REFERAT

LEGUMICULTURA
TUDORACHE MIHAIL ADRIAN
GRUPA 1301
 IMPORTANȚA APLICĂRII UNOR TEHNOLOGII
UNIFORME LA PRINCIPALELE PLANTE LEGUMICOLE

În cadrul sistemelor de cultură ale plantelor legumicole, în câmp sau în spaţii protejate (solarii, sere), sunt tehnologii
specifice, ale căror secvenţe sunt definitorii pentru realizarea unor producții mari, de calitate și eficiente.
Principalele secvenţe tehnologice specifice tehnologiilor clasice de cultivare ale legumelor sunt:
• alegerea sortimentului (soiului sau hibridului ) specific sistemului de cultivare corespunzător;
• pregătirea terenului;
• producerea materialului săditor;
• înființarea culturilor;
•lucrările de îngrijire (comune şi specifice);
• alegerea momentului optim de recoltare;
• valorificarea producției.
 Cunoașterea și aplicarea uniformă a unor tehnologii legumicole moderne de către toți fermierii, membrii sau
nu ai unei cooperative de profil legumicol, reprezintă o garanție a succesului activităților de producție și a
rezultatelor economice obținute de aceștia.
Aceste verigi tehnologice deosebit de importante în legumicultură, fac diferenţa dintre o pregătire
tradiţională, sumară şi de cele mai multe ori neglijentă şi o pregătire modernă, riguroasă şi unitară, bazată pe
rezultate ştiinţifice şi practice, actualizate şi pe aplicarea unor tehnici şi procedee de sortare-calibrare,
ambalare, depozitare și procesare de mare eficacitate şi randament.
În prezent, fermierii legumicultori din România, nu manifestă o reală preocupare pentru cultivarea unui
sortiment modern şi nici pentru valorificarea superioară a legumelor în stare proaspătă și chiar pentru o
eventuală prelucrare a acestora.
 Practica ne-a demonstrat că, deşi sectorul de producţie legumicolă s-a modernizat şi producţiile au crescut,
legumicultorii din România, cu foarte mici excepţii, s-au complăcut să rămână ancoraţi într-un sistem de
valorificare învechit ca şi concept şi tehnologie şi care, mai mult, a încurajat apariţia şi dezvoltarea unei pieţe
intermediare ce impune preţuri ce nu au nicio legătură cu mecanismele de cerere şi ofertă specifice unei pieţe
cu funcţionalitate normală.
Această situaţie este şi o consecinţă a faptului că, în legumicultura românescă, principala formă de
organizare este ferma mică (1 – 5 ha) şi grădina comercială (> 1,5 ha), structuri ce nu pot asigura capital
financiar suficient pentru modernizarea întregului lanţ tehnologic, în special zona de valorificare.
În acest context este imperios necesar găsirea unor soluţii organizatorice, respectiv diferite forme asociative,
care să poată găsi rezolvare problemelor de valorificare superioară a producţiei legumicole astfel încât legumele
româneşti să poată penetra piaţa marilor lanţuri de magazine cu cât mai multe specii şi pe o perioadă cât mai
lungă pe parcursul anului.
