introdus termenul
de schizofrenie, “scindarea psihicului”, a rămas
termenul consacrat pentru tulburările cuprinse în
acest capitol. Bleuler considera că afecţiunea se
dezvoltă în jurul a patru procese
psihopatologice:
• autismul (retragerea în lumea interioară,
separată de realitatea exterioară),
• ambivalenţa (existenţa concomitentă a două
sentimente puternice, dar opuse),
• tulburări primare în sfera afectivă şi
• perturbarea capacităţii asociaţiilor
• Kurt Schneider a încercat elaborarea unui
sistem diagnostic precis pentru
schizofrenie.
• El a descris simptomele de prim rang care,
spre deosebire de simptomele
fundamentale precizate de Bleuler, nu
ocupă un loc central în mecanismul
psihopatologic al tulburării, dar au o
veritabilă valoare pragmatică în stabilirea
diagnosticului.
 Criteriile lui Kurt Schneider:
1. Simptome de prim rang:
• sonorizarea gândirii;
• halucinaţii auditive „la persoana a III-a”;
• halucinaţii care comentează acţiunile
pacientului;
• halucinaţii cu proiecţie corporală;
• furtul sau influenţarea gândirii;
• transmiterea gândurilor;
• percepţii delirante.;
• relatări despre impulsiuni, sentimente sau acte
voliţionale impuse din exterior;
2. Simptome de rang secundar:
• alte tulburări ale percepţiei;
• idei delirante subite;
• perplexitate;
• modificări depresive sau euforice ale
dispoziţiei;
• sentimente de sărăcire emoţională;
 Definiţie
• Conform ICD 10, tulburările de tip
schizofren sunt caracterizate, în general,
prin distorsiuni fundamentale şi specifice
ale gândirii, percepţiei şi ale afectelor care
sunt neadecvate sau tocite.
• Câmpul de conştiinţă clar şi capacitatea
intelectuală sunt de obicei menţinute, deşi
unele deficite cognitive se pot instala în
decursul timpului.
• Tulburarea implică funcţiile de bază, care
dau unei persoane sentimentul unicităţii,
identităţii şi autonomiei sale.
• Cele mai intime gînduri, sentimente şi
acte sunt adesea trăite ca fiind cunscute,
împărtăşite de alţii sau străine propriei
persoane; se pot dezvolta convingeri
delirante cum ar fi existenţa unor forţe
naturale sau supranaturale care
acţionează pentru a influenţa gîndurile şi
activitatea individului afectat, în modalităţi
care sunt, adesea, bizare.
• Formularea unei definiţii a schizofreniei este
dificilă deoarece şi la ora actuală există
divergenţe între psihiatri.
• Ideile contradictorii pornesc de la noţiunea de
tulburare sau grup de tulburări şi continuă cu
criteriile diagnostice, datele etiopatogenice şi
posibilităţile evolutive.
• Majoritatea autorilor, în concordanţă cu
sistemele de clasificare nosologică operante în
prezent, preferă ideea unui grup de afecţiuni
denumite tulburări de tip schizofren, pentru care
se poate folosi şi termenul generic de
schizofrenie.
 Date etiologice
• În prezent se consideră că schizofrenia este o
boală multifactorială, similară din acest punct de
vedere cu boala canceroasă. Indivizii pot
prezenta o predispoziţie genetică, dar această
vulnerabilitate nu este exprimată fără intervenţia
altor factori. Cu toate că aceşti factori sunt în
majoritate ambientali, în sensul că nu sunt
codificaţi în structura ADN-ului, cei mai mulţi
sunt biologici şi nu psihologici, ca de exemplu
traumatismele la naştere sau factorii nutriţionali.
• Modelul stress-vulnerabilitate din
schizofrenie afirmă că există o
vulnerabilitate pentru schizofrenie
prezentă din copilăria timpurie, care are
un efect patologic asupra dezvoltării până
în adolescenţă şi se exprimă ca boală în
jurul vârstei de 20 de ani.
• Există controverse asupra legăturii
factorilor specifici genetici, uterini,
perinatali şi ai dezvoltării din copilărie cu
modificările bio-psiho-sociale din cursul
evoluţiei afecţiunii.
 Studiile actuale analizează o multitudine de
factori posibil implicaţi care pot fi grupaţi
astfel:
• genetici,
• neuro-anatomici, circuite neuro-funcţionale,
electrofiziologici,
• neurochimici şi neurofarmacologici
• dezvoltarea neuronală,
• factori imunologici,
• endocrini,
• socio-familiali etc.
 Estimări epidemiologice

• Dificultăţile majore ale studiilor epidemiologice

rezidă în diferenţele criteriologiei diagnostice şi
absenţa unui factor cuantificabil caracteristic
numai schizofreniei (de exemplu simptom sau
semn patognomonic, fenotip biochimic, marker
genetic).
• Un studiu comparativ New-York/Londra din anul
1968 a demonstrat că, datorită neutilizării
aceloraşi criterii diagnostice, schizofrenia a fost
de două ori mai frecvent diagnosticată în S.U.A.
• În anul 1988, Eaton şi colaboratorii au
afirmat o prevalenţă a schizofreniei la un
anumit moment de 3,2 la 1000 (toate
cazurile aflate în evidenţă la un anumit
moment), iar riscul pe toată viaţa de 4,4 la
1000.
• Incidenţa anuală este de 0,2 la 1000
(numărul de cazuri noi diagnosticate într-
un an), cu o proporţie relativ egală a
tulburării la ambele sexe.
• Statutul social şi starea economică a pacienţilor
schizofreni sunt, în general , defavorabile
indiferent de populaţia studiată, iar rata
mortalităţii este ridicată.

• În trecut, înainte de instituirea tratamentului şi

asistenţei moderne psihiatrice, cei mai mulţi
schizofreni se pierdeau ca urmare a
deshidratării, tuberculozei, infecţiilor intercurente
sau malnutriţiei consecutive comportamentului şi
condiţiilor de viaţă determinate de
simptomatologia psihotică.
• Odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de
asistenţă psihiatrică, principalele cauze de
deces au rămas suicidul şi accidentele.

• În orice caz, mortalitatea rămâne aproape

de trei ori mai mare la schizofreni în
comparaţie cu restul populaţiei, riscul cel
mai mare fiind constatat la pacienţii cu
vârsta sub 40 de ani şi cei aflaţi în primii
ani de evoluţie.
