1.

ŞENILA
1.1. ROLUL, CLASIFICAREA ŞI CONSTRUCŢIA
ŞENILELOR
Şenila formează o bandă închisă cu care tractorul se sprijină pe sol şi cu ajutorul
căreia se asigură rularea. Avînd o suprafaţă de sprijin mare, şenilele dau
posibilitatea să se reducă presiunea tractorului pe sol şi să se mărească aderenţa cu
solul, asigurînd calităţi de tracţiune ridicate.
Şenilele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii specifice: să asigure calităţi
ridicate de aderenţă, independent de starea solului; să creeze momente de
rezistenţă la viraj cît mai reduse; să deterioreze cît mai puţin structura solului şi să
asigure o rezistenţă la rulare cît mai mică; să fie posibilă schimbarea rapidă a unor
zale defecte sau uzate; să fie exclusă posibilitatea căderii şenilei; să asigure un mers
cît mai liniştit şi cît mai uniform şi, de asemenea, o presiune redusă pe sol.
Şenila este formată din zale articulate între ele; se întîlnesc, însă, şi şenile sub
formă de bandă continuă (de exemplu, tractorul canadian „Bombardier", tractorul
românesc „Delta" etc). Şenila cu zale articulate se obişnuieşte să fie numită şenila-
lanţ, spre deosebire de şenila-bandă care nu are articulaţii şi zale.
 Şenilele, în special cele cu zale compuse, necesită un consum mare de metal.
Durata de funcţionare a şenilei este relativ redusă; în cazul şenilei cu zale simple,
este de circa 2000 h, adică un sezon agricol. Aceste dezavantaje fac sistemul de
rulare pe şenile convenabil, îndeosebi, pentru tractoarele de putere mare, cu
anumită destinaţie.
Prin perfecţionarea tehnologiei de execuţie, alegerea unor materiale mai
durabile şi perfecţionarea construcţiei Se găsesc posibilităţi pentru creşterea
duratei de funcţionare a şenilelor.
În acest sens au apărut şenile pneumatice, care se pot clasifica în patru grupe,
şi anume: şenile pneumatice sub formă de lanţ; şenile pneumatice sub formă de
bandă (panglică); şenile pneumatice tubulare.
Şenila pneumatică pentru o creştere a vitezei de deplasare a acestor tractoare,
permiţînd, totodată, ca tractorul să se poată autodeplasa pînă la locul de lucru,
eliminîndu-se transportul tractoarelor pe şenile cu alte mijloace de transport.
 Clasificarea şenilelor se face după mai multe criterii.
Clasificarea după dimensiuni. La clasificarea după acest criteriu, se folosesc mărimi relative, ca
raportul ts/b (unde ts este pasul şenilei şi b — lăţimea zalei), precum si unghiul la centru al poligonului
format de zalele înfăşurate pe roata motoare ( = 2/z) unde z este numărul de zale ce se înfăşoară pe
roata motoare în timpul unei rotaţii. Conform acestei clasificări, se deosebesc: senile cu zale mari, la care
ts/b > 0,5 şi   25°; senile cu zale mici, la care ts/b <0,5 şi  <25°. Această clasificare este desigur relativă,
deoarece, pentru condiţii deosebite de lucru, s-au realizat construcţii de şenile care nu mai corespund
acestui criteriu.
În general, şenilele cu zale mari se recomandă pentru tractoarele agricole, la care este necesar să se
asigure o presiune redusă pe sol, iar şenilele cu zale mici se recomandă pentru tractoarele de transport,
la care pasul mic al şenilei face ca neuniformitatea în mers să fie mai redusă (în acest caz, presiunea pe
sol are o importanţă mai mică). În tabelul 14.1 sînt indicate datele privind şenilele utilizate la cîteva
tipuri de tractoare.
Clasificarea după felul angrenării dintre roata motoare şi şenilă. Între forma constructivă a şenilei şi
cea a roţii motoare există o strînsă legătură. În funcţie de aceasta, şenilele se împart în două grupe: şenile
cu angrenare cu fusuri  fusurile se găsesc fie la şenilă, cînd roata motoare are dinţi, fie la roata motoare,
cînd şenila are dinţi (v. fig. 14.10); şenile cu angrenare cu dinţi, cînd şi roţile motoare şi şenila au dinţi de
angrenare.
Clasificarea după construcţia zalei. Din acest punct de vedere, şenilele pot fi: cu zale simple şi cu zale
compuse.
 La şenila cu zale simple, zala reprezintă o singură piesă
turnată sau matriţată. Zalele acestui tip de şenilă se unesc
între ele cu ajutorul bolţurilor.
Avantajele acestui tip de zale sînt: greutate mai mică
decît la zalele compuse (5  15% din greutatea tractorului);
tehnologie de fabricaţie simplă şi ieftină în producţia de
masă ; montaj şi demontaj simplu, care nu necesită nici un
fel de dispozitive. Dezavantajele zalei simple sînt:
imposibilitatea reparării zalei uzate ; necesitatea de a
utiliza pentru întreaga zală oţeluri speciale cu rezistenţă
ridicată contra uzurii abrazive; dificultatea etanşării contra
corpurilor abrazive (nisip, noroi etc.); durată mică de
funcţionare. Cu toate aceste dezavantaje, şenilele cu zale Fig. 14.1. Zală simplă de şenilă
simple au o largă perspectivă la tractoarele care lucrează cu
viteze mărite, avînd construcţia şi tehnologia de fabricaţie
simple, iar greutatea relativ mică.
În figura 1 este reprezentată o zală simplă cu cinci urechi.
Părţile componente ale zalei sînt: căile 1 de rulare pentru
rostogolirea rolelor de sprijin, nervurile 2 de ghidare,
pintenii 3 şi urechea (fusul) 4 pentru angrenarea cu roata
motoare.
În figura 2 este reprezentată o construcţie de şenilă,
formată din zale simple cu şapte urechi.