 CRITERII DE FOLOSIRE INTENSIVĂ A RESURSELOR
IMPLICATE ÎN PROCESUL DE PRODUCŢIE DIN LEGUMICULTURĂ

Culturile de legume se realizeză cu investiţii ridicate în spaţiile de cultură specifice şi cu cheltuieli mari pentru
asigurarea resurselor energetice, a materialelor şi inventarului necesar desfăşurării în condiţii tehnologice şi
economice favorabile a procesului de producţie din legumicultură. Ca urmare, se impune folosirea intensivă şi
judicioasă a tuturor resurselor implicate, dintre criteriile de folosire intensivă mai importante fiind următoarele:
• programarea judicioasă a culturilor, astfel încât să se asigure pe o perioadă cât mai lungă din an ocuparea spaţiilor
(sere, solarii, răsadniţe) cu răsaduri şi culturi de producţie;
• alegerea cu grijă a culturilor legumicole, atât la nivel de specie cât şi la nivel de cultivar, acordând prioritate acelora
la care valorificarea este bine asiguratăla nivel de piaţă sau fabrici de prelucrare şi conserve;
• alegerea unor structuri de culturi (principale şi secundare) care să permită intensivizarea procesului productiv prin
practicarea obligatorie a culturilor succesive şi asociate;
• folosirea unui material biologic performant (hibrizi sau soiuri de mare randament) şi care prezintă rezistenţe la boli
şi dăunători, calitate superioară a producţiei şi solicitare pe piaţă;
• diversificarea sortimentului cultivat în paralel cu specializarea pe anumite culturi legumicole
• elaborarea judicioasa a tehnologiilor de cultură şi programarea în timp a acestora (asigurare cu material
biologic, datele de înfiinţare – desfiinţare a culturilor, de realizare sau revizuire a spaţiilor de cultură, de
aprovizionare cu diferite materiale etc; proiectarea unor asolamente care să permită practicarea unor rotaţii
eficiente, în scopul reducerii riscului incidenţei unor agenţi patogeni de sol şi cel de acumulare al unor reziduuri
de pesticide;
• practicarea unor tehnologii de cultură integrate care să pemită aplicarea cu responsabilitate a produselor
chimice necesare pentru protecţia fitosnitară şi fertilizarea plantelor şi introducerea în procesul productiv a
unor resurse materiale şi energetice de reciclate;
• managementul integrat al culturilor în scopul prevenirii şi chiar combaterii poluării solului (principalul mijloc
de producţie din agricultură), a resurselor de apă şi mediu;
• aplicarea cu stricteţe a tuturor verigilor tehnologice astfel încât să se obţină rezultate de producţie superioare
în condiţii de eficienţă economică sporită;
• introducerea şi aplicarea unor soluţii tehnologice noi (culturi fără sol, irigare prin picurare, irigare cu apă
magnetizată, fertigare, fertilizare foliară, fertilizare suplimentară cu CO2, combaterea biologică a agenţilor
patogeni şi a dăunătorilor, iluminarea suplimentară la producerea răsadurilor, încălzirea spaţiilor de cultură
folosind surse alternative de energie – geotermală, geotermică etc.;
 Principalii factori care au contribuit la scăderea producţiei totale de legume din România pot fi consideraţi următorii:
• fragmentarea exagerată a fondului funciar alocat producerii de legume pe fondul schimbării tipului de proprietate;
• lipsa unui cadru legislativ adecvat pe domeniul horticulturii, în concordanţă cu schimbările majore de proprietate din
societatea românească;
• dezorganizarea unităţilor specializate în achiziţionarea, păstrarea şi desfacerea legumelor, spaţiile moderne de păstrare şi
depozitare fiind folosite în alte scopuri sau chiar demolate în scop imobiliar;
• instabilitatea pieţei de legume pe fondul scăderii accentuate a nivelului de trai – legumele din extrasezon putând fi
considerate "produse de lux";
• lipsa din ce în ce mai accentuată a fondurilor private dar şi de stat necesare susţinerii activităţii din acest domeniu;
• reducerea personalului mediu calificat şi specializat ce activează în legumicultură prin desfiinţarea specializărilor horticole
la nivel liceal;
• renunţarea la aplicarea tehnologiilor de producţie adecvate şi, în mod deosebit, renunţarea la aplicarea de tratamente
fitosanitare;
• folosirea, de către micii producători individuali, de seminţe de legume şi răsaduri obţinute din producţie proprie, din
soiuri neperformante, dat fiind faptul că centrele specializate practicau preţuri mari, prohibitive;
• reducerea exacerbată sau chiar renunţarea la aplicarea de fertilizanţi pentru susţinerea productivităţii plantelor;
• folosirea ineficientă a resurselor de sol, mediu, energetice, materiale şi financiare implicate în desfăşurarea procesului
productiv din legumicultură;
• utilizarea neraţională sau chiar distrugerea construcţiilor specifice sectorului de culturi forţate şi protejate;
• creşterea exagerată a costurilor de încălzire a spaţiilor de cultură în perioada toamnă – primăvară a condus la
imposibilitatea obţinerii unei producţii eficiente de legume în extrasezon, ca urmare multe complaxe mari de sere
dispărând de pe harta producătorilor din acest sector de activitate;
• creşterea rapidă a cantităţilor de legume importate la preţuri relativ scăzute din ţări în care acest domeniu de activitate
era puternic subvenţionat de către guvernele acestora.