 Simptomatologie şi manifestări clinice
1. Semne şi simptome premorbide
• Aceste manifestări apar înainte de faza
prodromală, care face parte din boala propriu-
zisă.
• Aspectul tipic, dar care nu este obligatoriu, este
cel de personalitate premorbidă schizoidă sau
schizotipală, care se caracterizează prin
pasivitate, lipsa comunicării, introversie. În
consecinţă nu are prieteni, evită sexul opus, nu
participă la activităţi de grup (petreceri, dans,
sporturi de echipă), preferă lecturile, televizorul
sau audiţiile muzicale în detrimentul activităţilor
sociale sau productive.
 2. Debutul schizofreniei
• În general debutul tulburării este observat de
către familie şi cei apropiaţi care caracterizează
pacientul ca fiind schimbat, “nu mai este aceeaşi
persoană”. Individul nu mai are acelaşi
randament în activităţile zilnice, apare ca
dezinteresat de ceea ce se întâmplă în jur şi cu
propria persoană. Poate deveni interesat şi
aderent faţă de idei abstracte, filosofice,
religioase, ocultism. Treptat se pierde contactul
cu realitatea şi se dezvoltă următoarele
fenomene:
• Perplexitate – la debutul afecţiunii, pacienţii declară că
experienţele zilnice par stranii, nu realizează care este
motivul schimbărilor comportamentale şi ale
personalităţii, de unde provin simptomele pe care le
trăiesc.
• Izolare – pacientul se retrage în singurătate, are
sentimentul că este diferit faţă de cei din jur şi evită
compania celor care, altădată, erau apropiaţi.
• Anxietate şi teroare – apare un sentiment de disconfort
general şi anxietatea invadează trăirile zilnice, putând
deveni paroxistică atunci când pacientul percepe
realitatea ca fiind ameninţătoare şi atribuie aceste
pericole unor surse externe.
• Alte semne şi simptome ale perioadei prodromale sunt:
comportamentul ciudat, modificări ale afectivităţii,
tulburări de limbaj, idei bizare, experienţe perceptuale
ciudate.
 3. Tabloul clinic
Aspectul general
• Expresia comportamentală în schizofrenie se
întinde pe un evantai larg de manifestări, de la
agitaţie psihomotorie, dezorientare temporo-
spaţială, până la comportament liniştit, când
pare morocănos, cufundat în propriile gânduri
sau chiar imobil.
• Uneori bolnavii pot fi vorbăreţi, dornici de
comunicare sau pot prezenta atitudini bizare,
stereotipii, manierisme. Alteori sunt imprevizibili
şi pot trece uşor de la o stare de linişte aparentă
la un comportament violent, neprovocat, deseori
sub influenţa halucinaţiilor
• Deseori ţinuta vestimentară are un aspect
neîngrijit, murdar, expresia ignorării
regulilor de igienă corporală şi a
dezinteresului faţă de lumea exterioară şi
propria persoană.
• Din primele încercări de a stabili un
contact emoţional, se observă răceala
afectivă, lipsa empatiei şi zidul involuntar
construit de către pacient, care îl separă
de lumea exterioară.
 Tulburările de percepţie
• Falsele percepţii reprezintă un aspect clinic
comun în schizofrenie, care în cazul absenţei
excitantului extern se numesc halucinaţii şi pot fi
proiectate la nivelul oricărui analizator.
• Cel mai frecvent întâlnite sunt halucinaţiile
auditive, sub forma vocilor ameninţătoare, cu un
conţinut obscen, acuzatoare sau insultătoare,
foarte rar cu un conţinut plăcut. Frecvent două
sau mai multe voci discută între ele sau o voce
comentează acţiunile pacientului.
• De un interes aparte sunt halucinaţiile imperative
(comenzi halucinatorii) care influenţează
comportamentul (risc suicidar) sau îi reflectă
dorinţele şi interesele
• Halucinaţiile vizuale, gustative, olfactive şi tactile
(haptice) pot să apară în tabloul clinic al
schizofreniei, dar de obicei sunt expresia unui
proces organic motiv pentru care este necesar
întotdeauna un diagnostic diferenţial cu
deliriumul, demenţa, epilepsia de lob temporal
sau alte condiţii neurologice sau medicale care
pot provoca simptomatologie psihoproductivă.
• Halucinaţiile cenestezice (falsele percepţii în
ceea ce priveşte funcţionarea anormală a
organelor interne) sunt adeseori întâlnite
schizofrenie, fiind descrise sub forma unor
senzaţii ca de exemplu: “a luat foc creierul”, “îmi
sunt mutate sau mutilate organele”, “nu îmi mai
bate inima”, “am un şarpe în stomac”.
Atenţia şi memoria
• Testele clinice şi instrumentarea
psihologică pot evidenţia tulburări
cantitative ale atenţiei, atît voluntară cât şi
spontană, dar hipoprosexia nu este un
element important al diagnosticului, ci mai
degrabă un simptom care trebuie urmărit
în cadrul asistenţei terapeutice, deoarece
pacienţii acuză dificultăţi de concentrare
după instituirea tratamentului neuroleptic.
• Memoria este de obicei în limitele
normalităţii.
 Gândirea
• În schizofrenie se întâlneşte un spectru larg de
tulburări ale gândirii, de ritm şi coerenţă, de
conţinut şi ale expresiei verbale şi grafice.
• Fluxul gândirii poate fi accelerat până la
mentism sau redus până la fadding sau baraje
ale gândirii, coerenţa variază, putând atinge
destructurarea maximă a “salatei de cuvinte”.
• Ideile delirante sunt abstracte, bizare, lipsite de
pragmatism, constatându-se o lipsă a
conexiunilor (slăbirea asociaţiilor), vorbirea
alături de subiect, răspunsuri pe lângă întrebare,
tangenţiale, circumstanţiale care, alături de
modificările coerenţei şi tulburările expresiei
verbale, fac discursul greu de urmărit,
incomprehensibil uneori.
 Delirul este tulburarea de conţinut a gândirii cea
mai importantă, tematica variind de la grandoare
la persecuţie. Temele delirante cel mai frecvent
întâlnite şi caracteristicele lor pot fi grupate
astfel:
• Idei delirante de grandoare – posesia unor averi
imense, aspect fizic plăcut sau capacităţi
deosebite (percepţii extrasenzoriale), relaţii şi
prieteni sus-puşi, este o personalitate importantă
(conducător de stat, personaj politic, rege,
împărat).