Fig. 2. Şenilă cu zale simple

 Şenila cu zale compuse, în prezent, se foloseşte pe scară
largă, la tractoarele cu suspensie semirigidă. în figura 14.3 se
reprezintă construcţia şenilei cu zale compuse a tractorului S-
1300. Zala se compune din şenilele laterale 3 şi 6 ; capătul din
stînga al acestora se presează pe bolţul 1, iar capătul din
dreapta pe bucşa 5. Cu ajutorul şuruburilor S se fixează talpa
cu pinteni 7 pe cele două şine. Lanţul şenilei se închide cu un
bolţ i de construcţie specială. Bucşele (fusurile) 5 angrenează
cu dinţii roţilor motoare. La montarea zalelor, spaţiul dintre
bucşă şi bolţ se umple cu ulei, etanşarea făcîndu-se cu ajutorul
plăcilor elastice 2. 
Şenila cu zale compuse are următoarele avantaje în
comparaţie cu şenila cu zale simple : în cazul uzurii sau
defectării, unele elemente ale zalei pot fi schimbate fără a
scoate din uz întreaga zală; piesele componente ale zalei post fi
executate din materiale diferite; talpa (patina) şenilei poate fi
adaptată la condiţiile specifice de exploatare a tractorului.
Şenila cu zale compuse are, însă, şi dezavantaje: necesită un
consum mare de metal (greutatea şenilei ajunge pînă la 25%
din greutatea tractorului); are un proces de fabricaţie mai
Fig. 14.3. Şenilă cu zale compuse
complicat, iar pentru montare şi demontare este necesar un
utilaj special (ajustajele formate din bolţuri şi bucşe cu cele
două şine sînt cu o strîngere de 150  270 m); la viteze mărite
de deplasare, forţa de rezistenţă la rulare creşte brusc.
Utilizarea pe scară largă a şenilelor cu zale compuse se explică
prin aceea că ele au o durată de funcţionare mai mare în
comparaţie cu şenilele cu zale simple, ajungînd pînă la 4000 h.
 Clasificarea după construcţia articulaţiilor. Conform acestui criteriu,
şenilele îe clasifică în două grupe: şenile cu bolţ şi şenile fără bolţ.
Şenilele cu bolţ, la rîndul lor, pot fi: fără bucşe, cu bucşe metalice şi cu
bucşe de cauciuc.
Totodată, articulaţiile pot fi cu etanşare sau fără etanşare. La şenilele
cu zale simple, articulaţiile sînt aproape exclusiv fără etanşare,
urmărindu-se simplificarca construcţiei. La şenilele cu zale compuse, se
folosesc, de regulă, articulaţii etanşate. Durabilitatea şenilelor cu
articulaţii neetanşate este determinată, în primul rînd, de rezistenţa la
uzură a articulaţiilor, şi în al doilea rînd, de rezistenţa mecanică a
zalelor.
S-au făcut numeroase propuneri de construcţii de zale care să ducă la
creşterea duratei de funcţionare a articulaţiilor. In continuare se
prezintă cîteva din acestea.
Zale articulate prin piese intermediare. În scopul reducerii cantităţii de
oţel special şi al creşterii durabilităţii, a fost propusă construcţia din Fig. 4. Zale de şenilă
figura 4. Zalele din oţel carbon se unesc prin bolţurile 2, cu ajutorul articulate prin piese
unor piese intermediare 1 din oţel manganos. Bolţurile sînt fixe în zală, intermediare
ceea ce face ca uzura să se producă numai în urechile pieselor
intermediare. Datorită uzurii într-o singură parte, după aceasta, bolţul
se roteşte cu 180°. Angrenarea roţii motoare cu şenila se face prin piesa
intermediară centrală care intră în golul dintre dinţi. Această
construcţie nu s-a putut extinde, datorită faptului că greutatea şenilei
creşte cu circa 20 % şi se măreşte numărul locurilor de uzură.
 Şenile cu bucşe metalice. După turnare, se presează în urechile zalelor
bucşe călite, executate din tablă din OLC 45. După uzura unei părţi a
bucşelor, ele se rotesc cu 180°. Cînd s-a uzat şi cealaltă parte, bucşele se
înlocuiesc cu altele noi, mărind astfel durata de funcţionare a zalelor.
Exploatarea tractoarelor cu asemenea şenile a scos în evidenţă faptul că,
în timpul funcţionării, bucşele se deformează foarte mult, ceea ce
împiedecă demontarea lor.
Şenile cu bucşe de cauciuc. Particularitatea articulaţiilor cu bucşe de
cauciuc constă în înlocuirea frecării cu alunecare cu frecarea internă din
cauciuc. Principiul de funcţionare al articulaţiilor cu bolţ şi bucşă de
cauciuc este prezentat schematic în figura 5. În această articulaţie,
bucşele de cauciuc sînt vulcanizare de bolţul 1 şi sînt presate împreună
în urechile zalei, în aşa fel încît rotirea bucşei este exclusă din cauza
forţei mari de frecare. Uneori, bucşele de cauciuc 2 se presează pe bucşe
metalice 3 şi acestea, la rîndul lor, se presează pe bolţ. în construcţia Fig. 5. Schema articulaţiei
acestor articulaţii, se urmăreşte să se reducă fie eforturile unitare din şenilei cu bucşe de cauciuc
bucşe datorită torsionării, fie cele datorită forţei de tracţiune din şenilă,
sau ambele tipuri de eforturi.
Şenilele cu bucşe de cauciuc prezintă următoarele avantaje: au o
durabilitate mai mare; au un randament mai ridicat; micşorează
solicitările dinamice şi asigură o funcţionare cu zgomot redus.
Dezavantajele acestor şenile sînt: au o greutate mai mare; necesită
cauciuc cu calităţi mecanice ridicate.
 Încercările de a se obţine construcţii de şenilă
fără bolţ, în general, nu au dat rezultate
mulţumitoare. Legătura între zale la construcţiile
realizate se face prin nişte gheare sau prin blocuri
de cauciuc fixate între gheare. Greutatea şenilelor
realizate astfel este mare (28  30 % din greutatea
tractorului), construcţia este complicată,
angrenarea cu roata motoare este defectuoasă,
pasul şenilei variază, iar la slăbiri ale întinderii
şenilei, aceasta cade şi se desface în bucăţi.
În figura 6 este reprezentată o şenilă-bandă,
formată din trei benzi de cauciuc 2 cu inserţii de
fire de cord, unite între ele cu bride metalice 1,
care angrenează cu roţile motoare 3, executate tot
din cauciuc. în acest caz, nu se mai poate vorbi de
pas al şenilei, ci numai de pas al roţii motoare.