Sesizând implicaţiile economice şi sociale majore produse de acest dezechilibru creat în cadrul activităţii din sectorul
legumicol, specialiştii din domeniu alături de societatea civilă, au identificat şi câteva căi de redresare a activităţii din
legumicultură:
• aplicarea criteriilor de folosire intensivă a resurselor şi a bazei materiale;
• cointeresarea specialiştilor din domeniu pentru a practica o legumicultură modernă;
• reducerea imporurilor de legume (mai ales în sezon) concomitent cu acordarea unor facilităţi pentru producătorii interni,
facilităţi care să conducă la o creştere a producţiei interne de legume, mai ales în extrasezon;
• acordarea de credite pe termen lung, cu dobânzi mici, accesibile celor care desfăşoară o activitate în domeniul legumicol în
vederea modernizării sau chiar extinderii acesteia;
• stimularea tinerilor horticultori să-şi înceapă o activitate productivă în acest domeniu prin acordarea de facilităţi fiscale
(credite performante, accesibile, scutirea de impozite în primii ani etc.)
• susţinerea dezvoltării formelor asociative, singurele capabile să asigure accesul producătorilor la baza materială modernă,
capabilă să asigure susţinerea şi dezvoltarea activităţii din legumicultură;
• eliminarea intermediarilor atât de pe fluxul achiziţiilor de mijloace fixe sau materiale, cât şi de pe cel al
valorificării producţiei legumicole; • aducerea la stadiul de funcţionare a conceptului de "piaţă de gross" prin
reintroducerea spaţiilor şi dotărilor realizate prin proiectul pieţei de gros în circuitul horticol;
• înfiinţarea în cadrul pieţei de gros a unei burse a produselor horticole; • realizarea unor spaţii de vânzare a
legumelor adecvate, decente şi dotate cu aparatura necesară (cântare, aparate de control şi analiză a calităţii
produselor etc.)
• sprijinirea producătorilor şi a specialiştilor din domeniu prin studii de marketing atât la nivel intern cât şi
extern;
• stimularea exporturilor de legume proaspete dar mai ales prelucrate; • acordarea de stimulente financiare
pentru producătorii care aplică tehnologii bio şi pentru cei ce folosesc surse alternative de energie;
 Producţia legumicolă în sistem "bio" constituie o oportunitate şi o alternativă viabilă pentru dezvoltarea
horticulturii româneşti.
România dispune de câteva avantaje mari care favorizează adoptarea acestei alternative şi anume:
● gradul de intensivizare mai scăzut prin comparaţie cu cel al legumiculturii occidentale, permite o mai uşoară
identificare a perimetrelor nepoluate, ecologice, unde se pot aplica tehnicile de legumicultură biologică;
● legumicultura ecologică presupune o reducere a productivităţii muncii iar, în România, există încă
deprinderea efectuării lucrărilor manuale, astfel că acest impediment evident în legumicultura occidentală se
poate evita în condiţiile socio-economice din ţara noastră;
● existând tradiţii în legumicultura ţărănească (aceasta fiind dominantă în perioada pe care o traversăm), este
nevoie numai de educaţie şi conştientizare în spiritul tehnologiilor “bio” şi a restricţiilor ce se impun;
● legumicultura ecologică constituie o alternativă reală în eficientizarea micilor gospodării ţărăneşti, fiind de
altfel aproape singura metodă de a face concurenţă marii producţii legumicole, obţinute în sisteme intensive de
producţie.