• Idei delirante de negaţie –lumea din jur nu mai
există, prietenii şi rudele au murit sau urmează
să moară din cauze nenaturale.
• Idei delirante de persecuţie –este persecutat de
prieteni, colegi, vecini, partener conjugal; este
urmărit, activitatea îi este monitorizată sau
spionată de către stat şi guvern (poliţie, armată,
securitate, S.R.I.) sau alte organizaţii cunoscute
(secte, organisme internaţionale de spionaj).
• Idei delirante somatice – convingerea că unele
organe interne nu mai funcţionează sau sunt
putrede; nasul, ochii, urechile sau alte segmente
corporale au dimensiunile schimbate,
desfigurate.
• Idei delirante sexuale – comportamentul sexual
este cunoscut de către cei din jur; el sau unele
persoane sunt considerate perverse sexual
(pedofili, prostituţie, violatori); masturbaţia
conduce la boală sau este o cauză de nebunie.
• Idei delirante religioase – convingerea că el sau
alte persoane au păcătuit în faţa lui Dumnezeu;
că are relaţii speciale cu Divinitatea, că are
misiuni religioase, că este diavolul sau va fi
condamnat să ardă în iad.
• Idei delirante de relaţie – diferite persoane,
televiziunea, radioul, ziarele se referă la
persoana sa, îi comentează acţiunile.
• Tulburările de limbaj constau în cuvinte noi
create cu un înţeles special sau fără înţeles
(neologisme active, respectiv pasive), cuvinte
obişnuite care capătă un anumit înţeles pentru
pacient (paralogisme), verbigeraţie,
paragramatism, embololalie, jargonofazie,
mutism.
 Afectivitatea
• Dispoziţia depresivă poate fi constatată atât în
episodul acut cât şi rezidual, după episodul
psihotic. Uneori, simptomele depresive
reprezintă la o depresie secundară procesului
psihotic (depresia post-schizofrenie)
• Emoţiile pot fi instabile, cu rapide şi imprevizibile
alunecări de la bucurie, veselie la tristeţe şi
lacrimi. Vocea monotonă, faciesul imobil
exprimă tocire emoţională şi absenţa rezonanţei
afective.
• Sentimentele sunt inadecvate, neconcordante cu
sensul sau conţinutul comunicării şi par ale altei
persoane.
 Voinţa
• Tulburarea iniţierii şi continuării unei acţiuni
dirijate către un scop precis este o trăsătură
întâlnită în mod obişnuit în schizofrenie, care
afecteză serios activitatea şi performanţele
sociale ale individului.
• Această tulburare ia forma interesului inadecvat,
autoconducţiei defectuoase şi lipsei finalizării cu
succes a unei acţiuni.
• Ambivalenţa dirijează acţiunile către două
scopuri diametral opuse, sfârşind în impas şi
apragmatism.
• În contrast, la debutul bolii, se poate constata o
energie deosebită dirijată către scopuri anormal
motivate, având drept consecinţă exprimarea
floridă a simptomelor.
 Depersonalizarea se caracterizeză prin
pierderea contactului cu propriul Eu.
• Pacienţii devin neliniştiţi şi preocupaţi, au
dubii asupra identităţii propriei personae,
ca şi impresia că nucleul fundamental al
identităţii este mort, vulnerabil sau se
schimbă într-un mod misterios,
independent de voinţa lor.
• Treptat sunt covârşiţi de acest sentiment,
atitudinea este de perplexitate şi încearcă
să-şi explice sensul existenţei prin prisma
acestor fenomene de depersonalizare.
• Derealizarea constă în impresia că lumea
din jur pare schimbată, ostilă, părinţii nu
mai sunt la fel, prietenii şi cunoscuţii au
altă fizionomie, altă personalitate.
• În consecinţă se conturează retragerea
din lumea reală şi concentrarea asupra
propriei realităţi, dominată de idei ilogice şi
egocentrism.
• Aceste fenomene conturează autismul din
schizofrenie (a nu fi confundat cu autismul
copilăriei).
4. Simptome pozitive şi negative
Conceptul de simptome pozitive şi negative
a fost pentru prima dată formulat de John
Hughlings Jackson în anul 1931, pornind
de la consideraţia că simptomele pozitive
reflectă fenomene cu originea în regiunile
filogenetic superioare ale creierului,
datorate unor leziuni cu sediul în zonele
subiacente, inferioare filogenetic, în timp
ce simptomele negative reprezintă o
disoluţie sau pierderea anumitor funcţii
cerebrale.
 Simptomatologia pozitivă include :
• halucinaţiile,
• delirul,
• incoerenţa gândirii,
• ideile tangenţiale sau ilogice,
• comportamentul dezorganizat sau bizar şi
reflectă o exagerare a unor funcţii normale.
• Astfel, halucinaţiile sunt distorsiuni sau
exagerări ale funcţiei perceptuale sau mai
bine zis o formă patologică a reprezentării.
 Simptomatologia negativă reprezintă un deficit al
unor funcţii normal prezente ale creierului, ca de
exemplu:
• dificultăţile şi tulburările de limbaj,
• tocirea afectivă,
• anhedonia,
• contactul social scăzut,
• abulia,
• apatia,
• hipoprosexia.
Toate aceste simptome negative sunt dificil de
tratat deoarece răspund mai puţin la terapia
neuroleptică în comparaţie cu simptomele
pozitive.
Forme şi manifestări specific nosografice
1. Schizofrenia dezorganizată (hebefrenia)
• discurs şi comportament dezorganizat,
• afecte tocite sau neadecvate,
• absenţa sindromului catatonic.
• Ideile delirante şi halucinaţiile, dacă sunt
prezente, sunt fragmentare, spre deosebire de
forma paranoidă.
• Debutează de regulă în adolescenţă, cu
dezvoltarea insidioasă a unei simptomatologii
caracterizată prin abulie, tocire afectivă,
deteriorarea habitudinilor şi modificări
comportamentale, afectare cognitivă, delir şi
halucinaţii.
• La examenul anamnestic şi istoricul bolii
se întâlnesc mai frecvent date privind
agregarea familială şi funcţionarea
premorbidă săracă.
• Prognosticul este mai rezervat pe termen
lung şi evoluţia bolii este continuă, în
comparaţie cu schizofrenia paranoidă.