Fig. 6. Şenila-bandă
 1.2. CALCULUL ELEMENTELOR
ŞENILEI CU ZALE SIMPLE
Pentru zale de şenilă obţinute prin turnare, se utilizează oţelul austenitic manganos T 130 M 135. Acest oţel se toarnă uşor
şi posedă o rezistenţă ridicată. Proprietatea principală a acestui oţel constă în ecruisarea stratului superficial sub acţiunea
sarcinilor mari.
Zalele de oţel manganos nu se prelucrează mecanic. Găurile pentru bolţ se obţin din turnare cu toleranţe care să asigure la
montaj un joc de 0,5  1,5 mm.
Bolţurile se execută din oţel cementabil, se cementează şi se călesc la duritatea 54  62 HRC. Uneori, bolţurile se execută
din oţel de îmbunătăţire şi se călesc prin curenţi de inducţie.
Forţa de calcul a şenilei se stabileşte din condiţia de aderenţă cu solul. Se admite că pe o şenilă este repartizată 80 % din
greutatea G a tractorului (funcţionare pe pantă transversală), iar coeficientul de aderenţă maxim  =1,2 (în viraj). Prin
urmare, forţa de calcul, este egală cu greutatea tractorului, adică:
Fs = 0,8G  G [N]. (1)
Determinarea sarcinilor Fi în urechile zalei se face pornind de la ecuaţia de echilibru (fig. 7), care are forma:
Fi = F1 + F2 + F3 + ... +Fn = Fs
şi de la ipoteza că sarcina se repartizează între urechile zalei direct proporţional cu lungimea lor, adică presiunea p' este
constantă pe toată lungimea bolţului:

Fs F1 F2 F3 Fn  N 
p  
unde bi este lungimea totală a urechilor dintr-o     ... 
bi parte
b1 a bzalei,
2 badică
3 bn  m 
bi = b1 + b2 + b3 + ... +bn [m].

Fig. 14.7. Repartizarea forţelor între urechile zalei

 La şenila cu zale simple, se calculează zala şi bolţul. La zală, se calculează urechile (fig. 8) în secţiunea
periculoasă (solicitare la întindere) cu relaţia: F N
t   m 2 ,
Amin
în care Amin este secţiunea activă minimă a urechii zalei, în m2.
Pentru oţelul T 130 M 135, at = (1500 ... 2000) 105 N/m2.
Urechea care angrenează cu roata motoare (fusul) se calculează la presiunea specifică q, ce trebuie să fie
cuprinsă în limitele (40 ... 90) 105 N/m2, cu relaţia: q  Fs  G  N2 ,
bf d f bf d f m 
în care bf şi df sînt lungimea şi diametrul fusului, în m.
Cu o precizie suficientă pentru practică, bolţul se calculează la încovoiere pe porţiuni, ca o grindă cu
sarcină uniform distribuită (fig. 8); reazemele se consideră plasate în dreptul jocurilor dintre urechi, iar
capetele extreme ale bolţului se consideră ca o grindă în consolă.
Pentru capetele extreme ale bolţului, momentul încovoietor maxim este:
Fi bi Fn bn
M imax  M imax  ,
2 2
sau
iar pentru porţiunile intermediare: M Fb
i  i i.
max
8
Efortul unitar la încovoiere se calculează, considerînd diametrul bolţului d, cu relaţia:
M imax M imax
i   .
Se admite ai = (250 ... 300)10 N/m .
5 2 W 0,1d 3
Presiunea de contact medie din articulaţii (bolţ-ureche, bolţ-bucşe) se calculează cu relaţia:
Fs G N
q   m 2 ,
dbi dbi
în care d este diametrul suprafeţei de frecare, în m.
Se recomandă ca q să fie în limitele (4 ... 60) 105 N/m2.

Fig. 8. Schema de calcul a elementelor zalei

simple
 1.3. CALCULUL ELEMENTELOR
ŞENILEI CU ZALE COMPUSE
Şinele zalei compuse se matriţează din OLC 45 ; duritatea căilor de rulare trebuie să fie de 48  54
HRC (se călesc prin curenţi de inducţie pe o adîncime de 3  5 mm). Bucşele şi bolţurile se execută din
oţel cementabil (OLC 15, OLC 20 etc.); ele se cementează şi se călesc la o duritate mai mare de 54 HRC.
Se recomandă ca bolţul de închidere să se execute dintr-un oţel mai bun. Talpa zalei (patina) se execută
din oţel laminat cu conţinut ridicat de carbon.
Şi în cazul şenilelor cu zale compuse forţa de calcul Fs se determină cu relaţia (1).
Atît bolţul cît şi bucşa se calculează la încovoiere ca o grindă pe două reazeme cu sarcină uniform
distribuită (fig. 9, a). În cazul bolţului, momentul maxim de încovoiere este:
Gl1
M imax  ,
8
iar în cazul bucşei
Gl2
M imax  .
8
Efortul unitar la încovoiere este dat de relaţia:
M imax
 imax  .
W
Rezistenţa admisibilă ai  3000105 N/m2.

Fig. 9. Schema de calcul a şenilei cu zale compuse:

a  schemă simplificată de calcul; b  cadru rigid bolţ-bucşă  şine
 2. ROŢILE MOTOARE ALE TRACTOARELOR PE ŞENILE
 2.1. TIPURI DE ROŢI MOTOARE ŞI ELEMENTELE LOR CONSTRUCTIVE
Roţile motoare ale tractoarelor pe şenile au rolul de a rostogoli şenilele şi astfel transformă momentul de răsucire, primit de
la motor prin transmisie, în forţă motoare a tractorului. Roata motoare este supusă unor solicitări mari şi lucrează în condiţii
foarte grele, de aceea, construcţia, profilarea şi calculul ei au o importanţă deosebită.
Angrenajul roată motoare-şenilă influenţează asupra uniformităţii vitezei de deplasare a tractorului, putînd să creeze
acceleraţii suplimentare însemnate.
Totodată, uzura în acest angrenaj este foarte mare. De exemplu, experienţele făcute pentru şenile cu zale simple au arătat că
uzura în greutate a pieselor care angrenează este de 16,5 kg, după o funcţionare, de 2500  2700 h, din care uzurii danturii roţii
motoare îi revine circa 2/3. Această uzură îmbunătăţeşte angrenarea, influenţînd considerabil asupra uzurii pieselor şenilei şi
transmisiei.
O altă particularitate însemnată a angrenării dintre roata motoare şi şenilă o constituie mărirea exagerată a pasului şenilei, în
timpul exploatării, ca urmare a uzurii în articulaţii. La tractoarele agricole, după o exploatare de 1500  2 500 h, pasul şenilei se
poate lungi cu 12  15 mm. Prin creşterea pasului şenilei se constată o înfăşurare defectuoasă a zalelor şenilei pe roata motoare.
Aceasta atrage după sine mărirea neuniformităţii în mers a tractorului, creşterea uzurii articulaţiilor şi micşorarea
randamentului s al şenilei.
Plasarea rotii motoare se face în faţă sau în spate în funcţie de viteza de deplasare şi destinaţia tractorului.
Roţile motoare, în funcţie de tipul angrenării, sînt prevăzute cu fusuri sau cu dinţi. Cînd lăţimea şenilei este mai mare, roata
motoare are două rînduri de dinţi sau fusuri care angrenează cu şenila.
In scopul micşorării şi uniformizării uzurii, numărul de dinţi zm al roţii motoare se alege în majoritatea cazurilor impar, iar
roata motoare angrenează cu şenila din doi în doi dinţi. în felul acesta, numărul de zale z care se înfăşoară pe roata motoare în
timpul unei rotaţii este jumătate din numărul dinţilor zm şi nu este un număr întreg. De exemplu, dacă roata motoare are zm =
23 dinţi, pe ea se înfăşoară în timpul unei rotaţii complete un număr de zale z = 11,5.