• Aspectul clinic de “nătâng” este
caracteristic pentru această formă de
schizofrenie.
• Conform ICD 10 Schizofrenia hebefrenică este o
formă de schizofrenie în care schimbările
afective sunt proeminente, delirurile şi
halucinaţiile efemere şi fragmentare,
comportamentul iresponsabil şi imprevizibil, iar
manierismele sunt obişnuite.
• Dispoziţia este superficială şi inadecvată,
adesea fiind însoţită de chicote şi zîmbete "auto-
satisfăcute", "auto-repliate", sau de maniere
"alese", grimase, manierisme, poze, acuze
hipocondriace şi fraze repetate.
• Există o tendinţă de a rămâne solitar şi
comportamentul pare lipsit de scop şi angajare.
• Această formă de schizofrenie debutează de
obicei între vîrstele de 15-25 de ani şi tinde să
aibă un prognostic rezervat datorită dezvoltării
rapide a simptomelor "negative", mai ales a
tocirii afectivităţii şi pierderii voinţei.
• În plus, tulburările afectivităţii şi ale voinţei, ca şi
tulburările de gândire trebuie să fie proeminente.
• Halucinaţiile şi delirurile pot fi prezente, dar nu
trebuie să fie proeminente.
• Impulsurile şi motivaţiile sunt pierdute şi
scopurile abandonate, astfel încât
comportamentul pacientului devine fără rost şi
lipsit de ţel.
• O preocupare, superficială şi manieristică,
pentru religie, filosofie şi alte teme abstracte,
poate spori dificultăţile în ascultarea şi
înţelegerea cursului gîndirii individului afectat.
• Diagnosticul de hebefrenie trebuie să fie
elaborat pentru prima dată numai la
adolescenţi şi adulţi tineri.
• Personalitatea premorbidă este
caracteristică, dar nu neapărat necesară;
există tendinţe spre solitudine şi timiditate
• Pentru un diagnostic cert de hebefrenie
este necesară de obicei o perioadă de 2
sau 3 luni de observaţie, pentru a fi siguri
că modalităţile comportamentale
caracteristice, descrise mai sus, se
menţin.
 2. Schizofrenia catatonică
domină cel puţin două simptome în tabloul clinic
manifestat prin :
• imobilitate motorie de tip stuporos sau cataleptic,
• agitaţie extremă,
• negativism,
• mutism,
• conduite motorii particulare (stereotipii,
manierisme, grimase bizare),
• ecolalie,
• ecopraxie.
• Schizofrenia catatonică debutează la vârsta cea
mai tânără, are o evoluţie mai îndelungată şi
nivelul cel mai redus de funcţionare socială şi
ocupaţională.
 Simptome catatonice tranzitorii şi izolate pot
apărea în contextul oricărui subtip de
schizofrenie, dar pentru un diagnostic de
schizofrenie catatonică este necesar ca una sau
mai multe din următoarele trăsături
comportamentale să domine tabloul clinic:
• Stupor (marcată descreştere în reactivitatea la
ambianţă şi reducerea mişcărilor şi a activităţii
spontane) şi mutism;
• Excitaţie (activitate motorie crescută, aparent
fără scop, neinfluenţată de stimuli externi);
• Atitudini posturale (adoptarea şi menţinerea
voluntară a unor poziţii inadecvate şi bizare);
• Negativism (o anumită rezistenţă, nemotivată,
la toate instrucţiunile sau tentativele de a fi
mobilizat, sau mişcarea într-o direcţie opusă);
• Rigiditate (menţinerea unei posturi rigide în
pofida eforturilor de a fi mobilizat);
• Flexibilitate ceroasă (menţinerea membrelor şi
a corpului în poziţii impuse din exterior);
• Alte simptome, cum ar fi: automatismul la
comandă (complianţa automată la instrucţiuni)
şi repetarea cuvintelor şi a frazelor.
 3. Schizofrenia paranoidă
Forma paranoidă a schizofrenieiei se
caracterizează prin:
preocupări şi convingeri delirante
şi/sau halucinaţii auditive,
comportamentul şi discursul dezorganizat,
precum şi tocirea afectivă sunt mai puţin
pregnante.
Debutul este mai tardiv, funcţionarea premorbidă
mai bună şi prognosticul mai favorabil. Aceşti
pacienţi au şanse mai mari să se integreze
socio-ocupaţional şi familial în comparaţie cu
ceilalţi schizofreni.
• În ICD 10 se consideră că această formă
reprezintă tipul cel mai comun de
schizofrenie pe plan mondial.
• Tabloul clinic este dominat de deliruri
relativ stabile, de obicei paranoide, însoţite
de obicei de halucinaţii, în special de tip
auditiv şi de alte tulburări de percepţie.
• Tulburările afectivităţii, voinţei şi vorbirii şi
simptomele catatonice nu sunt
proeminente.
 Exemple de simptome paranoide din cele mai
obişnuite sunt:
• idei delirante de persecuţie, referinţă, naştere
ilustră, misiune specială, schimbare corporală
sau gelozie;
• halucinaţii auditive, care ameninţă pacientul sau
îi dau comenzi, sau halucinaţii auditive fără
expresie verbală cum ar fi fluierături, pocnituri,
ţiuituri, bâzâit sau râsete;
• halucinaţii olfactive sau gustative, ale senzaţiilor
sexuale sau alte senzaţii corporale. Halucinaţiile
vizuale pot apărea, dar sunt rareori proeminente.
• Tulburarea de gândire poate fi evidentă în stările
acute, dar în acest caz ea nu împiedică
descrierea clară a delirurilor şi halucinaţiilor
tipice.
• Afectivitatea este de obicei mai puţin tocită
decât în alte forme de schizofrenie, dar un grad
minor de incongruenţă este obişnuit, aşa cum
sunt tulburările de dispoziţie ca iritabilitatea, furia
bruscă, groaza şi suspiciunea.
• Simptomele "negative" cum ar fi tocirea
afectivităţii şi afectarea voinţei sunt adesea
prezente dar nu domină tabloul clinic.
• Evoluţia schizofreniei paranoide poate fi
episodică (cu remisiuni parţiale complete) sau
cronică. În ultima variantă, simptomele floride
persistă de-a lungul anilor şi este dificil a se
identifica episoade distincte. Debutul tinde să fie
mai tardiv decît în formele hebefrenică şi
catatonică.