Fig. 10. Tipuri de angrenaje roată motoare  şenilă:

a şi b  cu fusuri; c  cu dinţi
 In ceea ce priveşte alegerea raportului dintre pasul şenilei ts şi al roţii motoare tm există trei soluţii.
În cazul ts < tm (fig. 11, a), există un singur dinte în angrenare (cel de deasupra). Jocul dintre dinte şi fus se
măreşte treptat spre ramura care se înfăşoară. Acest fel de angrenare se caracterizează prin următoarele: ieşirea
din angrenare se face sub sarcină, ceea ce provoacă uzuri însemnate; datorită diferenţei de pas, după ieşirea din
angrenare şenila se deplasează înapoi cu distanţa  = tm  ts pînă cînd dintele următor intră în angrenare;
intrarea în angrenare are loc în condiţiile unei mişcări accelerate a roţii motoare şi, prin urmare, este însoţită de
şocuri. Rezultă că această soluţie de alegere a pasului roţii motoare si şenilei nu este justificată, deşi la unele
tractoare se întîlneşte (de exemplu, la tractoarele KD-35 şi KDP-35). Cînd se foloseşte această soluţie, pasul
şenilei este de 1  5% mai mic decît pasul roţii motoare.
În cazul ts > tm (fig. 11, b), angrenarea se realizează pe ramura şenilei care se înfăşoară. Prin adoptarea acestei
soluţii se asigură angrenarea cu roata motoare a minimum două fusuri. Jocul dintre dinţi şi fusuri se măreşte
treptat către partea care iese din angrenare. Prin mărirea pasului în anumite limite, angrenarea nu se
înrăutăţeşte.
În cazul cu ts > tm, accelerarea şi încetinirea mersului tractorului se realizează fără întreruperea contactului în
angrenaj şi, prin urmare, angrenarea este fără şocuri şi creşteri bruşte a sarcinilor dinamice.
Cazul ts = tm, la prima vedere, pare soluţia cea mai bună dar, prin uzarea dinţilor roţii motoare şi a articulaţiei
şenilei, se reduce la unul din cazurile precedente şi, de regulă, la primul caz.

Fig. 11. Angrenare cu fusuri:

a  cazul ts < tm; b  cazul ts > tm
 2.2. PROFILAREA ROŢII MOTOARE
Problema profilării angrenajului roata motoare-şenilă este incomplet studiată
şi nu există încă o metodă satisfăcătoare de proiectare care să ia în considerare
particularităţile acestui angrenaj.
Angrenarea cu fusuri. Majoritatea firmelor constructoare de tractoare folosesc
pentru profilarea angrenajelor cu fusuri experienţa obţinută în cazul
transmisiilor cu lanţ, a căror construcţie este standardizată.
Se poate folosi metoda de profilare care are la bază figura 12. Se trasează
circumferinţa articulaţiilor zalelor (cercul de divizare) cu raza
ts
R0  ,
2 sin  / z
unde z este numărul de zale care se înfăşoară pe roata motoare în timpul unei
rotaţii. Pe circumferinţa obţinută se măsoară segmente egale cu pasul şenilei ts 
punctele 1 şi 2  din care, se construiesc circumferinţele cu diametrul d al fusului,
d = (0,3 ... 0,6) ts (din condiţia de rezistenţă). Din punctul 2 se măsoară pe cercul
primitiv distanţa  = (0,01 ... 0,05) ts obţinînd punctul 3. Acest punct corespunde
poziţiei axei articulaţiei 2 care intră în angrenare în timp ce articulaţia 1 iese din
angrenare.
 Prin intersecţia arcului de rază R1 = ts dus din centrul 3, cu arcul de rază R5 = (0,9 ... 2,0) d, trasat
din punctul 1, se determină punctul 4. Mărimea  se alege din condiţia ca sarcina să se transmită
de la un dinte la altul fără şocuri şi fără alunecarea şenilei pe roata motoare. Această condiţie este
satisfăcută de profilul care permite zalei să se rotească în poziţia 3  4, reprezentată cu linii
întrerupte.
Prin intersecţia arcurilor duse din punctele 1 şi 4 cu raza R4 = R2 = ts se determină centrul instan-
taneu de rotaţie, punctul 5. Prin acest punct se trasează un cerc ajutător din centrul roţii motoare.
Din punctul 5 se trasează profilul dintelui cu raza R3 = ts  (d/2), iar cu raza Re = R0 + + (0,8 ... 1,2) d
se trasează cercul de vîrf al danturii. Raza de curbură a bazei dintelui se adoptă egală cu (0,60 ...
0,65) d şi se trasează din punctul 1. Cealaltă parte a dintelui este simetrică. Grosimea dintelui pe
circumferinţa de rază R0 se adoptă egală cu aproximativ 0,4 ts.

Fig. 12. Profilarea roţii motoare (angrenare cu

fusuri)
 Angrenarea cu dinţi. Se recomandă următoarea metodă de profilare a angrenării cu dinţi
(fig. 13). Din mijlocul zalei se măsoară într-o parte şi în alta jumătate din baza dintelui: 0,5b
= (0,25 ... 0,3) ts; după aceea, din centrele articulaţiilor, se trasează arcele de rază R, care
reprezintă flancurile dintelui zalei. Înălţimea dintelui se adoptă, h =(0,4 ... 0,5) ts. Vîrful
dintelui se trasează cu o rază r aleasă din considerente constructive. Rotunjirile de la baza
dintelui se fac cu o rază r', a cărei valoare se adoptă în funcţie de procesul tehnologic
(turnare, matriţare, sudare).
Profilul dintelui roţii motoare se desenează ca profil conjugat (concav) al dintelui zalei,
făcîndu-se unele corecţii care să asigure intrarea şi ieşirea liberă a dinţilor din angrenare.
De regulă, pentru ambele tipuri de angrenare, în practica de proiectare se folosesc
construcţiile existente cele mai reuşite.

Fig. 13. Profilarea dintelui şenilei

(angrenare cu dinţi)
 2.3. CALCULUL ROŢII MOTOARE
Roata motoare se execută din oţel turnat (OT 50, 55, 60). Mai rar se utilizează oţel aliat
(oţel Cr-Ni sau Cr-V). Dinţii roţilor motoare se călesc prin curenţi de inducţie la duritatea
45  60 HRC.
În calculul roţii motoare, indiferent de tipul angrenării, se consideră în mod convenţional
că sarcina se transmite printr-un singur dinte. Forţa de calcul F, se adoptă ca şi în cazul
şenilei după relaţia (1), egală cu greutatea G a tractorului (fig. 14). La roata motoare se
calculează dinţii, spiţele şi şuruburile de fixare a coroanei pe butuc.
Dintele se calculează la încovoiere şi la presiunea de contact. Se consideră că forţa Fs = G
acţionează la vîrful dintelui. Condiţia de rezistenţă la încovoiere este dată de relaţia:
Gx N
i   1500 105  2 ,
WA A m 
în care WAA este modulul de rezistenţă în secţiunea A  A, în m3.

Fig. 14. Schema de calcul a roţii motoare

 Rezistenţa la presiunea de contact s a dinţilor se calculează cu formula Hertz-Beliaev:
Fs E 1 1   N 
 i  0,418     2 ,
b cos   r R  m 
în care: b este lungimea dintelui, în m; E  modulul de elasticitate longitudinal, E = (2 ...
2,2) 1011 N/m2;   unghiul de presiune (de obicei, în calculele preliminare se adoptă egal cu
zero); r si R  razele de curbură a profilelor în punctul de contact, în m (semnul minus se
adoptă cind un profil este convex, iar altul concav).
Rezistenţa admisibilă se adoptă as = (6000 ... 10000)105 N/m2. Condiţia de rezistenţă la
încovoiere a spiţei în secţiunea B  B este dată de relaţia:
G y N
i   1200 10 5  2 ,
ZWB  B m 
în care z este numărul spiţelor.
3. ROATA ŞI MECANISMUL DE ÎNTINDERE A ŞENILEI  .

3.1. ROLUL ŞI CONSTRUCŢIA ROŢII ŞI

MECANISMULUI DE ÎNTINDERE A ŞENILEI
Pentru o funcţionare normală a mecanismului şenilei, aceasta trebuie să fie întinsă, iar săgeata
ramurii superioare nu trebuie să depăşească anumite limite. Dacă şenila este întinsă prea slab, ea
poate să alunece de pe roata motoare sau de întindere (de ghidare) şi, în afară de aceasta, se produc
solicitări dinamice. Dacă şenila este întinsă prea mult, articulaţiile ei se uzează repede, iar pierderile
în mecanismul şenilei sînt mari.
La trecerea şenilei trâctorului peste obstacole, tensiunea în şenilă creşte considerabil. Din fig. 15
rezultă că, la trecerea peste un obstacol cu înălţimea BC, axa roţii de întindere trebuie să se
deplaseze cu distanţa : x  AB  AC  AC 2  BC 2  AC
Dacă tractorul se sprijină numai pe şenilă, forţa din şenilă va fi F' = G/(4sin),
unde sin = BC/AB, de unde rezultă că la trecerea peste obstacole forţa din şenilă creşte foarte
mult. Pentru evitarea acestui neajuns, osia roţii de întindere se face mobilă, indiferent de procedeul
de fixare în corpul tractorului sau pe căruciorul şenilei. La tractoarele agricole, această mobilitate se
asigură fie prin deplasarea roţii de întindere pe glisiere, montate pe căruciorul şenilei, fie prin
montarea roţii de direcţie pe o osie cotită, care se roteşte în corpul (rama) tractorului.