• Forma paranoidă trebuie să îndeplinească
criteriile generale pentru un diagnostic de
schizofrenie. În plus, halucinaţiile şi/sau ideile
delirante trebuie să fie proeminente; tulburările
afectivităţii, voinţei şi vorbirii, sau simptomele
catatonice trebuie să fie relativ discrete.
 4. Schizofrenia nediferenţiată
• Diagnosticul de schizofrenie nediferenţiată este
posibil numai în cazurile care nu întrunesc
criteriile diagnostice pentru formele paranoidă,
catatonică sau dezorganizată.
• Conform ICD 10 schizofrenia nediferenţiată
include stările ce întrunesc criteriile
diagnosticului general pentru schizofrenie, dar
nu sunt concordante cu nici una dintre formele
de mai sus sau manifestă trăsături comune mai
multor tipuri, fără o clară predominanţă a unui
set particular de caracteristici diagnostice.
 Această rubrică diagnostică trebuie să fie folosită
numai pentru stări psihotice (deci schizofrenia
reziduală şi depresia post-schizofrenă sunt
excluse), şi numai după ce s-a încercat
clasificarea stării în una din cele trei categorii
precedente.
Acest subtip trebuie rezervat tulburărilor care:
• Îndeplinesc criteriile diagnostice pentru
schizofrenie.
• Nu satisfac criteriile pentru subtipurile paranoid,
hebefrenic sau catatonic.
• Nu satisfac criteriile pentru schizofrenia
reziduală şi depresia post-schizofrenă.
 5. Schizofrenia simplă
• În conformitate cu ICD 10, schizofrenia simplă
este o tulburare rară, în care există o dezvoltare
insidioasă şi progresivă a unor bizarerii
comportamentale, incapacitatea de a îndeplini
cerinţele societăţii şi diminuarea globală a
performanţelor.
• Ideile delirante şi halucinaţiile nu sunt
evidenţiabile şi tulburarea nu este atât de
evident psihotică precum în subtipurile
hebefrenic, paranoid şi catatonic de
schizofrenie.
 6. Schizofrenia reziduală
• Acest subtip diagnostic se referă la
formele clinice care nu mai prezintă
simptome psihotice proeminente, dar care
au întrunit în trecut criteriile diagnostice de
schizofrenie şi prezintă în continuare
manifestări caracteristice bolii.
• Acestea sunt reprezentate de simptome
negative sau cel puţin două dintre
simptomele principale ,dar atenuate
(convingeri ciudate, experienţe perceptive
neobişnuite) (conform DSM-IV).
 Diagnosticul pozitiv
• În ICD-10 diagnosticul de schizofrenie se
stabileşte pe baza unor simptome caracteristice,
durata acestora şi diferenţierea de o serie de
alte tulburări psihice.
• Simptomele caracteristice sunt împărţite în opt
grupuri cu importanţă diagnostică şi care deseori
se manifestă împreună.
• Primele patru grupuri cuprind ideile delirante şi
halucinaţiile tipice; celelalte patru grupuri includ
ideile delirante şi halucinaţiile mai puţin tipice,
neologismele, barajele gândirii, manifestările
catatonice, simptomele negative cum ar fi
apatia, sărăcirea limbajului, tocirea afectivă şi
discordanţa.
 Cu toate că nu pot fi identificate simptome strict
patognomonice, este util ca, în scopuri practice,
să se dividă simptomele de mai sus în grupuri
de importanţă specială pentru diagnostic, care
apar adesea împreună, cum ar fi:
a)Ecoul gândirii, inserţia sau furtul gândirii şi
răspândirea gândirii;
b)Idei delirante de control, influenţă sau pasivitate,
clar referitoare la mişcările corpului sau ale
membrelor sau la gânduri, acţiuni sau
sentimente specifice; percepţia delirantă;
c)Halucinaţii auditive sub forma unui comentariu
continuu sau dialog despre comportamentul
subiectului, sau alte tipuri de halucinaţii auditive,
venind dintr-o anumită parte a corpului;
d)Idei delirante persistente, de orice fel, care sunt
cultural inadecvate şi complet imposibile; de
exemplu: idei delirante de identitate politică
sau religioasă, capacitate şi puteri
supranaturale (a fi în stare să controleze
vremea sau a fi in comunicare cu
extratereştrii);
e) Halucinaţii persistente, de orice tip, însoţite fie
de idei delirante temporare sau de abia
schiţate, fără un conţinut afectiv clar, fie de idei
de supraevaluare persistente sau halucinaţii
care apar zilnic, timp de mai multe zile sau
luni, succesiv;
f) Întreruperi sau alterări prin interpolare în cursul
gîndirii, din care rezultă incoerenţă, vorbire
irelevantă sau neologisme;
g) Comportament catatonic, cum ar fi: excitaţie,
postură catatonică, flexibilitate ceroasă;
negativism, mutism, stupor;
h) Simptome "negative": apatie marcată, sărăcire a
vorbirii, răcirea sau incongruenţa răspunsurilor
emoţionale, care, de obicei, au ca rezultat
retragerea socială şi scăderea performanţei
sociale). Trebuie să fie clar că acestea nu se
datorează depresiei sau medicaţiei
neurleptice;
i) Modificare semnificativă şi intensă în calitatea
globală a unor aspecte ale comportamentului,
ce se manifestă prin lipsă de interes, de
finalitate, inutilitate, atitudine de tip auto-
relpiere şi retragere socială.
• Cerinţa normală pentru un diagnostic de
schizofrenie este ca cel puţin un simptom
foarte clar (şi de obicei, două sau mai
multe dacă sunt mai puţin bine conturate)
aparţinînd oricăruia dintre grupele listate
de mai sus de la (a) la (d),
• sau cel puţin două simptome din grupele
de la (e) la (h), trebuie să fie în mod clar
prezente în majoritatea timpului o perioadă
de o lună sau peste.
 Diagnosticul diferenţial
• în ICD-10 se stabilesc clar criteriile de
diferenţiere a schizofreniei de tulburările afective
şi schizoafective, alte tulburări psihotice
tranzitorii sau persistente, precum şi de
tulburările de etiologie organică sau induse de
diferite substanţe.
• Diagnosticul de schizofrenie nu trebuie stabilit
dacă există simptome afective, cu excepţia
situaţiilor în care simptomele depresive sau
maniacale au apărut clar după simptomele de
schizofrenie.