Fig. 15. Creşterea tensiunii în şenilă la trecerea peste

obstacole
 Datorită mobilităţii osiei roţii de întindere, se obţine posibilitatea reglării tensiunii lanţului
şenilei. Prin introducerea în construcţia mecanismului de întindere a arcului de amortizare
(tampon), se obţine: amortizarea şocurilor la partea din faţă a şenilelor; evitarea creşterii bruşte a
tensiunii şenilelor la trecerea tractorului peste obstacole.
Mecanismul de întindere trebuie proiectat astfel încît roata de întindere să aibă posibilitatea de
a se deplasa cu o distanţă mai mare de 0,5ts. Aceasta creează posibilitatea ca, la o lungime a
lanţului şenilei cu valoarea ts (datorită uzurilor în articulaţii), să se înlăture o zală şi, în felul
acesta, mecanismul de întindere este readus în poziţia iniţială.
În figura 16 este reprezentată construcţia mecanismului de întindere, utilizat la un tractor de
putere mijlocie. Roata de întindere 1 a şenilei este montată pe lonjeroanele căruciorului şenilei,
putîndu-se deplasa în ambele sensuri. Întinderea iniţială a şenilei se realizează cu ajutorul
piuliţei 2. Prin rotirea acestei piuliţe, tija 6 rămîne fixă şi roata de întindere împreună cu piuliţa
se deplasează de-a lungul căruciorului, modificînd întinderea şenilei. Cu ajutorul piuliţei 3 se
realizează comprimarea iniţială a arcurilor de amortizare 4 şi 5.

Fig. 16. Mecanismul de întindere a şenilei

unui tractor cu suspensie semirigidă
 În majoritatea cazurilor, la tractoarele cu suspensie elastică (SM-800), roata de întindere se
montează pe o osie cotită (fig. 17). Un capăt al osiei cotite 2 se montează liber în corpul
tractorului. Roata de întindere 1 se roteşte liber pe doi rulmenţi conici, montaţi pe fusurile
celuilalt capăt al osiei. Dispozitivul de întindere se montează între cotul osiei 2 şi suportul 13,
nituit de rama tractorului. Tensiunea iniţială din arcurile 7 şi 8 se reglează cu ajutorul piuliţei
10, iar întinderea iniţială a acestei şenile cu piuliţa 11.
Şocurile de la roata de întindere se transmit prin furca 6 la cele două arcuri, iar de aici, prin
tija 9 şi articulaţia sferică 12, ajung la corpul tractorului. În felul acesta, se produce
amortizarea şocurilor.
Ungerea roţii de întindere se face cu ulei. Etanşarea este formată din rondelele 3 şi 4.
Rondela 4 poate executa numai o mişcare de translaţie, iar rondela 3 este fixată în butucul
roţii cu care se roteşte. Cele două rondele sînt apăsate de un arc 5, montat într-un burduf de
cauciuc.

Fig. 17. Mecanismul de întindere a şenilei

unui tractor cu suspensie elastică
 3.2. CALCULUL MECANISMULUI DE ÎNTINDERE A
ŞENILELOR
Solicitările în organele mecanismului de întindere depind de construcţia mecanismului, de tipul
şi de condiţiile de exploatare ale tractorului.
În figura 18 este reprezentată schema de calcul a mecanismului şi roţii de întindere a şenilei,
cînd aceasta este montată pe căruciorul şenilei (cazul tractoarelor cu suspensie semirigidă). La
deplasarea tractorului înainte, roata motoare se roteşte în sens invers acelor de ceasornic şi asupra
roţii de întindere acţionează forţele T = T0, unde T0 este forţa de întindere iniţială a şenilei, care se
calculează cu relaţia: ql 2
T 
0 ,
8f
în care: q este greutatea unui metru liniar al şenilei în N/m ; l  distanţa dintre rolele de
susţinere, în m; f  săgeata şenilei între rolele de susţinere, în m.
Săgeata f, pentru o întindere corectă a şenilei, se admite în limitele 0,03  0,08 m, în funcţie de
construcţia mecanismului şenilei.
În cazul deplasării tractorului înapoi, roata motoare se roteşte în sensul acelor de ceasornic şi
asupra roţii de întindere a şenilei acţionează forţele T = F'm unde F'm este forţa tangenţială de
tracţiune la mers înapoi. Este evident că solicitarea maximă apare în cazul virajului la mers înapoi
în sarcină, deoarece, în acest caz, întregul moment se transmite unei şenile.

Fig. 18. Schema de calcul a mecanismului de întindere

a şenilei tractorului cu suspensie semirigidă
 Valoarea forţei F'm se verifică din condiţia de aderenţă a şenilei cu solul la viraj (  = 1,2) pe
pantă transversală (se consideră că pe o şenilă este repartizată 0,8 din greutatea G a
tractorului). Astfel, F  G.
Dacă F'm  F, calculul se face luîndu-se în considerare valoarea cea mai mică, care în cele
ce urmează se notează cu T.
Calculul roţii de întindere se reduce, în general, la calculul osiei şi la alegerea rulmenţilor
lagărelor. Asupra axului roţii de întindere acţionează forţa:
1
R  2T cos .
2
În majoritatea cazurilor, 1 avînd valoare mică (sub 5°), R  2T.
Momentul încovoietor maxim apare (fig. 18, b) în dreptul forţei R/2 şi este dat de relaţia
R ba
M imax    N  m.
2 2
Condiţia de rezistenţă la încovoiere se verifică cu relaţia:
M imax N
i    ai  3000 105  2 .
W A A m 

Rulmenţii se aleg pentru condiţii normale de lucru, adică se consideră că asupra roţii de
întindere acţionează forţa R = 2T0. Dacă roţile de întindere sînt montate în spate, alegerea
rulmenţilor se face la sarcină echivalentă medie. Coeficientul care ia în considerare
caracterul dinamic al sarcinilor se adoptă egal cu 3.
Arcul se montează în stare comprimată, forţa de precomprimare adoptîndu-se egală cu
6T0 (din date experimentale).
 În figura 19 este reprezentată schema de calcul a mecanismului de întindere în cazul cînd roata se
tan   sub un .unghi  în raport cu orizontala, a cărui
montează pe osie cotită. Arcul-tampon se fixează OA
valoare se determină cu relaţia: OC  AB
 
Regimul de calcul se stabileşte ca şi în cazul precedent. Braţul b al forţei R = 2T este dat de relaţia b =
OA cos (1/2). Braţul a al forţei F se determină cu relaţia a =OC sin .
Din ecuaţia momentelor în raport cu punctul FO, Rrezultă
b că forţa
a
la care se calculează resortul.
După cum rezultă din schema forţelor, R şi F acţionează în plane diferite. Proiectîndu-se în două
 
plane perpendiculare, se obţine: Rh  R cos 1 Rr  R sin 1 ;
2 2
şi
Fh  F cos  Fr  R sin  . (3)
şi
Calculul osiei se face în toate secţiunile periclitate, luîndu-se în considerare forţele date de relaţia
(3).
Roata de întindere se execută prin turnare din otel cu conţinut mediu de carbon (OT 45; 50).

Fig. 19. Schema de calcul a mecanismului de

întindere a şenilei tractorului cu suspensie elastică
 4. ROLELE DE SPRIJIN ŞI DE SUSŢINERE
Rolul şi construcţia rolelor de sprijin. Cu ajutorul rolelor de sprijin tractorul se deplasează pe
cele două şenile. În afară de aceasta, ele servesc pentru ghidarea şenilelor şi pentru transmiterea
greutăţii tractorului la şenile şi mai departe la sol. Rolelor de sprijin trebuie să li se asigure o
bună etanşare pentru a nu pătrunde în lagăre noroi şi apă. Ele trebuie să asigure deplasarea
tractorului cu pierderi minime la rulare.
Rolele de sprijin pot fi cu obadă rigidă, cu obadă de cauciuc sau cu amortizare interioară. În
afară de aceasta, rolele de sprijin pot fi simple sau duble. Dimensiunile şi construcţia rolelor de
sprijin depind de destinaţia tractorului şi de construcţia şenilei.
La tractoarele actuale, raportul dintre diametrul rolei d2 şi pasul şenilei ts are, în general,
următoarele valori: la tractoare agricole d2 /ts = 1 ... 1,25; la tractoare de transport d2 /ts = 1,5 ... 5.
Ghidarea ramurii şenilei, aflate pe sol, se asigură cu ajutorul bordurilor rolelor de sprijin, a
căror construcţie depinde de construcţia şenilei. Pentru exemplificare, în figura 20, a, se prezintă
un mod de ghidare a unei şenile cu zale simple cu o rolă simplă, iar în figura 20, b, procedeul cel
mai obişnuit de ghidare a şenilelor cu zale compuse, cînd se utilizează role duble. În acest caz,
înălţimea bordurilor h = 20 ... 25 mm, grosimea c = 6 ... 10 mm şi unghiul de înclinare  =20  30°
(fig. 14.20, c).
Rolele de susţinere servesc ca suporţi pentru ramura superioară a şenilei şi pentru ghidarea
acesteia. Ele lucrează în condiţii mai favorabile decît rolele de sprijin şi de aceea construcţia şi
etanşările lor pot fi simple. Construcţia rolelor de susţinere depinde de profilul şi construcţia
şenilelor.
 Fig. 20. Role de sprijin:
a  simplă; b  dublă; c  elemente constructive
Fig. 21. Rolă de sprijin