• Dacă simptomele de schizofrenie şi afective se
dezvoltă împreună, se pune problema
diagnosticului de tulburare schizoafectivă, chiar
dacă un diagnostic de schizofrenie poate fi
susţinut de simptomele de tip schizofrenic.
• Diferenţierea de tulburările acute sau tranzitorii
se face în funcţie de prezenţa simptomelor mai
mult de o lună de zile.
• În cazul tulburării delirante persistente, delirul
trebuie să fie prezent pentru cel puţin 3 luni, iar
criteriile pentru schizofrenie să nu fie îndeplinite.
• Nu se va stabili diagnosticul de schizofrenie
dacă există o leziune cerebrală, intoxicaţie cu
substanţe sau sevraj.
• Având în vedere faptul că nu există un simptom
patognomonic, diagnosticul schizofreniei este de
excludere. În schizofrenie nu există nici
modificări paraclinice specifice şi din acest motiv
diagnosticul se stabileşte pe baza datelor
anamnestice şi a interviului psihiatric.
• Simptomele psihotice se întâlnesc în numeroase
condiţii medicale sau psihiatrice.
• Vom avea în vedere abuzul de droguri
(halucinogene, fenciclidină, amfetamine,
cocaină, alcool), intoxicaţia cu medicamente de
tipul corticosteroizilor, anticolinergicelor,
levodopa, boli infecţioase, metabolice,
endocrine, tumori cerebrale sau alte leziuni
cerebrale, epilepsia de lob temporal.
Tulburări psihiatrice
• Tulburările afective de
intensitate psihotică
• Tulburarea schizoafectivă
• Reacţiile psihotice de
scurtă durată
• Tulburarea
schizofreniformă
• Tulburarea delirantă
• Tulburarea delirantă
indusă
• Tulburarea de panică
• Depersonalizarea
• Tulburarea obsesiv-
compulsivă
• Tulburările de
personalitate –
schizotipală, schizoidă,
paranoidă, borderline
• Tulburările de conduită
din adolescenţă
• Autismul copilăriei
• Tulburările factice
• Simularea
Afecţiuni organice
• epilepsia de lob temporal
• tumori,traumatisme, accidente vasculare
cerebrale
• boli metabolice – porfiria acută intermitentă,
boala Wilson
• boli endocrine
• carenţe vitaminice – B12, PP
• neuroinfecţii – neurosifilis, encefalita herpetică,
SIDA
• boli autoimune – lupus eritematos sistemic
• intoxicaţii cu metale grele sau alte substanţe
 Abuzul de droguri

• stimulante (amfetamine, cocaină etc.)

• halucinogene
• anticolinergice
• delirium tremens
• sevraj barbituric cu delirium
 Evoluţie
• Debutul schizofreniei este de regulă insidios,
printr-o fază prodromală variabilă ca durată de la
câteva luni, până la un an.
• Faza prodromală este urmată de o fază activă în
care predomină simptomele psihotice; tulburarea
devine clinic evidentă şi permite evaluarea
diagnostică. Faza activă poate părea
“determinată” de schimbări brutale în viaţa
socială, consumul de droguri, decesul unei
persoane apropiate.
• După remiterea fazei active apare faza
reziduală, similară clinic cu faza prodromală.
Simptomele psihotice pot persista şi în această
fază, dar de o intensitate mai scăzută.
• Evoluţia clasică a schizofreniei se caracterizează prin
aceste pusee active şi perioade de remisiune. Fiecare
episod este urmat de o deteriorare a nivelului anterior de
adaptare globală, fapt care diferenţiază în mod specific
schizofrenia de tulburările afective, în care fiecare
decompensare este urmată de o revenire la starea
anterioară..
• În timp, simptomele pozitive se atenuează, în timp ce
simptomele negative sau dezadaptarea socială se pot
accentua.
• Majoritatea schizofrenilor au o calitate a vieţii scăzută,
caracterizată prin lipsa scopurilor şi a iniţiativei,
inactivitate, sărăcie, spitalizări frecvente, deseori
determinate de lipsa unei locuinţe şi a suportului familial
sau social.
 Prognostic
• Prognosticul schizofreniei reprezintă un subiect
de studiu şi dezbatere încă din momentul
descrierii dementiei praecox de către Kraepelin
ca o boală cronică şi progresivă.
• Într-o evaluare recentă (Hegarty,1994) s-au
sintetizat evoluţiile a 51000 de pacienţi
schizofreni din 320 de studii raportate în
literatura psihiatrică din anul 1895 până în anul
1992.
• După o medie a ultimilor 6 ani, s-a constatat că
40% dintre pacienţi au fost amelioraţi sub
tratament.
 Abordări terapeutice
Terapia psihofarmacologică
• Medicaţia antipsihotică a reprezentat mult timp
principalul remediu terapeutic în schizofrenie,
odată cu introducerea clorpromazinei şi
descoperirea ulterioară a diferitelor substanţe
antipsihotice.
• În prezent există un număr impresionant de
antipsihotice convenţionale al căror mecanism
de acţiune constă în blocarea postsinaptică a
receptorilor dopaminici D2, blocarea în diferite
grade a receptorilor noradrenergici, colinergici şi
histaminici.
 Medicaţia antipsihotică modernă
• În ultima decadă a fost lansată o nouă serie de
antipsihotice numite „atipice”, „novel” sau „de
generaţia a II-a”.
• Primul neuroleptic atipic a fost clozapina, a cărei
introducere a zdruncinat dogma conform căreia
toate antipsihoticele au un efect similar.
Clozapina este singurul antipsihotic a cărui
eficacitate superioară a fost clar demonstrată şi
susţinută în studiile pe loturi mari de pacienţi,
fiind superioară antipsihoticelor standard cu
obţinerea unui răspuns terapeutic în cazurile
considerate rezistente la tratament.
• Însă clozapina are o serie de efecte
secundare severe. Dintre acestea,
agranulocitoza este cel mai de temut, fiind
raportată la 1 - 2% dintre pacienţii trataţi
cu acest neuroleptic, cu debut în primele 3
luni de la iniţierea medicaţiei.
• Odată cu întreruperea tratamentului,
funcţia medulară este reluată, aşadar
agranulocitoza este reversibilă.
• În aceste condiţii se impune verificarea
periodică a hemogramei, dezavantaj care
restricţionează administrarea clozapinei.
• Noua generaţie de antipsihotice a fost
completată prin lansarea olanzapinei,
quetipinei, risperidonei, sertindole, zotipine.
• Toate aceste neuroleptice au fost raportate ca
similare sau superioare medicaţiei clasice în
ceea ce priveşte tratamentul simptomelor
pozitive.
• Ameliorarea simptomatologiei negative este clar
superioară neurolepticelor standard.
• Se pare că nu cresc nivelul prolactinei, ceea ce
le face utile în tratamentul pacientelor care
prezentau galactoree şi tulburări ale ciclului
menstrual secundare neurolepticelor
convenţionale.
• Diferenţa majoră între diferitele antipsihoticele
convenţionale rezidă în structura chimică, rata
absorbţiei, distribuţia, eficacitatea şi efectele
secundare.
• Rata de absorbţie variază şi poate fi influenţată
de alimente, antacide, fumat, agenţi
anticolinergici sau poate depinde de un control
genetic.
• Având în vedere faptul că fumatul tinde să
stimuleze enzimele hepatice, pacienţii fumători
au nevoie de doze mai mari de neuroleptic
• Distribuţia variază semnificativ de la preparat la
preparat, în funcţie de structură, doză şi
farmacocinetică.
• Tratamentul episodului acut. Majoritatea
pacienţilor răspund la o doză zilnică de 10-15
mg haloperidol administrat timp de mai multe
zile sau săptămâni.
• Dozele mai mari de antipsihotice convenţionale
pot fi recomandate la unii pacienţi, la nevoie, dar
posibilitatea apariţiei efectelor secundare sau
adverse creşte, fără a fi însoţite de ameliorarea
semnificativă a simptomelor psihotice.
• Rezultatele administrării constante a risperidonei
în dozaj diferenţiat de 2mg, 6 mg, 10 mg sau 16
mg/zi comparate cu administrarea de haloperidol
20mg/zi şi placebo, au demonstrat o eficienţă
egală a risperidonei indiferent de doză, cu
menţinerea eficienţei crescute a dozelor de 6
mg/zi.
• Asociaţia Americană de Psihiatrie (1997)
recomandă începerea tratamentului cu un
antipsihotic convenţional incisiv (de exemplu
haloperidol), risperidonă 4-6 mg/zi, olanzapină
10-20 mg/zi, acestea reprezentând medicaţia de
primă alegere.
• În cazul în care după 3-8 săptămâni nu se
instalează răspunsul terapeutic, poate fi încercat
un alt preparat.
• Dacă după 3 săptămâni apare un răspuns
parţial, tratamentul poate fi prelungit încă 2-9
săptămâni (Expert Consensus Guidline Series
Steering Committee 1996).
• Tratamentul de întreţinere.
• După ameliorarea obţinută în faza de atac,
tratamentul se continuă în faza de menţinere a
răspunsului terapeutic în scopul unui control al
simptomatologiei psihotice.
• După episodul psihotic iniţial se recomandă
continuarea tratamentului cel puţin 1-2 ani având
în vedere riscul crescut al recăderilor urmate de
scăderea calităţii remisiunilor şi accentuarea
declinului social.
• În cazul unui istoric al bolii cu episoade repetate
se impune menţinerea tratamentului
medicamentos cel puţin 5 ani.
• Tratamentul de întreţinere necesită
dispensarizarea pacienţilor şi examinări
periodice pentru evaluarea evoluţiei.
• Întrucât în parcursul evoluţiei simptomatologia
pozitivă se atenuează, iar simptomatologia
negativă se accentuează, se recomandă o
reducere a medicaţiei.
• Riscul de recădere este mai crescut în cazul
administrării medicaţiei pe cale orală comparativ
cu administrarea parenterală, probabil datorită
noncomplianţei şi neefectuării tratamentului.
• Atunci când se consideră oportună renunţarea la
medicaţie, dozele se vor reduce treptat în decurs
de săptămâni sau luni, iar atunci când
simptomele reapar tratamentul se reia în doze
crescute progresiv.
• Risperidona este un antipsihotic cu
antagonism semnificativ pentru receptorii
serotoninici tip 2 (5-HT2) şi dopaminici tip
2 (D2).
• Studii recente afirmă că această substanţă
posedă o eficacitate mai mare decât
medicaţia clasică, atât pentru simptomele
pozitive, cât şi pentru cele negative din
schizofrenie.
• În acelaşi timp efectele neurologice
adverse sunt semnificativ reduse.
• Clozapina este un antipsihotic eficace al cărui
mecanism de acţiune nu este pe deplin
cunoscut, deşi se cunoaşte faptul că este un
antagonist slab pentru receptorii D2, dar potent
pentru D4.
• Este antagonist şi pentru receptorii
serotoninergici.
• Tratamentul cu clozapină determină în 1%-2%
cazuri apariţia agranulocitozei, acest efect
advers impunând monitorizarea formulei
leucocitare săptămânal, cel puţin la începutul
tratamentului.
• Este considerată de majoritatea autorilor ca
medicaţie de linia a doua
• Olanzapina este similară clozapinei atât în ceea
ce priveşte structura chimică, precum şi
proprietăţile farmacologice.
• Are un timp de înjumătăţire de aproximativ 30 de
ore; dozajul este de 5-20 mg/ zi.
• Studiile comparative cu placebo au demonstrat
clar eficacitatea olanzapinei.
• În comparaţie cu haloperidolul, olanzapina are o
eficacitate cel puţin egală în tratamentul
schizofreniei şi a tulburării schizoafective.
• Este superioară haloperidolului în ameliorarea
simptomelor depresive şi a celor negative din
schizofrenie
• Quetiapina are o formulă chimică similară
clozapinei , dar profilul farmacologic este diferit,
întrucât efectele anticolinergice par a fi absente.
• Are un timp de înjumătăţire scurt (aproximativ 3
ore), dozele recomandate fiind între 150 şi 750
mg zilnic. În studiile de fază II şi III, quetiapina a
fost superioară placebo şi comparabilă cu
haloperidol şi clorpromazină.
• Riscul de inducere a efectelor extrapiramidale
nu a fost mai mare în comparaţie cu placebo şi
nu s-au raportat cazuri de diskinezie tardivă.
• S-au descris creşteri ale enzimelor hepatice,
ameţeli şi hipotensiune ortostatică, mai frecvent
în prima zi de tratament.
• Sertindole are timpul de înjumătăţire cel mai
mare dintre toate antipsihoticele atipice (aproape
3 zile).
• Dozele între 4 şi 24 mg zilnic sunt indicate în
schizofrenie, cu o eficacitate similară cu cea a
altor neuroleptice atipice.
• Există studii care au constatat o scădere
semnificativă a numărului de zile de spitalizare
la cazurile tratate cu sertindole în comparaţie cu
haloperidol.
• Un efect secundar particular constatat la pacienţi
a fost reducerea volumului ejaculator. Determină
creştere ponderală şi creşteri ale intervalului
QTc. Acest ultim efect este frecvent şi pronunţat,
motiv pentru care se studiază în continuare
semnificaţia sa clinică şi se evaluează siguranţa
preparatului.
Principiile terapeutice în schizofrenie (Kaplan şi Sadock 1994)
• Clinicianul trebuie să stabilească foarte clar simptomele pe
care urmează să le trateze.
• Se va utiliza acelaşi antipsihotic care şi-a demonstrat
eficacitatea în tratamentul anterior al pacientului respectiv.
• Durata tratamentului medicamentos este de minimum 6
săptămâni, la doze adecvate tabloului clinic. Schimbarea
neurolepticului este indicată numai în cazurile de intoleranţă
bine documentată.
• În general, utilizarea a mai mult de un singur antipsihotic
este rar indicată. În cazurile speciale se poate recomanda
asocierea unui neuroleptic sedativ (de exemplu tioridazin)
sau a unui alt preparat (de exemplu Carbamazepină).
• Vor fi administrate cele mai mici doze posibil eficace. Dozajul
este de obicei sub necesarul din perioada acută, pentru
acelaşi simptom.
 Non-complianţa.
• Reprezintă o problemă semnificativă în asistenţa
clinică, fiind favorizată de factori ca negarea bolii
şi disconfortul datorat efectelor secundare şi
adverse ale medicaţiei.
• Datele din literatură arată că 30%-40% din
pacienţi pot fi non-complianţi în oricare moment
al tratamentului. După doi ani de la externare,
aproximativ trei sferturi dintre pacienţi întrerup
medicaţia cel puţin o săptămână.
• Non-complianţa trebuie atent căutată la
pacienţii schizofreni prin informaţii solicitate şi
din alte surse (medic de familie, LSM teritorial,
aparţinători).
 Abordarea psihoterapeutică
Tehnicile de terapie cognitivă.
• Reabilitarea cognitivă în schizofrenie este
focalizată pe îmbunătăţirea aptitudinilor de
procesare informaţională cum ar fi atenţia,
memoria, vigilenţa, abilităţile conceptuale.
• Abordarea tulburărilor de conţinut ale gândirii
(ideile delirante) şi a experienţelor perceptuale
patologice (halucinaţii) prin tehnici de terapie
cognitivă constă într-o adaptare progresivă
“învăţată” prin strategii diferite ca de exemplu
ascultarea de muzică pentru mascarea
halucinaţiilor auditive sau testarea realităţii
pentru contrazicerea convingerilor delirante.
 Psihoterapia individuală deţine un loc
important în tratamentul schizofreniei în asociere
cu medicaţia antipsihotică.
• Obstacolele acestei terapii sunt reprezentate de
neîncrederea pacientului în terapeut şi distanţa
emoţională a pacientului faţă de terapeut.
• Pe de altă parte se consideră că posibilitatea
stabilirii unei alianţe terapeutice este unul dintre
factorii de prognostic pozitiv.
• Însă stabilirea unei relaţii pacient - terapeut
reprezintă un demers dificil în comparaţie cu
terapia pacienţilor non-psihotici, motivele fiind
datorate pacientului
• Uneori eşecul psihoterapiei îşi are rădăcinile în
comportamentul inadecvat al terapeutului.
• Dorinţa de informare prematură, adresarea
inoportună, atitudinea exagerat prietenoasă şi
caldă emoţional pot fi interpretate delirant.
• Terapeutul trebuie să se înarmeze cu răbdare,
sinceritate, atitudine flexibilă, elemente care sunt
esenţiale în stabilirea alianţei terapeutice.
• Unele demersuri simple ca de exemplu
reţinerea datei naşterii pacientului, pot spori
încrederea acestuia în medic.
• Pacientul se obişnuieşte treptat cu ideea că
medicul doreşte să îl ajute, să îl înţeleagă,
indiferent de comportamentul bizar sau chiar
ostil care poate să apară la un anumit moment.
• Rolul familiei. Studii care au vizat evaluarea
ratei recăderilor în evoluţia schizofreniei
demonstrează o importantă reducere a acesteia
atunci când terapia medicamentoasă este
asociată cu terapia familiei.
• Rolul familiei nu trebuie limitat numai la
supravegherea şi controlul administrării
medicaţiei, ci trebuie extins în sensul consilierii,
al asigurării unui suport social într-un climat de
siguranţă şi confort afectiv.
• Avantajele care decurg din asocierea terapiei
familiale în asistenţa complexă a schizofreniei
sunt multiple
 Organizaţiile voluntare
• Aceste organizaţii pot fi constituite din
membri ai familiilor schizofrenilor.
• Activitatea lor este benefică prin lărgirea
capacităţii de comunicare, furnizarea de
informaţii din experienţa personală,
încurajarea şi sprijinirea reciprocă,
rezolvarea unor probleme sociale şi etico-
medicale privind drepturile bolnavilor,
calitatea vieţii şi respectarea demnităţii
umane.
• Reabilitarea psihosocială se referă la
activitatea şi serviciile care au drept scop
reabilitarea unui nivel corespunzător al
funcţionării sociale.
• Acestea includ terapiile medicale şi psihosociale
alături de sprijinirea relaţionării sociale,
promovarea unei existenţe independente,
încurajarea abilităţilor vocaţionale şi
profesionale, învăţarea unei meserii, planificarea
timpului şi activităţilor utile printr-o implicare
activă.
• Realizarea acestor programe implică mai multe
variante de organizare, dintre care cea mai
eficientă este reprezentată de locuinţele
protejate.
 Alternative terapeutice
• Tratamentul electroconvulsivant (TEC).
TEC are indicaţii relativ restrânse, fiind
eficient în cazul episoadelor acute sau
subacute, rareori în formele cronice.
Această terapie alternativă se recomandă
în cazul catatoniei, depresiei secundare
schizofreniei sau la pacienţii care nu
răspund la medicaţia antipsihotică.